| CATEGORII DOCUMENTE |
Drept penal
Insusirea de catre studenti a dispozitiilor generale si speciale ale dreptului penal.
- PARTEA GENERALA -
Sintagma "drept penal" este folosita in doctrina juridica intr-o dubla acceptiune: intr-o prima acceptiune, aceasta sintagma desemneaza o ramura a sistemului dreptului; intr-o a doua acceptiune, aceeasi sintagma desemneaza o ramura a stiintelor juridice.
A. Dreptul penal ca ramura a dreptului
Majoritatea autorilor romani contemporani considera ca dreptul penal - ca ramura a dreptului - reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile de aparare sociala, prin interzicerea ca infractiuni, sub sanctiuni specifice, denumite pedepse a actiunilor sau inactiunilor periculoase pentru valorile sociale.
In doctrina penala occidentala, definitiile date dreptului penal ca ramura a dreptului sunt, de regula, foarte concise. Astfel, dreptul penal este definit aici fie ca ansamblu de legi care reglementeaza exercitiul represiunii exercitate de catre stat (Garraud), fie ca un complex de dispozitii legale care reglementeaza exercitiul dreptului de a pedepsi (A. Prins), fie ca un ansamblu de reguli juridice stabilite de stat in scopul de a lega actul ce constituie infractiune de pedeapsa care il sanctioneaza (Liszt) etc.
O definitie mult mai exacta a dreptului penal a fost oferita insa, in doctrina noastra mai veche, de profesorul Vintila Dongoroz, in conceptia caruia "dreptul penal este alcatuit din toate acele reguli care prevad acte ilicite sanctionate cu pedeapsa (Tratat, 1939, p. 15).
Definitia de mai sus are meritul ca pune in evidenta criteriul care ne ingaduie sa deosebim normele de incriminare (care sunt specifice ramurii dreptului penal) de alte norme juridice, caci, intr-adevar, ori de cate ori o dispozitie legala descrie o anumita fapta (actiune sau inactiune), adaugand imperativul "se pedepseste", ne aflam in prezenta unei norme de incriminare - norma care este frecvent denumita "infractiune", desi aceasta denumire este improprie, fiindca, in realitate, infractiunea este o fapta concreta, care nu ar trebui sa fie confundata cu norma de incriminare corespunzatoare. Acest imperativ (sau "comandament") - "se pedepseste" - constituie elementul legal sau criteriul care ne indica existenta normei de incriminare (el apare, invariabil, in fiecare asemenea norma). Ceea ce, in alti termeni, inseamna ca normele sau dispozitiile legale care prevad fapte sanctionate cu pedepse - care prevad, asadar, "infractiuni" - sunt norme penale (mai precis, "norme de incriminare").
Definitia oferita de profesorul V. Dongoroz prezinta totusi un neajuns, anume acela de a lasa sa se creada ca dreptul penal ar fi alcatuit exclusiv din norme de incriminare - idee care trebuie respinsa in mod categoric, deoarece normele de incriminare nu epuizeaza legislatia penala, ci alcatuiesc doar o parte a acesteia, anume "Partea speciala". Or, pe langa "Partea speciala" (formata in totalitate din norme de incriminare), dreptul penal (legislatia penala) cuprinde si o "Parte generala" - este drept, mult mai restransa - alcatuita din acele dispozitii legale care stabilesc sistemul pedepselor si al celorlalte sanctiuni de drept penal (masuri educative si masuri de siguranta), precum si regulile generale de aplicare si executare a sanctiunilor de drept penal.
Insa, date fiind diferentele care separa Partea generala de Partea speciala a dreptului penal, se intelege ca orice incercare de a surprinde intr-o singura formula intreaga materie risca un anumit esec, caci termenii folositi vor fi atat de generali, incat, inevitabil, definitia va capata un caracter usor confuz, neclar. Iar tinand seama de aceasta observatie, nu numai ca putem intelege pozitia profesorului V. Dongoroz - care a preferat o definitie lacunara, dar clara - dar, pe langa aceasta, mai putem intelege si dificultatea de a oferi o definitie precisa si completa a dreptului penal.
Cu aceste precizari, putem retine totusi ca dreptul penal este alcatuit din doua mari categorii de dispozitii: a) dispozitii care reglementeaza sistemul sanctiunilor de drept penal (pedepse, masuri educative, masuri de siguranta) si conditiile generale de aplicare a acestor sanctiuni ("Partea generala"); si b) dispozitii care stabilesc faptele ce constituie infractiuni si conditiile speciale de pedepsire a acestor fapte ("Partea speciala").
B. Dreptul penal ca ramura a stiintelor juridice
In consideratiile anterioare am aratat ca sintagma "drept penal" denumeste nu numai o ramura a dreptului, ci si o ramura a stiintelor juridice.
In aceasta din urma acceptiune - de stiinta sau doctrina juridica - dreptul penal reprezinta un ansamblu de conceptii si principii cu privire la necesitatea si continutul represiunii, ca si cu privire la cazurile si conditiile in care poate sa intervina aceasta.
Pentru mai buna intelegere a obiectului stiintei penale ni se pare util sa amintim ca, in virtutea teoriilor dreptului natural (jus nature), multa vreme s-a considerat ca stiinta penala ar studia nu dreptul penal obiectiv (legislatia penala), ci un drept ideal, diferit de cel consacrat prin legi, un drept imuabil si universal, derivat, de regula, din preistoria mitica a omenirii. O atare conceptie a dominat gandirea juridica pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, cand a luat nastere in Germania asa-numitul "tehnicism juridic" - un curent teoretic inspirat de operele lui Kant si ale lui Hegel.
Urmand aceasta noua linie de gandire, A. Rocco - cel mai de seama reprezentant al tehnicismului juridic in Italia - facea, in 1910, urmatoarele precizari: "Nu am in vedere un ipotetic drept natural sau rational sau ideal, care ar trebui sa fie absolut si prin urmare unic () dar care, in functie de sistemele care il expun, prezinta deosebiri mai mari decat cele intre ordinele juridice pozitive ale diverselor state si care, despartit fiind de cauzele sale reale, adica de fortele sociale care il determina, ar putea fi mai bine numit drept supranatural. Am in vedere dreptul pozitiv in vigoare, singurul care ne e dat prin experienta si singurul care poate forma obiectul unei stiinte juridice (). In acelasi timp, accentuand tot mai mult distinctia, nu inteleg prin aceasta deja separarea stiintei juridice penale de antropologie, de psihologie, de sociologie si chiar de filosofia dreptului si de politica criminala () ci reducerea ei, in principal, la o cunoastere stiintifica a reglementarii juridice a infractiunii si a pedepsei"
Stiinta penala datoreaza tehnicismului juridic nu numai clarificarea obiectului sau de studiu, dar si o serie de clarificari de ordin metodologic. Sub acest din urma aspect, o contributie importanta a tehnicismului juridic consta in sesizarea faptului ca cercetarea stiintifica a regulilor dreptului pozitiv implica un triplu studiu: a) studiul exegetic; b) studiul dogmatic; si c) studiul critic.
a) Studiul exegetic are drept obiect analiza textelor de lege si stabilirea sensului acestora, in raport cu regulile interpretarii juridice.
b) Studiul dogmatic are drept obiect cunoasterea sistematica a regulilor de drept, determinarea relatiilor reciproce dintre ele, precum si a elementelor care le sunt comune Este vorba de o operatie de sinteza sau, cum spunea profesorul V. Dongoroz "de concentrare si integrarea normelor de drept in cateva principii superioare (dogme)".
c) Studiul critic are drept obiectiv verificarea valabilitatii regulilor dreptului pozitiv, in raport cu exigentele rationale de justitie - exigente care alcatuiesc asa-numitul "drept natural" (in acest inteles, dreptul natural se prezinta ca un criteriu ideal, deontologic, de apreciere a autoritatii intrinseci sau a legimitatii normelor pozitive).
2. APLICAREA LEGII PENALE IN TIMP SI SPATIU
A. Aplicarea legii penale in timp
Problemele privind aplicarea legilor penale in timp sunt generate de succesiunea, abrogarea sau inlocuirea lor cu altele. Pentru a asigura aplicarea corecta a legii penale in raport cu timpul, legea trebuie sa stabileasca principiile de aplicare a legii penale in toate aceste situatii. Noul Cod penal roman cuprinde aceste principii in Partea generala, Titlul I, Capitolul II, Sectiunea 1, intitulata "Aplicarea legii penale in timp", dupa cum urmeaza: principiul activitatii legii penale (art. 4); principiile neretroactivitatii si retroactivitatii legii penale (art. 5 alin. 1 si 2); principiul aplicarii legii penale mai favorabile (art. 6-8); principiul ultraactivitatii legii penale temporare (art. 9).
B Aplicarea legii penale in spatiu
Problemele privitoare la aplicarea legii penale in spatiu sunt generate de legatura care exista intre legea penala si teritoriul national. In principiu, legea penala a unui stat se aplica pe teritoriul acelui stat, insa exista numeroase situatii in care infractiunea apare ca fiind comisa in parte pe teritoriu, in parte in afara teritoriului national; sau situatii in care, desi infractiunea s-a comis in intregime in afara teritoriului, ea sa aduca totusi atingere intereselor statului; ori, in fine, situatii in care statele s-au obligat sa colaboreze in lupta contra criminalitatii. Problemele privitoare la aplicarea legii penale in spatiu sunt reglementate prin dispozitiile inscrise in Titlul I, Capitolul II, Sectiunea a 2-a, intitulata"Aplicarea legii penale in spatiu". Problemele privitoare la aplicarea legii penale in spatiu se solutioneaza, tinand seama de urmatoarele principii: principiul teritorialitatii (art. 10 C. pen.); principiul personalitatii (art. 11 C. pen); principiul realitatii (art. 12 C. pen.); principiul universalitatii (art. 13 C. pen.); principiul prioritatii conventiilor internationale (art. 14 C. pen.).
Tot in legatura cu aplicarea legii penale in spatiu, Codul penal cuprinde si o norma cu valoare de principiu, inscrisa in art. 16, intitulata "Extradarea". Conditiile de fond si de forma ale extradarii sunt prevazute in Legea nr. 296/2001 (care va fi inlocuita cu dispozitiile in materie de extradare cuprinse in Legea nr. 302/2004).
3. NOTIUNEA DE INFRACTIUNE SI CONTINUTUL INFRACTIUNII
A. Notiunea de infractiune
In legislatiile penale vest-europene nu exista definitii legale ale notiunii de infractiune, considerandu-se ca o fapta, oricat de neconvenabila ar fi ea din punct de vedere social, nu poate fi caracterizata astfel decat atunci cand legea a incriminat-o expres, interzicand-o, sub sanctiunea unei pedepse. Mai exact, se considera ca legiuitorul nu trebuie sa defineasca infractiunea ca fapt concret, deoarece, pe de o parte, nu exista "infractiuni naturale", iar pe de alta parte, prin inscrierea unei asemenea definitii s-ar incalca principiul legalitatii (art. 2 C.pen), dand judecatorilor posibilitatea de a-l cenzura pe legiuitor.
Cu toate acestea, noul Cod penal roman (adoptat prin Legea nr. 301 din 29 iune 2004) a mentinut definitia "materiala" a infractiunii, precizand, in art. 17 alin. 1, ca "Infractiunea este o fapta prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie".
Definitia astfel formulata cuprinde trei trasaturi considerate "esentiale", adica generale sau comune tuturor infractiunilor: a) prevederea in legea penala; b) pericolul social; c) vinovatia.
a) Infractiunea este o fapta prevazuta de legea penala.
In cadrul vietii sociale se pot comite numeroase fapte neconvenabile, care vatama sau pun in pericol interesele sociale, insa ele nu sunt infractiuni (sau "fapte penale") decat atunci legea le incrimineaza, sanctionandu-le cu pedepse. Aceasta consecinta juridica - pedeapsa - este, asadar, elementul care imprima unei fapte concrete caracter de ilicit penal, justificand caracterizarea ei ca infractiune; o fapta care nu ar fi susceptibila sa produca acest efect juridic (pedeapsa) nu poate fi calificata infractiune.
Totusi, este lesne de observat ca, in realitate, trasatura "esentiala" a prevederii in legea penala nu este o trasatura sau un element al faptei concrete, ci un element exterior, extrinsec acesteia. De altfel, daca prevederea in legea penala ar fi, intr-adevar, o "trasatura esentiala" a infractiunii, afirmarea principiului legalitatii incriminarii ar fi cu totul inutila (potrivit acestui principiu - art. 2 C.pen. - legea prevede faptele care constituie infractiuni si pedepsele care se aplica pentru acestea).
b) Infractiunea este o fapta care prezinta pericol social
Potrivit art. 18 C.pen., "fapta care prezinta pericol social in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile aratate in art. 1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse".
Nu vom analiza insa aceasta prevedere - de altfel, profund discutabila - ci ne vom limita la a sublinia unele aspecte prezentate in doctrina.
Mai intai, vom sesiza faptul ca, in stiinta penala, se face distinctie intre "pericolul natural" si "pericolul social". Cel dintai (pericolul natural) este provocat de forte ale naturii, de lucruri sau animale; cel de-al doilea (pericolul social) este provocat numai de o fapta a omului, de o manifestare exterioara a acestuia.
In al doilea rand, pericolul social este atare - adica "social" - numai in masura in care aduce atingere unor "valori sociale", respectiv unor drepturi subiective sau unor interese protejate de lege. Insa legiuitorul penal trebuie sa identifice cu scrupulozitate valorile sociale care ar merita protectia penala, fiindca raspunderea penala are un caracter de exceptie (dreptul penal reprezinta o ultima ratio), ceea ce inseamna ca aceasta raspundere trebuie sa opereze numai acolo unde nu ar exista o alta posibilitate, mai eficienta, de ocrotire a valorilor respective (de pilda, prin intermediul raspunderii administrative sau al celei civile delictuale).
In al treilea rand, in stiinta penala se face distinctie intre pericolul social "generic" al unei infractiuni - care este evaluat de legiuitor, in abstracto, la momentul stabilirii felului si limitelor pedepselor pentru acea infractiune - si pericolul social "concret" - care este evaluat de organele judiciare, in concreto, si care serveste la individualizarea sanctiunii. Evaluarea pericolului social concret este importanta si pentru ca, potrivit art. 19 C.pen., lipsa gradului de pericol social concret duce la inexistenta infractiunii.
c) Infractiunea este o fapta savarsita cu vinovatie
Codurile penale vest-europene nu cuprind definitii ale conceptului de vinovatie, iar in doctrina penala acest concept este extrem de controversat.
Legiuitorul Codului penal roman adoptat in anul 2004 nu a tinut insa seama de dezbaterile existente in doctrina occidentala - ceea ce explica faptul ca, prin dispozitia inscrisa in art. 20, s-a prevazut ca vinovatia ar imbraca trei forme: intentie, culpa si intentie depasita (sau praeterintentie).
Mai mult, au fost mentinute prevederile Codului penal din 1969, privitoare la modalitatile intentiei si ale culpei.
Astfel, potrivit dispozitiei din art. 20 alin. 1 pct. 1 lit. a) exista intentie directa cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte, iar potrivit dispozitiei din art. 20 alin. pct. 1 lit. b) exista intentie indirecta cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.
De asemenea, potrivit dispozitiei din art. 20 alin. 1 pct. 2 lit. a) exista culpa cu prevedere (usurinta, temeritate) cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce, iar potrivit dispozitiei din art. 20 alin. 1 pct. 2 lit. b) exista culpa simpla (fara prevedere) cand infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.
In art. 20 alin. 3 C.pen. se precizeaza ca, fapta comisa din culpa constituie infractiune numai cand in lege se prevede aceasta.
In sfarsit, in art. 20 alin. 4 se precizeaza ca exista intentie depasita cand rezultatul mai grav produs printr-o actiune sau inactiune intentionata se datoreaza culpei faptuitorului.
B. Continutul incriminarii
a) Continutul juridic (generic) al incriminarii (sau infractiuni) cuprinde totalitatea conditiilor cerute de lege pentru ca o fapta sa constituie infractiune Aceste conditii pot fi structurate, in raport cu factorii la care se refera, in conditii privitoare la obiectul si subiectii infractiunii si conditii privitoare la actul de conduita interzis. Pe langa acestea, continutul juridic al incriminarii mai poate cuprinde si alte conditii (sau "cerinte esentiale), privitoare la locul sau timpul savarsirii faptei, la preexistenta anumitor raporturi sau situatii (situatii-premisa) etc.
b) Continutul constitutiv al incriminarii (sau infractiunii) cuprinde conditiile legale referitoare la actul de conduita interzis.
Intrucat actul de conduita interzis este privit atat sub aspect obiectiv (ca manifestare fizica, exterioara a subiectului), cat si sub aspect subiectiv (ca manifestare psihica, interioara a subiectului), continutul constitutiv al oricarei infractiuni este format din doua laturi, respectiv dintr-o latura obiectiva si o latura subiectiva.
Latura obiectiva cuprinde trei elemente: elementul material, urmarea imediata si raportul de cauzalitate. In norma de incriminare, elementul material este desemnat prin asa-numitul "verbum regens", adica printr-un cuvant sau o expresie care arata actiunea (inactiunea) interzisa. Uneori, verbum regens arata nu numai actiunea (inactiunea) interzisa, ci si rezultatul sau urmarea imediata a actiunii (de exemplu, "uciderea", "distrugerea" etc.). Elementul material se poate realiza intr-o unica modalitate sau in mai multe modalitati alternative (de exemplu, elementul material al infractiunii de delapidare se poate realiza nu numai prin insusirea, dar si prin folosirea sau traficarea unor bunuri). Urmarea imediata consta in raul pe care il produce infractiunea si, mai precis, in periclitarea sau vatamarea unei valori sociale. Infractiunile la care urmarea imediata consta intr-o stare de pericol se numesc "infractiuni formale" sau "infractiuni de simpla actiune". Infractiunile la care urmarea imediata consta intr-o vatamare se numesc "infractiuni materiale" sau "infractiuni de rezultat". La unele infractiuni, urmarea imediata este ceruta explicit de norma de incriminare, ca o conditie de existenta a infractiunii insasi ("urmare juridica" a infractiunii). Raportul de cauzalitate este cel de-al treilea element al laturii obiective si consta in legatura necesara care trebuie sa existe intre elementul material si urmarea imediata. Existenta raportului de cauzalitate trebuie dovedita numai in infractiunile materiale sau de rezultat; in infractiunile formale, existenta raportului de cauzalitate se prezuma.
Latura subiectiva cuprinde, si ea, trei elemente: elementul subiectiv, scopul si mobilul. Elementul subiectiv exprima pozitia psihica a agentului fata de urmarea sau rezultatul faptei sale. Daca agentul a voit rezultatul interzis de lege, el raspunde pentru o infractiune intentionata; daca nu a voit rezultatul, el raspunde pentru o infractiune culpoasa. In ce priveste scopul si mobilul infractiuni, de regula, stabilirea acestora serveste in operatia de individualizare judiciara a pedepsei; totusi, uneori, ele pot fi cerute pentru insasi existenta infractiunii (de exemplu, in cazul infractiunii de furt, prevazuta de art. 249 C.pen., se cere ca luarea bunului sa se fi savarsit in scopul insusirii pe nedrept; sau, in cazul infractiunii de abuz in serviciu prin ingradirea unor drepturi, prevazuta de art. 316 C.pen., este necesar sa se dovedeasca, pentru insasi existenta infractiunii, ca mobilul - cauza psihologica - a faptei a constat in ura de nationalitate, rasa, sex sau religie).
C. Clasificarea infractiunilor
Exista numeroase clasificari ale infractiunilor, in raport cu variatele conditii ale incriminarii. De exemplu, in raport cu latura obiectiva, infractiunile sunt impartite in: infractiuni comisive si omisive; infractiuni de executie prompta si infractiuni de executie lenta; infractiuni materiale (de rezultat) si infractiuni formale; infractiuni momentane si infractiuni continue; infractiuni simple, de obicei si complexe etc.
Noul Cod penal roman a reintrodus si o clasificare ce fusese abandonata de Codul penal din 1969, anume clasificarea infractiunilor in raport cu gravitatea lor. Astfel, potrivit art. 3 C.pen., faptele prevazute de legea penala ca infractiuni se impart, dupa gravitatea lor, in crime si delicte.
4. CAUZELE JUSTIFICATIVE SI CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Distinctia intre cauze justificative si alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei a fost reintrodusa, de asemenea, prin Legea nr. 301/2004. Ea fusese abandonata de Codul penal din 1969, in conceptia caruia toate aceste cauze inlaturau trasatura vinovatiei si duceau, in consecinta, la inexistenta infractiunii.
Cauzele justificative sunt prevazute in Partea generala, Titlul II, Capitolul II, art. 21-25 din noul Cod penal si sunt in numar de patru: legitima aparare, starea de necesitate, ordinul legii si comanda autoritatii legitime, consimtamantul victimei.
Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sunt prevazute in Partea generala, Titlul II, Capitolul III, art. 27-33 din noul Cod penal si sunt in numar de sapte: constrangerea fizica, constrangerea morala, cazul fortuit, minoritatea faptuitorului, iresponsabilitatea, betia, eroarea de fapt.
5. TENTATIVA
Tentativa este definita ca o forma atipica a infractiunii, intrucat ea presupune ca executarea infractiunii a fost intrerupta sau nu si-a produs efectul; cu alte cuvinte, tentativa presupune ca agentul a inceput executarea infractiunii, dar, din motive independente de vointa sa, infractiunea nu s-a consumat (fie pentru ca agentul a fost nevoit sa abandoneze savarsirea faptei, fie pentru ca, datorita interventiei unor imprejurari neprevazute de acesta, rezultatul interzis de lege nu s-a mai produs). Aceasta forma a infractiunii nu poate sa apara decat in cazul infractiunilor intentionate si care sunt, totodata, susceptibile de o anumita desfasurare in timp - infractiuni care au un iter criminis (de regula, infractiunile formale nu au un iter criminis, ci se consuma imediat ce s-a trecut la executare; de unde urmeaza ca, in majoritatea cazurilor, tentativa apare in infractiunile de rezultat).
Tentativa este reglementata in Partea generala, Titlul II, Capitolul IV, art. 34-35 din noul Cod penal.
Pentru intelegerea tentativei, este necesara cunoasterea fazelor de savarsire a infractiunii intentionate si, indeosebi, a criteriilor de distinctie intre faza actelor preparatorii si faza tentativei.
Se impune, de asemenea, cunoasterea modalitatilor (felurilor) tentativei, a modului de pedepsire a acesteia si a cauzelor care inlatura raspunderea penala pentru tentativa (desistarea si impiedicarea producerii rezultatului).
Trebuie retinut ca tentativa (inceperea executarii) nu este posibila in cazul infractiunilor din culpa, cu executie prompta (instantanee), omisive, continue si de obicei.
6. PLURALITATEA DE INFRACTORI
Pluralitatea de infractori presupune ca mai multe persoane savarsesc, impreuna, aceeasi infractiune.
Pluralitatea de infractori este de trei feluri: pluralitate naturala, pluralitate constituita si pluralitate ocazionala (numita si participatie penala).
Institutia participatiei penale este cuprinsa in Partea generala, Titlul II, Capitolul V, art. 37-44 din noul Cod penal.
Potrivit art. art. 37 C.pen., participantii sunt persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autori, instigatori sau complici.
Spre deosebire de autor, care poate actiona si din culpa sau fara vinovatie, instigatorul sau complicele pot actiona numai cu intentie (nu exista instigare sau complicitate din culpa). Daca autorul a actionat, si el, cu intentie, va exista participatie "proprie"; daca autorul a actionat din culpa sau fara vinovatie, va exista participatie "improprie" (art. 44 C.pen.).
7. PLURALITATEA DE INFRACTIUNI
Pluralitatea de infractiuni presupune ca o singura persoana a comis mai multe infractiuni.
Conform art. 46 C.pen., pluralitatea de infractiuni constituie, dupa caz, concurs de infractiuni sau recidiva. Pe langa aceste doua forme ale pluralitatii de infractiuni, mai exista si o a treia - numita "pluralitate intermediara" -, la care se refera art. 52 C.pen., intitulat "Pedeapsa in unele cazuri in care nu exista recidiva".
Concursul de infractiuni este definit in art. 47 C.pen. Textul mentionat distinge intre concursul "real" (alin. 1) si concursul "formal" de infractiuni (alin. 2).
Recidiva este definita in art. 50 C.pen., care reglementeaza doua modalitati ale acesteia: recidiva postcondamnatorie (art. 50 lit. a si b) si recidiva postexecutorie (art. 50 lit. c si d).
In cazul recidivei postcondamnatorii se tine seama de gravitatea primului termen al recidivei: daca primul termen consta intr-o hotarare de condamnare la o pedeapsa privativa de libertate cuprinsa intre 1 si 5 ani, recidiva se pedepseste la fel ca si concursul real de infractiuni (pedepsele se contopesc); daca primul termen consta intr-o hotarare de condamnare la o pedeapsa privativa de libertate mai mare de 5 ani, pedeapsa stabilita pentru primul termen se cumuleaza aritmetic cu pedeapsa stabilita pentru al doilea termen al recidivei, fara a se putea depasi maximul general al pedepsei imediat superioae.
In cazul recidivei postexecutorii, indiferent de gravitatea primului termen, se aplica o pedeapsa care poate fi sporita cu 10 ani, in cadrul limitelor pedepsei imediat superioare.
8. SANCTIUNILE DE DREPT PENAL
Exista trei categorii de sanctiuni de drept penal: pedepse, masuri educative si masuri de siguranta.
A. Pedepsele sunt masuri de constrangere specifice dreptului penal (de aceea, ele se mai numesc si sanctiuni penale), care se aplica in scopul reeducarii condamnatului si prevenirii savarsirii de noi infractiuni.
In conformitate cu prevederile noul Cod penal, pedepsele se pot aplica atat persoanelor fizice, cat si persoanelor juridice.
a) Pedepsele care se pot aplica persoanelor fizice sunt de trei feluri: pedepse principale, pedepse complementare si pedepse accesorii (art. 58 C.pen)
Pedepsele principale pentru persoane fizice se impart in pedepse principale pentru crime si pedepse principale pentru delicte. Pedepsele principale pentru crime sunt detentiunea pe viata si detentiunea severa intre 15 si 30 de ani. Pedepsele principale pentru delicte sunt: inchisoarea stricta intre 1 si 15 ani; inchisoarea intre 15 zile si 1 an; amenda sub forma zilelor-amenda, intre 5 si 360 de zile; munca in folosul comunitatii; intre 100 si 500 de ore.
Pedepsele complementare pentru crime sau delicte savarsite de persoanele fizice sunt in numar de doua, si anume: interzicerea exercitiului unor drepturi de la 1 an la 10 ani si degradarea militara.
Pedeapsa accesorie se aplica numai persoanelor fizice si consta in interzicerea tuturor drepturilor prevazute, in art. 75 C.pen., ca pedepse complementare.
b) Pedepsele care se aplica persoanelor juridice sunt de doua feluri: pedepse principale si pedepse complementare (art. 59 C.pen.).
Pedeapsa principala este amenda de la 10 milioane la 10 miliarde lei.
Pedepsele complementare pentru crime sau delicte savarsite de persoane juridice sunt in numar de cinci, si anume: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile persoanei juridice pe o perioada de la 1 la 3 ani; interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice, pe o durata de la 1 la 5 ani; interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durata de la de la 1 an la 5 an; afisarea hotararii de condamnare sau difuzarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei, prin presa ori mijloace de comunicare audiovizuala.
B. Masurile educative sunt sanctiuni de drept penal care se aplica exclusiv minorilor (care raspund penal). Mai exact, regula este aceea ca minorii sa fie sanctionati cu masuri educative si numai in cazuri deosebite, cand acestia au savarsit fapte grave, minorilor li se pot aplica pedepse (in limitele prevazute in art. 123 C.pen.).
Potrivit art. 115 C.pen. , masurile educative sunt urmatoarele: mustrarea; libertatea sub supraveghere; libertatea sub supraveghere severa; internarea intr-un centru de reeducare; internarea intr-un institut medical-educativ.
C. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal care au drept scop inlaturarea unei stari de pericol si preintampinarea savarsirii faptelor prevazute de legea penala.
Masurile de siguranta sunt enumerate in art. 129 C.pen., dupa cum urmeaza: obligarea la tratament medical; internarea medicala; interzicerea de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta ocupatie; interzicerea de a se afla in anumite localitati; interdictia de a reveni in locuinta familiei pe o perioada determinata; expulzarea strainilor; confiscarea speciala (a bunurilor aratate in art. 136 C.pen.).
9. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
A. Concept
Individualizarea pedepsei este operatia prin care pedeapsa este adaptata in raport cu gravitatea abstracta sau concreta a infractiunii si cu persoana infractorului, in asa fel incat pedeapsa sa-si poata indeplini functiile si sa-si realizeze scopul.
Doctrina penala distinge trei forme de individualizare a pedepselor, si anume: individualizarea legala, individualizarea judiciara si individualizarea administrativa. Individualizarea legala este realizata de legiuitor in insusi momentul elaborarii legii penale, atat prin stabilirea felurilor si a limitelor generale ale pedepselor, cat si prin stabilirea naturii si limitelor speciale ale pedepselor. Individualizarea judiciara este realizata de instanta de judecata si consta in adaptarea pedepsei la cazul individual. Individualizarea administrativa este realizata de organele administrative si consta in adaptarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate in raport cu conduita condamnatilor la locul de executare (aceasta forma de individualizare este reglementata prin dispozitiile Legii nr. 23/1969, care va fi inlocuita, incepand cu data intrarii in vigoare a noului Cod penal, cu Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor).
B. Regulile generale de individualizare
Regulile generale de individualizare a pedepsei sunt prevazute in art. 87 C. pen.
Conform primului alineat al acestui articol, la stabilirea si aplicarea pedepselor pentru persoana fizica se tine seama de :
- dispozitiile partii generale a Codului penal;
- limitele de pedeapsa fixate in partea speciala;
- gravitatea faptei savarsite;
- persoana faptuitorului;
- imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.
Conform alin. (4) al aceluiasi articol, la stabilirea si aplicarea pedepselor pentru persoana juridica se tine seama de:
- dispozitiile partii generale a Codului penal;
- limitele de pedeapsa fixate in partea speciala pentru persoana fizica;
- gravitatea faptei savarsite;
- imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.
C. Circumstantele
Imprejurarile (circumstantele) care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala pot fi clasificate dupa mai multe criterii.
In raport cu modul de stabilire, circumstantele se clasifica in circumstante legale si circumstante judiciare. Circumstantele legale sunt prevazute expres de lege si se impun ca atare judecatorului. Circumstantele judiciare sunt lasate la aprecierea judecatorului (acesta este liber sa le retina sau nu, dupa cum este liber sa aprecieze semnificatia lor juridico-penala).
In raport cu efectele pe care le produc, circumstantele se clasifica in circumstante atenuante (care determina reducerea pedepsei) si circumstante agravante (care determina majorarea pedepsei).
In raport cu elementele la care se refera, circumstantele se clasifica in circumstante reale si circumstante personale. Circumstantele personale se refera intotdeauna la persoana faptuitorului si il caracterizeaza sub aspectul periculozitatii sale, in timp ce circumstantele reale se refera la alte elemente ale infractiunii (la conduita interzisa de lege, la subiectul pasiv al infractiunii etc.). Circumstantele personale se impart, la randul lor, in circumstante subiective (relative la elementul subiectiv, la scopul ori mobilul faptei) si circumstante de individualizare (recidivist sau infractor primar, sot sau ruda apropiata cu victima, functionar public, militar etc.)
In fine, circumstantele se mai clasifica in circumstante cunoscute si circumstante necunoscute infractorului. Interesul acestei clasificari rezida in faptul ca nu se pot pune in sarcina inculpatului circumstantele agravante pe care el nu le-a cunoscut in momentul savarsirii faptei.
Circumstantele atenuante legale sunt prevazute in art. 88 C. pen. Textul enumera patru asemenea circumstante, si anume: a) provocarea; b) depasirea limitelor legitimei aparari sau ale starii de necesitate; c) savarsirea faptei cu un mobil sau cu un scop care pune in evidenta pericolul redus al persoanei faptuitorului; d) fapta prezinta o gravitate redusa. In cazul cand exista circumstante atenuante (legale sau judiciare), pedeapsa se comuta sau se reduce, potrivit legii (art. 92 C. pen.)
Circumstantele agravante legale sunt prevazute in art. 89 C. pen. Textul enumera opt asemenea circumstante, si anume: a) savarsirea faptei de trei sau mai multe persoane impreuna; b) savarsirea infractiunii prin metode sau mijloace care prezinta pericol public; c) savarsirea infractiunii de catre un faptuitor major, daca aceasta a fost comisa impreuna cu un minor; d) savarsirea infractiunii din motive josnice; e) savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenta; f) savarsirea infractiunii asupra unei persoane aflate in imposibilitate de a se apara sau de a-si exprima vointa, asupra unui minor care nu a implinit varsta de 15 ani ori asupra unui membru de familie; g) savarsirea infractiunii pentru a se sustrage pe sine sau pe altul de la urmarire, arestare sau executarea pedepsei; h) savarsirea infractiunii pentru a inlesni sau ascunde comiterea altei infractiuni. In cazul cand exista circumstante agravante (legale sau judiciare), pedeapsa poate fi sporita cu 5 ani, in cadrul pedepsei imediat superioare, daca legea nu prevede altfel.
10. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARA A
EXECUTARII PEDEPSELOR
(MASURILE DE INDIVIDUALIZARE)
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei este o masura de individualizare care consta in suspendarea executarii pedepsei aplicate, pe o durata variabila, numita termen de incercare. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune odata cu condamnarea si numai daca sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 95 C.pen. Aceasta masura poate fi revocata sau anulata, in cazurile prevazute de lege. Daca cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune inauntrul termenului de incercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei, acesta este reabilitat de drept, la implinirea termenului de incercare.
Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere este o varianta a suspendarii conditionate a executarii pedepsei, care implica supunerea condamnatului unor masuri de supraveghere si unor obligatii specifice, pe durata termenului de incercare. La fel ca si suspendarea conditionata a executarii pedepsei, aceasta masura de individualizare produce doua categorii de efecte (efecte imediate si efecte definitive) si poate fi revocata sau anulata, in cazurile prevazute de lege. Daca cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune inauntrul termenului de incercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, acesta este reabilitat de drept, la implinirea termenului de incercare.
Renuntarea la pedeapsa (art. 108) si amanarea aplicarii pedepsei (art. 109) sunt doua masuri de individualizare inexistente in legislatia noastra penala anterioara.
Masura renuntarii la pedeapsa se poate lua in cazul infractiunilor sanctionate cu pedeapsa inchisorii, daca inculpatul nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat si a dat dovezi temeinice ca se poate indrepta chiar fara aplicarea unei pedepse.
Masura amanarii aplicarii pedepsei se poate lua in cazul infractiunilor pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii sau a inchisorii stricte de cel mult 5 ani, daca inculpatul nu a avut antecedente penale, a acoperit prejudiciul cauzat sau dovedeste ca are posibilitatea de a-l acoperi, iar dupa savarsirea faptei a dat dovezi temeinice ca se poate indrepta chiar fara aplicarea pedepsei. Masura amanarii aplicarii pedepsei se ia dupa stabilirea pedepsei pentru infractiunea savarsita.
Liberarea conditionata este o masura de individualizare care consta in punerea in libertate a condamnatului mai inainte de a fi executat in intregime pedeapsa privativa de libertate la care a fost condamnat (detentiunea sau inchisoarea), daca sunt indeplinite conditiile prevazute in art. 71 sau, dupa caz, art. 72 din Codul penal (conditii privitoare la fractiunile de pedeapsa, la comportarea condamnatului etc).
In ce priveste efectele sale, liberarea conditionata are ca efect imediat liberarea condamnatului din locul de detinere (penitenciar). Daca cel liberat respecta conditia de a nu savarsi din nou o infractiune, la implinirea duratei pedepsei liberarea devine definitiva.
11. CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA
Cauzele care inlatura raspunderea penala sunt urmatoarele: amnistia (art. 137 C.pen.), prescriptia raspunderii penale (art. 138 C.pen), lipsa plangerii prealabile (art. 143 C.pen.) si impacarea partilor (art. 144 C.pen.).
Amnistia este un act de clementa, o renuntare din partea statului la folosirea raspunderii penale si a pedepsei. Amnistia se dispune prin lege organica. si inlatura raspunderea penala pentru toate sau numai pentru anumite infractiuni savarsite pana la data aparitiei legii de amnistie. Amnistia poate fi generala sau speciala; conditionata sau neconditionata; antecondamnatorie (proprie) sau postcondamnatorie (improprie). Efectele amnistiei difera dupa cum aceasta a intervenit inainte de condamnare sau dupa condamnare.
Prescriptia raspunderii penale se prezinta, de asemenea, ca o renuntare din partea statului la folosirea raspunderii penale, insa ca expresie a rolului pe care il are factorul timp asupra rezonantei sociale a infractiunii. Prescriptia raspunderii penale apare ca o cauza de generala aplicatie, care opereaza in mod obligatoriu si pentru orice infractiune, cu exceptia infractiunilor (crimelor) contra umanitatii. Prescriptia raspunderii penale poate fi intrerupta sau suspendata, in cazurile prevazute de lege.
Lipsa plangerii prealabile este o cauza care inlatura raspunderea penala pentru infractiunile care se pot urmari numai la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Legea atribuie aceleasi efecte si retragerii plangerii prealabile.
Impacarea partilor este o cauza care, de asemenea, inlatura raspunderea penala numai pentru anumite infractiuni. Posibilitatea impacarii partilor trebuie sa fie expres prevazuta de lege.
12. CAUZELE CARE INLATURA SAU MODIFICA EXECUTAREA PEDEPSEI
Exista doua cauze care inlatura sau modifica executarea pedepsei, si anume, gratierea (art. 145 C.pen) si prescriptia executarii pedepsei (art. 146 C.pen).
Gratierea are ca efect inlaturarea, in totul sau in parte, a executarii pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai usoara. Gratierea individuala se acorda de Presedintele Romaniei (art. 94 din Constitutie), iar gratierea colectiva se acorda prin lege organica, adoptata de Parlament (art. 73 din Constitutie).
Prescriptia executarii pedepsei inlatura numai executarea pedepsei principale; la fel ca si gratierea, ea nu are efecte asupra pedepselor complementare, a masurilor de siguranta ori a masurilor educative. Prescriptia nu inlatura executarea pedepselor principale pronuntate pentru infractiuni contra umanitatii. Cursul prescriptiei poate fi intrerupt sau suspendat, in conditiile prevazute de lege.
13. CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII
Cauzele care inlatura consecintele condamnarii sunt reabilitarea de drept (art. 151 C.pen) si reabilitarea judecatoreasca (art. 152-157 C.pen.).
Reabilitarea de drept opereaza in virtutea legii (ope legis), daca sunt intrunite conditiile cerute de lege in acest scop.
Reabilitarea judecatoreasca se pronunta prin hotararea instantei de judecata care a constatat indeplinirea conditiilor de reabilitare. Pentru admiterea reabilitarii judecatoresti se cer intrunite patru conditii: a) fostul condamnat nu a suferit o noua condamnare in cursul termenului de reabilitare; b) fostul condamnat isi asigura existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste; c) fostul condamnat are o conduita buna; d) fostul condamnat a achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la plata carora a fost obligat.
Reabilitarea, indiferent de felul ei, face sa inceteze decaderile, interdictiile si incapacitatile care au rezultat din condamnare.
Bibliografie selectiva:
Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 - Codul penal;
V.Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939;
M. K. Guiu, Elementul subiectiv si structura infractiuni, Editura Juridica, Bucuresti, 2002;
M. K. Guiu, Raportul de cauzalitate in dreptul penal, Editura Academica, 2001.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1220
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
