INTRODUCERE IN MATERIA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

INTRODUCERE IN MATERIA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Definitia, obiectul si fundamentul dreptului international public

Dreptul international public este acea ramura a dreptului, acel ansamblu de principii si norme juridice, scrise sau nescrise, create de catre state, dar si de catre celelalte subiecte de drept international, pe baza acordului lor de vointa, in scopul reglementarii raporturilor internationale.

Elementele caracteristice cele mai importante ale dreptului international public sunt urmatoarele:

dreptul international public este un ansamblu de reguli juridice. Precizam ca nu toate regulile aplicabile relatiilor dintre subiectele dreptului international public au caracter juridic. Dreptul international public nu contine toate regulile de conduita care se adreseaza entitatilor cu personalitate internationala. Exista numeroase reguli care nu au fost consacrate juridic, dar care, in diferite domenii, reglementeaza diverse aspecte ale vietii internationale. Este vorba despre asa-numitele reguli de curtoazie internationala intalnite, mai ales, in practica diplomatica si consulara (uzantele diplomatice);

dreptul international public este o creatie a subiectelor sale, mai precis a statelor, ca subiecte primare, si a organizatiilor internationale guvernamentale (organizatii interguvernamentale), dar numai daca si in masura in care statele le recunosc personalitatea internationala; popoarele care lupta pentru eliberare, desi subiecte limitate si tranzitorii ale dreptului international, nu participa direct la crearea dreptului international, chiar daca, in virtutea personalitatii lor internationale, pot participa la activitatea organizatiilor internationale, dar numai cu statut de observator;

normele juridice internationale sunt destinate sa reglementeze relatiile mutuale (bilaterale sau multilaterale) dintre subiectele dreptului international public, adica dintre acele entitati inzestrate cu personalitate juridica internationala, in primul rand statele;

normele juridice internationale sunt create pe baza acordului de vointa al subiectelor de drept international, ceea ce inseamna ca ele sunt opozabile acestora numai in masura in care sunt liber acceptate;

normele juridice internationale sunt stabilite fie pe cale conventionala (prin tratate internationale), fie pe calea cutumei internationale;

dreptul international public este respectat de subiectele sale pe baza principiului bunei-credinte (pacta sunt servanda), ceea ce nu exclude constrangerea exercitata de catre aceste subiecte in mod individual sau colectiv.

Pornind de la aceste constatari, consideram ca dreptul international public poate fi definit ca ansamblul normelor juridice de sorginte cutumiara sau conventionala, create de state si organizatiile interguvernamentale cu personalitate internationala, pentru a reglementa relatiile lor mutuale (bilaterale sau multilaterale), precum si relatiile dintre ele si alte entitati cu personalitate internationala, norme care sunt aplicabile pe baza bunei-credinte si prin constrangere individuala sau colectiva.

Obiectul dreptului international public rezulta din definitie. Este vorba despre relatiile dintre subiectele dreptului international (state, organizatii guvernamentale, popoare care-si exercita dreptul la autodeterminare), relatii diverse: politice, economice, militare, financiare, stiintifice, culturale, diplomatice, consulare etc. Nucleul obiectului dreptului international este reprezentat de relatiile dintre state ca subiecte primare.

Relatiile reglementate de dreptul international public pot fi relatii de colaborare, dar si relatii de confruntare pasnica, uneori chiar violenta. Dreptul international public reglementeaza competentele, drepturile si obligatiile subiectelor dreptului international in relatiile reciproce. Fundamentul dreptului international public este reprezentat de acordul de vointa al statelor, in absenta caruia normele juridice internationale nu pot fi adoptate. Exista mai multe teorii cu privire la fundamentul dreptului international: doctrina pozitivista, doctrina dreptului natural, teoria sociologica, teoria psihologica etc. Normele juridice internationale sunt create in absenta unui "legiuitor international". In aceste conditii statele, in primul rand, sunt creatoare directe ale dreptului international public.

Raporturile/relatiile internationale sunt relatii care depasesc limitele unui singur stat si care se plaseaza in cadrul societatii/comunitatii internationale, scapand de sub autoritatea unei puteri statale unice. Raporturile internationale, in sens larg, sunt raporturile care se desfasoara intre entitatile ce actioneaza in cadrul societatii internationale. Relatiile internationale, in sens restrans (care fac obiectul reglementarii dreptului international) sunt relatiile intre subiectele de drept international, dintre care principalul subiect este statul. Relatiile internationale stricto sensu, dobandesc durata, regularitate si structura in cadrul unui mediu social care este societatea/comunitatea internationala (adica colectivitatea de entitati ce dobandesc drepturi si obligatii in cadrul raporturilor internationale, deci colectivitatea subiectelor de drept international). Relatiile internationale stricto sensu se desfasoara in toate domeniile in care sunt angajate interesele statelor si cu privire la care statele isi exercita vointa lor.

Rolul si scopul dreptului international este acela de a norma sau reglementa raporturile din cadrul societatii internationale, de a asigura functionarea armonioasa a acestei societati, de a contribui prin mijloacele sale la o dezvoltare corespunzatoare a acesteia, de a preveni si solutiona aspectele conflictuale care continua sa afecteze aceasta societate, altfel spus ordonarea raporturilor internationale. Putem vorbi despre rolul regulator al dreptului international care raspunde nevoii de a se reduce anarhia in relatiile internationale, prin structurarea ordinii juridice internationale.

Fundamentul dreptului international ca sistem este reprezentat de valoarea raportului international protejat, determinata de importanta pe care acesta o are fata de ansamblul raporturilor internationale. Totodata ceea ce face ca fiecare norma in parte sa fie creata si aplicata in situatiile concrete ce intra in sfera sa de aplicare este acordul de vointa al statelor (consimtamantul expres sau tacit al acestora), ce deriva din caracterele dreptului international.

Trasaturile dreptului international

Dreptul international public este un drept de coordonare, in lipsa unei autoritati superioare cu atributii legislative, spre deosebire de ramurile interne de drept, care au un caracter de subordonare.

Procesul de elaborare a normei are loc pe orizontala, ceea ce implica in procesul aplicarii, ca statele se autocenzureaza si se cenzureaza reciproc (statele sunt in acelasi timp creatori si destinatari ai normei).

Din acest caracter consensual (normele sunt create si acceptate de creatorii, si in acelasi timp, destinatarii lor, care au interesul sa-l aplice) decurge obligativitatea dreptului international; chiar daca sanctiunile nu sunt chiar atat de evidente, ele exista (colective, individuale). In dreptul international jurisdictia exista, dar nu este obligatorie (este necesar consimtamantul expres al statului).

Dreptul international public ca sistem

Sistematizarea reprezinta o caracteristica esentiala a dreptului, in general. Pentru dreptul international public, ca si pentru dreptul intern al statelor, sistematizarea reclama recursul la anumite categorii, tipare si modele destinate sa usureze exprimarea normativa, atat din punct de vedere al continutului dreptului, cat si cu privire la forma exterioara de prezentare a acestuia. Acest ansamblu de reguli juridice nu este unul entropic, ci unul organizat in sistem, organizare care a inceput destul de tarziu, in secolul al XIX -lea.

Intreaga lume accesibila noua este o alcatuire de sisteme si subsisteme; obiectele, fenomenele si procesele pot fi considerate sisteme cu o anumita structura, daca elementele care le compun se afla in relatii logic determinate si daca au trasaturi ireductibile la cele ale partilor componente. Afirmatia este valabila si pentru dreptul international public, chiar daca relatiile pe care le reglementeaza cunosc o dezorganizare accentuata in raport cu relatiile din planul realitatilor interne ale statelor. Pentru o analiza mai corecta a organizarii sistemice a dreptului international public, trebuie sa privim acest sistem din doua perspective: una interioara, care scoate in evidenta structura interna a dreptului international, si una exterioara, care face accesibila cunoasterea formelor de exprimare a continuturilor acestuia, adica structura externa.

Structura interna si structura externa a dreptului international public

Un aspect general al dreptului international sau intern este acela ca, pentru a integra normele juridice in sistemul pe care-l reprezinta, este nevoie de o tehnica referitoare atat la continutul reglementarii, cat si la formele acesteia. Aceasta tehnica arata cum solutiile de fond la care s-a ajuns prin cercetarea datului social conduc la identificarea formelor juridice profitabile, respectiv la capacitatea de actiune practica a dreptului.

Daca privim dreptul international public in ansamblul lui, identificam, pe de o parte, continutul acestuia, respectiv totalitatea regulilor juridice in materialitatea si legatura lor, iar pe de alta parte, identificam forma, ca structura sistemica interioara si exterioara dreptului. Cand spunem forma (structura) externa a dreptului international public, ne referim la formele exterioare de exprimare a continutului acestuia, adica asa cum ni se infatiseaza el, respectiv izvoarele dreptului.

Norme juridice, institutii juridice si ramuri ale dreptului international public

Norme juridice ale dreptului international public

Potrivit unui prim criteriu de clasificare, respectiv izvorul care le consacra, normele juridice internationale se clasifica in: a) norme cutumiare (cutuma reprezentand inca un izvor principal al dreptului international public) si b) norme conventionale (cuprinse in acorduri scrise precum tratatele, conventiile, pactele etc.).

In functie de valorile pe care le protejeaza, intalnim normele principii si normele concrete ale dreptului international public. Normele principii (principiile) sunt norme de maxima generalitate care dau expresie unor valori universal acceptate de comunitatea internationala si pot fi principii fundamentale, cu aplicabilitate pentru o anumita ramura a acestuia.

Un alt criteriu de clasificare este cel al obligativitatii normelor juridice internationale. Intalnim astfel norme imperative, denumite si norme jus cogens, obligatorii pentru subiectele dreptului international, norme care la randul lor pot fi onerative sau prohibitive, si norme supletive de la care se poate deroga, dar numai pe baza acordului dintre subiectele dreptului international. De remarcat valoarea deosebita pe care o au normele imperative pentru comportamentul subiectelor de drept international. Astfel, Conventia cu privire la dreptul tratatelor, adoptata la Viena in anul 1969, precizeaza in art. 53: "Este nul orice tratat care in momentul incheierii sale, este in conflict cu o norma imperativa a dreptului international general. In sensul prezentei Conventii, o norma imperativa a dreptului international general este o norma acceptata si recunoscuta de comunitatea internationala a statelor in ansamblul ei drept norma de la care nu este permisa nici o derogare si care nu poate fi modificata decat printr-o norma a dreptului international general, avand acelasi caracter".

Institutii juridice ale dreptului international public

Institutia juridica de drept international public reprezinta o grupare de norme juridice internationale care reglementeaza o categorie de relatii internationale legate intre ele prin continutul lor. De exemplu: tratatul international, apatridia, marea libera, infractiunea internationala etc. Gruparea normelor juridice internationale pentru a da nastere unei institutii juridice este relativa, in sensul in care o institutie juridica poate fi alcatuita, la randul ei, din mai multe institutii juridice, observatie valabila deopotriva si pentru dreptul intern.

Ramuri ale dreptului international public

Putem identifica urmatoarele ramuri ale dreptului international public:

dreptul tratatelor, care cuprinde normele juridice internationale care reglementeaza relatiile dintre state si organizatii interguvernamentale, cu privire la incheierea tratatelor, intrarea lor in vigoare, efectele si rezervele la tratate, incetarea si interpretarea tratatelor. Tratatele prin care s-a codificat aceasta ramura de drept sunt: Conventia asupra dreptului tratatelor incheiate intre state, adoptata la Viena, in anul 1969 si Conventia asupra dreptului tratatelor dintre state si organizatiile internationale sau dintre organizatiile internationale, adoptata la Viena in anul 1986;

dreptul diplomatic, care cuprinde normele juridice care reglementeaza organizarea, sarcinile, competenta si statutul organelor pentru relatii externe (misiuni diplomatice permanente si ad-hoc, diplomatia multilaterala prin conferinte si organizatii internationale). In prezent, acest domeniu de relatii internationale este reglementat de Conventia cu privire la relatiile diplomatice, adoptata la Viena, in anul 1961;

dreptul consular, care cuprinde normele care reglementeaza relatiile consulare, organizarea si functionarea organelor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare si al personalului acestora. Codificarea dreptului consular s-a realizat prin Conventia cu privire la relatiile consulare, adoptata la Viena in anul 1963;

dreptul marii, reprezinta ansamblul normelor de drept international care reglementeaza regimul juridic al spatiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state pentru folosirea acestor spatii si a resurselor lor. Un adevarat Cod al marii este Conventia Natiunilor Unite asupra dreptului marii, adoptata la Montego-Bay (Jamaica), in anul 1982;

dreptul international fluvial, este ansamblul normelor care reglementeaza regimul navigatiei pe anumite fluvii si activitatile statelor in acest domeniu. Exista mai multe tratate regionale care sunt izvoare ale acestei ramuri a dreptului international, stabilind regimul de navigatie pe mai multe fluvii cu statut international: Dunare, Congo, Elba, Rin, Niger. Singurul tratat cu caracter universal care codifica dreptul international fluvial este Conventia privind regimul cailor de navigatie de interes international, adoptata la Barcelona in anul 1921;

dreptul international spatial, este o ramura mai recenta a dreptului international si este alcatuita din totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile dintre state si organizatiile internationale, relatii nascute in activitatea de folosire a spatiului terestru si a corpurilor ceresti. Tratatul, mai important, care codifica aceste norme este Tratatul cu privire la spatiul extraatmosferic, inclusiv luna si alte corpuri ceresti (Tratatul spatial), adoptat in anul 1967;

dreptul organizatiilor internationale, este o ramura care s-a conturat recent si este in plina afirmare si dezvoltare. Contine totalitatea regulilor referitoare la constituirea si functionarea organizatiilor interguvernamentale, ca forme ale colaborarii multilaterale a statelor, in cele mai diverse domenii. Semnificativa in acest sens este Conventia asupra dreptului tratatelor dintre state si organizatii internationale sau dintre organizatiile internationale, adoptata la Viena in anul 1986;

dreptul international al drepturilor omului, este alcatuit din totalitatea normelor juridice internationale care reglementeaza protectia fiintei umane. Nucleul sistemului de protectie a drepturilor omului este reprezentat de Carta Internationala a Drepturilor Omului, denumire generica pentru cinci documente adoptate in cadrul O.N.U.: Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948), cele doua pacte cu privire la drepturile omului (1966) si cele doua protocoale relative la pactele din 1966 (1966 si 1989). Exista opinii potrivit carora, in cadrul acestei ramuri a dreptului international, s-au constituit mai multe subramuri, precum dreptul refugiatilor, dreptul populatiilor migrante etc.;

dreptul international umanitar al conflictelor armate- (jus in bello) cuprinde totalitatea regulilor juridice internationale care reglementeaza relatiile dintre subiectele dreptului international in situatii de conflict armat. Este alcatuit din doua subramuri: a) dreptul international umanitar (Tratatul de la Geneva) - reglementeaza relatiile dintre subiectele dreptului international in timp de conflict armat, pentru protejarea victimelor acestuia. Principalele instrumente cere-l codifica sunt cele patru Conventii de la Geneva (1949) si cele doua Protocoale aditionale la aceste conventii (1977); b) dreptul conflictelor armate (Tratatul de la Haga) - reglementeaza relatiile dintre participantii la un conflict armat, cu privire la declansarea acestuia, metodele si mijloacele de lupta, regimul ocupatiei militare, incetarea ostilitatilor etc. Principalele tratate in acest domeniu au fost adoptate la Haga, in anii 1899, 1907 si 1945, la care se adauga numeroase alte instrumente;

dreptul international penal, este ansamblul normelor juridice internationale prin care se reglementeaza raspunderea penala pentru savarsirea infractiunilor internationale. A fost numeroase tratate care stabilesc infractiunile internationale (crime si delicte) precum si modalitatile de tragere la raspundere penala a autorilor acestora. Recent s-a adoptat la Roma (1988) Statutul Curtii Penale Internationale, intrat in vigoare in anul 2002, tratat care reprezinta un veritabil Cod international penal si de procedura penala.

RAPORTUL INTRE DREPTUL INTERNATIONAL PUBLIC SI DREPTUL INTERN AL STATELOR

Raportul dintre cele doua sisteme de drept constituie obiectul dezbaterilor doctrinare dar si al conditionarilor practice dintre cele doua sisteme de drept.

Problema acestui raport nu este pur teoretica, deoarece pozitia adoptata fata de acest raport are un rol important in solutionarea practica a doua probleme: prima se refera la modalitatile concrete prin care se aplica normele dreptului international public in ordinea juridica a statelor, iar a doua se refera la solutia care se adopta in cazul unui conflict intre normele dreptului intern al statelor si cele ale dreptului international public.

Numeroase norme ale dreptului international public au aplicare in dreptul intern al statelor, fie ca sunt introduse in acest drept, fie ca statele au obligatia de a-si adapta legislatia nationala la cerintele obligatiilor lor internationale. De asemenea, reglementarile de drept intern ale statelor pot produce efecte in aparitia unor norme ale dreptului international public. Astfel este cazul legilor interne ale statelor prin care ele stabilesc competentele organelor lor in domeniul relatiilor lor externe, cele referitoare la cetatenie si statutul juridic al strainilor, sau prin care reglementeaza procedurile interne ale unui stat pentru a deveni parte la un tratat international.

In doctrina dreptului international public sunt mai multe teorii referitoare la raportul intre cele doua sisteme de drept. Una dintre ele este teoria dualista, care a aparut in doctrina juridica din Germania si Italia. Conform acestei teorii, cele doua sisteme de drept sunt egale, insa independente si separate. Asemenea liniilor paralele, ele nu s-ar intalni, nu s-ar influenta si ca urmare valoarea normelor lor nu depinde de concordanta dintre ele. Teoria dualista absolutizeaza deosebirile existente intre dreptul international public si dreptul intern al statelor.

O alta teorie este cea a prioritatii dreptului intern al statelor (teorie monista), care sustine ca dreptul international public deriva din dreptul intern al statelor si ca urmare cele doua drepturi ar constitui o unitate deplina, denumita drept statal national. In conceptia acestei teorii, dreptul international public ar fi o prelungire a dreptului intern al statelor, in domeniul relatiilor internationale. De aceea el este numit drept public extern al statului.

Teoria prioritatii dreptului intern se bazeaza pe vechea conceptie a suveranitatii absolute a statelor, din dreptul international public, clasic.

Dupa primul razboi mondial a aparut teoria prioritatii dreptului international public. Aceasta teorie monista sustine suprematia dreptului international public fata de dreptul intern al statelor. In consecinta dreptul international public ar stabili limitele competentelor dreptului intern.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial aceasta teorie este sustinuta prin urmatoarele argumente: a) recunoasterea superioritatii normelor conventionale fata de cele ale dreptului intern, fapt consacrat in unele sentinte arbitrale si in Jurisprudenta internationala. Curtea de Justitie Internationala a subliniat in 1988, prioritatea dreptului international public "ca fiind un principiu fundamental al acestui drept". De asemenea, neconcordanta dintre legislatia interna a statului cu obligatiile sale internationale angajeaza raspunderea sa internationala; b) constitutiile unor state, cu sunt cele ale statelor membre in Uniunea Europeana, stipuleaza expres superioritatea angajamentelor internationale fata de dreptul lor intern. In anumite limite, aceasta superioritate a obligatiilor internationale, ce decurge din tratatele Internationale, se regaseste si in Constitutia Romaniei din anul 1991. In dispozitiile sale referitoare la drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor se face precizarea: "Daca exista neconcordanta intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Romania este parte si litigiile interne, au prioritate reglementarile internationale" (art. 20, pct. 2). De asemenea, se precizeaza ca tratatele ratificate de catre Parlamentul Romaniei fac parte din dreptul intern (art. 11). Prevederile acestor tratate la care Romania este parte contractanta sunt obligatorii pentru organele de stat, pentru cetatenii romani, ca si pentru celelalte persoane aflate sub jurisdictia statului roman.

Preeminenta dreptului international public este consacrata si in tratatele comunitare, iar Conventia asupra tratatelor din 1969, stabileste ca un stat nu poate invoca dreptul sau intern pentru neexecutarea unui tratat international la care este parte (art. 27).