Raportul juridic

Definitie, caractere, structura

Raportul juridic este o relatie sociala reglementata de norma de drept Aceasta inseamna ca, din infinitatea de relatii sociale, doar o parte sunt in acelasi timp si raporturi juridice, in speta doar acelea care sunt reglementate de norma de drept. Altfel spus, o relatie sociala poate deveni raport juridic daca "imbraca haina juridica" data de norma de drept (civila, comerciala etc). "Poate deveni" si nu "devine" deoarece, pe langa conditia existentei unei norme de drept care sa reglementeze relatia sociala, este necesara si manifestarea de vointa a partii sau partilor participante la relatia sociala in speta.

Caracterele raportului juridic sunt:

a)      caracterul social. Aceasta inseamna ca, inainte de a fi raport juridic, relatia reglementata este una sociala, adica de interactiune intre oameni;

b)      caracterul volitional. Aceasta inseamna ca o relatie sociala devine raport juridic pentru ca asa a voit legiuitorul, in calitate de emitent al normei juridice. Asadar, intai apare relatia sociala si, cand aceasta capata un caracter de uz si se generalizeaza, vine legiutorul si edicteaza norma juridica;

c)      caracterul de egalitate de pozitii a partilor. Aceasta este o caracteristica a raportului juridic de drept privat, constand in nesubordonarea unei parti fata de cealalta.

Din punct de vedere structural, raportul juridic contine trei elemente: (i) partile (subiectele), (ii) continutul si (iii) obiectul.

Partile raportului juridic

Partile raportului juridic sunt persoane fizice sau juridice care devin titulari de drepturi si obligatii civile sau comerciale.

In functie de intinderea capacitatii de a incheia acte juridice, deosebim intre (i) persoane fizice fara capacitate de exercitiu (minorii sub 14 ani si interzisii), (ii) persoane fizice cu capacitate de exercitiu restransa (minorii intre 14 si 18 ani) si (iii) persoanele fizice cu deplina capacitate de exercitiu (majorii). De asemenea, partile pot fi de cetatenie romana (rezidenti), de cetatenie straina (nerezidenti), cu dubla cetatenie si fara cetatenie (apatrizi).

In ceea ce priveste persoanele juridice, ca subiect colectiv de drept, acestea pot fi de stat sau private, de nationalitate romana (rezidenti) sau straina (nerezidenti)

Continutul raportului juridic

Contintul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor subiective si a obligatiilor civile pe care le au partile

Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscuta de lege subiectului activ (persoana fizica sau juridica) in virtutea careia careia acesta poate, in limitele dreptului, sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare - sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva - subiectului pasiv, si sa ceara concursul fortei coercitive a statului, in caz de nevoie

Drepturile subiective sunt, in funtie de natura continutului lor, patrimoniale si nepatrimoniale. Este patrimonial dreptul subiectiv al carui continut poate fi exprimat in bani (pecuniar). Invers, sunt nepatrimoniale acele drepturi care nu pot fi exprimate in bani.

Drepturile patrimoniale se clasifica in drepturi reale si drepturi de creanta. Dreptul real este acel drept subiectiv patrimonial in virtutea caruia titularul sau isi poate exercita prerogativele asupra unui bun fara concursul altcuiva. Dreptul de creanta este acel drept subiectiv patrimonial in temeiul caruia subiectul activ - denumit creditor - poate pretinde de la subiectul pasiv - denumit debitor - sa isi execute obligatia de care este tinut in mod specific.

Drepturile reale principale sunt: (i) dreptul de proprietate si (ii) dezmembramintele sale, adica uzul, uzufructul, abitatia, servitutea si superficia. Drepturile reale accesorii drepturilor reale principale sunt: (i) dreptul de ipoteca, (ii) dreptul de gaj, (iii) privilegiile si (iv) dreptul de retentie. Este principal acel drept subiectiv care are o existenta de sine statatoare, soarta sa nedepinzand de un alt drept. Invers, dreptul accesoriu este acel drept subiectiv a carui soarta depinde de soarta unui drept principal, de care este legat.

Corelativ unui dreptului subiectiv de creanta exista obligatia. Aceasta din urma este indatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumita conduita fata de subiectul activ, care conduita poate fi impusa la nevoie de forta coercitiva a statului. Obigatia poate consta in (i) a constitui sau a transmite un drept real ("a da"), (ii) a executa o lucrare, a presta un serviciu ori a preda un lucru ("a face") si (iii) a nu face ceva ce ar fi facut daca nu s-ar fi obligat la abtinere ("a nu face").

Principalele asemanari si deosebiri dintre dreptul real si dreptul de creanta:

dreptul real are cunoscut doar subiectul activ (titularul dreptului); in ceea ce priveste subiectul pasiv, acesta este nedeterminat, format din toti ceilalti in afara subiectului activ; in cazul drepturilor de creanta, acestea au cunoscut, determinat, atat subiectul activ (denumit creditor), cat si subiectul pasiv (denumit debitor);

in cazul drepturilor reale, subiectii pasivi (nedeterminati) sunt tinuti doar sa respecte dreptul real al subiectului activ, fara a avea o obligatie determinata (de exemplu, in cazul dreptului de proprietate, obligatia tuturor celorlalti in afara proprietarului este de a nu il tulbura pe proprietar in posesia sa); in cazul drepturilor de creanta, subiectul pasiv (debitorul) este tinut sa execute o obligatie specifica fata de subiectul activ (creditorul), executare in lipsa careia dreptul acestuia din urma nu se poate realiza (de exemplu, imprumutatul dintr-un contract de imprumut trebuie sa ramburseze imprumutul imprumutatorului).

drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanta sunt nelimitate

Obiectul raportului juridic

In acceptiunea larga (lato sensu), obiect al raportului juridic reprezinta conduita partilor, adica actiunea la care este indrituit subiectul activ si cea de careceste tinut subiectul pasiv . In acceptiunea restransa (stricto sensu), obiect al unui raport juridic este un bun . Acesta din urma mai este denumit, spre a-l deosebi de obiectul lato sensu, obiect derivat al raportului juridic. In general, prin obiect al raportului juridic se intelege un bun. Bunul este definit ca o valoare economice ce este utila pentru satisfacerea nevoii materiale si spirituale a omului si este susceptibila de apropriere sub forma dreptului patrimonial.

Clasificarea bunurilor:

in functie de natura lor: (i) mobile si (ii) imobile (cladiri si terenuri);

in functie de modul in care sunt determinate: (i) individual determinate (se individualizeaza prin calitatilor lor intrinseci) si (ii) generic determinate (se individualizeaza dupa calitatile lor generice); individualizarea bunurilor de gen se face prin cantarire (cereale, fructe etc.), masurare (lichide, stofa etc.), numarare (bani, valori mobiliare) etc;

dupa cum pot fi inlocuite sau nu in executarea unei obligatii: (i) fungibile si (ii) nefungibile; in general, bunurile generic determinate sunt fungibile, adica se pot inlocui cu altele din acelasi gen sau specie (un numar de unitati monetare se poate inlocui cu acelasi numar din aceleasi unitati monetare);

dupa cum folosirea lor implica sau nu consumarea ori instrainarea substantei lor: (i) consumptibile si (ii) neconsumptibile; in general, bunurile generic determinate sunt consumptibile, adica se consuma prin intrebuintare, iar inapoi se da o cantitate, un numar sau o masura (catime) egala din acelasi bunuri, din acelasi gen sau specie (un numar de unitati monetare luate cu imprumut se cheltuie, restituindu-se acelasi numar din aceleasi unitati monetare);