IZVOARELE DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

IZVOARELE DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Sectiunea I

Notiuni introductive

1. Preliminarii. In doctrina sunt analizate izvoarele raportului juridic civil concret si, mai ales, izvoarele obligatiilor civile. Ne propunem aici o succinta prezentare a cauzelor "imediate sau directe" din care deriva drepturile subiective civile, iar nu prezentarea unei teorii generale a surselor drepturilor subiective civile. Se admite ca izvorul raportului juridic concret constituie, in acelasi timp, si izvor al drepturilor subiective si al obligatiilor civile care formeaza continutul raportului juridic respectiv. In acest cadru, se poate admite ca rezultatele acestei analize se aplica si izvoarelor drepturilor subiective civile. Cand cercetam "izvorul" unui drept subiectiv civil (sau al unei obligatii civile) folosim termenul izvor in sens figurat si ne intereseaza acel ceva din care 'provine' dreptul, 'originea', 'sursa' acestuia. De altfel, s-a spus ca prin izvorul obligatiei intelegem sursa care ii da nastere. Asadar, prin izvor al dreptului subiectiv civil se va intelege acea imprejurare de care legea civila leaga nasterea unui astfel de drept.

2. In dreptul roman Gaius arata in manualul sau juridic (la sfarsitul secolului al II-lea d.H), ca omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto (orice obligatie se naste fie dintr-un contract, fie dintr-un delict). Cele doua izoare ale obligatiilor, contractul si delictul, apar ca doua notiuni juridice bine cristalizate, abstracte si generale, si nu reduse ca in epoca veche, la un continut cu valoare de speta individuala. Dezvoltarea relatiilor sociale a impus, sub influenta dreptului pretorian, o clasificare tripartita a izvoarelor obligatiilor. Tot Gaius imparte obligatiile in: obligatii care rezulta din contract; obligatii care rezulta din delict; obligatii care rezulta din diferite alte cauze (obligationes aut ex contractu nascitur aut ex maleficio aut proprio quodam modo ex variis causarum figuris). In categoria variae figurae causarum intrau acele fapte care, fara a fi contracte sau delicte, dadeau totusi nastere la obligatii. Dar in dreptul postclasic roman, Iustinian a impartit izvoarele obligatiilor in patru parti: contracte, delicte, cvasicontracte si cvasidelicte - aut enim ex contractu sunt aut quasi ex contractu aut ex maleficio aut quasi ex maleficio. Cele doua categorii noi, cvasicontractul si cvasidelictul, cuprind actele si faptele juridice care anterior erau cuprinse in acele 'diferite alte cauze' si care prezentand unele asemanari formale fie cu contractele, fie cu delictele, au fost numite cvasicontracte ori cvasidelicte.

3. In sistemul Codului civil. Izvoarele stabilite de Iustinian (contractul, cvasicontractul, delictul si cvasidelictul) au fost preluate in legislatiile civile moderne, fiind consacrate in Codul civil francez si apoi in Codul civil roman, care defineste toate cele patru izvoare de drepturi si obligatii. Astfel, potrivit art. 942 C.civ. contractul este acordul de vointa intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge un raport juridic. Potrivit art. 986, cvasicontractul este un fapt licit si voluntar din care se naste o obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre parti. Sub aceasta denumire sunt reglementate gestiunea de afaceri (art. 987-991 C.civ.) si plata nedatorata (art. 992-997 C.civ.). Potrivit art. 998, delictul este o fapta ilicita savarsita cu intentie, prin care se cauzeaza un prejudiciu altei persoane si care obliga pe autorul sau la reparatie, iar cvasidelictul este o fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu savarsita fara intentie, adica prin imprudenta sau neglijenta si care obliga pe autor la reparare (art. 999 C.civ.).

Se considera ca dupa legatura lor cu vointa omului izvoarele drepturilor subiective civile se impart in actiuni omenesti si fapte naturale. Actiunile omenesti sunt faptele omului, comisive ori omisive, savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, de care legea civila leaga nasterea unor efecte civile. Dupa cum legea civila conditioneaza sau nu nasterea dreptului de existenta intentiei producerii acestui efect, putem avea actiuni omenesti savarsite cu intentia de a produce efecte juridice, care se numesc si acte juridice civile, pe de o parte, si actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc in puterea legii, care se numesc fapte juridice, pe de alta parte.

La randul lor, faptele naturale sau evenimentele juridice sunt imprejurari care se produc independent de vointa omului si de care legea civila leaga nasterea de raporturi juridice civile concrete. Sunt asemenea evenimente juridice nasterea, moartea, cutremurul, inundatia, trecerea timpului etc.

Pe de alta parte, izvoarele drepturilor subiective civile se impart dupa sfera lor in fapte juridice lato sensu si fapte juridice stricto sensu. Interesul teoretic si practic al acestei clasificari este de a distinge intre actul juridic si faptul juridic stricto sensu, pentru a sublinia ca intre cele doua categorii juridice exista diferente de regim juridic. Astfel, in sens larg prin fapt juridic se desemneaza actiunile omenesti, savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, si evenimentele sau faptele naturale. In sens restrans, prin fapt juridic se desemneaza numai faptele omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se produc in virtutea legii, si faptele naturale. Altfel zis, faptul juridic stricto sensu cuprinde faptele juridice si evenimentele.

In doctrina se arata in prezent ca izvoarele obligatiilor civile (si drepturilor subiective civile) pot fi reduse la doua categorii principale: a) actul juridic civil; b) faptele juridice, in sensul restrans al acestei notiuni. Prin act juridic civil se intelege acea manifestare de vointa animata de intentia de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii civile decat daca o asemenea intentie a existat. Faptele juridice stricto sensu sunt acele fapte licite sau ilicite, savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se produc insa in virtutea legii, independent de vointa autorului. Sunt cuprinse in aceasta categorie: a) gestiunea intereselor altuia; b) plata lucrului nedatorat; c) imbogatirea fara justa cauza; d) fapta ilicita cauzatoare de prejudicii (delictul civil).

4. Act juridic - fapt juridic. Chiar daca am definit deja cele doua notiuni, delimitarea intre acte si fapte - opozitia lor - nu este absoluta. S-a spus ca distinctia intre notiunea de act juridic si notiunea de fapt juridic nu se impune in toate cazurile, aceasta lipsa relativa de eficienta rezultand din irelevanta criteriilor de distinctie intre cele doua categorii. Astfel, cele doua notiuni se contureaza diferit in raport de criteriul adoptat pentru a opera distinctia dintre ele, iar aceste criterii au ca element comun rolul vointei in actele si faptele juridice. Nu trebuie insa inteles ca actul este izvorul voluntar, iar faptul este izvorul involuntar, impus de dreptul obiectiv, de vreme ce exista fapte juridice voluntare. Criteriul distinctiei intre cele doua notiuni este manifestarea de vointa, mai exact finalitatea acesteia. In functie de modul de intelegere al acestei finalitati, se contureaza doua criterii ce dau rezultate practice distincte: a) teza vointei dirijate; b) teza vointei necesare

Potrivit tezei vointei dirijate doar manifestarea de vointa nu este suficienta pentru a crea un act juridic. Trebuie, in plus, ca vointa sa fie dirijata spre crearea de efecte juridice, autorul manifestarii trebuie sa-si doreasca aceste efecte. Daca el isi doreste actul material, fara a urmari efectele de drept, suntem in prezenta unui fapt juridic, nu a unui act. Actul juridic este in acest context, manifestarea de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica sau stinge un raport juridic. Problema care apare este semnificatia exacta a ideii 'in scopul de a produce efecte juridice'. Trebuie sa-si reprezinte autorul manifestarii de vointa cu exactitate aceste efecte? Este suficient ca el sa-si doreasca aceste efecte sau el trebuie sa le determine cu exactitate? Spre exemplu, o persoana fizica isi schimba domiciliul. Daca ceea ce urmareste este doar sa-si schimbe locul unde traieste, fara sa intelega ca de acest fapt depind efecte juridice, cum ar fi schimbarea competentei ratione materie, si deci fara sa urmareasca aceste efecte, fara sa le doreasca, atunci schimbarea domicililui este un fapt juridic. Daca, dimpotriva, persoana cunoaste si doreste aceste efecte juridice, atunci avem de a face cu un act juridic. Rezultatul este inacceptabil, pentru ca o clasificare fundamentala, cum este cea act-fapt juridic, nu poate depinde de cunoasterea de catre autorul manifestarii de vointa a dreptului obiectiv.

In continuarea acestei teze se arata ca vointa nu trebuie sa fie doar dirijata spre crearea de efecte juridice, ci trebuie ca aceste efecte sa fie ex voluntate, adica vointa sa determine si continutul efectelor, si nu doar cum voluntate, caz in care vointa nu joaca decat un rol declansator al unor efecte prevazute a priori de dreptul obiectiv. Doar daca vointa are o intensitate particulara, determinand si continutul efectelor dorite de autor, suntem in prezenta unui act juridic. Acest mod de intelegere a distinctiei dintre act si fapt juridic nu rezolva insa problema. Astfel, un contract este act juridic pentru partea determinata in ce priveste efectele, de vointa partilor, si fapt juridic pentru ceea ce legea sau judecatorul adauga acestuia. Tot astfel, contractele de adeziune ar ajunge fapte juridice.

Pe de alta parte, potrivit tezei vointei necesare, criteriul este in continuare vointa, dar pentru a fi in prezenta unui act juridic trebuie ca intentia de a produce efecte juridice sa fie absolut indispensabila si necesara producerii efectelor juridice. Potrivit acestei conceptii pentru a avea un act juridic sunt necesare trei elemente: o manifestare de vointa care provoaca efecte juridice, aceste efecte sunt voite de autor si ele nu pot sa apara decat daca exista aceasta vointa a autorului. Criteriul vointei necesare nu a fost insa scutit de critica pentru ca el nu este usor de aplicat decat in aparenta. Astfel, daca il folosim in cazul dolului ajungem la clasificarea acestuia ca act juridic, ceea ce nu poate fi acceptat.

In doctrina noastra s-a subliniat ca intentia de a produce efecte juridice este un element necesar pentru definirea actului juridic si, in consecinta, pentru delimitarea sa de faptul juridic, dar nu este insa si suficient. Conceptia care delimiteaza actul juridic de faptul juridic stricto sensu numai in functie de intentie, care este un factor subiectiv, variabil si dificil de identificat exact in practica, poate duce la calificarea aceleiasi actiuni uneori ca fiind act juridic, iar alteori ca fiind fapt juridic, in functie de pozitia subiectiva a autorului actiunii in cazul concret pus in discutie. Se ajunge astfel intr-o zona in care apare insuficienta criteriului subiectiv in rezolvarea problemei respective. Spre exemplu, confectionarea prin munca proprie a unui lucru nou (nova species) dintr-un material proprietatea altei persoane confera specificatorului dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv, daca valoare manoperei sale intrece cu mult valoarea materialului, cu obligatia de a plati pretul materialului. Este cazul sculptorului care a realizat un obiect de arta din marmura sau metalul altei persoane ori tamplarului care executa un obiect de mobilier deosebit din lemnul altuia, situatii solutionate potrivit art. 509 C.civ. Dar actiunea sculptorului poate fi savarsita atat cu intentia realizarii efectului juridic - dobandirea dreptului de proprietate, cat si fara aceasta intentie. Prin aplicarea criteriului subiectiv ar trebuie sa conchidem ca in prima situatie el a savarsit un act juridic, iar in a doua, un fapt juridic, ceea ce nu poate fi acceptat.

S-a sustinut ca pentru depasirea insuficientei criteriului subiectiv apare necesara folosirea unui criteriu obiectiv, considerandu-se ca pentru actul juridic nu este de ajuns intentia producerii efectelor juridice (criteriul subiectiv), ci in plus trebuie ca aceste efecte sa nu se poata produce, potrivit legii, decat daca o asemenea intentie a existat (criteriul obiectiv). Folosind impreuna aceste criterii s-ar putea decide ca actiuni precum luarea in posesie a unui bun (ocupatiunea), efectuarea unei constructii sau plantatii pe terenul altuia (art. 494 C.civ.), confuziunea (art. 511-513 C.civ.), gestiunea de afaceri (art. 987-991 C.civ.) etc. nu sunt acte juridice de vreme ce legea nu cere existenta unei vointe indreptate spre realizarea acestor efecte. In acest cadru se conchide ca actul juridic este o manifestare de vointa savarsita cu intentia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu conditia ca de existenta acestei intentii sa depinda insasi producerea efectelor juridice.

Dincolo de dificultatile delimitarii actului juridic de faptul juridic si de conceptia imbratisata pentru solutionarea acestei probleme, sa retinem ca interesul acestei delimitari este nu doar teoretic, ci si practic. Mai intai, sa retinem ca pentru ca cineva sa incheie personal si singur un act juridic civil valid si eficace trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina (sa fi implinit 18 ani, de regula). Pentru ca autorul unui fapt juridic aducator de prejudicii pentru altii sa-si angajeze personal raspunderea este insa suficient sa fi avut discernamant in momentul savarsirii faptului. Pe de alta parte, pe plan probator actele juridice civile sunt supuse unui regim restrictiv (art. 1191 C.civ.), in timp ce faptele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de proba. Or, deosebirea de regim juridic probator se explica tocmai prin natura lor diferita.

Sectiunea a II-a

Notiunea si structura actului juridic civil

1. Notiune. Legea civila nu cuprinde o reglementare generala a actului juridic si nici nu da o definitie a acestuia. Codul civil insa, reglementeaza si defineste intr-un titlu special intitulat "Despre contracte sau conventii (al III-lea, din cartea a III-a, art. 942 si urm.) contractul, considerat cel mai important act juridic, iar in titluri distincte reglementeaza diferite contracte: contractul de vanzare-cumparare (art. 1294- 1404), contractul de schimb (art.1405-1409), contractul de locatiune (art. 1410-1490), contractul de societate (art. 1491-1531), contractul de mandat (art. 1532-1559), comodatul (art. 1560-1575), contactul de imprumut (art. 1576-1590), contractul de depozit (1591-1625), contractele aleatorii (1635si urm.) etc.

In acest cadru in doctrina s-au conturat doua categorii de definitii date actului juridic civil: mai intai, definitiile diferitelor specii de acte juridice civile, iar apoi definitiile generale ale acestui act. In primul caz, se are in vedere fiecare act juridic civil, precum contractul de vanzare-cumparare, contractul de donatie, oferta, testamentul etc. De vreme ce aici ne intereseaza actul juridic civil in general, nu vom insista asupra acestora.

A doua categorie include definitiile ce privesc actul juridic civil in general, genul proxim, suprinzand ceea ce este esential pentru toate categoriile de acte, pentru toate actele juridice civile. Chiar si inlauntrul acestei categorii de definitii se distinge intre o definitie traditionala si definitia care diferentiaza actul juridic civil fata de gestiunea de afaceri (fapt juridic licit). Astfel, traditional actul juridic civil este definit a fi manifestarea de vointa savarsita cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste, modifica si stinge un raport juridic. Pe de alta parte, actul juridic civil privit ca o categorie juridica distincta fata de faptul juridic licit este 'o manifestare de vointa-unilaterala, bilaterala sau multilaterala savarsita cu intentia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv raporturi juridice, cu conditia ca de existenta acestei intentii sa depinda insasi producerea efectelor juridice'.

In prezent se considera constant ca actul juridic civil este o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, adica de a naste modifica sau stinge un raport juridic civil concret. In acest context se subliniaza ca trebuie sa se retina mai ales ca:

- actul juridic civil este o manifestare de vointa, este, deci, in primul rand rezultatul unei hotarari launtrice, unui proces volitiv;

- scopul exprimarii manifestarii de vointa il constiuie producerea de efecte juridice civile, aspect care diferentiaza actul juridic civil de faptul juridic civil savarsit fara intentia de a produce asemenea efecte;

- efectele juridice urmarite pot consta in a da nastere, a modifica sau stinge raporturi juridice civile concrete, adica drepturi subiective civile si obligatii civile; acest element deosebeste actul juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptului.

O ultima mentiune se impune aici: termenul "actul juridic civil" are doua acceptiuni (sensuri). Mai intai, in sens de negotium juris, actul juridic civil desemneaza insasi manifestarea de vointa intervenita in scopul de a produce efecte juridice, adica insasi operatia juridica (vanzare-cumparare, schimb, libertatea etc.), incheiata. Uneori, acest sens este desemnat numai prin cuvantul 'negotium'. Pe de alta parte, actul juridic civil in sens de instrumentum probationis desemneaza inscrisul constatator al manifestarii de vointa (al operatiei juridice). Este sensul care rezulta din analiza inscrisurilor ca mijloc de proba. De subliniat ca sunt situatii in care legea in acelasi text are in vedere ambele sensuri: art.689 C.civil privind acceptarea mostenirii arata ca este "expresa cand se intruneste titlul sau calitatea de erede intr-un act autentic sau privat (instrumentum probationis, s.n.), si este tacita cand eredele face un act (negotium juris, s.n.) pe care n-ar putea sa-l faca decat in calitatea sa de erede"

2. Elemente componente. In doctrina si in jurisprudenta elementele componente ale actului juridic civil sunt denumite, de regula, conditii. De altfel, art. 948 C.civ. dispune: 'Conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt: 1.capacitatea de a contracta; 2. consimtamantul valabil al partii ce se obliga; 3. un obiect determinat; 4. o cauza licita". Cu acelasi inteles sunt folosite si alte expresii, precum: elemente esentiale ale oricarui act juridic; conditiile de eficacitate (in sens restrans) a actului juridic. Se considera ca cel mai potrivit este a se utiliza termenul 'conditii', care este folosit in legea civila si este raspandit in doctrina si practica. In acest cadru se poate spune ca prin conditiile actului juridic civil se intelege elementele din care acesta este alcatuit, componentele care, fie trebuie, fie pot sa intre in structura acestui act.

In doctrina conditiile actului juridic civil se clasifica dupa mai multe criterii, fiecare clasificare prezentand un anumit interes juridic. Astfel, mai intai, clasificarea conditiilor actului juridic civil in conditii de fond si conditii de forma se face in functie de aspectele la care ele se refera. Conditiile de fond sunt conditiile care se refera la continutul actului si sunt, de regula, cele prevazute in art.948 C.civ. (capacitate de a contracta, consimtamant, obiect, cauza). La randul lor, conditiile de forma pot sa priveasca:

a) manifestarea de vointa atunci cand aceasta este ceruta ad validitatem;

b) concretizarea manifestarii de vointa in instrumente de proba;

c) forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti.

In functie de obligativitatea indepliniri lor exista conditii esentiale si conditii neesentiale.

Conditiile esentiale sunt acele conditii care, in mod obligatoriu, trebuie indeplinite, iar in lipsa lor, actul juridic civil nu este valabil. Intra in aceasta categorie, exempli gratia, conditiile de fond.

Dupa izvorul lor, conditiile esentiale se subdivid in: a) conditii esentiale legale, cand obligativitatea implinirii lor izvoraste din lege; b) conditii esentiale conventionale (voluntare) cand sunt considerate ca atare de vointa partilor.

La randul lor, conditiile neesentiale sunt conditiile care pot lipsi din actul juridic civil, dar care pot fi si inserate in acel act. Se arata ca intra in aceasta categorie modalitatile actului juridic civil folosite in cazurile in care prezenta lor nu este obligatorie.

In fine, dupa sanctiunea nerespectarii lor (dupa consecintele pe care acestea le produc) se distinge intre conditii de validitate si conditii de eficacitate. Se considera ca de validitate sunt conditiile fara a caror indeplinire actul juridic civil nu se considera incheiat valabil; nerespectarea lor se sanctioneaza cu nulitatea actului juridic civil. La randul lor, aceste conditii pot fi: 1. legale, cand sunt impuse de lege (cand rezulta din lege); 2. voluntare, cand sunt stabilite prin vointa partilor. De asemenea, pot fi de fond ori de forma.

Conditiile de eficacitate sunt conditiile care nu privesc formarea valabila a actului juridic, a caror neindeplinire nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci privesc doar eficacitatea acestui act.

O ultima mentiune aici: clasificarea conditiilor actului juridic civil prezinta interes teoretic si practic de vreme ce ele produc consecinte juridice diferite dupa cum fac parte dintr-o categorie sau alta. Astfel, spre exemplu, lipsa conditiilor de fond (esentiale, de valabilitate) se sanctioneaza, in principiu, cu nulitatea absoluta a actului juridic, in timp ce neindeplinirea celorlalte conditii (de opozabilitate, de eficacitate) nu are drept consecinta anularea actului juridic civil, ci doar imposibilitatea dovedirii actului, sau inopozabilitatea fata de terti, ori neproducerea efectelor, dar din alte cauze decat nulitatea, dupa caz.

Sectiunea a III-a

Clasificarea actelor juridice civile

Actul juridic este un concept general rezultat printr-un proces de abstractizare si generalizare a caracterelor comune diferitelor acte, pe care le subsumeaza. Clasificarea actelor juridice civile este necesara pentru o mai buna intelegere a acestei institutii. Exista mai multe criterii de clasificare a actelor juridice civile, insa aici le vom prezenta pe cele mai importante.

1. Actele juridice unilaterale, bilaterale si multilaterale Clasificarea actelor juridice civile in aceste grupe se face in functie de criteriul numarului partilor. Mai intai, actul juridic civil unilateral este actul care incorporeaza o singura vointa (este rezultatul unei singure vointe), precum: testamentul, oferta, promisiunea publica de recompensa, acceptarea succesiunii, renuntarea la o mostenire, denuntarea unui contract, confirmarea unui act anulabil etc.

Dupa cum trebuie sau nu sa fie comunicate (pentru a produce efecte juridice), actele juridice civile unilaterale, la randul lor, se pot clasifica in acte supuse comunicarii (oferta) si acte nesupuse comunicarii (testamentul).

Actul juridic civil bilateral este acel act care este rezultatul unui acord de vointa a doua parti. Intra in aceasta categorie contractul, considerat pe buna dreptate specia cea mai importanta a actului juridic civil.

In fine, actul juridic civil multilateral este rezultatul manifestarii de vointa (acordului) a trei sau mai multe parti (contractul de societate).

Clasificarea actelor juridice civile in unilaterale, bilaterale si multilaterale prezinta importanta juridica pe mai multe planuri:

- pe planul aprecierii valabilitatii actului juridic pentru ca, in fiecare dintre ele, se verifica si apreciaza numarul corespunzator de vointe;

- pe planul regimului juridic diferit pe care il au viciile de consimtamant; dupa cum vom vedea, dolul atrage anulabilitatea numai daca provine de la cocontractant (art. 960 alin. 1 C.civ.), iar eroarea, pentru a fi viciu de consimtamant, trebuie sa fie cunoscuta de cocontractant;

- se considera ca actul juridic unilateral este izvor de drepturi subiective civile numai in cazurile expres prevazute de lege;

- pe planul caracterului lor revocabil sau irevocabil, se admite ca actele bilaterale pot fi revocate (numai) de comun acord de catre parti (mutus consensus - mutum dissensus), iar actele unilaterale sunt, de regula, irevocabile, in sensul ca autorul nu poate reveni asupra lor printr-un act simetric de vointa (prin exceptie, exista acte unilaterale revocabile: testamentul).

In fine, este important a retine ca interesul acestei clasificari tine si de delimitarea actelor unilaterale sau bilaterale de contractele unilaterale sau bilaterale. Am vazut ca actul unilateral este manifestarea de vointa a unei singure parti, insa contractul unilateral este un act bilateral care da nastere la obligatii numai in sarcina uneia dintre parti, cealalta avand numai drepturi, cum este cazul contractului de donatie

2. Problema actului juridic civil unilateral ca izvor de drepturi subiective civile si obligatii civile. In doctrina noastra problema considerarii actului juridic unilateral ca izvor de drepturi subiective civile si obligatii civile a primit solutii diferite. Spre deosebire de alte ramuri ale dreptului (drept administrativ, drept financiar) unde actul juridic unilateral are o larga aplicabilitate, in dreptul civil locul principal il ocupa contractul (actul juridic de formatie bi sau multilaterala).

Mai intai, s-a considerat ca manifestarea de vointa unilaterala nu poate genera drepturi si obligatii. Se are in vedere faptul ca legea civila nu contine o dispozitie cu caracter de principiu in aceasta materie, ci doar reglementari disparate care recunosc unele efecte ale actului unilateral de vointa. Se arata in acest sens ca legiuitorul a retinut in Codul civil forma cea mai frecventa si cea mai importanta in care vointa unei persoane intervine in stabilirea relatiilor sociale, aceea a intalnirii ei cu vointa unei alte persoane si a contopirii celor doua vointe intr-un acord de vointa. Asadar, actul juridic unilateral este o notiune nu numai straina legiuitorului roman, dar si fara aplicabilitate practica. Astfel, se poate concepe ca o persoana, prin propria sa vointa sa creeze obligatii in sarcina sa, insa nu poate sa existe un debitor fara a exista in acelasi timp si un creditor, ori o persoana nu poate sa faca creditor, prin vointa sa unilaterala, o alta persoana fara acceptarea acesteia. Preluandu-se anumite sustineri din doctrina franceza se afirma ca exemplele invocate de sustinatorii vointei unilaterale generatoare de drepturi si obligatii ( testament, stipulatia pentru altul, oferta de a contracta etc), nu pot constitui aplicatii ale unui principiu, deoarece ele pot fi explicate si fara ajutorul unei teorii care sa consfiinteasca obligativitatea actului juridic unilateral.

Intr-o opinie majoritara se admite ca actul unilateral constituie izvor de obligatii in cazurile expres prevazute de lege. sorgintea doar in vointa unilaterala a acestuia" si vorbim astfel de angajamentul unilateral, fie prin vointa exclusiva a creditorului ca in cazul 'gestiunii de afaceri in care obligatiile geratului isi au izvorul in actul unilateral de vointa a gerantului, care a actionat din proprie initiativa, fara stirea geratului, in sarcina caruia a creat obligatii in acest mod'. S-a subliniat ca trebuie sa se faca o distinctie intre 'operatiunea creatoare de obligatii care poate sa aiba ca autor o singura persoana (cea care isi ia angajamentul) si efectul operatiunii care presupune neindoielnic prezenta a doua persoane, anume a debitorului si a creditorulu.

Ceea ce este caracteristic pentru actul unilateral de vointa ca izvor de drepturi si obligatii este faptul ca simpla si unica vointa de a se angaja juridic manifestata de catre o persoana este suficienta pentru a da nastere unor drepturi si obligatii, fara a fi necesara o acceptare din partea altui subiect de drept. In plus, se admite ca odata ce vointa unilaterala a fost manifestata, ea devine irevocabila, autorul nemaiavand dreptul sa o retracteze.

Construirea unei teorii generale a actului juridic unilateral ca izvor de drepturi si obligatii civile este dificila, avand in vedere ca acest act nu produce intotdeauna efecte similare. In general, jurisprudenta este reticenta in a admite actul juridic unilateral are aceasta semnificatie juridica, iar in doctrina unele cazuri de acte unilaterale apreciate ca izvoare de drepturi si obligatii sunt controversate. Exista unanimitate insa in a aprecia ca de lege ferenda acesta trebuie sa devina un astfel de izvor.

Se considera ca sunt acte unilaterale producatoare de efecte juridice civile: testamentul; acceptarea si renuntarea la o mostenire; promisiunea publica de recompensa; promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs; oferta de a contracta; confirmarea unui act anulabil; oferta de purga; recunoasterea unui copil din afara casatoriei.

3. Consideratii privind contractul in dreptul roman. Potrivit lui Ulpian (De Pactis, II, 14) 'Pactio est duorum pluriumve in idem consensus'- un pact sau o conventie este consimtamantul comun a doua sau mai multe persoane intr-unul si acelasi scop. La inceput, in vechiul drept roman, obligativitatea contractului rezulta din formalitatile si solemnitatile efectuate cu ocazia incheierii acestuia. Nu acordul de vointa este elementul esential al contractului, ci formalitatile cerute pentru intocmirea lui. Formele si ritualele primitive atrageau atentia partilor asupra importantei si consecintelor actului incheiat, usurinta cu care acestea puteau fi folosite ca probe in cazul unui litigiu si modul in care usurau sarcina judecatorului in solutionarea cauzei. Primele forme contractuale se caracterizeaza printr-un riguros si excesiv formalism: nexum, stravechi contract de imprumut, se realiza per aes et libram; contractul verbal se incheie prin pronuntarea unor cuvinte solemne, iar contractul literal prin anumite inscrieri facute in registrul creditorului (codex) cu incuviintarea debitorului. Pe masura dezvoltarii relatiilor sociale care implica si o crestere a raporturilor comerciale, caracterizate printr-o rapida circulatie a bunurilor, solemnitatile contractuale incep sa stanjeneasca tot mai mult evolutia acestora. Vechile forme contractuale dispar treptat, pentru ca spre finele Republicii sa apara contractele 'neformale': contractele reale care se formeaza prin simpla remitere a lucrului (re) si contractele consensuale ce se incheiau prin simplu consimtamant (solo consensu). In epoca imperiala asistam la elaborarea progresiva a teoriei generale a contractelor, formalismul primitiv este depasit, elementul esential al contractului il consituie acum acordul de vointa. Apar contractele 'nenumite' pentru a raspune unor nevoi sociale si ecomomice noi.

Sintetizand, in dreptul roman existau patru categorii de contracte, in functie de modul in care ele se formeaza. Contactele ce se formeaza verbis, cand pentru perfectarea lor trebuie intrebuintate anumite vorbe solemne, se formeaza litteris, cand sunt necesare mentiuni in termeni solemni in registre speciale, se formeaza re, cand se cere un element real, transmiterea lucrului, si, in fine, se formeaza solo consensu, cand simplul consimtamant este suficient pentru producerea obligatiilor civile, fara adaugarea vreunui element aditional, asa cum se intampla in cazul contractului de vanzare, locatiune, societate si mandat. Este cazul sa spunem aici ca dintre contacte verbis cel mai frecvent utilizat era stipulatiunea, asa incat jurisconsultii romani, pornind de la acesta, au stabilit cea mai mare parte din regulile privitoare la obligatiuni, motiv pentru care il vom prezenta succint mai departe.

Denumirea de stipulatio deriva din cuvantul stipulum care inseamna firmum, adica tare, ferm, avand in vedere ca stipulatia este forma cea mai potrivita pentru a da tarie legala conventiei partilor. Intr-o alta opinie, etimologia cuvantului ar veni din limba greaca unde inseamna 'libatiune', ceea ce explica si faptul ca dupa incheierea contractului exista obiceiul de a se face libatii, obicei pastrat pana astazi daca avem in vedere ca dupa incheierea unui tranzactii importante partile (mai ales taranii) obisnuiesc 'sa bea adalmasu/ aldamasu', una dintre ele oferind bautura (si o gustare) pentru ca afacerea sa fie profitabila. Gaius arata in acest sens ca, desi cuvantul spondeo deriva din greceste, el nu poate fi folosit de peregrini, nici chiar de greci. Potrivit lui Gaius, in legea 1, 7, D., De obligationibus et actionibus : 'Verbis obligatio contrahitur ex interrogatione et responsu cum quid dari fierive nobis stipulatio' (Obligatiile verbis se contracta prin intrebare si raspuns, cand stipulam sa ni se dea sau sa ni se faca ceva). Persoana care urmeaza sa devina creditor (stipulator) intreba pe viitorul debitor (promissor) daca se obliga sa execute o anumita prestatie. 'Spondesne mihi centum dare?' (Te obligi sa-mi dai 100?), intreba creditorul, 'Spondeo' (Ma oblig), raspundea debitorul.

Stipulatia avea ca obiect o suma de bani, un lucru (un sclav, un animal etc.) sau un fapt oarecare (ridicarea unei constructii, pictarea unui tablou etc). Potrivit lui Iustinian (Institutii, 3, 15, 7): 'Non solum res stipulatum deduci possunt, sed etiam facta, ut stipulemur aliquid fieri, vel non fieri.' (Nu numai lucrurile corporale pot forma obiectul unei stipulatii, dar si fapte, precum daca stipulam sa ni se faca sau sa nu ni se faca ceva). Potrivit jurisconsultului Paul: 'Facere oportere, et hanc significationem habet, ut abstineat quis ab eo facto, quod contra conventionem fieret, et curaret, ne fiat' (A fi dator a face are si sensul de a se abtine de faptul stabilit prin conventie si de a ingriji ca sa nu se faca). De regula, arata Iustinian (Institutii, 19 De inutilibus stipulationibus, principium, 1,2, 22), toate lucrurile susceptibile a cadea in proprietatea noastra pot face obiectul unei stipulatii, fie ele mobile sau imobile - Omnis si quis rem quae dominio nostra subjicitur, in stipulationem deduci potest, sive illa mobilis, sive soli sit. Dar daca cineva a stipulat un lucru care nu exista sau nu poate exista in natura, stipulatia va fi nula (At si quis rem quae in rerum natura non est, aut esse non potest, dari stipulatus fuerit, veluti Stichum, qui mortuus sit, quem vivere credebat, aut hippocentaurum qui esse non posit, inutilis erit stipulatio). Tot nula va fi stipulatia daca cineva stipuleaza un lucru sacru sau religios pe care il crede de drept profan, ori un lucru public afectat in mod perpetuu uzului poporului roman, precum un teatru, sau un om liber pe care il crede serv (Idem juris est si rem sacrum aut religiosam, quam humani juris credebat, vel publicam, quae usibus populi perpetuo exposita sit, ut forum vel theatrum, vel liberum hominem, quem servum esse credebat). De asemenea, nimeni nu poate stipula un lucru pentru cazul in care va fi al sau (Item nemo rem suam futuram, in eum casum quo sua sit, stipulatur). Pe de alta parte, cand cineva se obliga sa faca ceva, faptul trebuie sa fie licit si moral. Astfel, potrivit lui Iustinian: 'Quod turpi ex causa promissum est, veluti si quis homicidium vel sacrilegium se facturam promittat, non vale' (Ceea ce se promite in virtutea unei turpe cauze, de exemplu daca cineva promite ca va comite un omor sau un sacrilegiu, nu are nici o valoare). De asemenea, nimeni nu poate stipula un lucru pentru cazul cand va fi al sau (Item nemo rem suam futuram, in eum casum quo sua sit, stipulatur).

Pentru ca o stipulatie sa fie valabila se cereau sa fie indeplinite urmatoarele conditii: 1) Intrebarea creditorului sa fie urmata de raspunsul debitorului; 2) Intrebarea si raspunsul nu puteau fi date decat oral, asa incat mutii si surzii nu puteau incheia o stipulatie; 3) Intrebarea trebuia sa fie urmata imediat de raspuns si de aceea nu se putea incheia intre absenti; 4) raspunsul trebuia sa fie conform cu intrebarea; daca se stipula 10, iar debitorul promite mai putin, stipulatia nu era valabila, cel putin la inceput.

In dreptul post clasic, formalitatile stipulatiei se atenueaza foarte mult. In anul 472 d.H. imparatul Leon stabileste ca orice stibulatie este valabila, indiferent de cuvintele folosite, daca vointa partilor de a se obliga este exprimata cu claritate.

Stipulatia consta asadar, la inceput, intr-o intrebare verbala venita de la viitorul creditor si un raspuns congruent, de asemenea verbal, venit de la viitorul debitor. Potrivit lui Gaius (paragraful 92 din Comentariul III al Institutiilor sale), erau intrebuintate urmatoarele expresii: dari spondes? spondeo; dabis? dabo (da-vei, da-voi); promittis? promitto (promiti, promit); fidepromittis? fidepromitto (pe credinta ta promiti, pe credinta mea promit); fidejubes? fidejubeo (pe credinta ta ordoni, pe credinta mea ordon); facies? facio (vei face, voi face). Daca la inceput numai cetatenii romani puteau folosi aceste cuvinte, numai in limba latina, pentru a stipula, treptat s-a admis ca se pot folosi si alte limbi. Problema inca era controversata in timpul lui Ulpian, dar opinia acestuia, care prevala, era ca pot fi folosite si alte limbi. Oricum, spondes, spondeo raman a fi folosite numai de cetatenii romani. Daca la inceput s-a cerut ca intrebarea si raspunsul sa fie in aceeasi limba, treptat se accepta ca intrebarea sa fie intr-o limba, iar raspunsul in alta limba, cu conditia ca partile sa inteleaga, personal sau prin interpret, la ce se obliga. Se admite, potrivit lui Ulpian (legea 1, 2, De verborum obligationibus), ca la intrebarea viitorului creditor, debitorul sa raspunda numai quidni, adica de ce nu? Aceasta solemnitate a stipulatiei, aceasta intrebare urmata de un raspuns congruent, este un formalism absolut normal in vechiul drept roman, dar el are ratiunea sa de a fi si in timpul lui Ulpian si Papinian (in secolul III d.H.) si mai tarziu. Solemnitatea atrage atentia partilor ca este vorba de un contract, de ceva serios, iar nu de simple incercari de a contracta si le indeamna la prudenta, dar ii permite si judecatorului sa decida clar ca in asemenea situatii exista vointa sigura de a contracta, ceea ce va fi mai greu in contractele consensuale.

Trebuie sa observam ca solemnitatea stipulatiei, forma intrebarii si a raspunsului, se pastreaza si astazi in cazul incheierii casatoriei, cand fiecare dintre soti trebuie sa fie prezent si sa raspunda personal la intrebarea directa privind incheierea casatoriei. Este adevarat ca acum intrebarea va fi adresata de un functionar al statului care are atributii in acest sens, iar nu de viitorii soti direct. Pe de alta parte, este cazul aici a arata ca solemnitatea stipulatiei constand in raportul complex dintre intrebare si raspuns, nu este atat de departe de raportul dintre oferta de a contracta si acceptarea ofertei in dreptul modern. Si astazi se cere ca oferta sa fie ferma si neechivoca, precisa si completa (iata ca exista si aici solemnitate), iar acceptarea trebuie sa fie pura si simpla, neindoielnica si sa nu fie tardiva. Raportul dintre oferta si acceptarea ofertei, reglementat astazi in acesti termeni, aminteste de seriozitatea si solemnitatea celui mai vechi mod de a se angaja juridic printr-o manifestare de vointa folosit in dreptul roman, stipulatia. Daca intrebarea vechiului creditor trebuia urmata de raspunsul debitorului, in dreptul roman, astazi oferta de a contracta trebuie urmata de acceptarea acesteia pentru a se incheia un contract. Daca intrebarea trebuia urmata imediat de un raspuns atunci, acum acceptarea trebuie sa nu fie tardiva, adica sa vina cat mai repede, oricum nu inainte ca oferta sa fie revocata sau sa devina caduca. Daca raspunsul trebuia sa fie conform cu intrebarea, acum acceptarea ofertei trebuie sa concorde cu oferta; destinatarul trebuie sa accepte integral oferta, fara a formula rezerve sau a propune modificari, pentru ca altfel el nu accepta, ci face o noua oferta; acceptarea trebuie sa fie intr-un raport de congruenta cu oferta, intocmai ca raspunsul cu intrebarea in cazul stipulatiei. In concluzie, pastrand proportiiile, intrebarea din cadrul stipulatiei poate fi oferta de astazi, iar raspunsul, acceptarea ofertei care duce la incheierea contractului modern

Nu se poate incheia o stipulatie decat daca ambele parti contractante 'vorbesc si aud', asa incat nu poate stipula mutul, surdul, infantele si nici absentul. Aceste persoane pot incheia o stipulatie printr-un sclav prezent. In dreptul roman prin infante, infans se intelege copilul care nu a implinit 7 ani. Dar problema care poate sa apara este ca un copil poate sa vorbeasca inainte de a implini 7 ani. Explicatia consta in faptul ca se cerea ca cel ce se obliga, nu doar sa vorbeasca in sensul ca pronunta cuvinte, ci sa inteleaga sensul acestora, sa inteleaga angajamentul pe care si-l asuma, sa vorbeasca intr-un mod inteligent. Dar de ce 7 ani? Exista, in primul rand, credinta, potrivit scolii filosofice stoice ai carei adepti erau jurisconsultii romani clasici, Ulpian, Papinian, Paul si altii, ca in viata omului din 7 in 7 ani intervin transformari importante pe plan fizic si intelectual. Pe de alta parte, logodna se putea incheia in dreptul roman incepand de la 7 ani. Potrivit lui Ulpian (legea 2 De sponsalibus, cartea XXIII, titlul 1): 'Sponsalia dicta sunt a spondendo, nam moris fuit veteribus stipulari, et spondere, sibi uxores futuras' (Sponsaliile se numesc astfel de la spondendo, caci era obiceiul la stramosii nostrii ca barbatul sa stipuleze de la femeie ca-i va fi sotie, si aceasta sa promita, intrebuintand verbul - prin excelenta intrebuintat in materie de stipulatiuni- spondere). Mai mult, Modestinus arata: 'In sponsalibus contrahendis aetas contrahentium definita non est, ut in matrimonio: quapropter et a primordio aetatis sponsalia effici possunt; si modo id fieri ab utraque persona intelligatur, id est si non minores quam septem annis' (La incheierea logodnei nu s-a fixat o varsta ca pentru incheierea casatoriei, de aceea inca din inceputul varstei se pot face logodne; numai ambele parti sa inteleaga ce fac, adica sa nu fie minore sub sapte ani). Asadar, pentru incheierea casatorie exista o limita de varsta, 14 ani pentru baieti si 12 ani pentru fete, dar pentru logodna, fara a exista o limita de varsta, se impunea ca partile sa fi implinit 7 ani, sa inteleaga ce vorbesc.

Se cere ca intrebarea sa fie urmata imediat de un raspuns congruent. De aceea, cel care a intrebat pe debitor, dar a plecat inainte de a i se raspunde, face o stipulatie inutila. Stipulatia nu se poate incheia, cum am mai spus, intre absenti, de aceea cel care intreaba trebuie sa fie in acelasi loc cu cel care raspunde si sa auda raspunsul, si cel care raspunde sa fie de fata cu cel care intreaba si sa auda intrebarea. Ce se intampla daca exista un interval de timp intre intrebare si raspuns? In acest sens se arata (legea 137, principium, cartea 1): 'Continuus actus stipulantis et promittentis esse debet, ut tamen aliquod momentum naturae intervenire possit; et cominus responderi stipulanti oportet: caeterum si post interrogationem aliud acceperit nihil proderit quamvis eadem die spopondisset' (Actul stipulatorului si al promisorului trebuie sa fie continuu, putand fi un interval de timp intre ele: si trebuie sa se raspunda in prezenta stipulatorului; iar daca dupa stipulatiune stipulantul a intreprins altceva, nu-i va folosi la nimic intrebarea, desi i se va raspunde in acceasi zi). In acelasi sens, jurisconsultul Iulian (Cartea 22 a Digestelor) arata: 'Duo rei sine dubio ita constitui possunt, ut temporis ratio habeatur, intra quod uterque respondeat. Modicum tamen intervallum temporis, item modicus actus, qui modo contrarius obligationi non sit, nihil impedit quominus duo rei sint. Fidejussor quoque interogatus inter duorum reorum responsa, si responderit, potest videri non impedire obligationem reorum: quia nec longum spatium interponitur, nec is actus qui contrarius sit obligationi' (Doi codebitori coreali se pot constitui, fara indoiala, astfel incat sa existe o trecere de timp intre raspunsurile lor. Caci un interval modic si un act de mica insemnatate, care sa nu fie contrar obligatiei, nu impiedica sa se constituie doi debitori coreali. Chiar si un fidejusor poate fi intrebat de stipulatorul comun intre raspunsurile celor doi debitori coreali, si sa raspunda in interval, fara ca sa impiedice crearea obligatiei; pentru ca nu se interpune un spatiu lung si nici acest act al fidejusiunii nu este contrar obligatiei codebitorilor principali). In fine, se arata ca: 'Si ex duobus qui promissuri sinit, hodie alter, alter posterea die spoponderit non esse duos reos: ac ne obligatum quidiem intelligi eum qui postera die responderat, cum actor ad alia negotia discesserit, vel promissor, licet peractis illis responderit' ( Daca dintre doi care trebuiau sa promita, unul raspunde astazi, altul a doua zi, nu se constituie doi codebitori corelai si nici nu se considera obligat cel ce a raspuns a doua zi: mai ales cand reclamantul, sau promisorul, s-a ocupat cu alte acte in acest interval, desi dupa ce le-a terminat a raspuns la intrebarea stipulatorului).

Am aratat ca raspunsul trebuie sa fie verbal. In locul verbului din intrebare se poate folosi ca raspuns si expresia 'de ce nu', stipulatia fiind valabila. Daca la intrebarea verbala se raspunde altfel decat prin vorbe, cum ar fi, spre exemplu, prin scrisoare, nuntiu, printr-un semn, chiar daca cel care a intrebat este de fata (prin dare din cap) nu exista stipulatie, nu avem o obligatie verbis contractata.

In fine, am aratat ca stipulatia este un contract verbal care se formeaza printr-o intrebare si un raspuns congruent. La inceput se folosea numai limba latina, treptat s-a admis si limba greaca, pentru ca, in final, sa fie admisa orice limba. Daca cineva intrebat pur si simplu, raspunde ca va da daca se va face un anume lucru, se considera ca el nu se obliga. De asemnea, daca este intrebat ca va da in ziua a cincea a lunii, iar el raspunde ca va da la ide, nu se obliga, pentru ca nu a raspuns cum a fost intrebat. De cate ori se adauga sau se scoate ceva din obligatie, este evident ca obligatia este viciata, cu exceptia situatiei in care stipulatorul adera la modificarea facuta de promisor in raspunsul sau, cand se considera ca s-a incheiat alta stipulatie. Daca intrebarea este pentru zece, iar raspunsul este ca se va da douazeci, obligatia este contractata pentru zece. Invers, daca intrebarea este pentru douazeci, iar raspunsul este ca se va da zece, obligatia este contractata pentru zece.

Treptat solemnitatea stipulatiei cade in desuetudine, ea poate fi folosita si de peregrini, verbul spondere ramanand a fi folosit o vreme numai de cetatenii romani, pentru ca imparatul Leon, preluand intr-o constitutie ceea ce se admisese deja de catre responsa prudentium, sa dispuna ca orice stipulatie este valabila indiferent de cuvintele folosite. Inca din timpul imparatilor Septimiu Sever si Antoniu Caracalla partile puteau intocmi un inscris in care se constata ca intre ele fiind de fata s-a contractat o anume obligatie, si, chiar daca in inscris nu se prevedea ca acea obligatie este contractata sub forma stipulatiunii, se prezuma pana la proba contrara ca au contractat o stipulatie.

4. Actele juridice civile cu titlu oneros si actele juridice civile cu titlu gratuit Clasificarea actelor juridice civile in acte juridice cu titlu oneros si acte juridice cu titlu gratuit se face in functie de scopul urmarit cu prilejul incheierii lor.

Actul juridic civil cu titlu oneros este actul in care (prin care), in schimbul unui folos patrimonial procurat, se urmareste, obtinerea unui alt folos patrimonial. Definind contractul oneros (specie importanta a actului juridic civil), art.945 C.civil arata: "Contractul oneros este acela in care fiecare parte voieste a-si procura un avantaj' (s.n). Intra in aceasta categorie: contractul de vanzare-cumparare, contactul de antrepriza, contractul de locatiune, contractul de renta viagera, imprumutul cu dobanda etc.

Actul juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procura un folos patrimonial, fara a se urmari obtinerea altui folos patrimonial in schimb. In acest sens art.946 C.civ. precizeaza: 'Contactul gratuit sau de binefacere este acela in care una din parti voieste a procura, fara echivalent, un 'avantaj celeilalte' (s.n.). Intra in aceasta categorie: donatia, comodatul, imprumutul fara dobanda, mandatul gratuit, etc.

La randul lor, actele cu titlu oneros se subdivid in doua categorii: comutative si aleatorii. Actul comutativ este actul cu titlu oneros in care partile cunosc ori pot cunoaste de la inceput - din momentul incheierii actului - existenta si intinderea obligatiilor ce le revin. Este comutativ, exempli gratia, contractul de vanzare-cumparare, intrucat atat vanzatorul cat si cumparatorul cunosc ab initio intinderea obligatiilor ce le revin (cu privire la lucrul vandut si cu privire la pret etc.). Actul aleatoriu este actul cu titlu oneros in care partile au in vedere posibilitatea unui castig ori riscul unei pierderi, de care fac sa depinda existenta sau intinderea obligatiilor. Sunt acte aleatorii: renta viagera, asigurarea, jocul de loto-pronosport, contractul de intretinere etc.

Pe de alta parte, actele juridice cu titlu gratuit (dupa cum atrag sau nu diminuare patrimoniului celui care se obliga) se subdivid in: liberalitati (actele prin care cel ce executa prestatia la care s-a obligat isi diminueaza patrimoniul, asa cum este donatia) si acte dezinteresate (cele care nu implica diminuarea patrimoniului partii care se obliga, cum sunt: imprumutul fara dobanda, mandatul gratuit etc.). Aceasta distinctie prezinta interes in privinta formei actului (liberalitatiile sunt acte solemne, cele dezinteresate nu) si in materie succesorala (liberalitatile sunt supuse reductiunii si raportului, actele dezinteresate nu).

Clasificarea actelor juridice civile dupa scopul urmarit prezinta importanta teoretica si practica din mai multe puncte de vedere:

- functioneaza reguli diferite in privinta capacitatii partilor;

- in privinta conditiilor de forma, legea civila este mai exigenta cu actele cu titlu gratuit decat cu cele oneroase;

- regimul viciilor de consimtamant difera de la o categorie la alta;

- in privinta raspunderii, deosebirile constau in aceea ca la actele cu titlu oneros raspunderea este mult mai severa decat in cazul actelor cu titlu gratuit;

- actiunea pauliana (revocatorie) este mult mai usor de intentat in cazul actelor cu titlu gratuit decat in cazul actelor cu titlu oneros;

- in materie succesorala exista reguli diferite pentru cele doua categorii de acte intr-o serie de privinte.

5. Acte juridice civile constitutive, translative si declarative Clasificarea actelor juridice civile in acte constitutive, translative si declarative se realizeaza avand la baza criteriul efectelor produse.

Actul juridic civil constitutiv este actul care da nastere unor drepturi subiective (si obligatii civile) noi, inexistente anterior ca atare. Intra in aceasta categorie actul prin care se constituie o ipoteca ori un drept de uzufruct (ori alt dezmembramant al dreptului de proprietate).

Actul juridic civil translativ este actul prin care se stramuta un drept de la un titular la altul (dintr-un patrimoniu in altul). Intra in aceasta categorie, exempli gratia, contractul de vanzarea-cumpararea, (prin care dreptul de proprietate se transmite de la vanzator la cumparator) ori cesiunea de creanta etc.

In fine, actul juridic civil declarativ este acela prin care se definitiveaza (consolideaza) drepturi preexistente. Intra in aceasta categorie, de exemplu, partajul (imparteala), tranzactia, actul confirmativ.

Aceasta clasificare a actelor juridice civile este importanta, mai ales, pe planul stabilirii momentului de la care se produc efectele. Astfel, actele juridice civile constitutive si translative isi produc efectele numai din momentul incheierii, pentru viitor (ex nunc), iar efectele actelor juridice declarative se produc atat pentru viitor, cat si pentru trecut (ex tunc). De aici o serie intreaga de consecinte juridice:

- numai in cazul actelor translative partea care a primit dreptul are calitatea de succesor (avand-cauza), iar nu si in cazul actelor declarative;

- numai actele juridice civile translative pot constitui just titlu pentru uzucapiunea de scurta durata (10 pana la 20 de ani), pe cand cele declarative nu pot avea aceasta semnificatie juridica. In acest sens art. 1897 alin. 1 C.civ. dispune: "Justa cauza este orice titlu translativ de proprietate, precum vinderea, schimbul etc.' (s.n.).

- in general, numai actele juridice translative (contactele sinalagmatice) sunt supuse rezolutiunii pentru neexecutare iar nu si cele declarative.

6. Acte juridice civile de conservare, de administrare si de dispoziti Distinctia intre actele civile de conservare, de administrare si de dispozitie se face in functie de criteriul importantei (al gravitatii) lor in raport cu un bun sau un patrimoniu.

Actul juridic de conservare are ca efect preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil. El este o masura al carei scop il constituie pastrarea acelui drept subiectiv civil in patrimoniul unei persoane. Fata de cheltuielile pe care le presupune, actul de conservare este intotdeauna avantajos, in sensul ca presupune o cheltuiala mica fata de valoarea dreptului ce urmeaza a fi salvat (conservat). Sunt considerate acte de conservare: intreruperea unei prescriptii prin intentarea unei actiuni in justitie, inscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somatia, punerea pecetilor (art. 278 si 441 C.p.civ.) etc.

Actul juridic civil de administrare (iar nu actul administrativ) este actul prin care se infaptuieste punerea in valoare (normala exploatare) a unui bun ori a unui patrimoniu. Trebuie facuta distictia, impusa chiar de lege, intre actul de administrare a unui bun singular si actul de administrare a unui patrimoniu. Daca priveste un bun (ut singuli) actul de administrare are semnificatia unui act de punere in valoare a bunului respectiv, fara a fi nevoie de instrainarea lui. Daca priveste un patrimoniu, actele de administrare pot cuprinde chiar instrainarea unor bunuri in asa fel incat acestea sa poata fi considerate ca acte necesare, ca masuri de folosire (de exploatare) normala a patrimoniului.

Sunt considerate acte de administrare: perceperea, incasarea si folosirea fructelor si veniturilor, actul prin care este inchiriat un bun in anumite conditii, contractul de asigurare a unui bun, actul care priveste efectuarea unor reparatii de intretinere etc.

In fine, actul juridic civil de dispozitie are ca rezultat iesirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun. Intra in aceasta categorie: vanzarea-cumpararea, donatia (acte translative), gajul, ipoteca (acte constitutive) etc.

Impartirea actelor juridice civile in acte de conservare, de administrare si de dispozitie prezinta importanta pe mai multe planuri:

- in materia capacitatii civile, regimul juridic difera in raport de felul actului;

- in materia reprezentarii legale si conventionale;

- in materia efectelor fata de terti ale desfiintarii si rezolvarii unui act juridic

- in materia acceptarii mostenirii.

- in materia dreptului de proprietate comuna cu privire la aplicarea regulii unanimitatii (calificarea unui act dupa criteriul gravitatii atrage sau nu aplicarea acesteia).

7. Acte juridice civile consensuale, solemne si reale. Impartirea actelor juridice civile in acte consensuale, reale si solemne se face dupa modul de incheiere (dupa criteriul formarii lor valabile).

Dupa cum vom vedea in dreptul nostru functioneaza regula consensualitatii actelor juridice civile, regula potrivit careia, pentru formarea valabila a unui act juridic este suficienta manifestarea de vointa. Astfel, actele juridice civile consensuale care se incheie prin simpla manifestare de vointa a celor implicati, constituie regula. Sunt consensuale: vanzarea-cumpararea, mandatul, schimbul etc.

Actul solemn este acela pentru a carui incheiere valabila se pretinde pe langa manifestarea de vointa respectarea unor cerinte de forma, prevazute expres de lege, forma fiind considerata o conditie de valabilitate. Din aceast motiv se spune ca in cazul actelor juridice solemne, forma este ceruta ad validitatem ori ad solemnitatem. Intra in aceasta categorie: donatia, testamentul etc.

In fine, actul real ia nastere valabil numai daca manifestarea de vointa este insotita de predarea (remiterea) lucrului (care constituie obiectul actului). Intra in aceasta categorie: imprumutul, gajul cu deposedare, depozitul, contractul de transport de marfuri etc.

Interesul juridic al acestei clasificari priveste urmatoarele aspecte:

- nerespectarea conditiilor de forma atrage nulitatea absoluta a actului solemn, dar nu afecteaza (prin ipoteza) actele consensuale ori pe cele reale;

- in cea ce priveste proba lor, regimul este diferit in cazul celor trei categorii de acte;

- modificarea actului solemn se poate face cu respectarea formei impuse de lege, problema care nu se pune pentru celelalte acte.

8. Acte juridice civile intre vii si acte juridice civile pentru cauza de moarte Aceasta clasificare are la baza criteriul momentului in care actele juridice civile isi produc efectele.

Actul juridic civil intre vii (inter vivos) este actul ale carui efecte se produc fara a fi conditionate de moartea autorului sau autorilor lui. In aceasta categorie intra marea majoritate a actelor juridice civile, care sunt incheiate, de regula, pentru ca efectle sa se produca imediat, in timpul vietii celor care isi manifesta vointa.

Actul juridic civil pentru cauza de moarte (mortis causa) este actul de esenta caruia este faptul ca isi produce efectele numai dupa moartea autorului, el fiind incheiat tocmai in considerarea mortii. Sunt socotite astfel de acte: testamentul, asigurarea asupra vietii.

Observand ca aceasta clasificare se aplica actelor incheiate de persoane fizice, importanta ei juridica se concretizeaza in:

- in privinta regulilor privind capacitatea, actele de mortis causa sunt supuse unor conditii restrictive, atat in ceea ce priveste capacitatea de a dispune cat si de a primi;

- pe planul formei in care trebuie sau pot fi incheiate, actele de mortis causa sunt de regula acte solemne.

9. Acte juridice civile pure si simple si acte juridice afectate de modalitati. Distinctia intre actele juridice civile pure si simple si cele afectate de modalitati are la baza criteriul legaturii lor cu modalitatile.

Actul civil pur si simplu este actul juridic care nu poate fi afectat de modalitati (termen, conditie sau sarcina). Intra in aceasta categorie: casatoria, recunoasterea de filiatie, actul de optiune succesorala etc.

Actul juridic afectat de modalitati este actul care cuprinde modalitati. Se poate distinge intre acte juridice civile considerate esentialmente afectate de modalitati (contractul de imprumut, contractul de intretinere, contractul de asigurare etc) si acte juridice care pot sau nu sa fie afectate de modalitati.

Aceasta clasificare prezinta importanta juridica atat in privinta valabilitatii actelor juridice (lipsa modalitatii poate conduce la ineficacitatea actului, cel mai adesea, sub forma nulitatii), cat si in privinta producerii efectelor juridice.

10. Acte juridice civile principale si acte juridice civile accesorii Clasificarea actelor juridice civile in principale si accesorii tine seama de raportul dintre ele (dupa cum actul are sau nu o existenta juridica proprie).

Actul juridic civil principal (regula) este actul care are o existenta de sine statatoare, independenta, in sensul ca soarta lui nu depinde de un alt act al partilor.

Actul juridic civil accesoriu este actul care nu are o existenta de sine statatoare, asa incat soarta lui juridica depinde de soarta unui act juridic civil principal. Intra in aceasta categorie: ipoteca conventionala, gajul etc.

Importanta distinctiei se vadeste in materia aprecierii valabilitatii si eficacitatii actelor juridice civile. In plus, in privinta raportului dintre actul principal si actul accesoriu se considera ca accesoriul urmeaza soarta juridica a principalului (accesorium sequitur principalem). Desfiintarea sau incetarea, din orice cauza, a actului principal atrage si desfiintarea sau incetarea actului accesoriu. Jurisprudenta a statuat, spre exemplu, ca desfiintarea contractului de imprumut (prin rezolutiune) atrage si stingerea contractului de ipoteca prin care s-a garantat obligatia de restituire a sumei de bani imprumutate.

11. Actele juridice civile cauzale si actele juridice civile abstracte. Aceasta clasificare se face in functie de raportul actelor juridice civile cu cauza in sens de scop.

Actul juridic cauzal este actul a carui valabilitate implica valabilitatea cauzei, in sensul ca nu sunt detasate de cauza (scopul) lor, in asa fel incat, daca scopul este ilicit, imoral sau lipseste, actul este nul. Asadar, analiza valabilitatii actului cauzal poate pune in discutie valabilitatea cauzei (ca element esential al actului). Se poate sustine ca aceasta categorie constituie regula in materia actelor juridice civile.

Actul juridic civil abstract este actul a carui valabilitate este detasata (nu depinde) de valabilitatea cauzei. Aparitia acestei categorii de acte a fost deteminata de nevoia de celeritate a circuitului civil in anumite domenii, ceea ce a eliminat posibilitatea punerii in discutie a valabilitatii cauzei. Este cazul titlurilor de valoare, in situatia carora actul juridic (negotium) care da nastere unor drepturi este inseparabil de inscrisul constatator (instrumentum) in sensul ca inscrisul incorporeaza creanta. Astfel, posesorul actual al titlului de valoare la purtator poate pretinde restituirea sumei reprezentata de acesta, indiferent de orice alta imprejurare.

Aceasta clasificare prezinta interes in materia probei cauzei si a valabilitatii actului juridic civil.

12. Actele juridice civile strict personale si actele care pot fi incheiate si prin reprezentant. Impartirea actelor juridice civile in aceste doua categorii se face in raport de modalitatea incheierii actelor juridice.

Actul juridic civil strict personal este actul juridic care nu poate fi facut decat personal, nu si prin reprezentare. Intra in aceasta categorie: testamentul, casatoria, recunoasterea paternitatii ori maternitatii (acte juridice nepatrimoniale) etc.

Regula este insa ca un act juridic civil poate fi incheiat personal dar si printr-un reprezentant (ales).

Aceasta clasificare prezinta importanta juridica daca avem in vedere urmatoarele aspecte:

- actele strict personale constituie exceptia, iar celelalte regula, de unde rezulta ca normele care reglementeaza acte strict persoanale sunt de stricta interpretare (exceptio este strictisiame interpretationis), aceste acte fiind numai cele reglementate expres de lege;

- in materia capacitatii de a incheia acte exista reguli diferite;

- valabiliatea actelor juridice strict personale se apreciaza numai in raport cu persoana care il incheie, iar la aprecierea actului incheiat prin reprezentant, de regula, se are in vedere si persoana acestuia.

13. Acte juridice civile numite si acte juridice civile nenumite. Clasificarea se face in raport de faptul daca legea le reglementeaza si le da o denumire.

Actele juridice civile numite (sau tipice) sunt actele carora legea le asigura reglementarea juridica si le acorda o denumire. Intra in aceasta categorie acte reglementate in Codul civil, precum: contractul de vanzare-cumparare, schimbul, contractul de locatiune, contractul de societate, contractul de mandat comodatul, dar si acte reglementate prin legii speciale: sponsorizarea, voluntariatul (Legea nr. 195/2001) etc.

Actul juridic civil nenumit (atipic) este actul caruia legea nu-i consacra o reglementare proprie si o denumire. Intra in aceasta categorie, spre exemplu, contractul de intretinere. Aceasta categorie de acte da expresie principiului libertatii actelor juridice civile, considerandu-se ca orice operatiune juridica este posibila (atata timp cat legea nu o interzice expres).

In principal, clasificarea actelor juridice civile in tipice si atipice, prezinta importanta in privinta stabilirii regulilor aplicabile actelor nenumite pentru ca, in aceasta privinta, lipsind o reglementare anume, se aplica regulile generale, iar nu regulile celui mai apropiat act juridic numit. Se considera ca partile unui act nenumit trebuie sa amanunteasca, mai ales, clauzele referitoare la drepturile dobandite si obligatiile asumate.

De mentionat ca exista in prezent o tendinta de reglementare (de numire) a actelor juridice nenumite care inregistreaza o aplicare practica importanta (sponsorizarea, contractul de leasing, contractul de franciza etc.)

14. Acte juridice civile cu executare imediata si acte juridice civile cu executare succesiva Aceasta are la baza criteriul modului de executare a actelor juridice civile.

Actele juridice cu executare imediata (dintr-o data, instantanee, uno ictu) sunt actele a caror executare implica o singura prestatie savarsita de debitor. Intra in aceasta categorie, de exemplu, darul manual, vanzarea-cumpararea unui bun cand, pe loc, se plateste pretul si se preda bunul etc.

Actele juridice civile cu executare succesiva sunt actele a caror executare se realizeaza din mai multe prestatii succesive (esalonate in timp). Intra in aceasta categorie, de exemplu, contractul de renta viagera, donatia cu sarcina intretinerii (donatio sub modo) etc.

Clasificarea are importanta din urmatoarele puncte de vedere:

- daca din culpa debitorului, obligatiile sale n-au fost executate, sanctiunea este rezolutiunea (desfiintarea si pentru trecut, ex tunc), in cazul actelor de executare dintr-o data, si rezilierea in cazul actelor cu executare succesiva (desfintarea actului numai pentru viitor, ex nunc);

- nulitatea actului juridic civil cu executare dintr-o data produce efecte si pentru trecut (ex tunc), facand sa se considere ca actul n-a existat niciodata, pe cand in cazul actului cu executare succesiva, se produc efecte numai pentru viitor (ex nunc);

- aceasta clasificare ne ajuta sa deosebim nulitatea de rezolutiune si reziliere;

- problema suspendarii executarii pe perioada in care din motive de forta majora executarea este imposibila apare numai in cazul actelor cu executare succesiva.

Acte juridice civile patrimoniale si acte juridice civile nepatrimoniale. Aceasta clasificare se face dupa criteriul continutului actului juridic civil. Astfel, actul juridic patrimonial are un continut ce poate fi evaluat in bani. Actul juridic nepatrimonial este actul al carui continut nu este susceptibil a fi evaluat in bani.

Importanta acestei clasificari se vadeste in materia efectelor nulitatii cand, anulandu-se actul nepatrimonial, nu se pune problema 'restituirilor'.

16. Acte juridice civile subiective si acte juridice-conditie Clasificarea actelor juridice civile in acte subiective si acte-conditie are la baza criteriul rolului vointei partilor in stabilirea continutului lor.

Actul juridic civil subiectiv este acel act in care vointa partilor are un rol determinant, in sensul ca partile, prin vointa lor, ii stabilesc continutul, in limitele dreptului obiectiv. Se considera ca majoritatea contractelor (ca specie a actelor juridice civile) intra in aceasta categorie.

Actul juridic civil conditie este actul in care partile isi manifesta vointa ca regulile ce dau regimul juridic unei anumite institutii juridice sa le devina aplicabile si in care vointa partilor are doar rolul de a accepta sau nu regulile respective, nu si de a se abate de la ele, datorita caracterului lor imperativ. Intra in aceasta categorie: casatoria, adoptia etc.

Impartirea actelor juridice civile in acte subiective si acte-conditie isi vadeste importanta in materia valabilitatii actelor juridice, cu deosebirea in privinta aprecierii conditiilor de valabilitate.