METODOLOGIA CERCETARII CRIMINOLOGICE

SECTIUNEA I

BAZELE TEORETICE SI IZVOARELE CERCETARII CRIMINOLOGICE

1. Metodologie, metoda, tehnica. Definirea conceptelor

Metodologia este teoria stiintifica despre caile (metodele) sporirii eficacitatii cunoasterii umane. In consecinta, calea pe care gandirea si actiunea cercetatorului o parcurge catre cunoasterea obiectului supus cercetarii stiintifice devine un capitol distinct, o latura a oricarei discipline stiintifice. Din metodologia generala a cunoasterii si actiunii umane s-au desprins, pe masura dezvoltarii diverselor ramuri ale stiintei, metodologiile particulare. Astfel, conceptul de metodologie nu poate fi utilizat in sensul de 'indreptar tehnic' ori de 'procedeu de realizare a unor actiuni practice'.

Metoda este definita de A.Brimo[1] ca fiind ordinea ce se pune in invatarea unei stiinte, urmand conditiile, particularitatile acelei stiinte. Metoda constituie, astfel, o tentativa de a utiliza ordinea in locul arbitrariului, o modalitate prin care cunoasterea spontana, empirica, se va transforma in cunoastere critica, gandirea devenind un instrument de cercetare . Conform acestei acceptiuni largi, metoda este o creatie a mintii umane care se diversifica intr-o multitudine de metode particulare, fiecare dintre acestea dand nastere, in procesul concret de elaborare stiintifica, la tehnici diferite de cercetare .

Felul practic, procedural, in care se utilizeaza o metoda sau alta de cercetare se numeste tehnica . Tehnica este, deci, o metoda in actiune. Aceasta explica de ce in multe cazuri aceeasi denumire este folosita atat cu privire la metoda, cat si pentru a desemna tehnica de realizare a acesteia.

In ultimele decenii au fost tot mai evidente preocuparile pentru conturarea unei metodologii a cercetarii criminologice, pentru stabilirea locului acesteia in cadrul metodologiilor de ramura si a raportului ei cu metodologia generala .

Delimitarea obiectului criminologiei, clarificarea epistemologica fata de alte discipline care au legatura cu fenomenul criminalitatii a fost urmata de un proces de integrare, mai ales la nivel metodologic, in ansamblul disciplinelor care studiaza omul si comportamentul acestuia in mediul social.

Un moment important pentru stimularea cercetarilor in domeniul metodologiei criminologice l-a constituit cel de-al 6-lea Congres international de criminologie care a avut loc la Madrid in septembrie 1970. Punand problemele de ordin metodologic in centrul dezbaterilor, oamenii de stiinta, apartinand unor curente si tendinte foarte diferite, au fost de acord ca a venit momentul ca acestei laturi a criminologiei sa i se acorde o atentie mult mai mare in cadrul programelor de cercetare .

Folosirea unor metode si tehnici specifice altor discipline in studiul fenomenului infractional nu se realizeaza la intamplare, ci intr-o viziune criminologica integratoare. Astfel, indoiala unor specialisti cu privire la existenta unei metodologii proprii cercetarii criminologice este nefondata, Albert Brimo aratand ca 'daca exista metode comune pe ansamblul stiintelor sociale, nimeni nu poate nega ca fiecare stiinta sociala utilizeaza in mod specific aceste metode, conform propriului sau obiect' .

Complexitatea fenomenului infractional determina in mod necesar o abordare interdisciplinara, fiind necesare investigatii cu caracter sociologic, psihologic, psihiatric, biologic, antropologic, juridic etc., datele obtinute fiind integrate si corelate teoretic intr-o maniera metodologica proprie stiintei criminologiei. Aceasta integrare si corelare devine posibila numai in masura in care pe plan metodologic se realizeaza o conlucrare interdisciplinara efectiva care sa conduca la sintetizarea tuturor datelor obtinute.

Iata de ce metodologia criminologica este acea parte din criminologie care se ocupa cu studiul metodelor si tehnicilor de investigare a fenomenului infractional, urmarind integrarea acestora intr-un sistem logic si coerent , care sa permita indeplinirea scopurilor acestei stiinte.

Baza metodologica utilizata de majoritatea criminologilor este dialectica etiologica, de stare si dinamica a fenomenului infractional privit ca sistem cu legitati si determinari proprii.

Din multitudinea de tipuri de relatii care se stabilesc intre sistem si elementele sale componente, ca si in cadrul aceluiasi sistem, criminologia este interesata in primul rand de relatia cauzala, de particularitatile pe care acest tip de relatie le imbraca la nivelul fenomenului infractional, ca si al infractiunii concrete. Rolul cognitiv si metodologic al conceptului de cauzalitate in criminologie nu poate fi inteles decat in raport cu rolul pe care necesitatea si intamplarea il joaca in cazul conduitelor delincvente, cu modul in care starile generale se manifesta in situatiile particulare, cu rolul pe care factorul subiectiv il are in transformarea posibilitatii in realitate .

Stiinta contemporana propune un nou tip de cauzalitate, cauzalitatea statistica, in cadrul careia cauzele interactioneaza cu factorii aleatori, cu un cerc larg de conditii astfel incat trecerea de la cauza la efect este determinata de jocul intamplarilor cuprins intr-o ecuatie de frecventa.

2. Cercetarea fundamentala in criminologie

Cercetarea fundamentala, in sens larg, are drept scop cunoasterea si intelegerea lumii care ne inconjoara, deschiderea unei noi perspective prin largirea universului explicarii realitatii . In criminologie, cercetarea fundamentala vizeaza cunoasterea si explicarea obiectului de studiu al acestei stiinte.

Cercetarea fundamentala poate fi descrisa, in plan orizontal, in functie de etapele cercetarii si in plan vertical, in functie de nivelul de profunzime al cercetarii.

2.1. Etapele cercetarii

Intr-o anumita masura, etapele cercetarii criminologice se deduc din functiile acestei stiinte. Descrierea, explicarea, predictia si profilaxia criminalitatii nu pot fi realizate decat in baza unei cercetari etapizate care sa includa documentarea, formarea ipotezelor explicative si verificarea acestor ipoteze.

a) Documentarea presupune, in egala masura, observarea faptelor, colectarea datelor si clasificarea acestora, dar si pregatirea teoretica complexa a celui care efectueaza cercetarea. Lucrarile si publicatiile de specialitate constituie surse indispensabile in aceasta directie. In caz contrar, exista riscul sa se 'descopere' teorii formulate cu mult timp inainte. Pe de alta parte, documentarea stricta asupra datelor teoretice si cercetarilor deja efectuate in domeniul studiat are rolul de a impune un anumit standard de calitate cercetatorului care isi asuma o anumita directie de cercetare.

b) Elaborarea ipotezelor explicative reprezinta o consecinta fireasca a primei etape. Ipoteza, in cercetarea criminologica, constituie o constructie deductiva elaborata plecand de la faptele observate si destinata unei verificari ulterioare. Intrucat, pentru a fi acceptata, ea trebuie demonstrata, ipoteza se distinge de postulat sau paradigma. De asemenea, ipoteza se distinge de teorie, care se prezinta ca o ipoteza verificata.

Ipotezele pot fi clasificate astfel :

- dupa obiectul studiat, ele se pot referi: la faptele supuse explicarii (ex.: cresterea criminalitatii intr-o perioada data), la conceptele utilizate in teorie sau practica (ex.: conceptul de crima organizata), la regularitatile observate (ex.: corelatia intre situatia economica si rata delincventei) sau la contradictiile intre observatiile noi si teoriile anterioare;

- dupa nivelul lor de generalitate, ipotezele pot fi generale, daca se refera la un ansamblu de fenomene, ori particulare, daca stabilesc o legatura intre doua fenomene (ex.: relatia dintre destramarea familiilor si delincventa juvenila).

Pentru a fi admisibile din punct de vedere metodologic, ipotezele trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :

- sa se refere la fenomene observabile;

- sa utilizeze concepte precise;

- sa fie specifice domeniului analizat;

- sa fie verificabile.

Sunt considerate ca inadmisibile ipotezele contradictorii sau circulare. De asemenea, ipotezele trebuie sa se refere la aspectele de noutate ale cercetarii.

c) Verificarea ipotezelor pe cale experimentala in criminologie este o incercare extrem de dificila, deoarece criminalitatea nu se poate produce in laborator. Din acest motiv, in realizarea quasi-experimentelor se utilizeaza grupuri de control .

2.2. Nivelele profunzimii cercetarii

In functie de nivelul de profunzime al realitatii studiate se pot distinge: descrierea, clasificarea datelor si explicarea fenomenului cercetat.

a) Descrierea este nivelul superficial al cercetarii si urmeaza fazei documentarii (observarii) asupra fenomenului studiat. J.Pinatel a formulat regula metodologica a 'prioritatii descrierii' in criminologie, in sensul ca aceasta reprezinta primul stadiu al cercetarii. Ea poate fi mai mult sau mai putin detaliata, mai mult sau mai putin conceptualizata si depinde in buna masura de pregatirea, subtilitatea si abilitatea practica a cercetatorului.

b) Clasificarea datelor se realizeaza prin categorisire sau clasificare, in sensul restrans al termenului, si utilizeaza conceptul de categorie. Categoria este o clasa de obiecte sau fiinte care prezinta caracteristici comune si permite compararea cu alte clase care au propriile caracteristici (ex.: infractori minori - infractori adulti, primari - recidivisti, barbati - femei etc.).

c) Explicarea corespunde functiei explicative a criminologiei si vizeaza clarificarea naturii si cauzelor obiectului de studiu al acestei stiinte. Ea presupune raspunsul la intrebarea 'de ce' se produce infractiunea si care sunt legitatile fenomenului studiat. J.Pinatel a formulat aceste exigente sub forma regulii metodologice a 'nivelelor de interpretare' in criminologie.

Studiul stiintific al realitatii observabile incluse in obiectul criminologiei nu se limiteaza insa la descrierea unor fapte, elaborarea unor ipoteze, verificarea acestora si explicarea, in final, a fenomenelor constatate. Uneori, cercetarea criminologica fundamentala are drept obiectiv depasirea acestui nivel, vizand elaborarea unei teorii criminologice.

Teoria criminologica nu este doar o ipoteza verificata, ea reprezinta un ansamblu structurat de concepte si judecati de valoare care are ca scop explicarea sintetica a realitatii . Pe de alta parte, subliniem ca desi eforturile cercetatorilor nu pot fi contestate, nu s-a reusit elaborarea unei teorii globale care sa ofere o explicare autentica a criminalitatii ca fenomen social. In consecinta, s-a propus inlocuirea conceptului de teorie cu acela de model teoretic, care opereaza inlocuirea explicarii autentice a realitatii cu explicarea conventionala a acesteia. Fiind o schema simplificata si conventionala, modelul permite utilizarea unor tehnici matematice si informatice.

3. Cercetarea aplicata in criminologie

Cercetarea aplicata are drept scop solutionarea unei probleme concrete, importante si urgente. In criminologie, cercetarea aplicata are drept scop aprecierea valorii stiintifice a mijloacelor de lupta contra delincventei (sistemul penal, prevenirea criminalitatii, tratamentul de resocializare a infractorilor etc.), descoperirea modalitatilor de imbunatatire a acestora si chiar de identificare a altora noi .

Cercetarea aplicata se desfasoara pe parcursul a trei etape:

a) Documentarea prealabila presupune studierea domeniului supus cercetarii. Ea trebuie sa vizeze analiza continutului teoretic al domeniului studiat, ratiunea care a stat la baza adoptarii mijlocului respectiv de lupta contra criminalitatii, masura si modalitatile in care acel mijloc este efectiv aplicat.

b) Diagnosticarea este o consecinta logica a documentarii si are ca obiectiv aprecierea stiintifica asupra efectivitatii si eficacitatii mijlocului studiat. In aceasta etapa se explica in ce masura functioneaza mijlocul respectiv si care sunt rezultatele obtinute. De asemenea, in aceasta etapa se anticipeaza ce se va intampla in perspectiva daca starea de fapt va ramane aceeasi.

c) Propunerea de schimbare este etapa finala a cercetarii aplicate si are loc doar daca rezultatele cercetarii o impun. Daca din datele obtinute rezulta ca mijlocul studiat este corespunzator obiectivului pentru care a fost utilizat, evident ca nu mai este necesara o propunere de schimbare, ci una de mentinere.

In cazul in care propunerea de schimbare este facuta, ea trebuie sa indice concret ce trebuie schimbat, in ce maniera si care sunt modalitatile prin care se realizeaza schimbarea pentru ca ea sa conduca la noul obiectiv. De asemenea, analiza schimbarii trebuie sa explice modificarile care se vor produce prin aplicarea acesteia si de ce sunt ele preferabile situatiei preexistente. De regula, o cercetare criminologica aplicata se finalizeaza cu un studiu adresat nivelului institutionalizat al politicii penale si, uneori, chiar cu o propunere 'de lege ferenda'.

4. Izvoarele cercetarii criminologice

Cercetarea criminologica, fie ea fundamentala sau aplicata, nu se desfasoara pe un loc gol. Intotdeauna exista un ansamblu de date teoretice si factuale care trebuie preluate critic.

Privita ca ansamblu al infractiunilor comise intr-o perioada determinata de timp pe un anumit teritoriu geografic, criminalitatea este un fenomen esentialmente cantitativ . Din aceasta perspectiva, criminologia utilizeaza indicatori cantitativi ai criminalitatii si ai diferitelor forme de reactie sociala. In mod traditional, masurarea criminalitatii se realizeaza prin intermediul diverselor tipuri de statistici.

4. 1. Statisticile criminalitatii

Analizand problematica statisticilor criminalitatii , nu intentionam sa abordam tehnica statistica de cercetare criminologica. De altfel, prin ele insele, statisticile criminalitatii nu constituie o cercetare criminologica, ci inregistrari de date factuale. In schimb, utilizarea specifica a acestora de catre criminologi reprezinta o anumita tehnica de cercetare.

Statistica a devenit o stiinta in sine, iar realizarile sale sunt remarcabile. Fara intentia de a analiza statisticile criminalitatii din punctul de vedere al clasificarii acestora, mentionam existenta statisticilor internationale si a statisticilor nationale.

Statisticile internationale realizate mai intai de Interpol si ulterior de institutele O.N.U. specializate in prevenirea si controlul stiintific al criminalitatii realizeaza o analiza comparata a starii si dinamicii fenomenului infractional in diferite tari (de regula, in plan regional).

Statisticile nationale apartin diverselor institutii implicate in lupta impotriva criminalitatii si intr-o anumita masura ele reprezinta imaginea muncii desfasurate in acele institutii.

Dintre statisticile nationale evidentiem statisticile elaborate de Ministerul Justitiei, Ministerul Public si cele intocmite de Ministerul de Interne. Intre acestea exista deosebiri vizibile, mai ales ca sunt realizate pe criterii oarecum diferite.

Statisticile Ministerului Justitiei insumeaza datele referitoare la criminalitatea legala, respectiv cauzele in care instantele de judecata au pronuntat hotarari de condamnare ramase definitive. Ele sunt intocmite pe criteriul faptuitorilor, deci al persoanelor condamnate. Prin comparatie, statisticile intocmite de Directia penitenciarelor, desi constituie o oglinda fireasca a activitatii justitiei, sunt mai plastice si ilustreaza mai bine populatia inchisorilor.

Statisticile Ministerului de Interne si cele ale Ministerului Public iau in considerare criminalitatea aparenta. Aceste statistici utilizeaza criteriul faptei penale si al prejudiciului cauzat, indiferent daca autorii sunt cunoscuti sau nu. Ele includ o mare diversitate de inregistrari, comparatii si chiar analize grafice.

Un aspect demn de semnalat este acela ca, in realitate, statisticile judiciare nu inregistreaza criminalitatea reala ci, mai degraba, reactia sociala formala impotriva criminalitatii, intelegand prin aceasta ca o parte importanta a fenomenului infractional (cifra neagra) ramane in afara tabloului statistic.

De asemenea, trebuie semnalat ca intocmirea statisticilor este grevata de erori involuntare si chiar de falsificari intentionate care conduc la inexactitatea acestor indicatori.

Din aceste motive, institutiile care intocmesc aceste statistici au luat initiativa furnizarii unor date suplimentare, cum ar fi:

- proportia infractiunilor inregistrate si clarificate de catre politie;

- proportia si valoarea prejudiciului recuperat ;

- costurile criminalitatii

O alta problema inerenta statisticilor judiciare este aceea ca ele produc o anumita deformare a imaginii asupra fenomenului infractional intrucat nu dispun de un sistem de evaluare a criminalitatii in functie de gravitatea faptelor penale consemnate. Pentru a corecta aceasta deformare s-a propus aplicarea unui indice al gravitatii, numit 'index al criminalitatii'. Sistemul cel mai cunoscut este acela propus de americanii Sellin si Wolfgang care are o baza sociologica de calcul. Crima nu mai este considerata ca o notiune juridica, ci ca un 'eveniment sociologic' si este descompusa in mai multe 'subevenimente' carora li se atribuie o valoare in functie de gravitate. Totalul valorilor acestor subevenimente da valoarea evenimentului (infractiunii) care va figura in statistica.

4. 2. Sondajele

In ciuda diversificarii si corectivelor aduse statisticilor judiciare, acestea nu sunt in masura sa evalueze criminalitatea reala. Din acest motiv criminologia contemporana a pus la punct tehnici noi, destinate sa remedieze lacunele statisticilor traditionale. Cel mai frecvent sunt intalnite sondajele de victimizare si sondajele criminalitatii recunoscute (auto-raportate).

Sondajele de victimizare constau in chestionarea unui grup aleator constituit daca a fost victima uneia sau mai multor infractiuni, daca au reclamat aceste fapte si daca nu, de ce s-au abtinut.

Sondajele criminalitatii auto-raportate constau in chestionarea unui grup similar (ori a aceluiasi grup ca in cazul precedent) daca au comis fapte penale, in ce au constat aceste infractiuni, daca autorii au fost descoperiti sau nu.

Ambele tipuri de sondaje au, la randul lor, o carenta importanta: evaluarea imprecisa si uneori lipsita de seriozitate a starii reale a criminalitatii.

Un alt tip de sondaj util pentru cercetarea criminologica este sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate. In functie de starea si dinamica fenomenului infractional, opinia publica manifesta anumite atitudini reactive intre care, in primul rand, teama de a nu deveni victima. Desi este un sondaj compozit intrucat el releva atat teama emotionala cat si preocuparea intelectuala fata de acest fenomen, sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate este un instrument de lucru util din care pot rezulta aspecte de interes pentru cercetarea criminologica.

In concluzie putem afirma ca nu exista indicatori intru totul satisfacatori in materia fenomenului infractional. Din acest motiv, abordarea cantitativa trebuie dublata de cercetarea calitativa asupra criminalitatii, utilizand in acest scop metode si tehnici specifice criminologiei, ori adaptate in suficienta masura la scopul propus.

SECTIUNEA A II-A

METODE SI TEHNICI DE CERCETARE IN CRIMINOLOGIE

1. Metodele cercetarii criminologice

Asa cum aratam, criminologia utilizeaza o serie de metode de lucru care, prin adecvarea la obiectul de studiu, ii permit obtinerea rezultatelor stiintifice urmarite. Unele din aceste metode, denumite particulare, au un grad mai mare de generalitate, fiind utilizate de o serie intreaga de stiinte, iar altele sunt proprii numai unor sau unei stiinte.

Din prima categorie, de maxima generalitate, fac parte metoda observarii, metoda experimentala, metoda istorica etc. Aplicarea acestor metode la studiul criminologic este impusa de unitatea si diversitatea lumii, de existenta unor aspecte si fenomene similare in domenii ale realitatii aparent lipsite de contingenta. Astfel, utilizarea metodei istorice in analiza unor fenomene este justificata de faptul ca orice fenomen are o evolutie in timp (se naste, se dezvolta si dispare).

Studierea fenomenului infractional intr-o anumita arie geografica si pe o anumita perioada de timp nu se poate dispensa de cunoasterea evolutiei fenomenului in perioadele anterioare, de cercetarea realitatilor sociale si a transformarilor care au intervenit de-a lungul timpului.

Din cea de-a doua categorie fac parte metodele cu grad mai redus de generalitate, la care apeleaza numai anumite discipline, asa cum este metoda clinica.

Cercetarea criminologica a identificat si perfectionat propriile metode de predictie.

Intr-o alta ordine, mentionam ca, pe plan metodologic, observarea, ipoteza, experimentul si teoria isi gasesc expresie in metodele care pot fi calificate ca descriptive, explicative sau predictive.

Studiind aspectele generale, cat si pe cele individuale, atat factorii obiectivi, cat si factorii subiectivi implicati in geneza, starea si dinamica fenomenului infractional, urmarind o explorare, dar si o masurare a criminalitatii, criminologia apeleaza in egala masura la metode apte sa permita studierea fenomenului in ansamblul sau, dar si la metode de cunoastere a personalitatii infractorului, la metode susceptibile sa dezvaluie atat latura cantitativa, cat si pe cea calitativa a obiectului supus cercetarii .

Intrucat tema pusa in discutie nu poate fi tratata exhaustiv din considerente de economie a cursului, evitam o abordare complicata, prezentand pe scurt, ori eliminand metodele cu grad inalt de dificultate, care presupun o pregatire de specialitate, cum ar fi metodele matematice, informatice ori genetice.

1.1. Observarea. Prin caracterul sau cuprinzator si indispensabil tuturor celorlalte metode, prin calitatea sa de a decela frecventa fenomenelor, de a le surprinde in stare naturala, de a le sesiza dependentele complexe si conditionarile factoriale[23], metoda observarii reprezinta una din principalele cai de cunoastere a fenomenului infractional. Nici una dintre metodele particulare (clinica, tipologica, predictiva etc.,) nu se poate dispensa de observare, aceasta reprezentand momentul contactului initial intre cercetator si obiectul sau de studiu.

Rezervele manifestate cu privire la posibilitatea folosirii observarii in criminologie sunt determinate de o insuficienta intelegere a deosebirii esentiale intre observarea empirica si observarea stiintifica.

O observare empirica ia nastere spontan in contactul zilnic dintre individ si realitatea inconjuratoare, fiind limitata la sfera de interese ale individului, la grupul social din care face parte. Ea este incapabila sa ofere o imagine completa si complexa a fenomenului observat. Cel mai adesea este superficiala si inexacta, retinand aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situatiei observate. Ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind, in mod inevitabil, influentat de propriile sale opinii, de situatia sa personala, de interesele sau prejudecatile sale in raport cu faptul de viata observat. Astfel, observarea empirica este insuficient cenzurata critic si, de regula, nu este dirijata catre un obiectiv precis. Cu toate acestea, nu negam aportul pe care observarea empirica il poate aduce in cercetarea stiintifica, o mare parte din bagajul de cunostinte de care dispune in prezent criminologia datorandu-se acumularilor realizate, de-a lungul timpului, pe baza observarilor de acest tip.

Cunoasterea cu adevarat profunda a fenomenului infractional necesita depasirea empirismului, transformarea observarii empirice in observare stiintifica.

Observarea stiintifica presupune o contemplare intentionata si metodica a realitatii, fiind orientata catre un scop bine determinat. Calitatea sa va depinde de nivelul cunostintelor teoretice ale criminologului, de stapanirea aparatului conceptual.

Precizarea conceptiei teoretice si abordarea sistematica a fenomenului prin prisma acestei conceptii vor elimina o parte din subiectivismul observatorului care va trebui sa se desprinda de propriile prejudecati si sa ramana obiectiv.

In criminologie, observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului delincvent, individual si de grup; actiunile in care si prin care acesta se manifesta; reactiile pe care faptele antisociale le provoaca in randul membrilor societatii.

In perioada de dominatie a criminologiei clinice, comportamentul delincvent a constituit punctul central al observarii criminologice, dezvoltandu-se tehnicile de observare a individului.

Criminologia reactiei sociale muta centrul de interes de la studiul individului delincvent la studiul grupului social. In cadrul acestei orientari, observarea are o arie mai complexa de investigatie, dezvoltandu-se indeosebi tehnicile de observare a opiniilor si atitudinilor grupului.

1.2. Experimentul. Metoda experimentala constituie una din metodele cu grad inalt de generalitate, aplicata in cele mai diferite domenii ale stiintei.

Experimentul, ca metoda criminologica, reprezinta o observare provocata in conditii alese de experimentator. Pe aceasta cale, omul de stiinta urmareste sa sesizeze legaturile de interconditionare intre diferite fenomene, dar mai ales, sa descopere inlantuirea cauzala dintre acestea.

Particularitatile metodei experimentale sunt provocarea, varierea si repetarea fenomenului studiat prin interventia activa a cercetatorului. Realizarea oricarui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu si elaborarea unor ipoteze al caror adevar sau falsitate vor fi dovedite sau infirmate in cursul cercetarii stiintifice. Frecvent, se doreste sa se determine legaturile ce unesc doua variabile; sa se compare efectele produse de doi factori pentru a identifica o cauza; sa se stabileasca efectul in functie de cauza.

M.Grawitz propune urmatoarea schema de desfasurare a experimentului: in scopul de a se aprecia actiunea unui anumit factor(variabila independenta) asupra altor factori (variabile dependente) este necesara compararea a doua elemente, dintre care numai unul va fi supus influentei factorului pe care ne propunem sa-l studiem. De aici, necesitatea de a constitui doua grupuri cat mai asemanatoare, grupul experimental A si un grup de control C. Variabila X, a carei influenta urmeaza a fi masurata, va actiona numai asupra grupului A. In cazul in care ipoteza este corecta, in grupul A va apare fenomenul Z, generat de variabila X. In grupul de control, acest fenomen nu se va produce.

Pentru a obtine rezultate pe plan stiintific, experimentatorul trebuie sa respecte reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment si reguli de ordin particular, determinate de specificul obiectului studiat. Regulile de ordin general constau in:

abordarea problemelor studiate in mod cauzal;

elaborarea ipotezelor de lucru;

crearea unor grupuri de control cat mai asemanatoare grupului asupra caruia se actioneaza experimental;

asigurarea actiunii unui singur factor (unei singure variabile) in acelasi timp;

eliminarea influentei factorilor exteriori pe toata durata experimentului;

obiectivitatea cercetatorului in efectuarea experimentului, in analiza si sinteza datelor obtinute.

In privinta alcatuirii grupurilor de experimentare si control, M.Grawitz propune urmatoarele procedee :

a) Controlul de precizie care consta in alcatuirea unui grup de control asemanator grupului experimental, prin verificarea similitudinii fiecarui element component in parte, in asa fel incat sa existe aceeasi reprezentare, in ambele grupuri, a totalitatii factorilor individuali.

b) Controlul statistic - se limiteaza la verificarea frecventei elementelor similare in ambele grupuri.

c) Controlul la intamplare - consta in alcatuirea unor esantioane aleatorii, considerandu-se ca numai astfel poate fi neutralizata influenta multitudinii de factori intamplatori intotdeauna prezenti.

Tipuri de experiment. In literatura de specialitate, tipurile de experiment se clasifica dupa urmatoarele criterii: locul de desfasurare a experimentului[26], natura variabilei independente , procedeele de manipulare si verificare utilizate .

- In functie de locul de desfasurare se face distinctie intre experimentul de laborator si de teren. Primul tip presupune provocarea in mod artificial, in laborator, a unei situatii asemanatoare celei reale. Al doilea tip se realizeaza prin considerarea unei situatii naturale ca fiind experimentala. Ambele prezinta avantaje si dezavantaje, motiv pentru care cele doua tipuri se realizeaza in conexiune, rezultatul sintezei fiind mai aproape de adevar.

- In raport cu natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul sa actioneze (sa introduca, sa varieze) variabila independenta. In experimentul invocat, variabila independenta nu este influentata de experimentator, ci face parte din conditiile preexistente, experimentatorul limitandu-se la notarea influentei acesteia asupra fenomenului studiat.

- In functie de modalitatile concrete de manipulare a variabilelor exista tipul de experiment 'inainte' si tipul 'dupa'. Ele presupun observarea fenomenului atat inainte de introducerea variabilei cat si ulterior. Pentru a cunoaste, de exemplu, influenta unor filme de violenta asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atat inainte de vizionare cat si ulterior. Acest tip de experiment nu necesita grup de control.

Aspecte de ordin moral, etic si juridic privind experimentul criminologic. In stabilirea problemei ce urmeaza a fi studiata experimental, precum si a tipului de experiment aplicat, trebuie sa se tina seama, in mod obligatoriu, de o serie de considerente de ordin moral, etic si juridic.

Astfel, este de neconceput provocarea unor comportamente infractionale, ori crearea unor situatii care sa favorizeze savarsirea de infractiuni in scopul studierii acestora. Cercetatorul nu are dreptul sa actioneze cu nici un factor care ar determina sau furniza o orientare antisociala a subiectului. Criminologul se va limita numai la studierea acelor comportamente care au fost determinate de anumiti factori criminogeni. El va estima in astfel de situatii posibilitatile de evolutie a fenomenului si va studia factorii cauzali. In astfel de cazuri, ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta in realizarea sau nerealizarea previziunii.

Considerentele de ordin moral, etic si juridic nu exclud, asa cum am mai afirmat, utilizarea experimentului provocat in domeniul criminologiei. El sta la dispozitia cercetatorului pentru studierea actiunii factorilor criminogeni cat si a acelora care au eficienta in prevenirea si combaterea fenomenului infractional.

1.3. Metoda clinica. Metoda experimentala ofera, de regula, posibilitatea unei explorari a infractorului in general si mai putin a unui infractor individualizat, procedand la fragmentarea personalitatii acestuia in elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completata prin alte metode care sa permita o abordare a personalitatii infractorului in unitatea si dinamica sa. O astfel de metoda este metoda clinica. Subliniind caracterul complementar al acestor doua metode M.Grawitz[29] releva, totodata, aspectele care le diferentiaza, deosebirile care privesc atat obiectul investigat si scopul urmarit, precum si mijloacele specifice de realizare a fiecareia.

Metoda clinica cerceteaza cazul individual in scopul formularii unui diagnostic si prescrierii unui tratament.

In privinta mijloacelor de realizare, metoda clinica nu opereaza cu variabile ci se bazeaza pe anamneza (istoria cazului sau studiul de caz).

In cadrul cercetarii criminologice studiul personalitatii infractorului are o importanta deosebita, motiv pentru care metoda clinica este utilizata frecvent. Ea reprezinta calea prin care se tinde catre o cunoastere multilaterala a personalitatii infractorului.

Criminologia clinica, in ansamblul sau, are ca suport metodologic aceasta metoda. Organizata conform principiilor clinicii medicale , criminologia clinica isi propune astfel sa orienteze regimul de executare a sanctiunilor penale si programul de resocializare a infractorului in raport cu concluziile ce rezulta din examenul clinic al acestuia. Pe baza unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor trasaturi ale personalitatii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza caruia criminologul clinician urmeaza sa evalueze conduita viitoare a subiectului si sa formuleze un prognostic social. Pornind de la diagnosticul si prognosticul formulat, se va elabora un program adecvat de tratament. In acest sens, J.Pinatel precizeaza ca notiunea de tratament imbraca, in criminologia clinica, cel putin doua acceptiuni:

a) Intr-o prima acceptiune, aceasta se refera la modul de a actiona fata de un delincvent, ca urmare a pronuntarii unei sentinte. Acest mod este conditionat de natura sanctiunii aplicate (pedeapsa, masura de siguranta, masura educativa) si de cadrul legal ce stabileste modul de executare a acesteia;

b) Intr-o acceptiune mai putin juridica, notiunea de tratament desemneaza o actiune individuala desfasurata fata de un delincvent in vederea modelarii personalitatii acestuia, in scopul de a inlatura factorii de recidiva si a favoriza resocializarea .

Metoda clinica se realizeaza in practica printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examene de laborator etc.

Pentru evitarea unor confuzii, facem precizarea ca metoda clinica se deosebeste de studiile de follow-up , care sunt studii descriptive ale unor cariere criminale .

Intrucat criminologia clinica va fi tratata, pe larg, in cadrul unei teme ulterioare, nu mai insistam asupra acestei metode.

1.4. Metoda tipologica     este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologica si a servit la:

descrierea unui asa-numit 'tip criminal' in contrast cu tipul non-criminal;

descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional, violent, escroc etc.);

stabilirea unei tipologii criminologice a actului infractional.

Metoda tipologica a fost imbratisata de partizanii tendintei bio-antropologice in criminologie, preocupati sa argumenteze existenta unui tip constitutional de infractor. Ea este prezenta, insa, si in criminologia de orientare sociologica si in cea de orientare psihologico-psihiatrica.

Metoda tipologica are la baza notiunea de tip. Tipul reprezinta o combinatie de trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri intre care se repartizeaza diferitele trasaturi caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie. Orice tipologie opereaza o selectie, oprindu-se asupra acelor trasaturi care prezinta o asemenea importanta pentru descrierea fenomenului, incat permite eliminarea tuturor celorlalte elemente ca fiind de ordin secundar . In acest sens, P.Popescu-Neveanu precizeaza ca nu orice asociere de trasaturi alcatuieste un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnanta, consistenta si semnificativa. Spre deosebire de clasificare, care distinge grupurile la care indivizii apartin in exclusivitate, metoda tipologica conduce la imagini 'ideale', de referinta, la care raportam indivizii concreti, acestia putand apartine simultan mai multor categorii tipologice, existand astfel tipuri intermediare si mixte .

Max Weber , unul din promotorii acestei metode, diferentiaza tipul atat de ipoteza, cat si de descrierea concreta. Spre deosebire de ipoteza, tipul corespunde unei realitati concrete, iar spre deosebire de descrierea concreta, tipul nu retine decat anumite aspecte ale fenomenului.

Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, in tipologii specifice si in tipologii de imprumut, iar pe de alta parte, in tipologii constitutionale, psihologice, sociologice, in raport cu orientarea lor teoretica.

Cesare Lombroso si Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a incercat sa demonstreze existenta unui tip unic de criminal innascut, prin retinerea anumitor trasaturi, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferentiata, descriind si alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).

Un alt exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac Seeling, care retine opt tipuri de criminali:

criminalii profesionisti care evita, in general, sa munceasca, principala lor sursa de venit provenind din infractiune;

criminalii contra proprietatii;

criminalii agresivi;

criminalii carora le lipseste controlul sexual;

criminalii care intr-o situatie de criza nu gasesc decat o solutie 'criminala';

criminalii caracterizati prin lipsa de disciplina sociala;

criminalii dezechilibrati psihic;

criminalii care actioneaza in baza unor reactii primitive. Asa-numita 'tipologie de imprumut' a servit celor mai diverse orientari. Ele sunt extrem de numeroase si nu insistam asupra lor.

O privire retrospectiva asupra rezultatelor cercetarilor realizate pe baza metodei tipologice arata ca nu s-au putut stabili pana in prezent corelatii semnificative, pe de o parte intre o anumita tipologie si delincventa, iar pe de alta parte intre diferitele tipologii si tratamentul penal aplicat . Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres International de Criminologie (Belgrad, 1973), s-au ridicat numeroase semne de intrebare si obiectii cu privire la valoarea metodei tipologice in criminologie si s-a atras atentia asupra pericolului pe care il reprezinta interpretarea extremista a unor cercetari intreprinse pe aceasta baza.

1.5. Metoda comparativa. Este utilizata in paralel sau asociata cu alte metode in toate fazele procesului de cercetare criminologica, de la descrierea si explicarea fenomenului infractional pana la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta penala, faptuitor -, atat in cercetarea cantitativa cat si in cea calitativa.

Nu intamplator, A.Brimo afirma ca, prin vocatie si utilizare, metoda comparativa reprezinta metoda cu cel mai larg camp de aplicare in stiintele sociale .

Referindu-se la metoda comparativa, E.Durkheim arata: 'Nu avem decat un anumit mod de a demonstra ca intre doua fapte exista o relatie logica, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile in care ele sunt prezente sau absente simultan si de a cerceta daca variatiile pe care le prezinta in aceste combinatii diferite de imprejurari dovedesc ca unul depinde de celalalt' .

O comparatie presupune cel putin doua elemente care urmeaza a fi comparate. Intr-o prima etapa se vor evidentia asemanarile si deosebirile dintre acestea, urmand ca in etapa urmatoare ele sa fie explicate.

Procedeele de comparare sunt:

a) procedeul concordantei are in vedere faptul ca, atunci cand producerea unui anumit fenomen este precedata in timp de actiunea altor fenomene aparent fara legatura intre ele, pentru a putea determina cauza este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare sa determinam elementul comun existent in cuprinsul lor, acesta constituind cauza;

b) procedeul diferentelor presupune ca ori de cate ori un fenomen se produce in cazul in care sunt intrunite anumite conditii, dar el nu se mai produce cand una din aceste conditii lipseste, atunci aceasta conditie constituie cauza fenomenului;

c) procedeul variatiilor concomitente - in masura in care mai multe fenomene preceda un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variaza in acelasi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

Trebuie aratat ca aceste procedee nu apar niciodata ca fiind izolate si ca inductia si deductia nu constituie decat momente ale cunoasterii stiintifice legate foarte strans intre ele. Utilizarea metodei comparative in criminologie ridica aceleasi probleme ca si in alte discipline sociale cu privire la obiectul comparatiei, criteriile care determina comparatia si determinarea dimensiunii comune.

Cu privire la limitele metodei comparative, specialistii arata ca aceasta sufera de o anumita lipsa de rigoare, criteriile de selectare a elementelor ce urmeaza a fi comparate nefiind intotdeauna precis determinate . Pentru aceste motive se recomanda ca rezultatele obtinute pe aceasta cale sa fie aprofundate si verificate prin intermediul altor metode de cercetare.

1.6. Metode de predictie. Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexa, ea atingand in egala masura dreptul penal, politica penala, penologia, dar si criminologia.

Problemele legate de previziunea stiintifica in domeniul criminologiei privesc:

- raportul dintre legitatile statistice si prognosticul fenomenului infractional;

- optiunea cu privire la factorii de predictie de natura individuala;

- activitatea de planificare in domeniul prevenirii si combaterii fenomenului infractional.

In domeniul criminologiei, metodele de predictie au urmarit in principal doua obiective:

a) formularea unor previziuni cu privire la evolutia fenomenului infractional pe o perioada de timp data (de obicei 5 ani);

b) evaluarea probabilitatilor de delincventa. La acest obiectiv, cercetarile s-au grupat pe doua categorii. O prima grupa de cercetari are ca scop sa evalueze probabilitatea de delincventa, sa prevada semnele unei delincvente viitoare la o varsta frageda. Celelalte cercetari urmaresc sa evalueze probabilitatea recidivei, sa prevada comportamentul viitor al persoanelor care au deja o conduita delincventa. O astfel de evaluare ar putea fi facuta fie inainte de pronuntarea hotararii, fie inainte de liberarea conditionata.

Tehnicile de realizare vor diferi dupa cum este vorba de un grup de delincventi sau de un caz particular, predictia asociindu-se aici si cu alte metode de investigare criminologica, cum sunt studiul de caz, follow-up etc.

Indiferent daca este vorba de o predictie asupra grupului sau asupra unui individ concret, metodele criminologice de predictie se bazeaza pe un principiu comun si anume izolarea unui anumit numar de factori care fac probabila aparitia conduitei delincvente. Desi promotorii acestei teorii subliniaza ca factorii selectionati nu sunt neaparat si factori cauzali, nu se poate nega ca alegerea lor depinde de opinia cercetatorului cu privire la etiologia actului infractional.

Elaborarea unor metode de predictie proprii criminologiei se datoreaza scolii germane reprezentata de Schiedt, Meywerk, Schwaab, Gereke si Frey si scolii americane reprezentata de Burgess, Argow, Ohlin, Wilkins si in special de sotii Glueck.

Ne vom rezuma sa prezentam pe scurt schema de prognostic germana. Se disting doua etape. In prima etapa se aleg 15 factori diferiti si se calculeaza de cate ori acesti factori au fost prezenti in cazurile de recidiva ale grupului studiat. In cea de-a doua etapa se calculeaza, in raport cu fiecare membru al grupului studiat, cati factori (din cei 15) se intalnesc si care este proportia de recidivisti.

Metodele de predictie au fost imbogatite de scoala americana care a intreprins cercetari ample in acest domeniu. Metodele de predictie americane, elaborate in mare masura datorita eforturilor sotilor Glueck, sunt considerate metode proprii cercetarilor criminologice.

2. Tehnici de cercetare criminologica

2.1. Observarea. Ca tehnica fundamentala de percepere sistematica si planificata a fenomenului infractional, observarea ridica probleme legate de adaptarea sa la obiectivele concrete ale cercetarii criminologice, de adecvarea acesteia la esantioanele studiate si limitele relatiei intre observatori si observati.

Observarea este recomandata in studierea unor colectivitati sau grupuri mai restranse, a unor activitati determinate, intrucat actele comportamentale ale esantionului ales sunt mai usor de perceput, urmarit si studiat.

Surprinderea, urmarirea si examinarea manifestarilor comportamentale prin tehnica observarii se poate realiza, in functie de scopul urmarit, asupra unor subiecti sau grupuri de subiecti infractori aflati in stare de libertate sau de detinere.

Sunt cunoscute si folosite mai multe tipuri de observare si anume :

a) in functie de relatia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directa (nemijlocita) sau indirecta (ex. observarea documentelor);

b) in functie de etapa cercetarii, observarea poate fi globala, de familiarizare prealabila cu tot complexul de situatii in care se manifesta persoanele vizate, sau partiala, axata pe o anumita tematica ;

c) in raport cu obiectivele si scopurile urmarite, observarea poate fi sistematizata (de tip cantitativ) si nesistematizata (de tip calitativ), cu precizarea ca, in cazul observarii stiintifice, termenul 'nesistematizat' presupune o sistematizare cu un grad mai redus.

In principiu, in cazul cercetarilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmareste o abordare globala, o identificare a problemelor ce urmeaza a fi studiate, observarea va fi aproape intotdeauna nesistematizata, in sensul ca ea se va realiza in limitele unei scheme elastice, cu categorii largi, suple .

In cazul cercetarilor de diagnostic, in care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start, observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative intr-un context determinat si in functie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observare reclama din partea cercetatorului o perfecta stapanire a conceptelor (criminologice, juridice, psihologice etc.) cu care opereaza.

De altfel, utilizarea observarii sistematizate este de data mai recenta in criminologie, ea inscriindu-se in cadrul unor preocupari mai largi de organizare, de standardizare a proceselor studiate in vederea sporirii posibilitatilor de comparare, de identificare a unor constante si chiar a anumitor legitati ale fenomenului infractional .

d) in raport cu pozitia observatorului fata de sistemul studiat, observarea poate fi externa, observatorul ramanand in afara sistemului respectiv, sau interna, care implica o participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poarta si numele de observatie participativa. Aceasta participare poate fi pasiva sau activa, partiala sau totala.

Alegerea tipurilor de observare este determinata de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanti sunt nivelul de cunostinte atins in criminologie, natura si scopul cercetarii intreprinse, caracteristicile subiectilor observati, conditiile concrete in care se desfasoara cercetarea (buget, timp, loc, numarul observatorilor, calificarea lor etc.).

Tipuri de observatori. Observarea se realizeaza de catre cercetatorul individual sau de catre echipa de cercetatori. De regula, observarea nesistematizata de tip participativ se realizeaza de un singur observator sau de o echipa restransa de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune, dimpotriva, colaborarea unui numar mare de specialisti.

Observatorul poate ramane anonim ori poate fi cunoscut de membrii grupului observat in aceasta calitate. Cercetatorul canadian A.Normandeau subliniaza faptul ca observatorul anonim poate patrunde mai profund in intimitatea grupului observat, dar va fi mai limitat in privinta posibilitatilor de miscare si a intrebarilor pe care trebuie sa le puna. Pe de alta parte, observatorul cunoscut se va putea misca si interoga fara restrictii, dar intre el si membrii grupului va exista intotdeauna o subtila demarcatie.

Indiferent carui tip va apartine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte important in reusita cercetarii pe care o desfasoara. Caracteristica principala a acestei tehnici rezida in faptul ca principalul instrument de culegere si evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetatorul insusi. Acesta trebuie sa dispuna de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor intre fenomene, sa se integreze usor in colectiv, sa dispuna de rigoare, precizie, luciditate si obiectivitate. Nu in ultimul rand, observatorul trebuie sa dispuna de un bagaj teoretic corespunzator.

Relatia observator - observat. Tehnicile de investigatie sociala care presupun stabilirea unei relatii nemijlocite intre investigator si subiectii investigati ridica probleme cu privire la natura, la limitele si implicatiile acesteia, la validitatea, fidelitatea si relevanta rezultatelor. Cu atat mai mult in cazul delincventilor.

Prima si una dintre cele mai dificile probleme este aceea a stabilirii contactului cu subiectii observati. Mediul infractional este un sistem cu legi proprii in care un strain patrunde cu greu.

Cel mai adesea, criminologul poate lua contact cu infractorii dupa ce acestia sunt descoperiti de organele competente. Ulterior el poate realiza observarea in mediu inchis (centre de detentie, penitenciare, scoli speciale de reeducare a minorilor) sau in mediu deschis (in cadrul sanctiunilor cu condamnare la locul de munca).

In primul caz, universul restrans al mediului inchis reduce inevitabil nevoile si aspiratiile individului, modifica reactiile acestuia, astfel incat apare necesar ca studiile in mediu inchis sa fie completate cu cele in mediu deschis.

Un alt aspect important este legat de acceptarea de catre grupul studiat a prezentei observatorului. Depasirea acestei dificultati este conditionata de calitatile observatorului, de talentul sau in lucrul cu oamenii, de modul in care va sti sa aleaga cele mai adecvate procedee de investigare.

Specialistii atrag atentia asupra limitelor relatiei observator - observati. Se recomanda ca, inca de la inceput, criminologul sa stabileasca o 'limita de demarcatie' precisa intre el si subiectii observati. Aceasta ii va permite sa evite eventualele suspiciuni din partea acestora, precum si incercarile de a-l manipula.

2.2. Chestionarul. Chestionarul reprezinta una din tehnicile de cercetare la care criminologii apeleaza des intrucat ea poate fi utilizata in cele mai diferite scopuri, pe esantioane mari, cu o structura eterogena, dispersate teritorial.

Chestionarul este folosit, in mod deosebit, in acele cercetari ce urmaresc sa stabileasca o evaluare de ansamblu a fenomenului infractional, in afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazeaza pe tehnica chestionarului, pentru a se obtine cifra neagra a criminalitatii. Chestionarul este aplicat si in studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predictia comportamentului delincvent, reactia sociala fata de faptele antisociale etc.

Tipuri de chestionar

A. Dupa natura informatiei cerute:

a) chestionarul de date factuale cuprinde intrebari ce se refera la date, fapte, evenimente, imprejurari, de natura obiectiva, prin care se urmareste fie identificarea persoanelor chemate sa raspunda la intrebari, fie determinarea nivelului de cunoastere a acestora.

b) chestionarul de opinie vizeaza investigarea unor factori de natura subiectiva, motiv pentru care este mult mai greu de realizat. In cazul chestionarelor de opinie formularea intrebarilor prezinta mare importanta, orice schimbare in succesiunea logica sau psihologica a acestora poate determina modificari importante in formularea raspunsurilor.

B. In raport cu momentul codificarii informatiei, chestionarele pot fi precodificate, postcodificate si mixte. Altfel spus, intrebarile cuprinse in chestionar pot imbraca forma precodificata (inchisa), postcodificata (deschisa) si mixta.

a) intrebarile precodificate (inchise) limiteaza optiunea subiectului la una din variantele de raspuns fixate in chestionar (de regula, da, nu, probabil, nu stiu). Chestionarele cu intrebari inchise sunt recomandate in acele cazuri in care se pot anticipa toate categoriile de raspuns. In general, intrebarile factuale se preteaza mai bine la acest procedeu.

b) intrebarile postcodificate (deschise) lasa subiectului libertatea de a-si formula raspunsul atat in privinta continutului, cat si a formei de exprimare. Informatiile culese pe aceasta cale vor fi mai bogate in continut, mai variate in exprimare.

c) intrucat intrebarile precodificate si postcodificate implica atat avantaje cat si dezavantaje se procedeaza la imbinarea lor, chestionarele devenind mixte. In acest sens, George Gallup propune 'Planul in cinci dimensiuni de alcatuire a chestionarelor' , dupa cum urmeaza:

intrebari puse in scopul de a afla daca subiectul cunoaste problema, daca s-a gandit la ea;

intrebari deschise care au scopul de a afla parerea subiectului asupra problemei;

intrebari inchise care urmaresc obtinerea unor raspunsuri la acele aspecte specifice ale problemei investigate;

intrebari ce urmaresc sa descifreze motivatia opiniilor;

intrebari care urmaresc stabilirea intensitatii opiniilor.

Alcatuirea chestionarului:

Alcatuirea chestionarului ridica probleme privind forma de prezentare, dimensiunile, formularea intrebarilor, ordinea de prezentare a acestora.

Forma de prezentare: chestionarul trebuie sa aiba o forma atragatoare, eficienta si comoda de manuit. Indicatiile si explicatiile trebuie sa fie enuntate cat mai politicos si mai simplu.

In privinta dimensiunilor, chestionarul trebuie sa fie echilibrat, sa evite atat supradimensionarea cat si subdimensionarea. Limitele sale trebuie fixate in raport cu tematica abordata, cu specificul esantionului investigat, cu tipul de chestionar utilizat.

Succesul investigatiei prin chestionar depinde foarte mult de formularea intrebarilor, de modul in care intrebarile vor reusi sa exprime cat mai exact obiectivele cercetarii. Limbajul folosit trebuie sa fie simplu, precis, corect gramatical. Se recomanda sa se evite limbajul tehnic, de stricta specialitate, neologismele, arhaismele, jargonul, cuvintele sau expresiile imprecise, cu dublu sens, echivoce, vagi, ambigue.

Intrebarile nu trebuie sa fie sugestive, sa influenteze subiectul in darea raspunsurilor. Expresii ca 'nu credeti ca', 'nu este asa ca' se recomanda sa fie evitate.

Intre alternativele de raspuns, varianta corecta nu trebuie pusa nici prima, nici ultima.

O atentie aparte trebuie acordata acelor intrebari care privesc o tema foarte personala, legata de viata intima a persoanei interogate, de evenimente sau imprejurari care o afecteaza direct etc. Se recomanda ca intrebarea esentiala sa fie disimulata printre alte intrebari colaterale.

In structura chestionarului, intrebarile vor fi prezentate intr-o anumita succesiune. La stabilirea ordinii de prezentare se va tine cont de faptul ca intrebarile nu constituie elemente izolate, ci se afla intr-un raport de conditionare reciproca, in asa fel incat orice schimbare a succesiunii uneia sau unora dintre acestea antreneaza modificarea ansamblului. Astfel:

intrebarile introductive sau de contact pregatesc subiectul sa ia contact cu problema investigata;

intrebarile de trecere pregatesc trecerea la problemele ce urmeaza a fi discutate in continuare;

intrebarile 'filtru' opereaza o selectie printre subiecti, oprind trecerea unor categorii de subiecti la intrebarile urmatoare;

intrebarile bifurcate, spre deosebire de intrebarile filtru, separa raspunsurile pozitive de cele negative si permit trecerea tuturor subiectilor la intrebarile urmatoare;

intrebarile de identificare servesc la separarea si analizarea raspunsurilor in functie de datele de ordin personal;

intrebarile de control au rolul de a verifica daca subiectul a inteles exact sensul intrebarilor, daca se contrazice in raspunsurile date etc.

Intrucat anumite intrebari, prin efectul lor psihologic, pot influenta si raspunsul la alte intrebari, se recomanda dispersarea lor spre partea finala a chestionarului.

2.3. Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare stiintifica utilizata frecvent in criminologie. El s-a impus ca o tehnica mai flexibila de investigare si aprofundare a unor laturi sau trasaturi legate nemijlocit de cunoasterea faptelor si de persoana infractorului (opinii, atitudini, motivatii). El se deosebeste de chestionar, care este o tehnica adecvata mai ales cercetarilor efectuate la scara mare, studierii globale a fenomenului.

Interviul este o tehnica de cooperare verbala intre doua persoane, anchetatorul si anchetatul, ce permite anchetatorului sa culeaga de la anchetat anumite date cu privire la o anumita tema.

Tipuri de interviu:

A. In functie de gradul de formalism al interviului:

a. Interviul formal se caracterizeaza prin faptul ca intrebarile, numarul, ordinea si formularea lor sunt prestabilite.

Relatia de comunicare intre intervievat si operatorul de ancheta este destul de limitata, acesta din urma neavand libertatea sa schimbe formularea sau succesiunea intrebarilor.

b. Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu intrebari prestabilite. El se caracterizeaza printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta in dirijarea cursului interviului. Aceasta libertate este aproape totala in cazul interviului complet nedirectionat. Odata precizata tema generala, persoana intervievata este lasata sa vorbeasca in legatura cu tema respectiva. Operatorul nu intervine decat atunci cand considera ca interlocutorul are nevoie sa fie sustinut pentru a continua relatarea sau atunci cand doreste sa elucideze anumite puncte ramase neclare. Lui ii revine sarcina de a crea acel microclimat de incredere care sa-l determine pe intervievat sa raspunda, in cunostinta de cauza, la toate intrebarile puse.

c. Interviul conversatie sau cazual se desfasoara ca o convorbire, un schimb de pareri intre intervievat si operator, cu privire la o tema cat mai concreta si mai clar precizata pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.

d. Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fara a avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate in jurul unei teme anume si sunt sistematizate de catre operator, intr-o lista de control sau intr-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esentiale in jurul carora se organizeaza interviul. Este recomandabil ca la alcatuirea unui ghid de interviu sa se adopte o abordare gradata a temei examinate.

In practica, in functie de natura si scopul cercetarii, se folosesc procedee care combina elemente formale cu elemente mai putin formale.

B. In raport cu modalitatea prin care sunt culese si interpretate datele, unii autori fac deosebire intre interviul direct si interviul indirect.

a. Interviul direct se bazeaza pe modalitatea directa de punere a intrebarilor si de interpretare a rezultatelor, considerandu-se ca raspunsul reflecta exact ceea ce subiectul a inteles si a dorit sa exprime.

b. Interviul indirect utilizeaza o cale ocolita de culegere a datelor. Intrebarile puse urmaresc sa obtina anumite informatii de la cel intervievat pe o cale indirecta, ocolita.

C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precadere in psihiatrie, el este folosit, in special, in criminologia clinica.

Examenul psihiatric al infractorului se bazeaza in special pe interviul clinic, atat in varianta formala (dirijata) cat si nedirijata. Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizeaza personalitatea infractorului, incercand a-i reconstitui trecutul pe baza marturiilor sale.

D. In raport cu natura relatiei ce se stabileste intre operatorul de interviu si persoana intervievata se face deosebire intre interviul sensibil, neutru si sever.

a. In cadrul interviului sensibil, comportamentul operatorului se manifesta printr-o atitudine de simpatie fata de subiect (nu si fata de ideile acestuia), de intelegere si incurajare a acestuia.

b. Interviul neutru are la baza o relatie indiferenta fata de subiectul interviului, operatorul fiind complet neutru.

c. In cazul interviului sever, relatia se aseamana cu un interogatoriu, motiv pentru care se recomanda a fi evitat in cercetarea criminologica.

Realizarea interviului:

Aptitudinea de a determina un interlocutor necunoscut sa-si dezvaluie cunostintele, parerile, sentimentele cu privire la problemele ce formeaza obiectul interviului presupune inteligenta, onestitate, sensibilitate, caracter extrovertit. Prin instruire, cercetatorul dobandeste calitati noi, cum ar fi nivelul de cultura, tactul, interesul pentru cercetare.

S-a scris mult pe aceasta tema existand si manuale destinate operatorilor de interviu. S-au analizat factorii de natura obiectiva si subiectiva, interna sau externa, care influenteaza pozitiv sau negativ desfasurarea interviului.

Dintre acestia, pe primul plan se situeaza relatia de comunicare intre operator si intervievat. Un prim moment in organizarea raportului de cooperare il constituie solicitarea interviului (priza de contact). Reflexul de aparare al subiectului, neincrederea, suspiciunea constituie regula, mai ales cand interviul se desfasoara in penitenciar. Operatorul trebuie sa depuna maxim de efort pentru a invinge reflexul de aparare al infractorului, exacerbat in special in perioada de urmarire si judecata. In acest sens, trebuie evitate cu desavarsire orice atitudine, gest, limbaj, susceptibile a fi interpretate ca un nou interogatoriu. Operatorul va trebui sa-i explice interlocutorului sau care este scopul interviului, sa-i trezeasca increderea, dorinta de a vorbi, de a se explica.

Tot in faza de debut a interviului interlocutorului i se vor da asigurari cu privire la caracterul confidential al raspunsurilor. Este dificil sa se convinga un infractor ca raspunsurile sale vor servi in exclusivitate scopurilor cercetarii.

Odata depasite dificultatile stabilirii primului contact si obtinut acordul interlocutorului de a raspunde la intrebari, sarcina operatorului este aceea de a utiliza cat mai bine factorii care pot incita interlocutorul sa raspunda sincer.

Pe cat posibil, se va evita ca interlocutorul sa aiba impresia ca raspunsurile sale vor influenta pozitiv sau negativ situatia sa legala.

In privinta inregistrarii raspunsurilor, acestea se apreciaza de la caz la caz, experienta si pregatirea profesionala a operatorului avand rol hotarator.

Trebuie luate in considerare, de asemenea, posibilele erori de raspuns. Depistarea unor astfel de situatii se poate realiza prin compararea rezultatelor cu datele provenite din alte surse, precum si prin verificarea coerentei sau reintervievarea subiectilor.

2.4. Tehnica documentara. Aceasta este o tehnica speciala de recoltare si manipulare a datelor cuprinse in documente. Operand prin intermediul lecturii documentelor si nu prin contactul uman cu realitatea, ea a fost considerata ca fiind o observatie indirecta.

Tipuri de documente:

a) Statisticile oficiale. Date importante referitoare la faptele penale si faptuitorii acestora pot fi obtinute din examinarea statisticilor oficiale, atat din domeniul penal, cat si din domeniile social si economic.

Rezultatele obtinute cu ajutorul statisticilor penale sunt relative, deoarece ele se refera la criminalitatea aparenta (delicte descoperite) ori legala (delicte pedepsite), dar ignora criminalitatea reala. Din acest motiv, interpretarea rezultatelor trebuie facuta cu prudenta. In ciuda acestei retineri, statisticile penale, realizate cu onestitate si seriozitate, raman un instrument indispensabil pentru cunoasterea starii si dinamicii criminalitatii, a fortelor implicate in prevenirea si combaterea ei, la costurile sociale pe care le presupune.

b) Dosarele privind cauzele penale. Din cuprinsul lor se pot obtine date interesante cu privire la imprejurarile comiterii cauzei, la scopul si mobilul infractiunii, la trasaturile de personalitate ale infractorilor.

c) Reactia sociala evidentiata de mass-media.

Tipuri de analiza:

Tehnica documentara presupune o gama variata de procedee de examinare stiintifica a documentelor. Pe langa procedeele clasice (analiza literara, istorica, lingvistica etc.) au aparut tehnici noi, in masura sa permita o mai buna impartire a ansamblului criminalitatii in unitati mai usor de masurat, numarat, clasat, ierarhizat. Intre aceste tehnici noi se evidentiaza analiza de continut si analiza statistica a criminalitatii.

a) Analiza de continut presupune inlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin procedee standardizate care fac posibila transformarea materialului brut intr-un material susceptibil de a fi examinat stiintific. Ea se realizeaza pe parcursul mai multor etape, care vizeaza: alegerea categoriilor specifice; determinarea unitatilor de analiza; cuantificarea rezultatelor; verificarea analizei de continut.

Categoriile frecvent utilizate sunt: varsta, sexul, profesia, nivelul de instruire, nationalitatea, cetatenia etc., alte tipologii.

b) Analiza statistica la care ne-am referit anterior permite o apreciere globala cu privire la structura si evolutia fenomenului si la principalele caracteristici ale infractorilor. Desi reprezinta un instrument de analiza extrem de util, statistica sufera de un defect major: ea nu infatiseaza decat partea exterioara, cantitativa, a fenomenelor, nu si spiritul lor, latura lor calitativa.

2.5. Tehnicile secundare. Cercetarile criminologice care isi propun sa dezvaluie trasaturile psihologice ale infractorului, intensitatea factorilor de inadaptare si rolul lor in etiologia criminalitatii necesita tehnici de cercetare mai complexe. Aceste tehnici sunt denumite 'secundare', deoarece ele se folosesc alaturi de una sau mai multe tehnici fundamentale[47].

Utilizarea lor permite o dezvaluire a universului profund al infractorului, fapt care permite formularea diagnosticului si prognosticului social , precum si elaborarea tratamentului de recuperare sociala. Trasaturile psihologice ale infractorului sunt reliefate, in special, prin examenul psiho-logic al acestuia , care se realizeaza, de regula, cu ajutorul testelor.

Testul este o proba care implica rezolvarea unor sarcini identice pentru toti subiectii examinati, in scopul aprecierii succesului sau esecului, ori notarii numerice a reusitei.

Testele de eficienta studiaza aptitudinile operationale ale persoanei. In aceasta categorie se situeaza testele de inteligenta. In studiul tulburarilor de comportament si al implicarii acestora in criminogeneza, criminologia utilizeaza testele psihologice si pedagogice care permit stabilirea unei scari metrice a inteligentei.

Testele de personalitate au drept scop sa dezvaluie acele trasaturi ale individului care il determina sa reactioneze intr-o anumita maniera, intr-un caz dat. Testele de personalitate sunt utilizate in cercetarile criminologice experimentale prin care se urmareste explorarea personalitatii infractorului, dezvaluirea - intr-o prima etapa - a acelor factori care ar putea diferentia, pe plan psihologic, infractorul de noninfractor, pentru ca, intr-o etapa ulterioara, sa se poata concluziona asupra unei eventuale corelatii intre criminalitate si anumite tipuri de personalitate .