Functiile in procesul penal

Functiile in procesul penal

Sectiunea I. Despre functiile procesuale

In planul dreptului penal si al dreptului procesual penal conflictele generate de incalcarea legii penale sunt solutionate prin procesul penal. Procesul penal poate fi definit ca fiind activitatea reglementata de lege si desfasurata intr-o cauza penala, de catre organele judiciare cu participarea activa a partilor si subiectilor procesuali, pentru constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala, asigurandu-se, astfel, ordinea de drept si apararea drepturilor si intereselor cetatenilor.

Evolutia istorica a procesului penal a demonstrat ca pentru a se realiza scopul procesului penal este necesar sa existe trei functii: de invinuire, de aparare, de judecata, exercitate de organe judiciare distincte.

Functia de invinuire este exercitata si realizata, in principiu, de catre procuror - ca reprezentant al Ministerului Public - prin promovarea unor acte, cum ar fi: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata, sustinerea ei in faza de judecata, exercitarea cailor de atac etc., dar si de catre partea vatamata - atat in situatia in care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea plangerii prealabile, cat si in situatia in care procesul penal porneste din oficiu - si in mod exceptional de catre instanta de judecata - cand procurorul nu participa la judecata.

Functia de aparare este exercitata, in principiu, pentru sine, de fiecare parte, realizandu-si drepturile procesuale in cadrul autoapararii sau al apararii prin mijloace proprii. La aceasta se adauga si contributia organului judiciar, care prin atitudinea sa activa si in baza principiului oficialitatii asigura respectarea si garantarea drepturilor si intereselor legitime ale partilor. Un rol important si deloc neglijabil revine aparatorului, care realizeaza fie asistenta juridica a partilor, fie reprezinta partile in limitele si conditiile prevazute de lege.

Functia de judecata apartine in exclusivitate organului judecatoresc, in conditiile legii. Astfel, solutionarea propriu-zisa a cauzei are loc in faza de judecata, prin pronuntarea unei hotarari definitive de condamnare a inculpatului, de achitare a acestuia sau de incetare a procesului penal. In faza de urmarire penala nu se poate vorbi de o activitate de judecata, deoarece sfera solutionarii este restransa, dreptul de decizie apartinand procurorului, acesta fiind conducatorul urmaririi penale, insa solutiile de netrimitere in judecata nu au caracter definitiv, existand posibilitatea reluarii urmaririi penale si a recunoasterii dreptului de petitionare in favoarea partilor.

Sectiunea a II-a. Acuzarea (invinuirea)

Pentru a caracteriza si stabili atributele si formele de manifestare a acestei functii procesuale, vom porni de la definitia termenului de invinuire potrivit dictionarului de procedura penala[1]: invinuirea este activitatea procesuala care se desfasoara in legatura cu persoana care are calitatea de invinuit in cadrul procesului penal. Prin invinuit intelegem persoana careia, printr-o plangere, denunt sau din oficiu, i s-a adus o invinuire si fata de care se efectueaza urmarirea penala, cat timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala impotriva sa.

In sens mai larg, o forma extinsa este inculparea. Potrivit art. 23 C. proc. pen., persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala se numeste inculpat.

Literatura juridica si vechile legislatii[2], folosesc denumirile de "acuzator", prin aceasta intelegandu-se persoana sau autoritatea care promoveaza si exercita actiunea penala si "acuzare", ca fiind activitatea desfasurata fata de persoana care este pusa sub acuzare de Camera de Acuzare in situatia comiterii unei crime.

Termenul de acuzare sau acuzator nu este folosit de actualul nostru Cod de procedura penala, ci doar Constitutia face referire la termenul de acuzare, cand se face vorbire de punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare [art. 84 alin. (3)]. Notiunea de "invinuire" o gasim in dispozitiile art. 23 alin. (5) din Constitutia Romaniei: "Celui retinut sau arestat i se aduc de indata la cunostinta, in limba pe care o intelege, motivele retinerii sau arestarii, iar invinuirea, in cel mai scurt termen; invinuirea se aduce la cunostinta numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu."

Conventia Europeana a Drepturilor Omului, reglementand prin dispozitiile sale drepturile si libertatile cetatenilor, printre care si libertatea si siguranta persoanei, foloseste termenul de "acuzatie", "acuzare", "acuzat"[3]. Astfel, in art. 5 pct. 2 se statueaza ca: "orice persoana arestata trebuie sa fie informata in termenul cel mai scurt si intr-o limba pe care o intelege, asupra motivelor arestarii sale si asupra oricarei acuzatii aduse impotriva sa." Aceste dispozitii coincid cu cele prevazute in art. 84 alin. (3) C. proc. pen. Apoi, intre garantiile procedurale prevazute in Conventie, in cazul privarii de libertate, se specifica si dreptul de a fi informat asupra acuzarii, aplicabil oricarei privari de libertate izvorate atat din dreptul penal, cat si civil (exemplu: internarea reclamantei intr-un spital de psihiatrie poate constitui in realitate o privare de libertate, reclamanta trebuind informata asupra motivelor ce au impus luarea acestei masuri).

O alta garantie procedurala prevazuta de Conventie consta in "ascultarea celui acuzat" de catre un judecator sau alt magistrat in cazul luarii masurii arestarii preventive.

In art. 6 art. 2-4 din Protocolul nr. 7 si art. 13 din aceeasi Conventie se prevede dreptul la un proces echitabil pentru orice persoana, prin judecarea in mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala care va hotari si asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptata impotriva sa.

Facand referire la prezumtia de nevinovatie, Conventia foloseste din nou notiunea de acuzat: art. 6 pct. 2 - "orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita."

Totodata se explica si ce se intelege prin "acuzatie penala": "o notificare oficiala izvorand de la o autoritate competenta asupra invinuirii de a fi savarsit o fapta penala" adaugandu-se si "alte masuri referitoare la o asemenea invinuire antrenand urmari importante asupra situatiei celui suspect" (ex.: publicarea unui mandat, perchezitii in localuri sau asupra multimii).

Pentru a putea defini functia de invinuire in ansamblul sau si prin raportare la toate momentele si fazele procesului penal, vom avea in vedere urmatoarele aspecte.

In momentul incalcarii unei norme de drept substantial, prin savarsirea unei fapte, care conform legii constituie infractiune, ia nastere raportul de drept penal, creandu-se cadrul necesar initierii unui proces penal si impunandu-se tragerea la raspundere penala a celor ce se fac vinovati de comiterea unor asemenea fapte. Procesul penal se contureaza prin aducerea inaintea justitiei a raportului juridic procesual penal, de aici decurgand o serie de drepturi si obligatii pentru subiectii acestui raport. Se valorifica astfel in numele statului si al societatii dreptul de pedepsire (ius puniendi) al acestuia.

Prin lege acest drept a fost dat in principiu "acuzatorului", respectiv Ministerului Public, ca organ specializat compus din procurori. Totalitatea procurorilor de pe langa o instanta formeaza parchetul acelei instante. Conform dispozitiilor art. 130 din Constitutia Romaniei si ale art. 26 din 304/2004: Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor, fiind organizat pe baza principiilor legalitatii, al impartialitatii si al controlului ierarhic.

Ministerul Public este deci titularul principal al functiei de invinuire, avand dreptul de a initia, promova si sustine invinuirea, pentru tragerea la raspundere penala a celor ce se fac vinovati de comiterea unor infractiuni stabilite de legea procesual penala. Ca subiect al raportului procesual penal si in exercitarea acestei functii, procurorii constituiti in parchete efectueaza sau supravegheaza, dupa caz, urmarirea penala, participa la judecarea cauzelor penale sustinand invinuirea si exercita caile de atac.

In trecut, functia de invinuire era exercitata diferit, dupa felurile sistemelor de drept. Astfel, in sistemul acuzarii private (pure), acuzarea apartinea victimei infractiunii si rudelor sau tribului. Acest sistem era caracteristic popoarelor barbare[5].

In cadrul sistemului acuzarii populare, oricare cetatean avea dreptul sa ridice si sa sustina acuzarea, respectiv sa puna in miscare actiunea penala. Statul sau societatea era reprezentat prin cetatenii sai. Ulterior, s-a limitat acest drept in favoarea unor colectivitati, considerandu-se ca nu se asigura suficient urmarirea infractiunilor si apararea societatii.

Sistemul acuzarii din oficiu este specific sistemului procedural inchizitorial cumulandu-se functia acuzarii cu cea a judecarii, fiind un sistem fara acuzare distincta.

Sistemul acuzarii publice printr-un organ special distinge intre functia acuzarii si judecarii, actiunea penala fiind incredintata unui organ cu caracter public - Ministerul Public.

Fata de toate aceste aspecte, am putea defini functia de invinuire ca fiind atributia si dreptul pe care il au anumite organe specializate ale statului, cu participarea in unele cazuri a partii vatamate, de a incepe urmarirea penala impotriva unor persoane ce au incalcat legea penala, de a strange probele necesare dovedirii invinuirii, de a pune in miscare actiunea penala, de a lua masuri preventive si de siguranta, de a dispune trimiterea in judecata a celor vinovati, de a participa la judecata pentru a sprijini instanta de judecata in vederea tragerii la raspundere penala a celor ce se fac vinovati de comiterea de infractiuni, in vederea restabilirii ordinii de drept incalcate si apararii drepturilor si a inviolabilitatilor cetatenesti.

Asa cum aratam, organul specializat pentru exercitarea functiei de invinuire este Ministerul Public. In anumite componente ale urmaririi penale aceasta functie este realizata si de organele de cercetare penala. Pe langa Ministerul Public, functia de invinuire mai poate fi exercitata de catre partea vatamata si de catre instanta de judecata. In ce priveste partea vatamata aceasta promoveaza exercitiul acestei functii in situatia in care punerea in miscare a actiunii penale este conditionata de introducerea plangerii prealabile. Intrucat imbratisam ideea conform careia actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate si nu prin plangerea prealabila astfel formulata[6], partea vatamata fiind subiectul activ al raportului procesual penal si subiectul pasiv al infractiunii, prin introducerea unei asemenea plangeri se urmareste tragerea la raspundere penala a inculpatului.

Partea vatamata exercita invinuirea alaturi de procuror. In realizarea acestei functii, partea vatamata participa la efectuarea unor acte de urmarire penala, iar in faza de judecata poate cere administrarea unor probe care sa confirme invinuirea. Totodata, aceasta poate formula cereri, ridica exceptii, poate pune concluzii in limita calitatii sale procesuale. Partea vatamata, pe latura penala, dupa pronuntarea unei hotarari de catre instanta de judecata poate exercita caile de atac ordinare - apelul sau recursul - iar dupa ramanerea definitiva, caile de atac extraordinare - contestatia in anulare si revizuirea sau poate introduce memorii pentru promovarea recursului in anulare.

Instanta de judecata, desi exercita in principal functia de judecata, totusi in anumite situatii poate exercita si functia de invinuire, desi incompatibila cu functia de judecata. Acest lucru se explica prin investirea instantei de judecata si cu exercitiul acestei functii, atunci cand procurorul nu participa la judecarea unei cauze penale, dar se procedeaza la extinderea procesului penal [art. 336 alin. (2) C. proc. pen.].

Este normal ca, atunci cand judecarea unor cauze se face in lipsa procurorului, participarea sa la sedinta de judecata fiind facultativa, si se descopera date cu privire fie la savarsirea unei alte fapte prevazuta de legea penala, dar in legatura cu infractiunea pentru care este trimis in judecata, fie date referitoare la participarea altor persoane la savarsirea acelei fapte penale pusa in sarcina inculpatului sau date cu privire la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala de catre o alta persoana, dar in legatura cu fapta inculpatului, instanta de judecata sa suplineasca lipsa procurorului si sa preia prerogativele acestuia. Instanta de judecata va fi cea care va exercita si functia de invinuire, in baza principiului rolului activ si al aflarii adevarului.

Desi in Codul nostru de procedura penala nu se face vorbire despre rolul Camerei Deputatilor si al Senatului, dispozitiile constitutionale statueaza ca, cele doua Camere, in sedinta comuna, pot pune in miscare actiunea penala printr-o hotarare de punere sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare [art. 84 alin. (3) C. proc. pen.]. Dupa adoptarea acestei hotarari Parlamentul va cere procurorului general sa sesizeze Curtea Suprema de Justitie.

Sectiunea a III-a. Apararea

Procesul penal desfasurandu-se pe baza principiilor aflarii adevarului, al egalitatii persoanelor in fata legii, al egalitatii armelor si al prezumtiei de nevinovatie si pentru a combate elementele care alcatuiesc si compun functia de invinuire, privita in ansamblul sau, se impune, in mod necesar, ca pe tot parcursul procesului penal sa se exercite functia de aparare.

Aceasta nu este altceva decat o "replica" necesara a exercitiul functiei de invinuire, asigurandu-se prin existenta concomitenta a functiei de invinuire si a functiei de aparare in cadrul procesului penal, o imagine completa a cauzei deduse judecatii sub un dublu aspect, aprecierea elementelor care le compun facand obiectul functiei de judecata.

Prin functia de aparare se exercita dreptul de aparare recunoscut oricarei parti din procesul penal, conform dispozitiilor legale in materie. Fiind consacrat inca din dreptul roman, cand nimeni nu putea fi judecat, nici macar sclavul, fara a fi aparat, dreptul de aparare este considerat o cerinta si o garantie, necesare pentru realizarea unui echilibru intre interesele persoanei si cele ale societatii[7].

Drept fundamental, dreptul de aparare este garantat atat de documentele interne cat si de cele internationale. In acest sens, Constitutia Romaniei prevede, in art. 24: "Dreptul la aparare este garantat. In tot cursul procesului penal, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu". Garantand libertatea individuala, art. 23 alin. (5) statueaza ca, in situatia luarii unei masuri preventive pe parcursul procesului penal, respectiv la luarea masurii arestarii preventive sau a retinerii, invinuirea se aduce la cunostinta celui retinut sau arestat numai in prezenta unui avocat ales sau numit din oficiu.

Codul nostru de procedura penala, fiind principala lege care disciplineaza desfasurarea procesului penal, inscrie intre regulile acestei activitati, garantarea dreptului de aparare. Art. 6 prevede ca dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal. Alin. (4) din acelasi articol arata ca: "Orice parte are dreptul sa fie asistata de un aparator in tot cursul procesului penal."

Intre drepturile fundamentale ale omului consacrate de conventiile internationale, precum Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia pentru protectia drepturilor omului si libertatilor fundamentale (1950) este inscris si dreptul de aparare. Acest drept este considerat ca o cerinta a principiului egalitatii de mijloace dedus din dispozitiile art. 6 pct. 1 lit. c) din Conventia europeana a drepturilor omului, ce impune situarea pe pozitii egale a partilor in proces[8].

Intr-o opinie pe care o impartasim[9], s-a exprimat ideea conform careia acest principiu al "egalitatii armelor" consta in faptul ca, "fiecare parte din proces trebuie sa aiba sanse egale de a-si prezenta cauza si ca nimeni nu trebuie sa beneficieze de un avantaj substantial asupra adversarului sau." Din practica Curtii Europene de la Strasbourg se retine ca, pentru a fi respectat acest principiu, pe parcursul unui proces penal cele doua parti trebuie sa fie reprezentate in toate fazele examinarii cauzei si ca in cazul admiterii unei expertize fiecarei parti trebuie sa i se acorde posibilitatea de a prezenta obiectiuni la argumentele celeilalte.

La fel, rolul procurorului in penal a fost examinat in mai multe etape. "[] In principiu, Comisia si Curtea au acceptat impartialitatea procurorului si de aceea nu au calificat participarea sa ca fiind favorabila acuzarii."[10]

Potrivit unei opinii mai vechi din literatura,[11] principiul egalitatii partilor si propriu-zis principiul egalitatii intre acuzare si aparare a fost considerat "ca o cerinta si garantie pentru echilibrul intre interesele individului si cele ale societatii, pentru armonizarea si salvgardarea acestor interese, ceea ce constituie un interes public, o necesitate pentru realizarea justitiei penale". "Desigur ca dreptatea si armonia sociala cer egalitate intre acuzare si aparare, din punctul de vedere al drepturilor lor procesuale, si fiindca situatia acuzatorului apare superioara celei a acuzatului, s-a vazut necesara intarirea si ridicarea situatiei aparatorului, prin masuri protectoare." Codul de procedura penala actual reglementeaza aceste masuri protectoare. Un exemplu in acest sens este art. 6 potrivit caruia: "dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal". Pentru realizarea acestui drept organele judiciare au obligatia sa incunostinteze pe invinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este invinuit, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii.

Egalitatea partilor se realizeaza si prin acordarea dreptului la un aparator fiecarei parti in cadrul procesului penal [art. 6 alin. (4)]. Pentru ca inculpatul sa nu fie surprins si sa declare impotriva sa, autoacuzandu-se si inlesnind astfel sarcina acuzarii, acesta are dreptul, inainte de a i se lua prima declaratie, de a fi incunostintat despre dreptul de a fi asistat de un aparator, aceasta consemnandu-se intr-un proces-verbal de ascultare. In situatiile expres prevazute de lege, organele judiciare au obligatia sa ia masuri pentru asigurarea asistentei juridice a invinuitului sau inculpatului, daca acesta nu are aparator ales (art. 6 alin. ultim).

Tot ca masuri protectoare amintim ca, aparatorul, desi nu este un functionar public, nu este nici un simplu particular, el fiind un auxiliar al justitiei, "care indeplineste un serviciu de necesitate publica"[12] (manus publicum). In acelasi sens sunt si dispozitiile art. 171 C. proc. pen., care prevad situatiile cand asistenta juridica a invinuitului sau a inculpatului este obligatorie, nerespectarea acestor dispozitii atragand sanctiunea nulitatii absolute [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.]. De asemenea, dispozitiile art. 172 C. proc. pen., stabilesc faptul ca, in cursul urmaririi penale, aparatorul invinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala, putand formula cereri si depune memorii. In aceste conditii urmarirea penala este accesibila aparatorului, invinuirea putand fi cunoscuta si contracarata prin mijloace specifice activitatii aparatorului. In acelasi context, aparatorul poate sa declare, ca substituit procesual, o cale de atac, in numele sau, dar in interesul partii pe care o apara (art. 362 alin. ultim si art. 385⁵ C. proc. pen.).

Desi egalitatea de mijloace procesuale recunoscute procurorului si partilor nu apare in cursul urmaririi penale, procurorul, in exercitarea invinuirii, putand uza de masuri preventive sau alte masuri coercitive, fiind conducatorul procesului in cursul urmaririi penale, aceasta egalitate este evidenta in cursul judecatii, cand procurorul pierde rolul de conducator al procesului penal in favoarea instantei de judecata, sustinand invinuirea cand se impune acest lucru.

La data de 10 octombrie 1948, Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite a adoptat si a proclamat Declaratia Universala a Drepturilor Omului care prevede, in art. 11: "Orice persoana acuzata de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul ca fie presupusa nevinovata pana cand vinovatia sa va fi stabilita in mod legal in cursul unui proces public in care i-au fost asigurate toate garantiile necesare apararii sale."

Din acest articol se desprinde atat principiul prezumtiei de nevinovatie persoanelor acuzate de comiterea unui act cu caracter penal, precum si acela al garantarii dreptului de aparare pentru aceste persoane.

In materia masurilor preventive, documentul international care sta la baza reglementarilor procesual penale europene este "Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale", semnata la Roma la 4 noiembrie 1950[13].

Conventia europeana a drepturilor omului, elaborata in cadrul Consiliului Europei, a fost semnata la 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare la 3 septembrie 1953 cuprinzand Conventia pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in cadrul careia se face referire expresa la dreptul de aparare in continutul art. 6 care prevede la punctul 3:

"Orice acuzat are dreptul in special:

- [] sa dispuna de timpul si de facilitatile necesare pentru pregatirea apararii sale;

- sa se apere el insusi sau sa aiba asistenta unui aparator ales de el si, daca nu are mijloace de a plati, sa poata fi asistat in mod gratuit de catre un avocat din oficiu, cand interesele justitiei o cer."

Pactul International cu privire la drepturile civile si politice ale omului, ratificat de Romania prin Decretul nr. 212/1974 prevede, in continutul art. 14 pct. 3:

"Orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul, in conditii de deplina egalitate, la cel putin urmatoarele garantii:

- sa dispuna de timpul si de inlesnirile necesare pregatirii apararii sale si sa comunice cu aparatorul pe care si-l alege;

- sa fie prezenta la proces si sa se apere ea insasi sau sa aiba asistenta unui aparator ales de ea; daca nu are aparator, sa fie informata despre dreptul de a-l avea si ori de cate ori interesul justitiei o cere sa i se atribuie un aparator din oficiu, fara plata, daca ea nu are mijloace pentru a-l remunera."

Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru Dimensiunea Umana a C.S.C.E. contine conventia statelor participante asupra principiilor justitiei care convin in cap. I pct. 5 alin. (17) ca[14]:

"Orice persoana urmarita va avea dreptul sa se apere singura sau sa dispuna rapid de asistenta unui aparator la alegerea sa sau, daca nu are mijloace sa angajeze un aparator sa poata fi asistata gratuit de un avocat din oficiu, atunci cand interesele justitiei reclama acest lucru."

In acelasi document statele participante convin la pct. 11 ca: "In caz de pretinse incalcari ale drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, recursurile disponibile vor cuprinde:

- dreptul oricarei persoane de a cere si de a primi asistenta juridica corespunzatoare."

Fata de toate aceste precizari, observam ca atat documentele interne cat si cele internationale, folosesc diferite notiuni care la prima vedere par sinonime: avocat, aparator, aparare etc. Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, prin "avocat" intelegem persoana care a devenit membru al unui barou de avocati si care participa in procesul penal pentru a acorda asistenta juridica uneia din parti, iar termenul de "aparator" cuprinde o sfera mai larga, incluzand atat pe avocat cat si pe magistratii care au dreptul legal sa pledeze cauzele personale ale parintilor, sotilor si ale copiilor lor, precum si ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Pentru persoanele juridice care sunt parti civile sau parti responsabile civilmente legea prevede posibilitatea ca asistenta juridica fata de acestea, sa se acorde de juristii incadrati in oficiile juridice ale acestor unitati. Acestia nu sunt avocati, dar functioneaza ca jurisconsulti sau consilieri juridici, conform legii[15]. In aceste conditii, magistratii nu sunt asimilati aparatorilor in sensul legii procesual penale, (art. 24 din Constitutia Romaniei, art. 7 din Legea nr. 92/1992 si art. 171 C. proc. pen.), apararea continand atat pledoaria cat si alte activitati ca: redactari de cereri, memorii, consultatii juridice, asistenta juridica si reprezentare etc.

Aparatorul nu este parte in procesul penal, fiind un subiect procesual cu drepturi si obligatii care izvorasc din contractul de asistenta juridica incheiat cu clientul in baza legii. El se situeaza doar pe pozitia procesuala a partii pe care o apara, fara a se confunda cu aceasta. In exercitarea functiei de aparare, aparatorul trebuie sa fie un colaborator al organelor judiciare in vederea aflarii adevarului, servind nu numai interesul partii pe care o apara, dar si interesul general, pentru infaptuirea justitiei.

Referitor la continutul functiei de aparare, facem precizarea ca, aceasta presupune desfasurarea unei "aparari" - ca activitate procesuala, care poate fi realizata personal de orice parte din cadrul procesului penal sau de catre o alta persoana calificata juridic, respectiv de catre un aparator. In cadrul aceleiasi functii se inscrie si obligatia organelor judiciare de a avea din oficiu in vedere toate aspectele favorabile partilor din proces. In acest sens, art. 171 C. proc. pen. prevede obligatia acordarii asistentei juridice pe tot parcursul procesului penal din partea organelor judiciare pentru situatiile expres prevazute.

Actele prin care se exercita functia de aparare sunt diferite dupa fazele procesului penal.

Astfel, prin lege, este recunoscut dreptul si posibilitatea partilor de a se apara singure in proces, beneficiind de o serie de drepturi procesuale. In acest sens, invinuitul sau inculpatul au dreptul de a cunoaste invinuirea ce li se aduce[16]. Art. 70 alin. (2) C. proc. pen. prevede ca: "Invinuitului sau inculpatului i se aduc apoi la cunostinta fapta care formeaza obiectul cauzei, dreptul de a avea un aparator, precum si dreptul de a nu face nici o declaratie, atragandu-i-se totodata atentia ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa. Daca invinuitul sau inculpatul da o declaratie, i se pune in vedere sa declare tot ce stie cu privire la fapta si la invinuirea ce i se aduce in legatura cu aceasta.

Daca invinuitul sau inculpatul consimte sa dea o declaratie, organul de urmarire penala, inainte de a-l asculta, ii cere sa dea o declaratie, scrisa personal, cu privire la invinuirea ce i se aduce.Apoi, inculpatul are dreptul de a combate prin probe invinuirea adusa - art. 66 C. proc. pen. - " Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor

Invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia.."

Inculpatul are dreptul legal de a participa la efectuarea unor acte de urmarire penala si la toate actele de judecata - art. 129 si 130 C. proc. pen. cuprind garantii in acest sens, asigurandu-se prezenta invinuitului sau a inculpatului la efectuarea cercetarii la fata locului ori la reconstituire: "Cand invinuitul sau inculpatul este retinut sau arestat, daca nu poate fi adus la cercetare, organul de urmarire ii pune in vedere ca are dreptul sa fie reprezentat si ii asigura, la cerere, reprezentarea." "Reconstituirea se face in prezenta invinuitului sau a inculpatului."

Alte garantii prevazute: prezentarea materialului de urmarire penala inculpatului (art. 250 C. proc. pen.), dreptul de a cunoaste dosarul cauzei in tot cursul judecatii (art. 294 C. proc. pen.), acordarea ultimului cuvant inculpatului inaintea dezbaterilor, (art. 341 C. proc. pen.), dreptul de a exercita caile de atac.

Organele de urmarire penala si instanta de judecata in faza de urmarire penala si in faza de judecata, exercita functia de aparare, ramanand in continuare titularii functiilor de invinuire si respectiv judecata. Organele judiciare sunt obligate sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale si sa administreze probe in aparare [art. 6 alin. (2) C. proc. pen.], sa incunostinteze pe invinuit sau inculpat despre fapta pentru care este invinuit si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii [art. 6 alin. (3) C. proc. pen.].

In aceeasi linie se inscriu si dispozitiile referitoare la intocmirea procesului-verbal inainte sa i se ia prima declaratie invinuitului sau inculpatului [art. 6 alin. (5) C. proc. pen.], precum si desemnarea unui aparator din oficiu in situatiile prevazute de art. 171 C. proc. pen.

In concluzie, vom putea defini functia de aparare ca fiind acea activitate procesuala ce are ca obiect promovarea si exercitiul dreptului de aparare - drept recunoscut invinuitului, inculpatului si oricarei alte parti din procesul penal, - de catre ele insele ori prin beneficierea de asistenta juridica a altor persoane, de instanta de judecata si de catre organele de urmarire penala, in toate fazele procesului penal, realizandu-se astfel, o egalitate de mijloace necesara functiei de judecata prin armonizarea intereselor de aparare a societatii cu drepturile si libertatile individului.

Sectiunea a IV-a. Judecata

Desi functia de judecata nu are o reglementare distincta, existenta sa se deduce din modul cum se desfasoara si este reglementat procesul penal, din organizarea instantelor judecatoresti in cadrul sistemului jurisdictional penal, din atributiile si prerogativele recunoscute de lege in acest sens, acestea fiind tot atatea garantii recunoscute pentru conturarea si exercitarea acesteia.

Functia de judecata cuprinde activitatea de judecata, respectiv jurisdictia, activitate care a fost data prin lege instantelor judecatoresti, pentru solutionarea litigiilor deduse judecatii, care se finalizeaza prin adoptarea unei hotarari, ce va fi pusa in executare, la nevoie folosindu-se forta de constrangere a statului.

Aceasta nu se confunda cu judecata, ca faza a procesului penal, exercitarea functiei de judecata nefiind posibila decat in cadrul unui asemenea proces, fara de care nu se poate concepe existenta sa.

Ce este functia de judecata, cum se justifica existenta sa si in ce consta, sunt cateva intrebari la care vom incerca sa raspundem in cele ce urmeaza.

Existand un conflict de drept, prin incalcarea unei norme, este normal ca acesta sa fie adus in fata organelor judecatoresti, intrucat prin lege, acestora, li s-a acordat acest drept, de a decide prin intermediul unui proces asupra unui litigiu de drept. Activitatea de judecata poarta denumirea de jurisdictie, fiind acea facultate recunoscuta organelor judecatoresti de a aplica legea la cazurile concrete cu care au fost sesizate, activitate finalizata prin adoptarea unei hotarari susceptibile de executare coercitiva.[17]

In trecut, in sens larg, notiunea de jurisdictie cuprindea si dreptul de a legifera, astazi drept distinct atribuit puterii legislative, intrucat magistratii puteau sa aduca completari unei legi in situatia in care aceasta era incompleta ori putea fi inlocuita in totalitate prin edicte generale, care aveau valoare, ca si legea, de izvor de drept.[18]

Activitatea de judecata in materie penala, respectiv jurisdictia penala, consta deci in prerogativa de a judeca o cauza penala de catre instantele judecatoresti penale, prin adoptarea unei hotarari penale definitive si punerea in executare a unei asemenea hotarari, la nevoie folosindu-se forta de constrangere a statului. Aceasta constituie si un drept recunoscut instantelor judecatoresti, dar in acelasi timp si o obligatie prevazuta de lege, putandu-se uza de puterea coercitiva acordata de stat prin impunerea executarii hotararii adoptate.

In concret, jurisdictia penala cuprinde activitatea de judecata desfasurata de catre instantele judecatoresti, in sedinta publica, oral, nemijlocit si contradictoriu, cu participarea Ministerului Public si a partilor, iar pe baza probelor administrate in cauza, judecatorii isi formeaza convingerea daca inculpatul se face vinovat de infractiunea pentru care a fost trimis in judecata, daca raspunde penal, daca urmare a infractiunii s-a produs o paguba, cuantumul acesteia si modalitatea de reparare, daca inculpatul si partea responsabila civilmente raspund civil. Altfel spus, instantele vor solutiona cauzele atat in latura penala, cat si in latura civila, pronuntand in baza unei convingeri certe, o hotarare de condamnare, de achitare ori de incetare a procesului penal.

Observam ca, puterea de a aplica sanctiuni in urma savarsirii unei infractiuni, a fost incredintata de catre stat - ca titular al dreptului de a pedepsi - instantelor judecatoresti care desfasoara activitatea pentru judecarea si solutionarea cauzelor deduse judecatii. Acestea vor exercita, deci, pe intreg parcursul procesului penal, functia de judecata.

Documentele interne in materie, fiind in concordanta cu cele internationale cuprind dispozitii in acest sens. Astfel, Constitutia Romaniei prevede in art. 125 ca:" Justitia se infaptuieste in numele legii si se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si Justitie si celelalte instante judecatoresti stabilite prin lege." Legea    Nr. 304 din 28 iunie 2004

privind organizarea judiciara statueaza in: " ART. 1

(1) Puterea judecatoreasca se exercita de Inalta Curte de Casatie si Justitie si de celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

Instantele judecatoresti sunt organizate intr-un sistem, pe grade ierarhice si sunt formate din judecatori profesionisti.[19] Profesionismul judecatorilor duce la o mai buna infaptuire a actului de justitie, deoarece acestia pot aprecia mai bine "duelul" intre acuzarea si apararea profesionista. Prezenta unor Curti cu Jurati sau judecatori neprofesionisti in actul de infaptuire a justitiei prezinta unele avantaje, dar aceasta poate da nastere la erori judiciare generate de abilitatea profesionistilor implicati in activitatea de aparare sau acuzare sau inabilitatii acestora.

Exercitarea functiilor de invinuire si aparare este subordonata instantei de judecata, deci implicit functiei de jurisdictie, deoarece apararea si acuzarea nu se pot face decat in coordonatele stabilite de lege si instanta de judecata. Desi functia de invinuire si de aparare au o independenta relativa, exercitarea lor este limitata prin activitatea instantei de judecata, care va decide asupra modului de desfasurare si organizare a procesului penal si a activitatilor ce compun acest proces in faza de judecata.

Dupa gradele de jurisdictie, functia de acuzare se exercita in mod diferit. Astfel, in prima instanta procurorul si partea vatamata, si uneori instanta, din oficiu, vor administra toate probele ce sustin invinuirea si probele in aparare necesare aflarii adevarului. Apelul, desi are efect devolutiv, este limitat la motivele de nelegalitate si netemeinicie, cu privire la persoana care l-a declarat sau la care se refera declaratia de apel, cu respectarea reguli non reformatio in peius, iar in recurs functia de invinuire este limitata la cazurile de casare prevazute de art. 385⁹ C. proc. pen. In caile extraordinare de atac, functia de invinuire este limitata la cazurile expres prevazute de lege si de termenul de exercitare a cailor de atac in defavoare.

In acelasi sens, in Declaratia Universala a Drepturilor Omului se prevede, in art. 10 ca: "Orice persoana are dreptul, in deplina egalitate, sa fie ascultata in mod echitabil si public de un tribunal independent si impartial, care va hotari fie asupra drepturilor si obligatiilor sale, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptata impotriva ei."

Pactul international cu privire la drepturile civile si politice statueaza, in art. 14 ca: "[] Orice persoana are dreptul ca litigiul in care se afla sa fie examinat in mod echitabil si public de catre un tribunal competent, independent si impartial, stabilit prin lege, care sa decida [] intr-o cauza penala []".

Documentul final al Reuniunii din 1986 de la Viena a Reprezentantilor Statelor Participante la Conferinta Pentru Securitate si Cooperare in Europa cuprinde reglementari in acelasi sens, in art. 13.9, recunoscandu-se oricarei persoane dreptul la o audiere corecta si publica, intr-un timp rezonabil, in fata unui tribunal independent si impartial.

Ramanand in sfera dispozitiilor constitutionale ale diferitelor state, aratam ca, in art. 92 Constitutia Federatiei Germane din 1949, prevede: "puterea de a face justitia este incredintata judecatorilor; ea este exercitata de catre Curtea Constitutionala federala, de curtile federale prevazute prin prezenta Lege Fundamentala si de catre tribunalele Land-urilor."

Apoi, Constitutia Federatiei Ruse din 1993 cuprinde reglementari in acelasi sens, statuand in art. 47¹ si 47² ca: "Nimeni nu poate fi privat de dreptul la examinarea cauzei sale de catre un tribunal si de catre judecatorul competent pentru acea cauza. Persoana acuzata de a fi comis o infractiune are dreptul la examinarea cauzei sale de catre un tribunal, cu participarea juratilor in cazurile prevazute de legea federala." Art. 118¹ din aceeasi Constitutie stabileste: "Justitia in Federatia Rusa este administrata numai de tribunal."

Nu in ultimul rand, Constitutia S.U.A. din 1787, in art. III cuprinde dispozitii referitoare la departamentul judecatoresc, in sensul ca: "Puterea judecatoreasca a Statelor Unite revine unei Curti Supreme si unor curti inferioare, a caror infiintare poate fi ordonata de catre Congres in functie de nevoi []"; "Puterea judecatoreasca se va extinde asupra tuturor cazurilor de drept si echitate care se vor putea produce sub autoritatea prezentei Constitutii, a legilor Statelor Unite sau a tratatelor incheiate sau care se vor incheia sub autoritatea lor []"; "Judecarea tuturor crimelor, cu exceptia cazului de "impeachment" va fi rezervata juriului si se va desfasura in statul in care respectivele crime au fost comise; daca nu au fost comise intr-un stat anume, judecata se va desfasura in locul sau in locurile pe care Congresul le va desemna printr-o lege."