Servituti stabilite prin fapta omului

Servituti stabilite prin fapta omului

Aceste servituti sunt stabilite prin art. 620 - 643 Cod Civil si sunt in fapt singurele care merita numele de servituti spre deosebire de celelalte restrictii si modalitati normale ale proprietatii, numite servituti naturale si legale.

Pentru a putea stabili in mod valabil o servitute asupra unui fond acel ce o constituie trebuie sa fie proprietarul fondului aservit, si sa aiba in acelasi timp capacitatea de a instraina (cu titlul gratuit sau oneros), deoarece stabilirea unei servituti este o instrainare partiala. Un uzufructuar sau un locatar nu poate constitui o servitute .

O similitudine trebuie sa existe si in ceea ce priveste proprietarul fondului dominant in favoarea caruia se va constitui servitutea si care trebuie sa fie in principiu proprietar si cu conditia sa fie capabil de a dobandi. Servitutea nu poate fi dobandita de catre uzufructuar sau chirias.

In baza principiului libertatii conventiilor, partile pot crea orice servitute. Spre deosebire de servitutile naturale si legale care sunt limitate in numar, servitutile stabilite prin fapta omului sunt nelimitate in numar si pot avea cel putin teoretic obiecte dintre cele mai variate.

Totusi art. 620 Cod Civil impune o dubla restrictie libertatii de a stabili orice servitute: "este iertat proprietarilor de a stabili pe proprietatile lor orice servitute vor gasi de cuviinta, pe cat timp aceste servituti nu vor impune persoanei proprietarului fondului servient obligatia unui fapt personal si pe cat timp aceste servituti nu vor fi contrare ordinii publice". Ultima prohibitie nu este particulara servitutilor insa prima necesita cateva explicatii.

Se poate observa foarte usor ca prin natura ei servitutea este o dezmembrare a proprietatii, un drept real si direct asupra unui fond in virtutea caruia proprietarul fondului dominant dobandeste asupra fondului aservit o portiune din dreptul de proprietate. Dar trebuie sa fie foarte evident ca proprietarul fondului dominant nu dobandeste un drept personal impotriva proprietarului fondului aservit de unde rezulta ca proprietarul fondului aservit nu are nici o obligatie principala pozitiva ci el trebuie numai sa lase pe titularul servitutii sa-si exercite dreptul si sa nu-l tulbure in folosinta acestui drept. Servitutea are deci ca obiect folosinta directa a fondului aservit de catre titularul ei.

Aceasta regula deriva din caracterul real al servitutii si daca legea a formulat-o in mod expres, este fiindca in Evul Mediu isi facusera aparitia numeroase sarcini care desi stabilite asupra pamantului obligau pe proprietari la indeplinirea unor servituti personale pozitive si perpetue a caror consecinta era neegalitatea si ierarhia pamanturilor unele fata de altele si neegalitatea sociala a proprietarilor acestor pamanturi. In Franta, Revolutia de la 1789 a suprimat toate aceste servituti feudale, intronand egalitatea pamanturilor intre ele, concomitent cu egalitatea intre persoane. Autorii Codului Napoleonean, temandu-se ca neegalitatea feudala, de curand abolita, ar putea reapare prin crearea unor servituti reale avand ca obiect obligatii personale perpetue au inscris in cod un text expres (art. 686 fr.), pentru a prohibi constituirea unor astfel de servituti. Autorii codului nostru au imitat textul francez in art. 620.

Nu trebuie insa sa ne inselam asupra adevaratei semnificatii a prohibitiei art. 620; regula din acest articol nu inseamna ca o persoana nu se poate obliga fata de alta la indeplinirea unei prestatii personale pozitive, caci astfel toate obligatiile pozitive ar fi prohibite. Ea inseamna ca o astfel de prestatie nu se poate stabili decat cu titlu de obligatie personala, si deci temporara, iar nu cu titlu de servitute reala, adica perpetua. Intre servitutile reale si obligatiile personale, exista aceasta deosebire fundamentala, caci servitutea este legata de fond, in mod activ si pasiv, asa incat se transmite dobanditorilor fondurilor, fie ei cu titlu universal sau particular, dar in schimb nu se transmite mostenitorilor, proprietarilor fondurilor, daca acesti mostenitori nu dobandesc fondurile; obligatia dimpotriva este legata de persoana si o urmeaza, asa incat este independenta de fond si se transmite in mod activ mostenitorilor persoanei.

Exista totusi si exceptii de la regula impusa de art. 620, ele referindu-se la anumite servituti care atrag, in mod complementar obligatia de a executa anumite prestatii pozitive in sarcina proprietarului fondului aservit, el putand fi tinut sa intretina lucrarile necesare exercitiului servitutii. Aceasta obligatie nu contravine regulii deoarece ea nu formeaza obiectul principal al servitutii, ci un simplu accesoriu .

Modurile de stabilire

Sunt trei moduri de stabilire a servitutilor derivand din faptul omului: prin titluri, prin uzucapiune sau prescriptie achizitiva si prin destinatia proprietarului.

Cele mai multe aplicatii practice o are constituirea servitutii prin titlu datorita faptului ca, potrivit art. 623 si 624 Cod Civil, in acest mod pot fi constituite toate servitutile continue si aparente, continue si neaparente, necontinue si neaparente. Totodata trebuie spus ca celelalte doua moduri nu se pot aplica cum vom vedea, decat la anumite categorii de servituti.

Stabilirea prin titlu

Prin titlu se intelege operatiunea juridica, actul juridic, care serveste la stabilirea lor, negotium, iar nu inscrisul probatoriu, instrumentum, care constata aceasta operatiune. Vanzarea, donatia sau legatul sunt astfel de titluri, independent de actul probatoriu care le constata.

Titlul prin care se stabileste servitutea nu este supus la nici o regula de forma speciala, in afara de regulile de drept comun.

O servitute poate fi constituita in mod valabil chiar si verbal dar in acest caz trebuie sa aplicam regulile de drept comun in materie de probe si in sfarsit o servitute poate fi si tacita adica sa rezulte in mod implicit din clauzele unui contract, daca aceasta pare a fi vointa intrinseca a partilor.

Toate actele intre vii prin care se constituie o servitute trebuie transcrisa pentru a putea fi opozabile tertilor.

Exista totusi o servitute speciala care rezulta din titluri si care necesita scurte explicatii si anume servitutea de indiviziune . Se poate observa in practica ca sunt cazuri in care mai multi proprietari, vecini, sunt obligati sa ramana in indiviziune asupra anumitor bunuri.

Astfel sunt: comunitatea indiviza a unui drum a unei fantani sau a despartiturilor comune (in ceea ce o priveste este o comunitate legala). In primele cazuri ne aflam in fata unei servituti negative de a nu cere partajul, stabilita prin faptul omului si rezultand din titlul de partaj al fondului primit. Actul de partaj creeaza in mod implicit si tacit servitutea de indiviziune asupra anumitor accesorii ale fondurilor.

Cum se impaca o astfel de servitute, perpetua prin natura ei si conducand deci la o indiviziune perpetua, cu regula art.728, care interzice conventiile de indiviziune, pentru un termen mai lung de 5 ani ? Jurisprudenta a rezolvat obiectia considerand ca art.728 interzice conventiile de indiviziune mai lungi numai asupra bunurilor principale ce fac obiectul indiviziunii, dar nu asupra unor bunuri comune accesorii, simple dependinte a unor bunuri principale a unor bunuri principale divize.

Stabilirea prin prescriptie

Anumite servituti pot fi dobandite prin prescriptie achizitiva sau uzucapiune, adica prin posesia timp de 30 ani a dreptului de servitute. Conform art.623, se pot dobandi prin prescriptie servitutile continue si aparente, deci celelalte servituti vor fi dobandite prin alte moduri. Se cunoaste faptul ca in Dreptul roman in vremea lui Justinian orice servitute putea fi dobandita cu buna - credinta prin uzucapiunea de 10-20 de ani si ca la fel se exprima legiuitorul si in Codul Caragea. Se pune intrebarea de ce a suprimat legiuitorul modern prescriptia servitutilor neaparente si a celor necontinue. O explicatie a fost data in felul urmator: prescriptia achizitiva este intemeiata pe o posesie neviciata, deci continua si publica ;or aceste calitati ale posesiei nu exista in cazul exercitarii unor servituti necontinue si neaparente , care prin definitie sunt intrerupte si ascunse si deci posesia unor astfel de servituti este prin ipoteza viciata, asa incat nu se poate intemeia uzucapiunea. Aceasta justificare este insa gresita , pentru ca in cazul servitutilor necontinue nu putem spune ca posesia nu este continua.

S-a cautat atunci o justificare mai exacta si mai juridica a prohibitiei legale relativa la dobandirea prin uzucapiune a servitutilor necontinue. S-a sustinut ca ceea ce impiedica prescriptia acestor servituti., este caracterul precar al actelor de folosinta la care dau loc. Intr-adevar s-a spus ca servitutiles necontinue, nedand loc decat la acte de folosinta izolate si mai mult sau mai putin rare, nu atrag o uzurpare propriu-zisa a folosintei fondului; aceste acte se exercita mai mult cu titlu de toleranta ,cu simpla ingaduinta a proprietarului fondului aservit, derivand din simpla bunavointa reciproca dintre vecini. Dar conform art.1853 alin. 2, actele de posesie exercitate prin simpla ingaduinta a proprietarului sunt precare, neputand fonda o posesie utila si duce la uzucapiune. Nici aceasta justificare nu este exacta .Ea se bazeaza pe o prezumtie generala de precaritate, careia i se da o putere absoluta, asa incat prescriptia servitutilor necotinue sa devina imposibila. Or, daca in unele cazuri prezumtia de precaritate poate fi conforma cu realitatea, in alte cazuri foarte numeroase ea este falsa, fiindca cel ce face un act de folosinta asupra fondului vecin, corespunzator exercitiului unei servituti necontinue, intelege sa faca un act de posesie a dreptului de servitute, adica sa dobandeasca acest drept.

In ceea ce priveste servitutile neaparente, este de asemenea inexact sa spunem ca posesia lor este clandestina. Este adevarat ca prin natura lor servitutile neaparente nu se traduc printr-un semn exterior; insa tocmai fiindca aceasta este natura lor, nu le putem imputa neaparenta ca un viciu de posesie. Insa prin posesia publica trebuie sa intelegem o posesie care nu este clandestina, adica o posesie pe care o persoana o exercita fara a se ascunde. Dar, nu trebuie sa confundam o servitute neaparenta cu o servitute exercitata in mod clandestin. Servitutile pot fi neaparente fara a fi clandestine, caci ele pot sa nu lase nici un semn exterior relativ la exercitarea lor, si totusi sa se exercite in vazul tuturor. Un exemplu ar fi servitutea de adapat, adica de a scoate apa dintr-un put, este neaparenta; totusi ea nu este clandestina, daca apa este luata fara a se ascunde, in plina zi. Prin urmare, prohibitia uzucapiunii servitutilor neaparente nu se poate justifica prin clandestinitatea exercitiului lor.

S-a cautat si aici o justificare mai exacta si s-a spus ca actele de posesie a unei servituti neaparente sunt de cele mai multe ori acte de pura facultate; or, conform art. 2232 C. Napoleon (care nu a fost reprodus in codul nostru, insa aceeasi regula se aplica si la noi) actele de pura facultate nu pot fonda o posesie utila si deci nu pot conduce la uzucapiune. Aceasta justificare se loveste de aceeasi obiectie ca prezumtia de toleranta pentru servitutile necontinue; este greu sa admitem o prezumtie absoluta si generala de precaritate, de exercitare a unei simple facultati, pentru toate servitutile neaparente.

In realitate, nu exista nici o buna justificare a regulilor art. 623 si 624. Ele se aplica numai prin faptul ca autorii Codului Napoleon, de unde codul nostru a reprodus acest text, au vrut sa faca o tranzactie intre diferitele obiceiuri ale vechiului drept francez, intre care unele inlaturau prescriptia pentru toate servitutile, iar altele dimpotriva o admiteau pentru toate servitutile. Legiuitorul codului nostru ar fi fost mai bine inspirat daca admitea uzucapiunea pentru toate servitutile supunand numai posesia lor la regulile generale ale posesiei, relative la continuitate si neclandestinitate. In acest fel proprietarul care ar fi pretins ca folosinta exercitata de altul pe fondul sau este precara, fiindca se exercita cu titlu de toleranta sau de pura facultate, ar fi avut sarcina sa dovedeasca precaritate.

De altfel, regula art. 623 si 624 s-a dovedit atat de nepotrivita in practica, incat jurisprudenta franceza a cautat sa o inlature in cazurile cand o servitute exista realmente, dar nu poate fi stabilita fiindca nu mai exista titluri. Insa, in fata textelor legale categorice, ea nu poate admite pentru servitutile necontinue si neaparente dobandirea servitutii insasi prin uzucapiune. Si atunci s-a gasit un mijloc indirect. In practica este vorba de servitutea de tacere. Jurisprudenta a decis ca exercitiul timp de 30 de ani a trecerii peste un fond confera acelui ce exercita proprietatea, sau mai exact coproprietatea drumului pe care se face trecere. cum se poate observa rezultatul acestei jurisprudente este de a transforma un simplu drept de folosinta, care ar fi putut ramane o servitute daca nu exista prohibitia art.624, intr-un drept de proprietate. In acest fel, proprietarul fondului aservit, pe care legea a vrut sa-l apere, impiedicand ca simple acte de folosinta, de toleranta sa poata fi transformate in servitute sufera prin sistemul jurisprudential o atingere mult mai grava, o adevarata expropriere partiala.

Servitutile continue si aparente sunt deci singurele ce pot fi dobandite prin prescriptie achizitiva. Dar in privinta acestor servituti se poate prescrie nu numai dreptul insusi, dar si modul de a-l exercita. Intr-adevar, art. 641 dispune ca "modul servitutii se poate prescrie ca si servitutea cu acelasi chip". Acest text este asezat in sectiunea modurilor de stingere a servitutilor si se refera deci in special la prescrierea extinctiva a servitutilor; insa regula pe care o contine este generala si trebuie aplicata si la uzucapiunea servitutilor. Trebuie sa decidem ca modul de exercitare a servitutilor se poate uzucapa ca si servitutea insasi. Astfel, daca servitutea este stabilita intr-un fel si in anumite limite, insa titularul ei o exercita timp de 30 de ani intr-un mod si limite diferite, facand acte de folosinta mai largi decat avea dreptul actul constitutiv, titularul servitutii va dobandi prin uzucapiune dreptul de a exercita servitutea in modul intrebuintat timp de 30 de ani.

Uzucapiunea modului de a exercita servitutea nu poate exista insa decat tot numai pentru servitutile continue si aparente, fiindca dobandirea unui supliment de servitute; a unei servituti noi; este supusa la acelasi reguli ca dobandirea servitutii intregi, si nu este posibila decat daca intreaga servitute este susceptibila de uzucapiune¹. Astfel, daca o persoana are prin titlu o servitute de vedere, constand din dreptul de a deschide o fereastra, si in realitate deschide doua ferestre, ea poate dobandi prin uzucapiune dreptul de a avea doua ferestre, fiindca servitutea de vedere fiind continua si aparenta, este ea insasi susceptibila de uzucapiune. Dimpotriva, daca o persoana are prin titlu un drept de trecere limitat la trecerea pe jos, si in realitate trece cu trasura, ea nu poate dobandi prin uzucapiune dreptul de a trece cu trasura, fiindca servitutea de trecere fiind necontinua, nu este susceptibila de uzucapiune.

Care este durata posesiei, necesara pentru implinirea prescriptiei servitutilor ?

Art. 623 vorbeste de posesia de 30 de ani. De aici jurisprudenta si cvasiunanimitatea doctrinei au dedus ca uzucapiunea de 10-20 de ani, admisa pentru proprietate si uzufruct in favoarea posesorului cu just titlu si buna-credinta nu este admisibila in materie de servituti; servitutile nu se pot uzucapa decat in 30 de ani².

Desi aceasta opinie este astazi fixata in doctrina si jurisprudenta si gaseste un sprijin in dispozitia textuala a art. 623, socotim ca ea nu se poate sprijini pe nici un argument juridic solid, in afara de argumentul de text. De ce sa fie posibila dobandirea proprietatii si a uzufructului, iar nu a servitutilor prin uzucapiunea de 10-20 de ani? S-a spus ca pe cand uzucapiunea proprietatii presupune o posesie exclusiva, care nu se poate confunda cu o toleranta si nu poate scapa din vedere proprietarului, asa incat inactiunea acestuia echivaleaza cu o renuntare la dreptul sau sau cu o recunoastere a dreptului posesorului, pentru servituti situatia este cu totul alta: exercitiul lor nu aduce adesea nici o paguba reala proprietarului, asa ca acesta nu are totdeauna interes sa se opuna la acest exercitiu si adesea nu baga de seama uzurparea pe care o sufera. Aceasta justificare este gresita, mai intai fiindca, daca am admite exercitarea ei, ar trebui sa inlaturam si uzucapiunea de 30 de ani; in al doilea rand ,fiindca se intemeiaza pe prezumtia ca toate actele de folosinta a unei sevituti au un caracter de acte de toleranta, ceea ce nu este admisibil.

De altfel, neadmiterea uzucapiunii de 10 - 20 de ani pentru servituti poate conduce in practica la consecinte nelogice. Astfel, sa presupunem ca posesorul non dominus al unui fond constituie in favoarea vecinului de buna credinta un drept de apeduct sub forma de servitute; conform opiniei pe care o criticam, vecinul nu va putea uzucapa dreptul de apeduct decat 30 de ani. Daca insa acelasi posesor in loc de a constitui o servitute, vinde vecinului terenul necesar pentru instalarea apeductului, vecinul va uzucapa acel teren si deci dreptul de apeduct in 10-20 de ani. De altfel, d-l. Planiol crede pe drept cuvant ca autorii codului nu au vorbit decat de prescriptia de 30 de ani fiindca s-au pus in ipoteza cea mai practica, anume in cazul cand posesorul servitutii nu are just titlu si buna-credinta si uzucapeaza direct impotriva adevaratului proprietar, care se afla in posesia propriului sau fond; ei au inlaturat astfel solutia din cutuma Parisului, unde nici o servitute lipsita de titlu nu se putea uzucapa. Ei au scapat insa din vedere ipoteza mai complicata, cand servitutea a fost constituita de catre un non dominus, pe care titularul servitutii il crede proprietar. In consecinta, art. 623, care admite prescriptia de 30 de ani, nu exclude prin aceasta prescriptia de 10-20 de ani. De altfel, art.1895, care stabileste uzucapiunea de 10-20 de ani, o aplica la "un nemiscator determinat" in mod general; or, servitutea este si ea un nemiscator, prin obiectul la care se aplica. Trebuie sa adaugam ca aceasta chestiune prezinta un interes practic redus. Pentru ca uzucapiunea de 10-20 de ani sa fie posibila, este necesar mai intai ca servitutea sa fie constituita prin titlu de catre un posesor, care poseda fondul aservit fara drept, si ca achizitorul servitutii sa ignore aceasta lipsa de calitate a constituitorului; trebuie sa presupunem apoi, ca adevaratul proprietar revendica fondul aservit in intervalul dintre momentul cand s-ar fi intamplat uzucapiunea fondului aservit de catre posesor, caci daca revendicarea se produce inainte de uzucapiunea servitutii, aceasta nu poate fi opusa, iar daca se produce implinirea uzucapiunii fondului aservit, posesorul fondului a devenit el insusi proprietar, asa incat servitutea se afla validata pe cale de consecinta in mod definitiv. Or, in practica este rar ca toate aceste imprejurari sa fie reunite. Iata de ce excluderea uzucapiunii de 10-20 de ani prezinta putine inconveniente practice.

In privinta calitatii si conditiilor pe care trebuie sa le indeplineasca posesia servitutii pentru a conduce la uzucapiune, se aplica regulile generale ale uzucapiunii si ale posesiei. Astfel, conform teoriei clasice, posesia trebuie sa aiba ambele elemente esentiale: corpus si animus. Tot astfel, posesia nu trebuie sa fie viciata, deci trebuie sa fie continua, netulburata, publica si neprecara. Nu exista nimic special de spus asupra acestor puncte. Trebuie sa insistam asupra unui singur punct in relatie cu o latura speciala a neprecaritatii.

Art.1853, care in primul alineat vorbeste de precaritate, adauga in ultimul aliniat ca este de asemenea precara "posesia ce am exercita asupra unui lucru al altuia, spre simpla ingaduinta a proprietarului sau". Actele de folosinta exercitate prin simpla ingaduinta sau toleranta a proprietarului se intalnesc adesea in raporturile dintre vecini si se pot confunda, prin aparenta lor, cu exercitiul unei servituti. Cand astfel de acte de folosinta asupra fondului altuia sunt rare sau nu tulbura decat foarte putin pe proprietarul fondului, acesta le ingaduie de obicei pentru a pastra relatii de buna vecinatate. Acel ce exercita aceste acte cu ingaduinta expresa sau tacita a proprietarului, exercita, conform art.1853, o posesie precara, pe care proprietarul o poate opri in orice moment fara ca posesorul sa poata opune vreodata uzucapiunea dreptului de a exercita acele acte. Astfel, legiuitorul a vrut sa impiedice ca bunavointa unui proprietar sa se poata transforma pentru el intr-o sarcina obligatorie. Daca proprietarul ar fi fost in primejdie sa vada transformate in obligatii si servituti orice acte pe care le ingaduie vecinului din spirit de toleranta, atunci toti proprietarii ar lua masurile cele mai stricte pentru a-si pazi fondurile si nu ar mai ingadui nici un act de folosinta, oricat de neinsemnat in favoarea vecinilor. O astfel de situatie ar inaspri relatiile dintre vecini si ar fi potrivnica utilitatii generale. Iata de ce art.1853 a dispus ca o folosinta, exercitata cu titlu de simpla ingaduinta, nu poate conduce la uzucapiune.

Art. 2232 C. Napoleon dispune ca nu pot conduce la uzucapiune nici actele de pura facultate, nu numai cele de simpla toleranta. Art. 1853 din codul nostru nu mai vorbeste decat de actele de toleranta, eliminand dispozitia relativa la actele de pura facultate. Totusi, este necontestat ca regula relativa la actele de pura facultate trebuie aplicata si la noi, si ca legiuitorul roman a eliminat-o numai fiindca a socotit-o atat de evidenta incat nu necesita un text special.

Ce se intelege prin acte de pura facultate ? Sunt acte de folosinta decurgand dintr-o stare juridica anterioara, consecinte ale unui drept apartinand deja celui ce le face, si care nu implica nici o incalcare a dreptului vecinului. Este evident ca facand asemenea acte, o persoana uzeaza de drepturile sale mentinandu-se in cadrul lor; neincalcand deci asupra fondului altuia ea nu poate dobandi prin aceste acte vreun drept de servitute asupra acelui fond. Astfel, cand un proprietar deschide o simpla lumina in zidul ce se afla la limita fondului, insa care ii apartine in mod exclusiv, el face un act de pura facultate, deoarece uzeaza de un drept pe care il are si acest act nu poate fonda o servitute de lumina impotriva vecinului. Asa incat, daca vecinul conform art. 598, dobandeste ulterior coproprietatea zidului, el poate obliga pe proprietar sa suprime lumina fara ca acesta sa poata opune dobandirea unei servituti de lumina prin uzucapiune, chiar daca a uzat de lumina timp de 30 de ani. Pentru ca sa fie posibila uzucapiunea, este deci nevoie de o incalcare a fondului vecin sau de uzurpare a dreptului proprietarului fondului aservit.

Aceasta regula a actelor de pura facultate a ridicat o controversa relativa la servitutea asupra unui izvor. Stim ca art. 579 recunoaste proprietarului fondului pe care ia nastere un izvor, dreptul de a-l intrebuinta cum va crede de cuviinta cu conditia de a respecta dreptul pe care proprietarul unui fond inferior la putut dobandi asupra izvorului prin titlu sau prin prescriptie. Rezulta de aici ca proprietarul fondului inferior poate dobandi prin prescriptie un drept asupra izvorului nascut pe fondul superior. Art. 580 reglementeaza aceasta dobandire prin prescriptie si dispune ca "prescriptia nu se poate dobandi decat prin o folosinta neintrerupta de 30 de ani socotiti din ziua cand proprietarul fondului inferior a facut si a savarsit lucrari aparente destinate a inlesni trecerea si scurgerea apei in proprietatea sa". Art. 580 cere, pentru ca uzucapiunea sa fie posibila, executarea unor lucrari aparente de catre proprietarul fondului inferior pentru inlesnirea exercitarii servitutii, si nu face sa curga prescriptia decat din ziua terminarii, "savarsirii", acestor lucrari. Aceasta nu este decat aplicatia regulii ca numai servitutile aparente se pot dobandi prin uzucapiune

Dar punctul controversat este daca lucrarile aparente, cerute de art. 580 trebuie neaparat facute pe fondul superior, de catre proprietarul fondului inferior, sau este destul sa fie facute de el pe propriul sau fond ? Intr-adevar executarea unor lucrari pe propriul sau fond nu constituie oare acte de pura facultate, care nu produc o incalcare pe fondul superior, nici o uzurpare a dreptului proprietarului acestui fond ? Nu este uzucapiunea imposibila in acest caz ?

O mare parte din doctrina franceza decidea ca este suficient ca lucrarile sa fie facute pe fondul inferior, fiindca legea nu specifica cum este necesar sa fie facute pe fondul aservit, si fiindca in acest sens sunt si lucrarile pregatitoare ale Codului Napoleon; astfel art. 580 ar constitui o exceptie la regula ca actele de pura facultate nu pot intemeia uzucapiunea. Insa jurisprudenta franceza se pronunta in sens contrar; ea considera ca numai lucrarile facute pe fondul aservit constituie o incalcare a dreptului proprietarului izvorului si numai ele pot conduce la prescriptia unei servituti asupra izvorului. Astazi, controversa este curmata in Franta prin Legea din 8 aprilie 1898, care a modificat si a completat textul anterior in sensul solutiei jurisprudentiale.

La noi, in prezenta art. 580, care nu contine o specificare, controversa persista. Pe cand unii autori socotesc ca uzucapiunea se poate implini chiar daca lucrarile sunt facute numai pe fondul inferior, altii sustin ca proprietarul fondului inferior trebuie sa faca lucrarile pe fondul superior¹. Inclinam a impartasi aceasta ultima opinie care ni se pare mai conforma la regulile generale relative la actele facultative si la uzucapiune si care pare a fi adoptata si de jurisprudenta.

Servitutile stabilite prin prescriptie nu pot fi transcrise, conform principiilor generale in materie de transcriere.

Stabilirea prin destinatia proprietarului

Potrivit opiniei unor autori¹ destinatia proprietarului reprezinta: actul prin care proprietarul care stapaneste doua fonduri, stabileste intre ele o stare de lucruri care ar constitui o servitute, daca fondurile ar apartine la doi proprietari diferiti. Starea de lucruri stabilita intre doua fonduri poate fi stabilita si intre doua parcele ale aceluiasi fond. Atat timp cat fondurile sau parcelele unui fond apartinand aceluiasi proprietar, starea de lucruri stabilita de catre acesta nu poate constitui o servitute deoarece nimeni nu poate poseda o servitute asupra propriului sau fond; indata insa ce cele doua fonduri sau parcele ajung in stapanirea a doi proprietari diferiti, starea de fapt devine o servitute propriu-zisa a unuia din fonduri asupra celuilalt. In modul acesta, o servitute isi poate cauza intr-o situatie de fapt anterioara creata de un proprietar, in afara de orice titlu si de orice prescriptie; destinatia proprietarului este un mod de stabilire a servitutilor. Ea isi are originea in vechiul drept consuetudinar francez. Destinatia proprietarului nu este insa un mod de stabilire general aplicabil la toate servitutile. Art. 625 dispune intr-adevar ca "destinatia proprietarului tine loc de titlu in privinta servitutilor continue si aparente". Cu alte cuvinte, ca si prescriptia, destinatia proprietarului este un mod de stabilire numai pentru servitutile care sunt in acelasi timp continue si aparente. Servitutile continue, neaparente, aparente necontinue, sau neaparente si necontinue nu pot fi stabilite pe aceasta cale. Pentru a explica aceasta regula, s-a spus ca destinatia proprietarului este un mod de stabilire a servitutilor intemeiat pe ideea ca noii proprietari ai fondului ce apartineau inainte aceluiasi stapan ar stipula in mod expres, in actul de dobandire, modificarea starii de fapt anterioare, daca ar vrea intr-adevar sa nu existe servitute intre fondurile lor; asa ca faptul de a lasa sa subziste starea de fapt anterioara, dovedeste ca ei consimt in mod tacit sa o mentina si ca vor continuarea ei. Existenta servitutii isi are astfel originea juridica in consimtamantul tacit si prezumat al noilor proprietari. Or pentru ca consimtamantul tacit sa fie admis, el trebuie sa reiasa in mod neindoielnic din imprejurari ceea ce nu se intampla decat atunci cand starea de fapt pe care consimtamantul o transforma in servitute, se manifesta la exterior in mod neindoielnic. Astfel, nu s-ar putea sti in mod precis daca noii proprietari au inteles sa consimta in cunostinta de cauza si nici la ce au consimtit, or, singure servitutile in acelasi timp continue si aparente se manifesta in mod vadit, neindoielnic si precis.

Desi aceasta regula pare a reiesi in mod necontestat din textul art. 625, totusi ea a fost in parte contestata din cauza art. 627. Iata intr-adevar cum se exprima acest articol: " Daca proprietarul are doua proprietati, intre care exista un semn vazut de servitute, instraineaza una dintre proprietati, fara ca contractul sa contina nici o conventie stingatoare de servitute, ea urmeaza a exista intr-un mod activ sau pasiv in favoare a fondului instrainat sau asupra fondului instrainat".

Acest text pare mai intai o simpla explicatie a art. 625. El presupune ca actul de achizitie al unui a din fonduri nu reglementeaza chestiunea de servitute ceea ce este de la sine inteles, deoarece, numai in lipsa de titlu sau reglementare expresa, servitutea poate exista prin destinatia proprietarului. Si in acest caz, el arata cum starea de fapt anterioara se perpetueaza, prin despartirea fondului sub forma de servitute. Toate acestea nu reprezinta nici o dificultate. Dar daca citim cu atentie art. 627, observam ca acest text spune ca servitutea exista cand intre doua fonduri "exista un semn vazut de servitute"; cu alte cuvinte el cere ca servitutea sa fie aparenta, si atata tot; el numai cere, ca art. 625, ca servitutea sa fie si continua, de unde ar rezulta ca si servitutile aparente necontinue, pe langa cele aparente si continue, se pot stabili prin destinatia proprietarului. Exista o contradictie flagranta, macar aparenta, intre art. 625 si art. 627.

Autorii au cautat in diverse feluri sa impace aceste doua texte contradictorii aratand ca ele se aplica in ipoteze diferite. Sistemele doctrinare izvorate din aceste incercari sunt numeroase, si nu le putem analiza aici pe toate. Ne vom multumi a expune doar doua ce ni se par mai plauzibile si a alege intre ele.

un sistem, care este acel al jurisprudentei franceze si romane, art.625 se aplica la ipoteza, cand actul in virtutea caruia fondurile s-au despartit nu poate fi produs in justitie, pe cand art. 627 se aplica la ipoteza, cand acest act exista si poate fi produs in justitie. In ultimul caz, actul de separare (vanzare, donatie, testament, partaj etc.) fiind infatisat si constatandu-se, cum presupune art. 627, ca el nu contine nici o conventie relativa la servitute si nici o rezerva sau restrictie care ar atinge servitutea, exista o prezumtie extrem de puternica in sensul ca partile au inteles sa mentina servitutea, de aceea, legea se multumeste ca servitutea sa fie aparenta, fara a mai cere sa fie si continua. Dimpotriva, in primul caz, cand nu se poate infatisa actul de separare a fondurilor, asa incat destinatia proprietarului anterior trebuie stabilita prin alte mijloace de proba, intentia partilor este mai indoielnica, neputandu-se sti la ce exact au consimtit in mod tacit, si prezumtia care rezulta din act in ipoteza precedenta nu mai exista cu aceeasi putere; in acest caz se aplica art. 625; pentru a prezuma vointa partilor de a mentine servitutea, este nevoie de semne mai manifeste a existentei ei, semne care nu sunt destul de puternice decat in cazul cand servitutea este in acelasi timp aparenta si continua.

Acest sistem cu toata ingeniozitatea sa, nu ni se pare fondat. El face sa atarne posibilitatea de a stabili, prin destinatia proprietarului, servitutile aparente necontinue, de infatisarea unui titlu de separare a fondurilor, adica de o circumstanta accidentala, posterioara crearii servitutii. Or, chestiunea nu este daca infatisarea sau neinfatisarea posterioara a unui titlu poate sa creeze o servitute, ci daca acea servitute poata sau nu sa fie stabilita prin destinatia proprietarului, in momentul separarii fondurilor. De altfel, textul art.625, este categoric in sensul ca servitutile necontinue nu pot fi stabilite prin destinatia proprietarului.

De aceea, preferam un al doilea sistem, care a fost adoptat de jurisprudenta belgiana. Dupa acest sistem, singur art.625 se refera la crearea servitutilor prin destinatia proprietarului, adica in ipoteza cand anterior servitutea nu exista, si cand proprietarul primitiv a stabilit-o cel dintai ca stare de fapt; aceasta stare de fapt s-a transformat in servitute pentru prima oara la separarea fondurilor. Dimpotriva, art.627 se refera la reinnoirea unei servituti anterioare. El trebuie aplicat in ipoteza cand fondurile au fost mai intai separate, unul avand o servitute asupra altuia. La un moment dat ambele fonduri se reunesc in mainile aceluiasi proprietar: servitutea nu mai poate exista ca servitute, fiindca se stinge prin confuzie, nimeni neputand sa aiba o servitute asupra propriului sau fond. Insa servitutea continua sa existe ca o stare de fapt mentinuta de proprietar; asa incat daca ulterior fondurile sunt din nou despartite si posedate de proprietari diferiti, servitutea primita reinvie, starea de fapt se transform iarasi in servitute pe baza destinatiei proprietarului. Or, in aceasta ipoteza art.627 socoteste ca este destul ca servitutea sa fie aparenta, fara a impune sa fie si continua. Cu alte cuvinte, legea se arata mai larga pentru reinvierea sau mentinerea, prin destinatia proprietarului, a unei servituti anterioare, decat pentru crearea unei servituti noi prin acest mijloc. Lucrul este logic, si gasim un sprijin in acest sens in chiar textul art.627. Textul spune ca servitutea "urmeaza de a exista", ceea ce dovedeste ca el se refera la o servitute care existase inainte, iar nu la o servitute noua1. Dupa acest sistem insa, locul art. 627 ar fi in sectiunea modului de stingere a servitutilor.

Art. 626 determina conditiile necesare pentru a se putea admite ca exista o destinatie a proprietarului. Trebuie sa se faca mai intai dovada ca cele doua fonduri, actualmente despartite, au apartinut inainte aceluiasi proprietar. Trebuie apoi sa se faca dovada ca acel proprietar a pus lucrurile in starea din care a rezultat servitutea (sau cel putin ca acel proprietar a mentinut o stare de fapt anterioara din care putea rezulta servitutea). Fiind vorba de stabilirea unor fapte, iar pe de alta parte titularul actual neputand sa-ti constituie in prealabil o proba scrisa, dovezile cerute de art.626 se pot face prin toate mijloacele admise de lege (martori, prezumtii etc.)

Este insa necesar, ca starea creata de proprietarul anterior al ambelor fonduri sa nu se poata interpreta decat in sensul intentiei de a crea in favoarea unuia din fonduri un folos in sarcina celuilalt fond, asa incat acest folos sa poata persista cu aceeasi utilitate in caz de separare a fondurilor.

Numai un proprietar poate crea starea de lucruri din care sa derive servitutea; un uzufructuar, un locatar etc. Nu are aceasta putere.

Servitutile stabilite prin destinatia proprietarului, fiind bazate pe prezumtia unui consimtamant tacit, nu au a fi transcrise.

Drepturile si obligatiile decurgand din servituti

Aceste drepturi si obligatii si mai ales modul in care pot fi exercitate servitutile variaza dupa natura servitutii si dupa modul de stabilire.

In cazul servitutilor naturale sau legale, in genere legea determina limitele servitutilor, si pentru servitutile stabilite prin titlu, dupa cum dispune art. 620 alin. 2, titlul constitutiv determina intinderea lor si modul de a le exercita; daca titlul nu le determina, intinderea si modul exercitarii trebuie sa fie conforme regulilor fixate de lege, pe care le examinam mai jos, precum ti situatiei de fapt a fondurilor. Conventiile ce fixeaza intinderea servitutilor sunt in genere de stricta interpretare.

Pentru acele servituti dobandite prin prescriptie, modul si limitele servitutii sunt determinate prin insusi felul ti intinderea actelor de folosinta care au condus la prescriptie, conform regulii traditionale: tantum praescriptum quantum possessum. Acest lucru rezulta si din art.641 care dispune ca modul servitutii se poate prescrie ca si servitutea si in acelasi chip. Astfel, daca o persoana a dobandit o servitute de vedere prin faptul ca timp de 30 de ani a avut o fereastra in zidul asezat la limita proprietatii, servitutea sa va fi marginita la acea fereastra, si titularul ei nu va putea deschide doua sau mai multe ferestre¹.

In ultimul rand in ceea priveste servitutile stabilite prin destinatia proprietarului, intinderea servitutii este determinata prin starea de fapt a lucrurilor, asa cum a creat-o sau a mentinut-o proprietarul primitiv.

Drepturile si obligatiile proprietarului fondului dominant.

Daca luam in considerare definitia servitutii rezulta faptul ca proprietarul fondului dominant are dreptul sa se foloseasca de servitute, adica sa faca asupra fondului aservit actele de folosinta la care servitutea ii da dreptul. In consecinta, conform art. 630, proprietarul fondului dominant are dreptul sa faca toate lucrarile necesare pentru a se putea sluji de servitute sau pentru a o pastra. Lucrul este natural: daca beneficiarul servitutii nu ar avea dreptul sa faca aceste lucrari, el nu ar putea exercita servitutea in mod util, ceea ce ar echivala cu inexistenta servitutii. Astfel, acel ce dobandeste un drept de trecere asupra fondului vecin, are implicit dreptul de a face lucrarile necesare pentru intretinerea sau construirea unui drum pe fondul vecinului, necesar pentru exercitarea trecerii in i care a fost stabilita.

In ceea ce priveste cheltuielile lucrarilor mai sus mentionate acestea cad in principiu in sarcina exclusiva a titularului servitutii, iar nu in aceea a proprietarului fondului aservit. La aceasta regula sunt doua exceptii, dintre care prima este indicata de insusi art. 631: a) in caz de conventie contrara intre parti, intervenita fie in momentul constituirii servitutii, fie chiar ulterior, prin care se convine ca proprietarul fondului aservit va contribui la cheltuieli sau chiar le va suporta in intregime; o asemenea conventie este licita, deoarece ea constituie o simpla agravare a servitutii, si partile sunt libere sa fixeze cum vor vrea intinderea ei; b) in cazul cand lucrarile au devenit necesare din culpa proprietarului fondului aservit.

Analizand dispozitiile cuprinse in art. 629 din codul civil rezulta ca servitutea principala poate atrage in favoarea proprietarului fondului dominant, o servitute accesorie, daca aceasta din urma este necesara pentru exercitarea servitutii principale. Art. 629 daca exemplu servitutea de a lua apa din fantana altuia, care atrage cu sine dreptul accesoriu de a trece peste fondul aservit pentru a ajunge la fantana, caci astfel servitutea principala nu s-ar putea exercita. Servitutea accesorie nu se poate exercita decat in vederea si in limitele strict indispensabile exercitarii servitutii principale.

Proprietarul fondului dominant nu are dreptul sa exercite servitutea decat in limitele in care a fost stabilita el neputand agrava servitutea in paguba proprietarului fondului aservit, facand-o mai oneroasa , pentru aceasta decat cum a fost stabilita.

Art. 633 analizeaza o alta problema care poate sa apara in legatura cu exercitarea drepturilor decurgand din aceasta stare de servitute. Se pune in discutie ipoteza in care fondul dominant se imparte intre mai multi proprietari, se precizeaza in acest sens ca: "servitutea ramane tot aceeasi pentru fiecare parte, fara ca fondul supus sa se ingreuneze". In concluzie fiecare dintre proprietari se poate folosi de servitute. In acest sens se ia ca exemplu servitutea de trecere in virtutea careia daca fondul dominant se imparte intre mai multi proprietari, fiecare dintre ei va putea trece peste fondul aservit insa toti proprietarii vor trebui sa treaca prin acelasi loc, pentru a nu ingreuna sarcina fondului aservit. Insa si mai mult daca prin impartirea fondului dominant se intampla ca servitutea nu mai este folositoare decat pentru unii dintre copartasi si devine inutila pentru altii, este necontestat ca numai primii o vor putea exercita pe viitor.

Trebuie insa sa se observe faptul ca legiuitorul a avut in vedere doar ipoteza impartirii fondului dominant, nu insa si pe aceea a impartirii fondului aservit. Prin urmare, insa in caz de impartire a fondului aservit, servitutea va ramane neschimbata servitutii, este necesar sa fie grevate toate parcelele fondului dominant. Asa ca daca, pentru exercitarea servitutii, este necesar sa fie grevate toate parcelele fondului aservit impartit, fiecare parcela va fi lovita de servitute. Astfel, in cazul unei servituti de trecere, daca fondul aservit se imparte in asa mod incat drumul pe care se facea trecerea strabate toate parcelele, atunci fiecare parcela va suporta o servitute de trecere. Daca insa servitutea este de natura a nu se exercita decat pe o parte din fondul aservit, atunci la impartirea acestui fond ea nu va greva decat parcela, sau parcelele ce cuprind acea parte din fondul anterior; astfel, daca drumul pe care se face trecerea cada in intregime intr-o singura parcela, sau daca fantana, din care se ia apa, este asezata intr-o singura parcela, servitutea de trecere sau de luare a apei va greva numai parcela care cuprinde drumul sau fantana, iar toate celelalte parcele raman libere.

Regula neagravarii servitutii prin impartirea fondurilor, se aplica de asemenea in toate cazurile cand, printr-o instrainare, se inmultesc proprietarii dominanti.

Drepturile si obligatiile proprietarului aservit

Studiind textul de lege observam ca proprietarul fondului aservit ii revine in fapt o singura obligatie principala, de natura negativa, si anume aceea de a lasa pe proprietarul fondului dominant sa se foloseasca de servitute, abtinandu-se de a tulbura in orice mod exercitiul ei. Sanctiunea nerespectarii acestei obligatii consta in faptul ca proprietarul fondului aservit va trebui sa restabileasca lucrurile si locul pe cheltuiala sa, si poate fi tinut si de daune-interese.

Art. 634 reglementeaza insa posibilitatea proprietarului fondului aservit de a crea un anume drept si anume daca servitutea in forma sa initiala a deservit sau il impiedica sa faca unele reparatii folositoare, proprietarul fondului aservit poate oferi proprietarului fondului dominant un loc ce ar avea aceeasi intrebuintare, iar acesta din urma nu poate refuza.

Daca prin titlu s-a stabilit obligatia pentru el de a face unele cheltuieli pentru folosirea si pastrarea servitutii, de exemplu, de a intretine drumul de trecere, se poate scuti de aceasta sarcina reala, abandonand fondul aservit la dispozitia proprietarului fondului dominant.

Este insa controversata problema daca proprietarul fondului aservit poate renunta in mod valabil la dreptul pe care il are de a se sustrage obligatiilor sale prin abandonarea fondului sau daca o asemenea renuntare este nula; daca cu alte cuvinte facultatea de abandonare este sau nu de ordine publica1.

Actiunile derivand din servituti

Titularul servitutii are o actiune petitorie reala si imobiliara, numita actiune confesorie de servitute, care corespunde revendicarii si necesita pentru a avea castig de cauza in instanta, dovada dreptului de servitute.

Jurisprudenta a admis ca titularul dreptului de servitute poate exercita si o actiune posesorie in caz de tulburare adusa posesiei dreptului sau, insa numai in anumite cazuri si cu anumite restrictii. In principiu ea poate fi folosita la refuzarea actiunii posesorii pentru apararea servitutilor neaparente sau necontinue, conform principiului ca aceste servituti nu sunt susceptibile de posesie utila. Actiunea posesorie nu se acorda deci decat pentru servitutile in acelasi timp continue si aparente.

Jurisprudenta mai acorda totusi acest drept in cazul servitutilor stabilite prin titlu, fiindca in acest caz se considera ca servitutea se exercita pe baza unui drept neindoielnic si prin urmare exercitarea ei este o adevarata posesie.

Pentru a putea exercita o actiune posesorie se cer a fi indeplinite conditiile generale si anume posesorul trebuie sa exercite servitutea cel putin un an si posesia nu trebuie sa fie viciata.

Pana acum am prezentat actiunile pe care le are la indemana titularul (proprietarul) fondului dominant. In continuare vom arata actiunile pe care le poate intrebuinta titularul fondului aservit.

In primul rand proprietarul fondului asupra caruia cineva pretinde un drept de servitute are o actiune petitorie pentru a inlatura exercitarea servitutii, anume actiunea negatorie, prin care tagaduieste existenta servitutii. Se considera in general ca acel ce exercita actiunea negatorie, nu are nevoie sa dovedeasca direct ca fondul sau este liber de servituti, ci este suficient sa stabileasca ca este proprietar, fiindca odata acest lucru stabilit, proprietatea se prezuma libera de servitute, conform situatiei normale a proprietatii.

In al doilea rand, proprietarul fondului asupra caruia o persoana pretinde a exercita o servitute, poate porni o actiune posesorie pentru a face sa inceteze tulburarea ce i se aduce.

Stingerea servitutilor

Legiuitorul a prevazut trei cauze de stingere a servitutilor si anume: imposibilitatea materiala de a mai exercita servitutea, confuziunea si neuzul timp de 30 ani. La acestea trebuie sa adaugam: pieirea fondului aservit, renuntarea, expirarea termenului si rezolvirea, revocarea sau anularea dreptului celui ce a constituit servitutea ori a titlului constitutiv.

Art. 636 dispune ca: "servitutea inceteaza cand lucrurile se gasesc in astfel de stare, incat servitutea nu se mai poate exercita". cum legea reglementeaza chestiunea stingerii servitutilor prin imposibilitatea de a le exercita, rezulta ca de fapt imposibilitatea de a le exercita nu este o cauza de stingere de sine - statatoare. Se spune ca de fapt servitutea nu se stinge, ca ea continua sa existe, insa nu mai poate fi exercitata. Imposibilitatea de a exercita servitutea din cauza starii lucrurilor, este deci mai curand o cauza de suspensie a exercitiului; decat o cauza de stingere a dreptului.

Art. 637 adauga faptul ca servitutile nu mai renasc, cand a trecut de la incetarea exercitarii timpul prescris de art. 640. De fapt in realitate timpul respectiv este cel precizat de art. 639 care dispune faptul ca servitutea se stinge prin neuz in curs de 30 de ani. De aici rezulta faptul ca servitutea care nu se mai exercita prin imposibilitatea, din cauza unui obstacol material, timp de 30 de ani, servitutea nu va mai putea sa renasca fiind in mod definitiv stinsa.

Exista insa in practica si ipoteze (intr-adevar rare) in care imposibilitatea de a exercita servitutea pare a fi o cauza de stingere de sine - statatoare. In practica insa, o asemenea imposibilitate nu se intalneste decat in cazul pierderii fondului aservit (de exemplu disparitia cladirii, in cazul unei servituti stabilite asupra unei cladiri). Si aici prin urmare imposibilitatea de a exercita nu este o cauza de sine - statatoare, ci se confunda cu stingerea prin disparitia lucrului.

Confuziunea, cea de a doua posibilitate de stingere a servitutilor reprezinta reunirea fondului dominant si a celui servant in mainile aceluiasi proprietar. Art. 638 dispune ca orice servitute este stinsa cand fondul catre care este datorita si acela ce o datoreaza cad in aceeasi mana. In concluzie fie ca proprietarul fondului dominant dobandeste si fondul aservit, fie proprietarul fondului aservit dobandeste si fondul dominant, fie o terta persoana dobandeste ambele fonduri, servitutea se va fi stinsa.

Insa si stingerea servitutii prin confuziune nu este totdeauna definitiva. Exista cazuri cand servitutea care se stinsese prin reunirea in aceeasi mana a fondurilor reinvie atunci cand aceste se despart din nou si apartin la proprietari diferiti .

Cand confuziunea inceteaza in virtutea unei cauze retroactive, care deci o sterge si pentru trecut, servitutea renaste totdeauna deoarece confuziune fiind considerata ca inexistenta in trecut nici servitutea numai poate fi considerata vreodata ca stinsa prin confuziune. Astfel, sa presupunem ca proprietarul fondului aservit a cumparat fondul dominant, asa incat servitutea a trebuit sa se stinga prin confuziune; daca vanzarea este anulata prin efectul unei actiuni in anulare, in revocare sau in rezolutiune, sau prin efectul realizarii unei conditii rezolutorii, servitutea reinvie oricare ar fi natura ei, fiindca in asemenea cazuri vanzarea, si deci, consolidarea, se afla distruse in mod retroactiv.

Cand confuziunea inceteaza fara efect retroactiv, deci numai pentru viitor, atunci in principiu servitutea nu renaste, ci ramane definitiv stinsa. Astfel, daca proprietarul care reunise in mainile sale ambele fonduri, instraineaza din nou unul dinte ele, servitutea stinsa prin consolidare nu mai renaste.

Rezulta ca aceasta cauza de stingere este definitiva cand confuziunea nu inceteaza in mod retroactiv, dar chiar cand confuziunea inceteaza numai pentru viitor, confuziunea este o cauza de stingere definitiva numai pentru servitutile neaparente.

Servitutea se poate stinge insa si prin neuz sau prescriptie extinctiva. Legiuitorul a socotit ca o servitute, fiind o restrangere a dreptului de proprietate, care prin natura ei, trebuie sa fie libera, nu-si justifica existenta decat prin utilitatea pe care o procura titularului ei; or, o servitute de care titularul nu uzeaza timp de 30 de ani se dovedeste inutila si trebuie deci sa dispara.

Toate servitutile stabilite prin faptul omului se sting prin neuz, in schimb servitutile naturale si legale nu se sting prin neuz fiindca ele sunt simple prelungiri ale proprietatii care prin natura ei este si imprescriptibila¹.

Prescriptia poate fi intrupa prin recunoasterea servitutilor de catre proprietarul fondului aservit si poate fi intrerupta prin reluare exercitiului servitutii de catre titularul ei. De asemenea ea este suspendata sau intrerupta prin cauzele obisnuite care atrag suspendarea sau intreruperea; in aceasta situatie aplicandu-se regulile generale ale prescriptiei.

Prin art. 640 legea incearca sa determine punctul de plecare al prescriptiei pentru diferitele categorii de servituti, astfel:

Pentru servitutile necontinue, prescriptia incepe sa curga din ziua cand titularul servitutii a incetat a se folosi de ea, sau mai precis din ziua cand facut ultimul act de folosinta. Astfel o servitute de trecere, incepe a se prescrie prin neuz din ziua in care proprietarul fondului dominant a trecut pentru ultima oara pe fondul aservit;

Pentru servitutile continue prescriptia incepe sa curga din ziua cand s-a facut un act contrar servitutii, adica din momentul cand folosinta a fost oprita. Un exemplu in acest sens este servitutea de vedere care a fost impiedicata prin ridicarea ferestrei. Aceasta lucrare poate fi facuta fie pe fondul servit, fie pe fondul dominant.

Art. 641 dispune ca modul servitutii (masura si limitele in care se exercita) se poate prescrie ca si servitutea si in acelasi chip. Aceasta inseamna ca prescriptia poate sa stinga nu numai servitutea in totalitatea ei, ci numai in masura in care ea se exercita, adica numai o parte din servitute, cu alte cuvinte servitutea poate avea drept rezultat micsorarea servitutii. Acest rezultat are loc cand nu se mai uzeaza de servitute decat in parte, intr-un mod mai restrans decat acela in care fusese stabilita.

Aceasta dispozitie se afla in contradictie cu art. 642 care in caz de pluralitate de titular, ai unei servituti, exercitarea servitutii de catre un singur titular, adica un uz partial, pastreaza intreaga servitute nemicsorata.

Jurisprudenta franceza a incercat sa o inlature, cel putin in materie de servituti necontinue.

Alte moduri de stingere a servitutilor le vom analiza in continuare. Pieirea fondului aservit. Servitutea se stinge pe cale de consecinta cand piere fondul aservit asupra caruia se exercita fiind un caz de stingere prin lipsa de obiect. Un exemplu de un asemenea caz se poate intalni pentru servitutile stabilite asupra unei cladiri (casa, zid) care piere la un moment dat si nu mai este recladita (caci in cazul in care este recladita in termen de 30 de ani servitutile renasc). Un alt caz mai frecvent este prin disparitia fondului prin exproprierea pentru cauza de utilitate publica a fondului aservit. Titularul servitutii, stinsa din cauza exproprierii fondului, are drept la o despagubire reprezentand valoare folosintei pierdute. Renuntarea este un mod de stingere insa ea poate fi facuta atat cu titlu oneros, cat si cu titlu gratuit.

Expirarea termenului este foarte rar intalnita deoarece in majoritatea cazurilor servitutea este perpetua si pura si simpla.

Rezolvirea, revocarea si anularea dreptului celui ce a constituit servitutea sau a titlului constitutiv stinge dreptul de servitute in virtutea regulii conform careia: resoluto jure dantes, rozolvitur jus accipiens.

Stingerea servitutilor prin indiviziune. In acest sens art. 642 dispune ca atunci cand fondul dominant se afla in indiviziune intre mai multi proprietari, prescriptia servitutii nu curge impotriva nici unuia dintre coproprietari, chiar daca numai unul singur dintre ei exercita servitutea, in vreme ce ceilalti nu se folosesc de ea. Prin urmare uzul unuia impiedica prescriptia fata de toti. Este o consecinta logica a indivizibilitatii servitutii: servitutea nu se poate pastra in parte si stinge in parte, din moment ce nu se poate stinge fata de unul singur dintre proprietari, nu se poate stinge fata de nici unul dintre ei.