Intentia

INTENTIA

Sectiunea 1

Notiune

Potrivit art. 19, alin 1, pct. 1 Cod penal, fapta este comisa cu intentie atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si doreste sau accepta posibilitatea producerii acestuia. Astfel, intentia reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului rezultand din prevederea rezultatului faptei sale (actiune sau inactiune) si urmarirea acelui rezultat prin savarsirea faptei, ori numai acceptarea acelui rezultat.

Intentia constituie forma originara, fundamentala si comuna a vinovatiei, reprezentand totodata forma cea mai grava a acesteia. Este forma originara pentru ca infractiunea intentionata a fost primul pas in trecerea de la raspunderea obiectiva la raspunderea penala bazata pe vinovatie si este forma fundamentala pentru ca reprezinta, potrivit conceptiei traditionale, cea mai autentica forma a vinovatiei. In acelasi timp, este forma comuna a vinovatiei, forma care se intalneste la majoritatea infractiunilor reglementate, caci infractiunea intentionata este regula, in vreme ce incriminarea faptei din culpa reprezinta exceptia. Si, in fine, intentia este forma cea mai grava a vinovatiei, pentru ca presupune legatura cea mai stransa dintre autor si urmarea faptei sale, implica o mai accentuata lezare a valorii sociale ocrotite si este perceputa ca atare de victima si de colectivitate.

Definitia data de textul de lege este considerata de catre unii autori criticabila, fiind prea restrictiva, in ceea ce priveste aspectul prevederii rezultatului. Astfel, si faptele de pericol, care nu au rezultat ( cum sunt insulta, calomnia, prevazute de art. 205-206 C. pen.), se savarsesc cu intentie. De aceea prevederea rezultatului, ca expresie, trebuie inteleasa in sensul prevederii urmarii infractionale, urmarii socialmente periculoase.

Sectiunea 2

Structura intentiei

In structura intentiei se pot identifica doua componente: elementul intelectiv si elementul volitiv, concretizate in prevederea si respectiv urmarirea producerii rezultatului prevazute in norma de incriminare-tip.

2.1. Elementul intelectiv, denumit de legiuitorul roman prevedere, presupune cunoasterea de catre autor a tuturor elementelor ce caracterizeaza o fapta tipica, mai exact a tuturor elementelor de factura obiectiva de a caror intrunire depinde existenta infractiunii. Astfel, in cazul unei infractiuni de omor, faptuitorul trebuie sa stie ca actiunea sa este susceptibila sa produca moartea unei persoane, ca victima sa este o persoana in viata, etc.

Cunoasterea acestor elemente obiective trebuie sa fie o certitudine si nu o simpla posibilitate, dar nu este necesara cunoasterea exacta a unor detalii de care nu depinde existenta faptei-tip. Spre exemplu, in cazul infractiunii de furt, faptuitorul trebuie sa stie ca bunul sustras este al altuia, chiar daca nu cunoaste cine este proprietarul bunului.

Cunoasterea trebuie sa fie actuala, sa se raporteze la momentul comiterii infractiunii si nu la un moment anterior. In cazul in care autorul se afla in dubiu cu privire la imprejurarile de care depinde existenta infractiunii, daca acesta indeplineste acte de executare (desi starea dubitativa subzista), se apreciaza in doctrina ca este indeplinita conditia existentei factorului intelectiv, fiind posibila retinerea intentiei, caci autorul a acceptat riscul comiterii unei infractiuni.

In general, proba factorului intelectiv nu ridica probleme in cazul elementelor descriptive folosite in norma de incriminare, caci acestea pot fi percepute si evaluate prin propriile simturi. Pentru a proba existenta prevederii, se va avea in vedere situatia personala a autorului, experienta sa de viata, pregatirea profesionala, etc.

In schimb, atunci cand este vorba de elemente normative, de notiuni juridice folosite de legiuitor pentru descrierea faptei-tip, se pune problema gradului de cunoastere necesar pentru a fi intrunita cerinta factorului intelectiv. In doctrina se considera, in general, ca nu este indispensabila o cunoastere exacta a definitiei juridice a notiunii in cauza, fiind suficient ca autorul sa aiba o reprezentare paralela a acesteia, in sfera laica. Atunci cand conceptul normativ se refera la notiuni extrajuridice (bunele moravuri, gesturi obscene, etc) se va avea in vedere acceptiunea curenta a acestor termeni in mediul, locul, momentul comiterii infractiunii, aceste notiuni avand un continut variabil in timp si spatiu.

2.2. Elementul volitiv reprezinta pozitia subiectiva a autorului fata de urmarea infractionala prevazuta. Pentru a fi in prezenta intentiei, este necesar ca autorul sa doreasca sau sa accepte producerea urmarii ca o consecinta a actiunii sale. Spre deosebire de factorul intelectiv care poarta asupra tuturor elementelor obiective ale incriminarii-tip, factorul volitiv este analizat in raport de doua elemente, si anume: actiunea prevazuta de norma de incriminare si urmarea tipica. In realitate, trebuie avute in vedere toate elementele de factura obiectiva din continutul faptei tipice, inclusiv subiectul si obiectul, si nu doar elementele specifice laturii obiective.

Spre exemplu, stabilirea intentiei de a ucide se face in functie de instrumentul folosit pentru lezarea victimei, de zona vizata de lovitura (si nu zona efectiv lezatsa, de numarul si intensitatea loviturilor, de starea fizica a victimei, de raportul de forte intre autor si victima, de conduita inculpatului dupa finalizarea actului de executare, etc.

Exista in doctrina europeana un curent de opinie care sustine renuntarea la factorul volitiv din continutul intentiei, considerandu-se ca factorul intelectiv este suficient. Conform acestei teorii, cel care savarseste o actiune, cunoscand pericolul concret generat prin aceasta, dovedeste o atitudine clara de dispret pentru valoarea sociala ocrotita de norma penala, ceea ce apare ca suficient pentru calificarea faptei ca fiind intentionata. Teoria ar avea eficienta practica datorita faptului ca ar conduce la rezolvarea mai simpla a problemelor legate de delimitarea diferitelor forme de vinovatie. In dreptul roman, aceasta teorie contravine indirect prevederilor art. 19 C. pen. deoarece principala consecinta a aplicarii acesteia, si anume stergerea diferentelor dintre formele intentiei, ar duce si la disparitia culpei cu prevedere ca forma a culpei.

Sectiunea 3

Modalitatile intentiei

Intentia este cunoscuta in literatura juridica si in legislatie sub doua modalitati: directa si indirecta.

Aceasta clasificare reiese din definitia legala a intentiei (art. 19, alin. 1, pct. 1, lit. a si b C. pen.), iar criteriul avut in vedere este atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos. Aceasta atitudine se reflecta in prevederea unor posibilitati diferite in privinta producerii urmarii si a factorului volitiv.

Intentia directa (prevazuta in art. 19, alin. 1, pct.1, lit. a C.pen.) se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte.

Intentia directa consta, deci, din prevederea sau reprezentarea urmarii periculoase a actiunii (inactiunii) comise de catre infractor, pe care o considera ca certa, inevitabila si pe care o doreste (urmareste). Astfel, deoarece X i-a aplicat lui Y numeroase lovituri cu o mare intensitate, dintre care unele asupra capului, care i-au produs mai multe fracturi craniene, folosindu-se de obiecte grele si de cutit, demonstreaza ca a urmarit suprimarea vietii acestuia.

Expresia "a urmari producerea unui rezultat" inseamna mai mult decat a voi rezultatul, apropiindu-se de intentia calificata prin cuprinderea unor nuante specifice acestora si care privesc urmarirea unei finalitati care se gaseste in continutul incriminarii si a carei realizare este urmarita de subiect prin cauzarea rezultatului voit si prevazut.

Pentru existenta intentiei directe se cere, deci, ca rezultatul urmarit sa corespunda rezultatului firesc al unei fapte care prezinta pericol social si acel rezultat sa fi fost prevazut de faptuitor, indiferent de particularitatile in care l-a conceput acesta.

In doctrina s-a considerat ca suntem in prezenta intentiei directe nu doar atunci cand urmarea produsa reprezinta chiar scopul urmarit de faptuitor, ci si atunci cand aceasta urmare apare ca un mijloc necesar pentru realizarea scopului propus. Spre exemplu, autorul ucide o santinela pentru a putea sustrage arme de la un depozit.

Intentia directa se va retine chiar daca producerea rezultatului nu este certa, ci doar posibila pentru autor, in masura in care el doreste producerea acestui rezultat, ceea ce primeaza in aceasta situatie fiind elementul volitiv. Asadar, se retine intentia directa in cazul in care autorul deschide focul asupra victimei, desi acesta stie ca nu este un bun tragator cu arma si victima se afla la distanta mare, in acest caz uciderea prin impuscare a victimei nefiind certa.

La randul ei, intentia directa este susceptibila de clasificare in intentie directa de gradul intai si intentie directa de gradul doi.

- Intentia directa de gradul intai corespunde situatiilor cand autorul isi propune producerea urmarii prevazute de norma de incriminare, fie ca scop final, fie ca mijloc pentru realizarea scopului final.

- Intentia directa de gradul doi se retine atunci cand autorul nu isi propune producerea rezultatului ca un scop in sine sau ca un mijloc pentru realizarea altui scop, ci rezultatul apare ca o consecinta necesara a modului sau mijloacelor de comitere a infractiunii. Elementul definitoriu in cazul acestui tip de intentie este elementul intelectiv, constientizarea de catre autor a riscului extrem de ridicat ca rezultatul sa se produca.

Avem acest tip de intentie in situatia in care, de exemplu, o persoana, propunandu-si sa incaseze asigurarea pentru o imbarcatiune pe care o avea in proprietate, o arunca in aer stiind ca la bord se afla un turist. Uciderea victimei nu reprezinta niciun interes pentru autor, dar ea apare ca o consecinta necesara a modului de comitere a infractiunii de distrugere. Astfel, se poate afirma ca intentia directa de gradul doi se situeaza intre intentia directa de gradul intai si intentia indirecta (eventuala).

Data fiind legatura stransa dintre mijloacele alese de infractor spre a fi folosite la comiterea infractiunii si urmarea accesorie, precum si gradul ridicat de probabilitate al producerii acestei urmari nepropuse, nu se poate spune ca autorul nu a dorit producerea ei atunci cand a conceput in acest mod comiterea infractiunii. Atunci cand rezultatul faptei este inevitabil iar autorul, constient de acesta, a actionat mai departe, nu are nici o insemnatate daca toate consecintele au fost dorite sau nu de faptuitor. In aceasta ipoteza ne aflam intotdeauna in fata unei fapte comise cu intentie directa.

Dovedirea intentiei directe, a faptului ca autorul a prevazut si urmarit producerea rezultatului prin comiterea faptei sale, nu comporta dificultati majore. Intentia directa se deduce din observarea imprejurarilor in care se savarseste fapta, vointa de a savarsi fapta, urmarirea rezultatului sau motivatia savarsirii, modul de comitere a infractiunii. La infractiunile a caror latura obiectiva se caracterizeaza prin anumite trasaturi referitoare la timpul, locul sau modul savarsirii faptei, prevederea trebuie sa cuprinda si aceste trasaturi.

3.2. Intentia indirecta sau eventuala, este cea de-a doua modalitate a intentiei si exista atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui (art. 19, alin. 1, pct. 1, lit. b C. pen.). Astfel, autorul, pe langa urmarea certa a actiunii (inactiunii) sale, pe care o doreste si urmareste, prevede posibilitatea producerii si a unei urmari eventuale, pe care, desi nu o urmareste, o accepta.

Modalitatea intentiei indirecte este posibila numai in cazul actiunilor sau inactiunilor care, prin natura lor sau datorita modului sau imprejurarilor in care sunt savarsite, ar fi susceptibile de a produce doua sau mai multe rezultate, unul a carui producere este certa si urmarita de autor (care poate sa nu fie socialmente periculos, poate fi licit sau ilicit), fata de care se va retine intentia directa, si altele a caror producere este posibila si acceptata de infractor, in raport cu care se retine intentia indirecta. Spre exemplu, atunci cand faptuitorul, urmarind uciderea unei persoane, a tras un foc de arma asupra sa intr-o piata publica, fapt ce a dus la moartea acesteia (intentie directa) si la ranirea alteia, urmare care a acceptat-o (intentie indirecta).

In aceste cazuri, cel care urmareste un rezultat, dar prevede ca posibile si celelalte rezultate si, desi nu le urmareste, efectueaza actiunea sau inactiunea respectiva, implicit accepta riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmarite. In cadrul acestei modalitati prezinta relevanta penala nu numai atitudinea de urmarire constienta a producerii unui rezultat socialmente periculos, dar si aceea de indiferenta, de nepasare fata de posibilitatea producerii unui atare rezultat.

Rezultatul urmarit de autor in cazul intentiei indirecte nu trebuie sa se infatiseze neaparat ca o incalcare a legii penale ci poate consta si in incalcarea unei dispozitii administrative ori sa fie un fapt neinterzis de lege. Rezultatele neurmarite, dar acceptate, nu trebuie sa fie neaparat mai grave decat rezultatul urmarit, dar aceasta situatie nu este exclusa. Spre exemplu, inculpatul doreste sa ii aplice victimei o corectie dar, datorita numarului si intensitatii loviturilor, prevede si accepta ca victima ar putea deceda. In acest caz, atat urmarea dorita, cauzarea de suferinte fizice victimei, cat si urmarea acceptata, decesul, sunt prevazute de legea penala iar urmarea acceptata este mai grava decat rezultatul urmarit.

Pentru stabilirea intentiei indirecte trebuie facute trei constatari, si anume:

1) cel care a savarsit o fapta ce prezinta pericol social a prevazut ca rezultat posibil al faptei sale si un alt rezultat decat cel urmarit de el,

2) a savarsit acea fapta acceptand producerea eventuala a rezultatului neurmarit si,

3) acel rezultat prevazut ca posibil, s-a produs efectiv.

In practica judiciara, in multe cazuri nu se face distinctia intre intentia indirecta si intentia directa de gradul doi, retinandu-se intentia directa ca modalitate a vinovatiei, in mod eronat. Se poate face o distinctie clara intre cele doua modalitati mentionate sub aspectul necesitatii producerii rezultatului neurmarit si anume: in cazul intentiei directe de gradul doi, rezultatul apare ca o consecinta necesara a modului sau mijloacelor de comitere a infractiunii, pe cand in cazul intentiei eventuale, cea de-a doua urmare apare doar ca o simpla eventualitate, nefiind in mod necesar legata de realizarea urmarii principale. Astfel, intr-o speta s-a retinut ca inculpatul, dorind sa-si ucida concubina care locuia impreuna cu alte doua colege, a incendiat camera in care acestea stateau, fara a se interesa daca la acel moment cele doua colege se aflau in camera. In acest caz, fata de concubina, moartea a fost cauzata cu intentie directa, iar fata de cele doua colege cu intentie eventuala. Daca inculpatul ar fi stiut cu certitudine ca la acel moment colegele concubinei se aflau in camera, moartea lor i-ar fi fost imputabila cu titlu de intentie directa (de gradul doi).

Intr-o alta cauza s-a apreciat ca "lovirea unei persoane si lasarea ei in nesimtire, iarna, pe ger, in timp de noapte, intr-un loc de munte prapastios si impiedicarea unei alte persoane de a-i acorda ajutor, reflecta intentia indirecta a faptuitorului de a ucide."

Din aceste situatii faptice solutionate de instantele de judecata rezulta ca faptuitorul a prevazut si urmarit vatamarea integritatii corporale a victimei, dar, totodata, a prevazut ca in conditiile concrete se poate produce si un rezultat socialmente periculos mai grav (moartea) pe care nu l-a urmarit, dar l-a acceptat.

Modalitatile intentiei examinate sunt modalitati normative, prevazute expres de lege si servesc la stabilirea exacta a continutului intentiei. Legea romana nu prevede tratamente sanctionatoare distincte in cazul celor doua forme ale intentiei, insa delimitarea lor este importanta pentru individualizarea judiciara a pedepsei, intentia directa relevand o intensitate sporita atingerii aduse valorii sociale ocrotite de norma penala si atragand o sanctiune mai aspra Cu toate acestea, in practica, instantele recurg de multe ori la formulari imprecise de genul "procedand astfel inculpatul a dorit sau cel putin a acceptat producerea rezultatului" , nefacand distinctie intre intentia directa si cea indirecta.

3.3. Alte modalitati ale intentiei

In literartura juridica, pe langa modalitatile normative prezentate anterior, sunt avute in vedere si alte modalitati ale intentiei in vederea individualizarii judiciare a pedepsei, a caror cunoastere poate servi la stabilirea in concret a gradului de vinovatie cu rasfrangere asupra periculozitatii infractorului.

Se face distinctie intre urmatoarele modalitati ale intentiei:

- intentia simpla si intentia calificata.

Intentia este simpla atunci cand faptuitorul prevede si urmareste producerea rezultatului sau accepta posibilitatea producerii lui. Aceasta intruneste conditiile de existenta prevazute de lege pentru intentia directa, respectiv pentru cea eventuala.

Intentia calificata se caracterizeaza prin faptul ca faptuitorul urmareste producerea rezultatului in vederea realizarii unui scop prevazut in norma de incriminare. Avem intentie calificata, spre exemplu, in cazul omorului savarsit pentru a inlesni sau a ascunde aavarsirea altei infractiuni, infractiune prevazuta de art. 175, lit. h C. pen.

- intentia initiala si intentia supravenita.

Intentia initiala exista atunci cand faptuitorul prevede de la inceput rezultatul faptei sale, intr-un moment anterior inceperii acesteia.

Intentia supravenita apare pe parcursul derularii actiunii initiale, cand faptuitorul se hotaraste sa-si amplifice actiunea infractionala, urmarind si alte rezultate. Astfel, reprezentarea urmarii socialmente periculoase apare ulterior unei hotarari initiale si determina hotararea ulterioara de a-l produce. De exemplu, faptuitorul sechestreaza o persoana de sex feminine si, ulterior ia hotararea si comite fapta de viol.

- intentia spontana si intentia premeditata.

Intentia spontana sau repentina se caracterizeaza prin faptul ca executarea actiunii incriminate are loc imediat dupa luarea hotararii de a o savarsi. Se pot retine doua elemente pentru existenta intentiei spontane, si anume: hotararea este luata intr-o stare de tulburare sau provocare si ea este pusa imediat in aplicare. Spre exemplu, inculpatul este lovit cu pumnul de catre victima, cauzandu-i astfel o stare de tulburare, iar acesta riposteazp aplicandu-i agresorului o lovitura de cutit. Intentia spontana este o circumstanta atenuanta a raspunderii penale si ea apare reglementata atat in partea generala a Codului, intrand in structura circumstantei atenuante a starii de provocare (art. 73, lit. b), cat si in partea speciala, in cazul infractiunilor de pruncucidere (art. 177) si incaierare (art. 322, alin.2).

Intentia premeditata presupune existenta unui interval de timp intre luarea hotararii infractionale si punerea ei in executare, interval in care hotararea se mentine si se consolideaza printr-o pregatire prealabila pentru a asigura reusita deplina a faptei. Spre deosebire de intentia spontana, lipseste starea de tulburare sau provocare, faptuitorul chibzuind asupra momentului, modului, mijloacelor de savarsire a faptei, efectueaza acte de pregatire (materiale sau intelectuale), etc.

Trebuie subliniat ca premeditarea nu este conditionata de efectuarea actelor pregatitoare, acestea fiind doar mijloace cu ajutorul carora se probeaza existenta premeditarii. Spre exemplu, in cazul unor infractiuni comisive prin omisiune, cum este uciderea noului-nascut de catre mama prin neacordarea hranei, nu este posibila efectuarea de acte materiale de pregatire, dar infractiunea este de regula premeditata.

Intentia premeditata atrage o agravare a raspunderii penale fata de intentia in forma sa de baza, dovedind o atingere mai accentuata a valorii ocrotite de norma penala. Astfel, premeditarea apare ca o circumstanta agravanta legala in cazul infractiunii de omor (art. 175, lit.a), dar poate fi retinuta si in cazul altor infractiuni, conform art. 75, alin. 2 C. pen.

- intentia unica si intentia complexa.

Exista intentie unica in ipoteza in care faptuitorul a hotarat comiterea unei singure infractiuni.

Intentia complexa se caracterizeaza prin faptul ca faptuitorul a decis sa savarseasca mai multe fapte sau a urmarit sa produca mai multe rezultate socialmente periculoase. Prin urmare, intentia complexa ar exista in cazul infractiunii complexe si in cazul concursului de infractiuni. In doctrina s-a exprimat opinia potrivit careia in cazul concursului de infractiuni nu se poate vorbi de o intentie globala, complexa in special in ipoteza in care in structura concursului de infractiuni intra fapte intentionate, din culpa sau comise cu praeterintentie. Si in situatia in care toate infractiunile comise sunt intentionate, fiecare dintre ele va fi caracterizata de o intentie ce trebuie evaluata separat, nefiind posibila si nici necesara cumularea acestor intentii pentru a obtine astfel o intentie specifica pluralitatii de infractiuni.