EFECTELE CASATORIEI

EFECTELE CASATORIEI

47. Precizari preliminare

Casatoria produce efecte cu privire la raporturile personale nepatrimoniale ale sotilor si cu privire la capacitatea de exercitiu a femeii minore care se casatoreste. De asemenea, casatoria naste intre soti si raporturi patrimoniale specifice. Raporturile personale nepatrimoniale reprezinta principalul continut al relatiilor dintre soti si principalul efect al casatoriei. Ele implica atat o serie de obligatii reciproce ale sotilor, care afecteaza, intr-o anumita masura, libertatea lor individuala, cat si o relativa independenta a acestora.

Sectiunea 1

Efectele casatoriei cu privire la relatiile

personale dintre soti

48. Reglementare

Drepturile si obligatiile personale ale sotilor sunt reglementate de art. 2 si sectiunea I din Capitolul III al Titlului I din C. fam (art. 25- 28). Cateva precizari prealabile sunt necesare, inainte de a analiza continutul acestor raporturi personale.

In primul rand, in ceea ce priveste raporturile personale nepatrimoniale, Codul familiei reglementeaza expres numai obligatia reciproca a sotilor de a-si acorda sprijin moral (art. 2) si problema numelui sotilor (art. 28). Celelalte obligatii, precum obligatia de fidelitate, indatoririle conjugale, obligatia de a locui impreuna se desprind din analiza altor norme juridice, unele extrinseci Codului familiei.

In al doilea rand, relatiile personale dintre soti sunt guvernate de principiul egalitatii in drepturi a barbatului cu femeia. Astfel, potrivit art. 25 C. fam., barbatul si femeia au drepturi si obligatii egale in casatorie, iar conform art. 26 C. fam., ei hotarasc de comun acord in tot ce priveste casatoria. Iata de ce, obligatiile care intra in continutul raporturilor personale dintre soti au un caracter reciproc: fiecare sot are acelasi drepturi si aceleasi obligatii fata de celalalt sot.

In sfarsit, in cazul in care sotii nu se inteleg, legea nu prevede posibilitatea unuia dintre soti de a se adresa autoritatii tutelare sau instantei judecatoresti pentru a decide cu privire la neintelegerea dintre ei, astfel cum pot face in privinta dezacordului referitor la exercitiul drepturilor si indatoririlor parintesti, potrivit 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului si art. 100 C. fam. Desigur ca, aceasta reglementare trebuie privita in raport cu art. 21 din Constitutie, care prevede ca accesul la justitie nu poate fi ingradit. Intr-adevar, in cazul in care unul dintre soti nu-si indeplineste obligatiile cu caracter personal care-i revin in timpul casatoriei, se poate cere instantei judecatoresti sa pronunte desfacerea casatoriei prin divort. Astfel, divortul este sanctiunea specifica sau, in anumite cazuri, remediul atunci cand sotii nu isi indeplinesc obligatiile personale si, din acest motiv, raporturile dintre ei nu mai pot continua.

49. Obligatiile personale reciproce ale sotilor

Se poate afirma ca, intr-o anumita masura, casatoria impune sacrificarea sau cel putin limitarea libertatii individuale a fiecaruia dintre soti, limitare ilustrata - printre altele - si de obligatiile personale reciproce dintre soti, astfel cum vor fi detaliate in continuare. Aceasta "incorsetare" este, insa, de esenta casatoriei, iar absenta ei, respectiv libertatea absoluta a sotilor - inteleasa ca inexistenta a oricarei obligatii reciproce - este practic incompatibila cu starea de persoana casatorita si, daca se manifesta ca atare, duce in mod aproape inevitabil la disolutia casatoriei, fie in fapt - prin despartirea sotilor -, fie in drept - prin divort.

49.1. Obligatia de a purta numele comun

Potrivit art. 28 alin. 1 C. fam., sotii sunt obligati sa poarte in timpul casatoriei numele comun declarat. Alin. 2 al aceluiasi text prevede ca, daca sotii s-au invoit sa poarte in timpul casatoriei un nume comun si l-au declarat la incheierea casatoriei, nici unul dintre ei nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativa, decat cu consimtamantul celuilalt sot. Prin urmare, aceasta obligatie presupune ca, daca sotii au dobandit un nume comun prin casatorie, potrivit art. 27 alin. 2 teza a II-a C. fam., nici unul dintre ei nu poate - fara consimtamantul expres al celuilalt sot - sa isi schimbe acest nume comun, prin procedura administrativa prevazuta de O.G. nr. 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor persoanelor fizice, aprobata cu modificari prin Legea nr. .

O situatie deosebita se poate ivi in practica, atunci cand este adoptata o persoana majora casatorita. Intr-adevar, persoana care are capacitate deplina de exercitiu poate fi adoptata, daca a fost crescuta in timpul minoritatii de catre cel care doreste s-o adopte. Potrivit art. 53 alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adoptiei, "in cazul adoptiei unei persoane casatorite care poarta un nume comun in timpul casatoriei, sotul adoptat poate primi in timpul casatoriei numele adoptatorului, cu consimtamantul celuilalt sot, acordat in fata instantei care incuviinteaza adoptia." (subl. ns.)

Rezulta ca, daca celalalt sot nu consimte, atunci sotul adoptat va purta in timpul casatoriei numele comun declarat la incheierea casatoriei, fiind din plin aplicabile dispozitiile art. 28 C. fam.

Daca, insa, casatoria se va desface prin divort, si se pune problema de a reveni la numele anterior casatoriei, potrivit art. 40 alin. 1 C. fam., sotul adoptat nu va reveni la numele avut inainte de casatorie, ci va lua numele adoptatorului, deoarece, prin efectul adoptiei, vor fi disparut efectele rudeniei firesti si isi va fi produs adoptia, inclusiv cu privire la numele de familie al adoptatului. Solutia rezulta si din folosirea expresiei in timpul casatoriei in cadrul art. 53 alin. 4 din Legea nr. 273/2004. Insa, daca sotul adoptat nu poate purta numele adoptatorului in timpul casatoriei, pentru ca celalalt sot nu si-a dat consimtamantul in fata instantei care incuviinteaza adoptia, dupa desfacerea casatoriei sotul adoptat va lua numele adoptatorului, devenind astfel aplicabila regula consacrata in art. 54 alin. 1 din lege, potrivit careia adoptatul ia numele adoptatorului.

49.2. Obligatia de sprijin moral reciproc

Art. 2 C. fam. prevede: "Relatiile de familie se bazeaza pe prietenie si afectiune reciproca intre membrii ei, care sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material." (subl. ns.) Aceasta obligatie are ca obiect sprijinul pe care un sot trebuie sa-l acorde celuilalt sot, sustinerea si incurajarea care ar putea fi necesare in imprejurari dificile ale vietii, cum ar fi, spre exemplu, ingrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soti trebuie sa le dea celuilalt daca varsta, starea sanatatii sau infirmitatea acestuia le-ar cere.

49.3. Obligatia de a locui impreuna (obligatia de coabitare)

Codul familiei nu prevede expres obligatia sotilor de a locui impreuna sau de avea un domiciliu comun, ceea ce inseamna ca stabilirea locuintei comune este una dintre acele probleme pe care legiuitorul le-a lasat la aprecierea sotilor care vor decide daca vor locui impreuna sau separat. Prin urmare, domiciliul comun al sotilor nu este de esenta casatoriei.

Pe de alta parte, familia presupune insa, in principiu, ducerea vietii in comun, deci convietuirea sotilor, care se poate realiza cel mai bine in conditiile in care sotii locuiesc impreuna. De aceea, s-a considerat ca obligatia sotilor de a coabita impreuna decurge din scopul casatoriei. De aici rezulta ca sotii decid de comun acord cu privire la locuinta comuna, dar ei pot decide, pentru motive temeinice (cum ar fi exercitarea unei profesii) sa locuiasca separat.

Parasirea nejustificata a locuintei comune de catre unul dintre soti sau refuzul nejustificat al unuia dintre soti de a locui impreuna cu celalalt sot reprezinta o incalcare a obligatiei sotilor de a locui impreuna si poate constitui motiv temeinic de divort, potrivit art. 38 alin. 1 C. fam.

Este neindoielnic faptul ca trebuie exclusa varianta obligarii prin hotarare judecatoreasca a unuia dintre soti de a locui impreuna cu celalalt, o asemenea hotarare neputand fi pusa in executare manu militari, deoarece aduce atingere libertatii persoanei.

Se poate pune problema daca, in ceea ce priveste neintelegerile dintre soti referitoare la alegerea domiciliului comun sau a locuintei comune, unul dintre soti poate cere instantei sa decida in aceasta privinta.

S-ar putea discuta si daca refuzul abuziv sau ilicit al unuia dintre soti de a coabita n-ar putea atrage - dincolo de desfacerea casatoriei prin divort - raspunderea civila potrivit dreptului comun (de exemplu, sotul caruia i se refuza accesul in locuinta comuna este nevoit sa efectueze cheltuieli suplimentare prin inchirierea unei locuinte, suportand astfel un prejudiciu care trebuie reparat).

Tot astfel, privarea de locuinta a unuia dintre soti de catre celalalt sot, prin refuzul de a-l primi in locuinta comuna, prin alungarea acestuia sau in orice mod, instanta civila poate dispune, pe calea ordonantei presedintiale reintegrarea in locuinta. Este insa discutabil aspectul nepatrimonial al unei asemenea cereri, deoarece, de regula, sotul reclamant nu este animat atat de dorinta traiului in comun, cat de interesul patrimonial legat de nevoile de locuit, in conditiile in care sotul parat ramas in locuinta comuna tinde sa pastreze avantajul folosintei exclusive a acesteia.

Controversata este problema de a sti daca un sot poate obtine evacuarea celuilalt sot care, prin comportarea sa abuziva, face imposibila convietuirea. In principiu, o asemenea cerere este inadmisibila, deoarece s-ar provoca o separatie in fapt a sotilor, ceea ce ar fi contrar legii si instituitiei casatoriei. Cu toate acestea, in mod exceptional, in masura in care sotul a carui evacuare se solicita a savarsit fapte grave, care pun in pericol sanatatea, integritatea sau viata celuilalt sot ori a copiilor, evacuarea poate fi dispusa de instanta civila.

Masura nu are insa un caracter definitiv si de aceea poate fi dispusa chiar daca sotul vizat este proprietar exclusiv al locuintei.

Tot astfel, se pune problema daca instanta poate decide cu privire la domiciliile sau locuintele separate ale sotilor si in alte cazuri.

Consideram ca nu ar trebui exclusa posibilitatea ca un sot sa ceara incuviintarea instantei de a nu mai locui impreuna cu celalalt sot, daca locuinta prezinta inconveniente de ordin fizic sau psihic (insalubritate, insecuritate, promiscuitate) sau daca acesta din urma face imposibila convietuirea.

Trebuie insa precizat ca obligatia sotilor de a locui impreuna are nu numai o componenta personala, ci si una patrimoniala, care tine de regimul matrimonial. Intr-adevar, aceasta obligatie presupune ca "suport material" existenta unei locuinte comune a sotilor.

In acest context, tendinta legislativa este de a crea un regim juridic derogatoriu pentru anumite bunuri, precum locuinta familiei si mobilele care garnisesc sau orneaza locuinta familiei. Cu privire la aceste aspecte, Proiectul Codului civil instituie regula potrivit careia nici unul dintre soti, chiar daca este proprietar exclusiv nu poate dispune singur, fara consimtamantul expres al celuilalt sot de drepturile care asigura folosinta locuintei familiei si nici nu poate dispune de bunurile mobile care deservesc locuinta comuna, fara consimtamantul scris al celuilalt, sub sanctiunea nulitatii actului.

49.4. Indatoririle conjugale (debitum conjugale)

Aceasta obligatie - avand ca obiect relatiile intime dintre soti - este distincta de obligatia de a locui impreuna si exista indiferent daca sotii au sau nu locuinta comuna. Indeplinirea obligatiei conjugale este numita consumarea casatoriei. Refuzul unuia dintre soti de a intretine relatii intime cu celalalt poate constitui motiv temeinic de divort, potrivit art. 38 alin. 1 C. fam., daca este neintemeiat, iar daca este motivat de starea sanatatii unuia dintre soti, poate duce la divortul prevazut de art. 38 alin. 3 C. fam.

In orice caz, indiferent de motivele care il determina pe un sot sa refuze relatiile intime cu celalalt, acesta din urma nu poate sa invoce calitatea de sot pentru a obtine "executarea" acestei obligatii maritale prin constrangere. Dimpotriva, Codul penal, prin art. 197 alin. 2 lit.b, introdus prin Legea nr. 197/2000, incrimineaza violul savarsit asupra sotului.

49.5. Obligatia de fidelitate

Desi nu este consacrata in mod expres de Codul familiei, existenta obligatiei de fidelitate intre soti nu poate fi pusa sub semnul indoielii, deoarece - prin caracterul sau fundamental - se afla nu numai la baza relatiilor dintre soti, ci si a unor reglementari esentiale pentru raporturile de familie, in general, si de filiatie, in special.

Astfel, potrivit art. 53 C. fam., sotul mamei este tatal copilului nascut sau conceput in timpul casatoriei. Textul consacra prezumtia de paternitate. Or, atunci cand copilul este conceput in timpul casatoriei, aceasta prezumtie se intemeiaza la randul sau pe prezumtia ca sotia si-a respectat obligatia de fidelitate. Insa daca sotia are o asemenea obligatie, pe care C. fam. intemeiaza prezumtia de paternitate, atunci - in virtutea principiului egalitatii dintre soti - si barbatul are o asemenea obligatie.

Incalcarea acestei obligatii, de catre oricare dintre soti, poate constitui motiv temeinic pentru divort, in sensul art. 38 alin. 1 C. fam.

Prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal si a altor legi, a fost abrogat art. 304 C. pen., care incrimina adulterul, definit ca "fapta persoanei casatorite de a avea relatii sexuale afara de casatorie".

50. Aspecte ale independentei reciproce a sotilor

Dincolo de obligatiile lor reciproce, despre care afirmam ca afecteaza, cel putin partial, libertatea lor individuala, se pastreaza, in mod firesc, o relativa independenta a lor, in ceea ce priveste viata lor sociala si profesionala.

50.1. Relatiile sociale ale sotilor

Nici unul dintre soti nu este indreptatit sa controleze si sa isi impuna propriul punct de vedere cu privire la relatiile sociale ale celuilalt sot (incluzand aici intalnirile, comunicarea, in general, si corespondenta de orice fel). Neindoielnic, avem aici in vedere configuratia normala a unor astfel de relatii, compatibile cu viata de familie, si nu situatii care pun in discutie insasi casatoria, prin nerespectarea obligatiilor inerente acesteia, cum sunt cele de coabitare, de a avea relatii conjugale si de fidelitate.

Comportamentul unui sot de a controla relatiile sociale ale celuilalt sau de a-i impune o anumita conduita in aceasta privinta, poate constitui motiv temeinic de divort, in sensul art. 38 alin. 1 C. fam.

50.2. Independenta profesionala a sotilor

Aceasta implica libertatea fiecarui sot de a-si alege profesia, fara nici o discriminare intre barbat si femeie. Cu alte cuvinte, oricare dintre soti are dreptul sa isi aleaga profesia si locul de munca, fara a avea nevoie de consimtamantul celuilalt, iar acesta din urma nu poate interveni asupra deciziei sotului sau. Neindoielnic, intr-un climat familial normal, sotii se vor consulta cu privire la alegerea profesiei si a locului de munca al fiecaruia dintre ei.

Nu se poate interzice, insa, de catre instanta de judecata, la cererea unuia dintre soti, ca celalalt sot sa-si exercite profesia pentru care a optat, chiar daca o asemenea activitate pare sa aduca atingere interesului familiei. Sotii trebuie sa rezolve singuri asemenea neintelegeri, legate de exercitarea profesiei. In cazul in care exercitarea profesiei ar fi incompatibila cu viata de familie si sotii nu ajung la un acord, singura solutie judiciara este divortul.

Dincolo de aspectul nepatrimonial, pot exista si implicatii patrimoniale legate de exercitarea profesiei unuia dintre soti, care tin de regimul matrimonial. Astfel, se pune problema naturii juridice a veniturilor din munca, care sunt considerate bunuri comune ale sotilor. Un alt aspect, il reprezinta participarea unuia dintre soti la exercitarea profesiei de catre celalalt sot De lege lata, acest aspect nu este expres reglementat, dar in alte legislatii se regaseste regula potrivit careia sotul care a participat efectiv la activitatea profesionala a celuilalt sot poate obtine o compensatie, in masura imbogatirii acestuia din urma, daca participarea sa a depasit limitele obligatiei de sprijin material si ale obligatiei de a contribui la cheltuielile casatoriei. De lege ferenda, Proiectul Codului civil reglementeaza expres acest aspect. Facand aplicatia principiului imbogatirii fara justa cauza, apreciem ca si de lege lata, chiar in lipsa unei reglementari exprese, se poate da aceasta solutie, cu atat mai mult cu cat aceasta este de natura sa restabileasca echilibrul patrimonial dintre soti si sa amelioreze situatia patrimoniala a sotului (de regula a femeii) care contribuie la activitatea profesionala a celuilalt sot.

Totusi, aplicarea acestui text implica unele distinctii:

- este posibil ca celalalt sot sa colaboreze in cadrul indatoririi generale de sprijin reciproc intre soti, fara a fi vorba de o "participare efectiva" la activitatea profesionala a acestuia din urma; in acest caz, nu are dreptul la o compensatie;

- sotul "colaborator" poate sa actioneze in calitate de mandatar al celuilalt sot si atunci se va aplica dreptul comun in materia contractului de mandat;

- intre soti se poate incheia un contract de munca si atunci raporturile dintre soti vor fi raporturi de munca, in temeiul carora sotul colaborator are dreptul la salariu.

Prin urmare, dreptul la compensatie exista daca un sot a participat efectiv, o perioada de timp indelungata la activitatea celuilalt sot, fara a pretinde sau a primi o remuneratie

50.3. Cetatenia sotilor

Casatoria nu are nici un efect asupra cetateniei sotilor, deoarece aceasta nu se pierde si nu se dobandeste prin casatorie (art. 3 din Legea nr. 21/1991 privind cetatenia romana).

Sectiunea 2

Efectele casatoriei cu privire la capacitatea de exercitiu

51. Dobandirea capacitatii de exercitiu prin casatorie

Potrivit art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954, "minorul care se casatoreste dobandeste, prin aceasta, capacitate deplina de exercitiu". Intrucat art. 4 C. fam. prevede ca numai femeia se poate casatori inainte de varsta de 18 ani - cand, conform aceluiasi art. 8 alin. Din Decretul nr. 31/1954, se dobandeste capacitatea deplina de exercitiu -, rezulta ca numai femeia poate dobandi capacitate deplina de exercitiu ca urmare a incheierii casatoriei.

Sectiunea 3

Efectele casatoriei cu privire la relatiile

patrimoniale dintre soti

Sub-sectiunea 3.1.

Regimul matrimonial

52. Precizari preliminare

Casatoria se bazeaza nu numai pe prietenia si afectiunea reciproca a sotilor (art. 2 C. fam.), ci implica si o componenta patrimoniala: viata de familie - ca orice existenta, de altfel - presupune, cu necesitate, dobandirea, acumularea si utilizarea de valori materiale, fara de care nu ar fi posibila. Chiar daca indeobste se afirma ca raporturile patrimoniale dintre soti sunt mai putin importante decat cele personale nepatrimoniale, fiind un accesoriu al acestora, este evident ca ele sunt inerente casatoriei si nu pot ramane indiferente legiuitorului. De aceea, in forme si dimensiuni diferite de la tara la tara, raporturile patrimoniale dintre soti au fost intotdeauna reglementate, fiind cunoscute sub denumirea generica de regim matrimonial.

53. Definitie si clasificare

Regimul matrimonial este ansamblul de norme juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale dintre soti, intre ei, si raporturile patrimoniale dintre soti si terti.

Spre deosebire de legislatia din Romania, care cunoaste un singur regim matrimonial, prevazut de lege (art. 29-36 C. fam.), alte legislatii reglementeaza mai multe tipuri de regimuri matrimoniale, astfel incat este posibila clasificarea lor, dupa o serie de criterii diferite.

54. Criteriul izvorului (sau al sursei) regimului matrimonial

Dupa acest criteriu, regimurile matrimoniale se impart in doua categorii:

54.1. Regimuri matrimoniale legale

Acestea sunt prevazute de lege si ele se aplica sotilor daca acestia nu convin altfel (au caracter supletiv) sau daca legea nu le permite sa aleaga un alt regim matrimonial (cum este cazul actualului regim matrimonial, prevazut de art. 29-36 C. fam.).

54.2. Regimuri matrimoniale conventionale

Acestea sunt regimuri matrimoniale alese de soti prin conventia lor (conventia matrimoniala) dintre regimurile prevazute de lege si de la care sotii pot sa deroge, intr-o anumita masura, daca legea le-o permite.

55. Criteriul gradului de maleabilitate (posibilitatea sotilor de a schimba regimul matrimonial)

Potrivit acestui criteriu, regimurile matrimoniale sunt de doua feluri:

55.1. Regimuri matrimoniale mutabile

Aceste regimuri matrimoniale pot fi modificate sau chiar inlocuite de soti, in timpul casatoriei, cu un alt regim matrimonial. Majoritatea sistemelor de drept reglementeaza caracterul mutabil al regimului matrimonial.

55.2. Regimuri matrimoniale imutabile

Acest tip de regim matrimonial este caracterizat prin "pietrificarea" sa, legea interzicand cu strasnicie sotilor orice derogare de la regimul care li se aplica, indiferent ca acesta este rezultatul alegerii lor sau al prevederilor legii. Caracterul imutabil al regimului matrimonial a fost cunoscut si de unele sisteme de drept democratice, care au renuntat insa la acest tip de reglementare; in general, insa, acesta este o caracteristica a sistemelor de drept inflexibile, proprii societatilor totalitare, cum a fost cazul Romaniei inainte de 1989. Surprinzator, chiar dupa transformarile democratice din societatea romaneasca de dupa Decembrie 1989 a fost perpetuata imutabilitatea regimului matrimonial prevazut de art. 29-36 C. fam.

56. Criteriul structurii interne a regimului matrimonial

Acest criteriu este cel mai complex dintre cele care determina clasificarea regimurilor matrimoniale si duce la identificarea mai multor categorii si sub-categorii ale acestora.

56.1. Regimuri matrimoniale de comunitate

Acestea sunt caracterizate prin existenta unui drept de proprietate comuna a sotilor (uneori devalmase) asupra bunurilor dobandite in timpul casatoriei. Ele pot fi, la randul lor, clasificate, dupa intinderea comunitatii de bunuri a sotilor:

A. Regimuri de comunitate universala

In cadrul acestora, toate bunurile sotilor sunt bunuri comune; desi foarte rar intalnite, se poate spune ca, in cadrul lor, opereaza practic o "confuziune" totala intre patrimoniile sotilor, fiind indiferente data dobandirii bunurilor sau natura lor (cu exceptia bunurilor de uz personal).

B. Regimuri de comunitate partiala

Ele sunt caracterizate prin prezenta, in patrimoniul sotilor atat a bunurilor comune (de regula, cele dobandite in timpul casatoriei), cat si a unor bunuri proprii (determinate ca atare de data dobandirii sau de natura lor). In cadrul acestor regimuri, patrimoniul fiecarui sot cuprinde dreptul asupra bunurilor sale proprii, precum si dreptul asupra partii ce ii revine din bunurile comune.

56.2. Regimuri matrimoniale de separatie de bunuri

In cadrul acestor regimuri, sotii au numai bunuri proprii, indiferent de data dobandirii sau natura lor. Cu alte cuvinte, nu exista o masa de bunuri comune; daca sotii au in proprietate comuna anumite bunuri, asupra acestora poarta un drept de proprietate comuna pe cote parti, iar in patrimoniul fiecarui sot intra cota parte ideala si abstracta din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv.

56.3. Regimuri matrimoniale mixte

Acestea sunt regimuri eterogene, caracterizate prin "sincretismul" regulilor specifice celor doua categorii de regimuri descrise mai sus: cele de comunitate si cele de separatie. Dupa izvorul eterogenitatii lor, ele pot fi subclasificate in doua categorii:

A. Regimuri matrimoniale al caror caracter eterogen este intrinsec, adica face parte din natura sa intima, cum este regimul participarii la achizitii.

Cunoscut de legislatii ca cele din Germania, Elvetia sau Quebec (unde este reglementat ca regim legal, supletiv), sau Franta (unde are caracter conventional) regimul participarii la achizitii este, pe parcursul sau, un regim de separatie de bunuri, pentru ca la momentul incetarii sale sa se faca o evaluare a bunurilor fiecarui sot, raportata la momentul inceputului regimului matrimonial. Daca cresterea in valoare a bunurilor unui sot este mai mare decat a celuilalt, cel dintai va plati celui din urma jumatate din aceasta diferenta de valoare. Se poate spune ca regimul matrimonial al participarii la achizitii este unul ideal, deoarece imbina independenta patrimoniala a sotilor, proprie regimurilor de separatie, cu ideea de comunitate, specifica solidaritatii si comuniunii familiale.

B. Regimuri matrimoniale al caror caracter eterogen este extrinsec, fiind determinat ca atare de soti, care adauga unui regim matrimonial dominant o serie de reguli specifice altui regim. Aceasta a fost situatia - in reglementarea din Codul civil roman anterioara Codului familiei - a regimului dotal, pe care sotii puteau grefa o "societate de achizitii" (fostele art. 1287-1293 C. civ.).

Regimul dotal a fost un regim de separatie de bunuri, caracterizat prin inalienabilitatea bunurilor dotale. In cadrul acestui regim, sotii puteau conveni asupra unei "societati de achizitii", asemanatoare - ca efecte - cu regimul participarii la achizitii, descris mai sus.

57. Criteriul numarului de regimuri matrimoniale recunoscute de lege

Dupa acest criteriu, regimurile matrimoniale sunt de doua feluri:

57.1. Regimuri matrimoniale pluraliste

In cadrul acestora, legiuitorul reglementeaza doua sau mai multe regimuri matrimoniale, conventionale (care pot fi alese prin conventia partilor) sau legale (supletive - care se aplica in lipsa conventiei partilor).

57.2. Regimuri matrimoniale moniste

Dupa cum arata si notiunea, acestea sunt regimuri matrimoniale unice, prevazute ca atare de lege, si - pe cale de consecinta - obligatorii, deoarece sotii nu au posibilitatea de a alege intre mai multe regimuri matrimoniale. Ele sunt specifice sistemelor legale inflexibile, de sorginte totalitara, dar pot fi intalnite accidental si in societati democratice (unde reprezinta, desigur, un paradox), cum este cazul Codului familiei din Romania.

58. Regimul primar imperativ

In cadrul sistemelor de drept care cunosc regimuri matrimoniale pluraliste, exista un set de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soti dincolo de vointa lor si indiferent de regimul matrimonial pe care si l-ar fi ales. Aceste norme juridice reprezinta osatura indispensabila oricarui regim matrimonial, care se aplica sotilor imediat dupa casatorie, fiind menite sa asigure o minima coeziune patrimoniala familiei si protectia intereselor pecuniare ale acesteia. Datorita ratiunilor care il impun, orice conventie contrara regimului primar imperativ este lovita de nulitate absoluta.

Elementele principale ale regimului primar imperativ sunt, de regula:

a) regimul juridic al locuintei familiei, chiar daca aceasta este proprietatea numai a unuia dintre soti sau este inchiriata; si

b) regimul juridic al cheltuielilor pentru sustinerea casatoriei ("sarcinile casatoriei"), pentru care sotii raspund solidar, chiar daca numai unul dintre ei a contractat datoria si indiferent de regimul matrimonial care li se aplica.

Sub-sectiunea 3.2.

Regimul matrimonial prevazut de codul familiei

59. Reglementare. Consideratii generale

Regimul matrimonial actual este reglementat de art. 29-36 C. fam., care au inlocuit fostele art. 1223-1293 C. civ., care reglementau "contractul de casatorie si drepturile respective ale sotilor". Originea acestui regim matrimonial nu trebuie cautata prea departe: regimul politic comunist, caracterizat printr-o viziune colectivista si gregara asupra raporturilor sociale, precum si printr-o aversiune nedisimulata impotriva libertatii personale, nu putea sa reglementeze decat un regim matrimonial unic, de comunitate, devalmas si inflexibil. De neinteles este faptul ca, in ciuda evolutiei societatii romanesti de dupa 1990 si a unor pertinente luari de pozitie in doctrina impotriva sa, el este pastrat si in ziua de astazi ca atare, neschimbat din 1954 si in vadita neconcordanta cu realitatile societatii romanesti actuale.

60. Principiile regimului matrimonial actual

La baza acestui regim matrimonial stau urmatoarele principii:

A. Egalitatea dintre soti, consacrata de Constitutie, ca si de art. 1 alin. 4 si art. 25 C. fam. Din principiul egalitatii rezulta ca:

a) bunurile sotilor sunt comune sau proprii fara a deosebi dupa cum au fost dobandite de barbat sau de femeie;

b) sotii administreaza, folosesc si dispun impreuna de bunurile comune in timpul casatoriei (art. 35 C. fam.);

c) la desfacerea casatoriei prin divort, in cazul desfiintarii sau la incetarea casatoriei, cand se pune problema lichidarii regimului matrimonial si impartirii bunurilor comune nu se poate face nici o discriminare bazata pe sex. Aceasta nu inseamna, insa, ca bunurile se vor imparti intotdeauna in cote egale, deoarece criteriul in raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecarui sot din bunurile comune este contributia efectiva pe care fiecare a avut-o la dobandirea si conservarea acestor bunuri.

B. Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soti s-a facut in ideea ca acestea nu au o existenta de sine-statatoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soti. Comunitatea de bunuri a fost reglementata ca o masa de bunuri afectata realizarii sarcinilor casatoriei.

C. Munca femeii, depusa in gospodarie si pentru educarea copiilor, constituie o contributie la dobandirea bunurilor comune. Aceasta solutie a fost consacrata in practica judecatoreasca chiar inainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constitutiei din 1948, care a consacrat principiul egalitatii dintre sexe, cand s-a decis ca, desi sotii erau casatoriti sub imperiul separatiei de patrimonii, bunurile dobandite in timpul casatoriei erau bunuri proprietate comuna, chiar daca erau dobandite doar de barbat, data fiind aceasta contributie "indirecta" a femeii. Acest principiu s-a mentinut si sub imperiul Codului familiei, desi nu a fost prevazut expres ca atare.

In lumina egalitatii in drepturi a sotilor, acest principiu ar trebui reformulat, in sensul ca munca oricaruia dintre soti - si nu numai a femeii - in gospodarie si pentru educarea copiilor constituie o contributie la dobandirea bunurilor comune.

61. Trasaturile regimului matrimonial actual

Pornind de la caracterizarile si clasificarile regimurilor matrimoniale, in general, prezentate mai sus, putem identifica urmatoarele trasaturi ale regimului matrimonial reglementat de Codul familiei:

A. Este un regim de comunitate partiala, deoarece:

a) Din punctul de vedere al bunurilor, sotii au doua categorii de bunuri: comune (art. 30 C. fam.) si proprii (art. 31 C. fam.). Asupra bunurilor comune sotii au un drept de proprietate in devalmasie ("de-a valma"), care se caracterizeaza prin aceea ca nici dreptul nu este divizat pe cote-parti si nici bunul nu este impartit in materialitatea sa. Regula este ca bunurile sunt comune (art. 30 alin. 1 C. fam.), iar exceptia ca anumite categorii de bunuri sunt proprii (art. 31 C. fam). Este deci un regim precumpanitor de comunitate, in care separatia de bunuri are un caracter limitat, subsidiar.

b) Din punctul de vedere al datoriilor, soti au, de asemenea, doua categorii de datorii: comune (art. 32 C. fam.) si proprii (art. 33 C. fam.). Principiul este insa invers decat acela aplicabil in cazul bunurilor, pentru, de regula, datoriile fiecarui sot sunt proprii, iar comune sunt numai categoriile de datorii expres prevazute de lege.

B. Este un regim matrimonial legal, unic, obligatoriu si imutabil incompatibil cu vreun regim matrimonial conventional si imposibil de modificat sau inlocuit in timpul casatoriei. Aceste trasaturi decurg din prevederile art. 30 alin. 2 C. fam. Astfel, dupa ce alin. 1 al textului prevede ca "bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor", alin. 2 dispune: "Orice conventie contrara este nula."

62. Domeniul de aplicare a art. 30 alin. 2 Codul familiei

In interpretarea art. 30 alin. 2 C. fam. s-a pus problema de a stabili sfera actelor juridice interzise si respectiv sfera actelor juridice permise sotilor.

62.1. Actele juridice interzise

Pentru identificarea actelor juridice contrarii art. 30 alin. 2 C. fam., trebuie sa analizam mai multe situatii posibile:

A. Din punctul de vedere al partilor care incheie asemenea acte, se poate afirma ca textul se refera atat la conventiile incheiate intre ei de viitorii soti inainte de casatorie (asa-numitele "conventii matrimoniale", inexistente in legislatia noastra actuala), cat si la conventiile incheiate de soti in timpul casatorie, precum si la conventiile incheiate de viitorii soti sau de catre soti cu terte persoane, daca prin acestea s-ar aduce atingere regimului comunitatii legale de bunuri.

De exemplu, in practica judecatoreasca s-a decis ca este nula intelegerea dintre soti in sensul ca anumite bunuri dobandite in timpul casatoriei sunt bunuri proprii ale unuia dintre soti (daca ele nu se incadreaza in categoriile de exceptie prevazute de art. 31 C. fam.), precum si conventia prin care sotii ar inlatura caracterul devalmas al proprietatii si ar stabili, in timpul casatoriei, cotele-parti in care ar urma sa se imparta bunurile comune.

B. Din punctul de vedere al continutului unor asemenea acte, se considera, in general, ca sunt oprite atat conventiile prin care s-ar micsora ori suprima masa bunurilor comune, cat si conventiile prin care s-ar mari masa bunurilor comune pe seama bunurilor proprii ale unuia dintre soti.

a) In ceea ce priveste actele prin care s-ar micsora sau suprima masa bunurilor comune, sotii nu pot sa aleaga un regim al separatiei de bunuri sau sa stabileasca prin conventie ca si alte bunuri decat cele enumerate de art. 31 C. fam. sa fie bunuri proprii; un sot nu poate dona singur un bun comun; este nula declaratia unuia dintre soti prin care ar recunoaste ca nu a avut nici o contributie la dobandirea bunurilor comune sau prin care ar renunta, in favoarea celuilalt sot, la dreptul de a dispune numai impreuna de bunurile comune.

b) In ceea ce priveste actele prin care s-ar mari masa bunurilor comune pe seama bunurilor proprii ale unuia dintre soti, s-a considerat uneori ca acestea n-ar intra sub sanctiunea nulitatii prevazute de art. 30 alin. 2, deoarece nu exista un text care sa interzica expres extinderea comunitatii de bunuri. Alteori s-a sustinut insa ca si aceste conventii sunt nule, astfel incat marirea comunitatii de bunuri pe seama bunurilor proprii ale unuia dintre soti nu se poate realiza decat in mod exceptional, in conditiile art. 31 lit. b C. fam., orice alte mijloace fiind excluse. Intr-adevar, in contextul art. 31 lit. b ii este permis unui sot sa doneze celuilalt sot un bun propriu cu clauza intrarii acestuia in comunitatea de bunuri. Se asigura astfel echilibrul intre interesele comune ale sotilor si interesul personal al fiecaruia dintre soti si se mentine regimul matrimonial al comunitatii partiale de bunuri.

Practica judiciara este, se pare, favorabila, primei interpretari. Astfel, s-a decis ca atunci cand, inainte de casatorie, unul dintre viitorii soti dobandeste un imobil pe numele sau, dar cu contributia substantiala a celuilalt, ambii convenind ca imobilul sa devina bun comun in devalmasie de la data incheierii casatoriei, conventia este valabila si isi va produce efectele din momentul casatoriei. In acest caz, potrivit art. 31 lit. a bunul ar fi trebuit sa fie propriu al sotului care l-a dobandit, fiind achizitionat inainte de casatorie, dar prin conventia sotilor a devenit bun comun de la data incheierii casatoriei. Aceasta ar fi o conventie sub conditia suspensiva a incheierii casatoriei, conditie care insa, daca se realizeaza nu produce efect retroactiv, ci numai pentru viitor, deoarece bunul nu poate fi considerat comun de la data dobandirii, ci doar de la data incheierii casatoriei, fiind, asadar in prezenta unei exceptii de la prevederile art. 1015 teza I C. civ., care prevede: "Conditia indeplinita are efect din ziua in care angajamentul s-a contractat."

Toate aceste controverse demonstreaza neajunsurile reglementarii actuale.

Pe de o parte, nu se poate sustine ca este valabila orice conventie prin care s-ar mari comunitatea de bunuri. De exemplu, nu se vede cum ar fi valabila conventia prin care viitorii soti sau sotii, in timpul casatoriei, ar stipula ca toate bunurile, inclusiv cele prevazute de art. 31 C. fam. ca fiind bunuri proprii, sa devina bunuri comune. Aceasta ar fi o conventie matrimoniala prin care s-ar crea o comunitate extinsa (universala) de bunuri, pe care Codul familiei nu o reglementeaza. In plus, Codul familiei nu prevede regimul unei asemenea conventii matrimoniale, conditiile de valabilitate, forma in care se incheie si, mai ales, conditiile de publicitate pentru a o face opozabila tertelor persoane si a ocroti interesele acestora.

Pe de alta parte insa, practica judiciara scoate in evidenta faptul ca invalidarea unor conventii care au ca obiect bunuri determinate, pe care viitorii soti sau sotii, prin conventia lor, le cuprind in masa bunurilor comune poate conduce la solutii inechitabile, in conditiile in care este vorba de o contributie efectiva a ambelor parti la dobandirea bunului.

Fata de cele aratate, consideram ca, de lege lata, in principiu, nu sunt permise nici conventiile prin care s-ar mari comunitatea de bunuri pe seama bunurilor proprii, afara de cazul in care este vorba de o donatie - directa sau indirecta - facuta de un sot cu privire la un bun propriu, cu clauza intrarii in comunitatea de bunuri (art. 31 lit. b C. fam.), precum si in cazul in care unul dintre viitorii soti sau, dupa caz, sotii in timpul casatoriei, pun in comun efortul lor constand in bunuri proprii si convin ca bunul astfel achizitionat sau rezultat sa fie bun comun. In acest din urma caz, chiar in lipsa unei prevederi legale, solutia consacrata de jurisprudenta se impune din ratiuni de echitate, deoarece altfel ar insemna sa se recunoasca uneia dintre parti doar un drept de creanta, desi aceasta, in fapt, este aceea care a avut o contributie substantiala si nu aduce atingere regimului matrimonial, din moment ce are ca obiect doar un bun determinat, neputandu-se sustine ca, pe aceasta cale, partile urmaresc instituirea intre ele a unui alt regim matrimonial decat cel prevazut de lege.

C. Nulitatea prevazuta de art. 30 alin. 2 C .fam. este o nulitate absoluta care poate fi invocata oricand, de catre orice persoana interesata, si chiar din oficiu, de catre instanta, si care nu poate fi confirmata.

62.2. Acte permise sotilor

Nu intra sub incidenta art. 30 alin. 2 C. fam si deci sunt valabile:

a) conventiile prin care sotii concretizeaza modul de administrare, de folosinta si de dispozitie a anumitor bunuri comune;

b) donatiile intre soti care au ca obiect bunuri proprii; acestea, insa, sunt revocabile, potrivit art. 937 C. civ., prin exceptie de la principiul irevocabilitatii donatiilor. Mentionam ca art. 1307 C. civ. opreste vanzarea intre soti tocmai pentru a-i impiedica sa-si faca donatii irevocabile ascunse sub masca unor contracte de vanzare-cumparare si pentru a-i apara pe terti impotriva actiunii frauduloase a sotilor;

c) testamentul prin care un sot dispune de partea sa din bunurile comune, deoarece acesta produce efecte la decesul testatorului, cand inceteaza casatoria si, respectiv, comunitatea de bunuri.

De lege ferenda, Proiectul Codului civil propune reglementarea posibilitatii sotilor de a incheia conventii matrimoniale, precum si de a modifica regimul matrimonial in timpul casatoriei, iar regimul comunitatii legale de bunuri va deveni unul supletiv (se va aplica sotilor daca acestia nu au ales, prin conventia matrimoniala un alt regim) si flexibil (mutabil).

Sub-sectiunea 3.3.

Structura (compozitia) patrimoniului fiecarui sot

63. Precizari prealabile

Patrimoniul fiecarei persoane cuprinde drepturi (activul patrimonial) si obligatii (pasivul patrimonial). Aceasta structura este pe deplin aplicabila patrimoniului fiecarui sot, in care se regasesc atat drepturile asupra bunurilor comune (art. 30 C. fam.) si asupra bunurilor proprii (art. 31 C. fam.), cat si datoriile: comune (art. 32 C. fam.) si proprii (art. 33 C. fam.).

Putem spune, asadar ca activul matrimonial cuprinde bunurile comune ale sotilor si bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti, iar pasivul matrimonial cuprinde datoriile comune ale sotilor, precum si datoriile proprii ale fiecaruia dintre ei.

64. Calificare. Criteriile generale de determinare a bunurilor comune

Dupa cum am aratat, regimul comunitatii legale de bunuri presupune ca fiecare sot are in patrimoniul sau bunuri comune si proprii. Un bun este comun daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

a) este dobandit de oricare dintre soti in timpul casatoriei (art. 30 alin. 1 C. fam.) si

b) nu face parte dintre categoriile de bunuri proprii prevazute ca atare de C. fam (art. 31 C. fam.).

Rezulta ca pentru calificarea unui bun ca fiind comun contributia efectiva a fiecarui sot la dobandirea lui nu este o conditie esentiala, deoarece aceasta contributie este presupusa de lege, prin insusi faptul instituirii comunitatii legale de bunuri. Contributia directa sau indirecta a fiecarui sot intereseaza insa in momentul in care se pune problema determinarii cotelor-parti care se cuvin fiecarui sot, in cazul impartirii bunurilor comune.

65. Analiza art. 30 alin. 1, Codul familiei

Potrivit acestui text, "bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt de la data dobandirii bunuri comune ale sotilor". Dupa cum se poate vedea, textul contine anumite notiuni a caror explicitare permite determinarea bunurilor comune din cadrul activului matrimonial.

65.1. Notiunea de bunuri

Aceasta notiune din textul legal este interpretata in sens larg: bunuri corporale (lucrurile), dar si incorporale (drepturile reale si de creanta, precum si actiunile cu caracter patrimonial); de asemenea, sunt avute in vedere atat bunurile mobile, cat si bunurile imobile. Regimul juridic general al acestor bunuri este cel determinat prin Constitutie si, dupa caz, celelalte legi.

De exemplu, nu pot fi bunuri comune, bunurile care fac parte din domeniul public al statului si al unitatilor administrativ-teritoriale si care nu sunt susceptibile de apropriere privata, in conditiile art. 136 din Constitutie si ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia. De asemenea, in ceea ce priveste terenurile, circulatia juridica a acestora este reglementata de Titlul X din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente.

Precizam ca notiunea de bunuri comune este mai cuprinzatoare decat aceea de proprietate comuna a sotilor, deoarece bunurile comune nu se refera doar la dreptul de proprietate comuna a sotilor, ci si la celelalte drepturi reale, precum si la drepturile de creanta. Mai mult, se considera ca in sfera bunurilor comune trebuie cuprinsa nu numai dobandirea unui drept, ci si posesiunea asupra unui bun, cu titlul unei asa-zise "comunitati de fapt".

65.2. Notiunea de dobandire

In sensul art. 30 alin. 1 C. fam., a dobandi inseamna a deveni titularul unui drept real sau de creanta, prin intermediul unor acte sau fapte juridice

Cateva precizari sunt necesare:

A. Bunurile devin comune fara a deosebi, in principiu, intre modurile de dobandire, cu exceptia bunurilor dobandite prin mostenire legala si a bunurilor dobandite prin donatie sau testament, care, potrivit art. 31 lit. b C. fam. sunt bunuri proprii, afara de cazul in care dispunatorul a prevazut ca sunt comune. Prin urmare, in ceea ce priveste drepturile reale, bunul devine comun fie ca a fost dobandit printr-un mod originar (accesiunea, uzucapiunea, dobandirea bunurilor mobile prin posesiunea de buna-credinta), fie printr-un mod derivat (contractul, hotararea judecatoreasca constitutiva de drepturi). Tot astfel, in ceea ce priveste drepturile de creanta, nu intereseaza, in principiu, modul lor concret de dobandire (contractul sau actul unilateral, faptul juridic licit sau ilicit).

Cu toate acestea, in ceea ce priveste uzucapiunea, ca mod de dobandire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, in literatura juridica exista o controversa. Pe de o parte, se considera ca, in cazul uzucapiunii de 30 de ani, bunul este comun, daca data cand a inceput sa curga termenul de uzucapiune se situeaza in timpul casatoriei, deoarece uzucapiunea retroactiveaza si, deci, uzucapantul este considerat ca devenit proprietarul bunului din momentul cand a facut primul act de posesiune. Tot astfel, in cazul uzucapiunii de 10 pana la 20 de ani, avand in vedere efectul retroactiv al uzucapiunii, bunurile astfel dobandite vor fi comune, daca data justului titlu se situeaza in timpul casatoriei. Pe de alta parte, se considera ca intre soti nu se aplica efectul retroactiv al uzucapiunii si, deci, intereseaza doar ca termenul de uzucapiune sa se implineasca in timpul casatoriei; mai mult, in cazul uzucapiunii de scurta durata, bunul este bun comun fara nici o distinctie; dar aceste afirmatii nu se intemeiaza pe o anumita dispozitie legala care sa justifice o solutie derogatorie de la dreptul comun.

B. Bunul devine comun fara a deosebi daca in actul de achizitie au fost trecuti ambii soti sau numai unul dintre ei ori daca a fost dobandit prin munca ambilor soti sau numai prin munca unuia dintre acestia, deoarece art. 30 alin. 1 se refera la bunul dobandit de oricare dintre soti. Un imobil devine comun si in cazul in care actul de dobandire este inscris in cartea funciara numai pe numele unuia dintre soti; pentru opozabilitate fata de terti, neconcordanta intre cartea funciara si starea de drept urmeaza a fi inlaturata prin procedura inscrierii si a dreptului celuilalt sot sau prin notarea in cartea funciara a calitatii de bun comun, potrivit procedurilor prevazute de Legii nr. 7/1996 privind cadastrul si publicitatea imobiliara. Din acest punct de vedere, oricare dintre soti este indreptatit sa solicite inscrierea in cartea funciara a calitatii de bun comun. Intr-adevar, din momentul in care unul dintre soti a dobandit un bun, el devine comun nu in temeiul actului de dobandire, ci in temeiul legii.

65.3. Sintagma in timpul casatoriei

Pentru a califica un bun ca fiind comun dobanditorul trebuie sa aiba calitatea de sot. Expresia in timpul casatoriei desemneaza intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii casatoriei si data incetarii, a desfacerii prin divort ori a desfiintarii casatoriei putative.

Unele precizari sunt, de asemenea, necesare:

A. Momentul incheierii casatoriei este acela in care ofiterul de stare civila constata existenta consimtamantului viitorilor soti si ii declara casatoriti. Deci sunt bunuri comune numai bunurile dobandite dupa momentul incheierii casatoriei, iar bunurile dobandite inainte de incheierea casatoriei sunt proprii ale sotului care le-a dobandit.

Prin exceptie, in practica judecatoreasca, s-a decis ca, desi imobilul a fost dobandit inainte de casatorie, dar cu contributia substantiala a celuilalt viitor sot, bunul va fi comun, de la data incheierii casatoriei, daca viitorii soti au convenit in acest sens. Prin urmare, desi un asemenea imobil nu a fost dobandit in timpul casatoriei, data fiind conventia partilor, va fi bun comun sub conditia incheierii casatoriei si numai de la data incheierii casatoriei.

B. Incetarea casatoriei are loc, potrivit art. 37 alin. 1 C. fam., prin moartea sau prin declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti. Asadar sunt bunuri comune numai bunurile dobandite pana la data mortii fizic constatate sau pana la data mortii stabilita prin hotararea judecatoreasca. In legatura cu hotararea declarativa de moarte se pot pune doua probleme:

a) daca se rectifica data mortii (art. 18 alin. final din Decretul nr. 31/1954 si art. 42 si 43 din Decretul nr. 32/1954), bunul este comun sau propriu in functie de noua data a mortii, care poate fi anterioara sau ulterioara fata de prima;

b) daca se anuleaza hotararea declarativa de moarte (art. 20 din Decretul nr. 31/1954 si art. 42 din Decretul nr. 32/1954), pentru ca cel declarat mort este inca in viata, aceasta inseamna ca niciodata nu a incetat casatoria si, deci, bunurile astfel dobandite sunt bunuri comune, desi, aparent, cat timp hotararea si-a produs efectele, bunurile dobandite de sotul celui declarat mort au fost considerate bunuri proprii. Daca insa sotul celui declarat mort s-a recasatorit, avand in vedere ca, potrivit art. 22 C. fam., dupa anularea hotararii declarative de moarte prima casatorie este considerata desfacuta pe data incheierii celei de a doua casatorii, atunci comunitatea de bunuri a primei casatorii a existat pana in momentul incheierii celei de a doua casatorii. Precizam insa ca aceasta solutie presupune ca sotii din cea de a doua casatorie au fost de buna credinta la incheierea ei, adica n-au cunoscut ca sotul din prima casatorie, declarat mort prin hotarare judecatoreasca, este inca in viata. Daca au fost de rea-credinta, atunci art. 22 C. fam. nu se aplica, deoarece inseamna ca a doua casatorie a fost incheiata prin fraudarea legii si deci este lovita de nulitate absoluta (art. 19 raportat la art. 5 C. fam.), sotul recasatorit fiind in situatia de bigamie; in acest caz, inseamna ca nu a incetat niciodata sa existe comunitatea de bunuri din prima casatorie, iar pentru cea de a doua casatorie o asemenea comunitate de bunuri nu exista.

C. In ceea ce priveste desfacerea casatoriei prin divort, potrivit art. 39 C. fam. casatoria este desfacuta din ziua cand hotararea prin care s-a pronuntat divortul a ramas irevocabila; iar fata de terti, efectele patrimoniale ale casatoriei inceteaza de la data cand s-a facut mentiune despre hotararea de divort pe marginea actului de casatorie sau de la data cand ei au cunoscut divortul pe alta cale. Rezulta ca sunt bunuri comune, bunurile dobandite pana la data ramanerii irevocabile a hotararii de divort; tertii insa sunt indreptatiti sa considere drept bunuri comune si pe acelea care au fost dobandite dupa aceasta data, dar pana la efectuarea mentiunii despre divort pe actul de casatorie sau, desi nu s-a facut mentiunea, pana la data la care ei au luat cunostinta, pe alta cale despre divort.

D. In ceea ce priveste desfiintarea casatoriei lovite de nulitate absoluta sau relativa, in principiu, intrucat nulitatea casatoriei produce efecte retroactive se considera ca nu a existat niciodata comunitatea de bunuri. Exceptia de la acest principiu o constituie casatoria putativa, adica acea casatorie lovita de nulitate absoluta sau relativa, la incheierea careia cel putin unul dintre soti a fost de buna - credinta (art. 23 si 24 C. fam.). In acest context, intereseaza faptul ca sotul de buna-credinta la incheierea unei casatorii lovite de nulitate pastreaza, pana la data desfiintarii casatoriei de catre instanta judecatoreasca, calitatea de sot dintr-o casatorie valabila; or, aceasta inseamna ca, in cazul casatoriei putative, daca cel putin unul dintre soti a fost de buna-credinta la incheierea casatoriei, bunurile dobandite pana la data ramanerii definitive a hotararii prin care se desfiinteaza casatoria sunt bunuri comune.

E. Referitor la bunurile dobandite de soti in timpul separatiei lor in fapt, acestea sunt bunuri comune, pentru urmatoarele argumente:

a) separatia in fapt nu atrage dupa sine incetarea sau desfacerea casatoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobandite in timpul casatoriei;

b) legea nu contine nici o derogare in privinta acestor bunuri;

c) daca nu s-ar da o asemenea solutie, ar insemna ca sotii ar avea posibilitatea sa schimbe regimul matrimonial, separandu-se in fapt inainte de dobandirea anumitor bunuri si determinand, pe aceasta cale, un alt regim juridic al acelor bunuri decat cel prevazut de art. 30 C. fam.

Cu toate acestea, separatia in fapt a sotilor prezinta interes in ceea ce priveste contributia fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune. Astfel, daca sotul ramas in locuinta comuna, dupa despartirea in fapt, a suportat sarcinile gospodariei si a dobandit anumite bunuri comune, fara contributia celuilalt sot, , se va putea constata - pe baza probelor administrate - ca, astfel, cota lui de contributie la dobandirea si conservarea bunurilor comune este mai mare decat a celuilalt sot. Tot astfel, in jurisprudenta s-a decis ca, in cazul bunurilor cumparate cu plata pretului in rate, valoarea bunului proportional cu ratele platite doar de unul dintre soti dupa separatia in fapt nu constituie bun propriu, ci doar mareste contributia acelui sot la dobandirea bunurilor comune.

F. In sfarsit, daca sunt bunuri comune numai bunurile dobandite in timpul casatoriei, rezulta - per a contrario - ca bunurile dobandite de catre concubini, deci "in afara casatoriei" nu sunt bunuri comune.

Intr-adevar, regimul comunitatii de bunuri nu se aplica concubinilor, care sunt supusi dreptului comun in ceea ce priveste raporturile juridice patrimoniale dintre ei. Daca un concubin dobandeste un bun cu contributia celuilalt concubin, atunci bunul este proprietatea aceluia care l-a dobandit, iar celalalt nu are decat un drept de creanta. De asemenea, se poate constata si existenta unui drept de proprietate pe cote-parti asupra bunurilor dobandite in timpul concubinajului, daca se face dovada ca partile s-au inteles in acest sens. Mai mult, avand in vedere solutiile din practica judecatoreasca, concubinii pot conveni ca un bun dobandit de unul dintre ei, cu contributia substantiala a celuilalt, sa fie considerat bun comun de la data incheierii casatoriei, daca ei se vor casatori.

De exemplu, s-a decis ca, in raport cu imprejurarile cauzei, faptul ca doua persoane au trait in concubinaj si ca au construit impreuna o casa, contribuind fiecare dupa posibilitati, poate fi de natura sa justifice concluzia ca partile au inteles sa devina coproprietari asupra constructie, si nu ca unul sa aiba doar un drept de creanta.

De asemenea, avand in vedere faptul ca, in timpul concubinajului de lunga durata concubinii pot dobandi impreuna bunuri avand o cantitate insemnata si o valoare ridicata, s-a decis ca, pentru impartirea acestor bunuri proprietate pe cote-parti, se poate recurge - prin analogie - la prevederile Codului familiei, pentru a se determina proportia in care fiecare concubin a contribuit la dobandirea bunurilor, la fel ca in cazul sotilor. Astfel, bunurile devin proprietate comuna pe cote-parti in functie de contributia la dobandirea bunurilor, indiferent pe numele caruia dintre ei s-a facut actul de cumparare, iar dovada cu martori este admisibila pentru a face dovada contributiei. Se vorbeste, astfel, de o tendinta de penetrare a unor dispozitii aplicabile comunitatii de bunuri a sotilor spre proprietatea pe cote-parti a concubinilor, mai ales din ratiuni de ordin practic, cu ocazia partajului In principiu, insa, dificultatile raman, deoarece, in cazul concubinilor, dovada coproprietatii si a cotei fiecarui concubin trebuie facuta in raport cu fiecare bun si nu in raport cu ansamblul bunurilor comune, ca in cazul sotilor.

In cazul concubinajului urmat de casatorie, pot exista atat bunuri proprii, cat si bunuri proprietate comuna pe cote-parti, precum si bunuri comune dobandite in timpul casatoriei. Precizam faptul ca, in cazul bunurilor dobandite in timpul concubinajului, cota-parte a fiecarui concubin este bun propriu, dobandit inainte de casatorie (art. 31 lit. a C. fam.), deci aceste bunuri proprietate comuna pe cote parti urmeaza regimul de drept comun, iar nu regimul bunurilor comune.

65.4. Data dobandirii bunurilor

Potrivit art. 30 alin. 1 bunurile dobandite in timpul casatoriei sunt bunuri comune de la data dobandirii lor, adica de la data la care oricare dintre soti devine titularul dreptului real sau de creanta. In cazul drepturilor reale, nu intereseaza data la care unul dintre soti intra in posesia bunului, ci data dobandirii dreptului real (de exemplu, in cazul in care contractul de vanzare cumparare s-a incheiat inainte de casatorie, dar bunul a fost predat in timpul casatoriei, bunul este propriu deoarece, potrivit art. 1295 C. civ., vanzarea este translativa de proprietate la momentul realizarii acordului de vointa, chiar daca bunul nu s-a predat si pretul nu s-a platit). Tot astfel, creantele nascute inainte de casatorie, dar realizate in timpul casatoriei nu sunt bunuri comune, dupa cum creantele nascute in timpul casatoriei, dar realizate dupa casatorie sunt bunuri comune.

Data dobandirii bunurilor comune ridica anumite dificultati in practica, in anumite situatii, dintre care pot fi mentionate urmatoarele:

A. Cazul in care un sot dobandeste un drept de creanta care il indreptateste sa pretinda transmiterea dreptului de proprietate asupra unu lucru. S-a considerat, intr-o asemenea ipoteza, ca data dobandirii dreptului de proprietate este data dobandirii dreptului de creanta care indreptateste la transmiterea proprietatii. Riguros exact, insa, este vorba de doua bunuri care intra succesiv in patrimoniul unuia dintre soti: dreptul de creanta este el insusi un bun si are o anumita data a dobandirii, iar dreptul de proprietate este un alt bun care are o alta data a dobandirii. Faptul ca dreptul de proprietate a fost dobandit in temeiul unui drept de creanta care l-a indreptatit pe titular la dobandirea dreptului real nu are relevanta, deoarece este vorba de drepturi distincte, care se succed in timp.

Problema calificarii juridice se poate pune, de exemplu, in cazul in care dreptul de creanta este dobandit inainte de casatorie, iar dreptul de proprietate in timpul casatoriei si, deci, dreptul de creanta este bun propriu, dar dreptul de proprietate este bun comun; sau, invers, dreptul de creanta este dobandit in timpul casatoriei, dar dreptul de proprietate se transmite dupa desfacerea sau incetarea casatoriei, cand dreptul de creanta este bun comun, dar dreptul de proprietate este bun propriu.

Practic, problema s-a pus in cazul contractului de construire a unei locuinte cu credit incheiat in conditiile legii. Dreptul de proprietate asupra constructiei nu se dobandeste pe data incheierii contractului de construire, deoarece, fiind vorba de un bun viitor, constructia nu exista inca. In temeiul contractului de construire se dobandeste un drept de creanta care indreptateste la transmiterea proprietatii asupra constructiei; dreptul de proprietate se dobandeste ulterior, pe data procesului-verbal de predare primire a constructiei. Prin urmare, daca se incheie contractul de construire inainte de casatorie, dar predarea-primirea locuintei are loc in timpul casatoriei, dreptul de creanta este bun propriu, dar dreptul de proprietate asupra constructiei este bun comun, afara de cazul in care pretul a fost achitat integral inainte de casatorie, cand dreptul de proprietate va fi bun propriu, chiar daca predarea-primirea se face in timpul casatoriei, avand in vedere si principiul subrogatiei reale cu titlu universal, consacrat de art. 31 lit. f. Aceasta este si solutia data in practica judecatoreasca.

Un alt exemplu este acela in care, inainte de casatorie se incheie un antecontract de vanzare-cumparare, urmat de incheierea in timpul casatoriei a contractului de vanzare cumparare. In temeiul antecontractului de vanzare-cumparare se dobandeste un drept de creanta care indreptateste la transmiterea dreptului de proprietate. Dreptul de creanta este bun propriu, dar, intrucat transmiterea proprietatii se realizeaza in timpul casatoriei, bunul va fi considerat comun, afara de cazul in care, sotul titular al dreptului de creanta a achitat integral pretul inainte de casatorie, in executarea antecontractului de vanzare cumparare.

B. Cazul bunurilor dobandite prin actele juridice afectate de modalitati, respectiv termen si conditie. Astfel, in cazul termenului, bunul dobandit in timpul casatoriei printr-o conventie afectata de termen este bun comun, deoarece termenul nu afecteaza insasi existenta dreptului; tot astfel, bunul comun instrainat de soti printr-o conventie afectata de termen nu mai face parte din comunitatea de bunuri.

In cazul conditiei suspensive, bunul nu se considera dobandit pana nu se realizeaza conditia, dar - o data indeplinita conditia, chiar dupa desfacerea sau incetarea casatoriei - bunul va fi comun din momentul incheierii contractului, dat fiind efectul retroactiv al conditiei (art. 1215 C. civ.); invers, bunul comun instrainat sub conditie suspensiva in timpul casatorie nu se va considera ca a iesit din comunitatea de bunuri cat timp nu s-a realizat conditia; dar - o data indeplinita conditia - bunul se considera iesit din comunitatea de bunuri retroactiv, de la data incheierii contractului, chiar daca realizarea conditiei a avut loc dupa desfacerea sau incetarea casatoriei.

In cazul conditiei rezolutorii, bunul astfel dobandit este bun comun de la data contractului, insa daca s-a implinit conditia rezolutorie, dreptul de proprietate comuna a sotilor este desfiintat cu efect retroactiv; bunul comun al sotilor instrainat sub conditie rezolutorie nu mai face parte din comunitatea de bunuri, insa daca se realizeaza conditia, contractul se desfiinteaza cu efect retroactiv si se va considera ca bunul nu a iesit niciodata din comunitatea de bunuri a sotilor.

Natura juridica a anumitor categorii de bunuri

66. Precizari prealabile

Dupa cum am aratat, bunurile dobandite in timpul casatoriei sunt bunuri comune, in conditiile art. 30 alin. 1 C. fam, iar art. 31 C. fam enumara categoriile de bunuri proprii ale sotilor. Cu toate acestea, calificarea anumitor bunuri ca fiind comune sau proprii a fost ori inca este controversata in literatura juridica si in jurisprudenta. In continuare, ne vom referi, pe scurt, la aceste bunuri.

67. Venitul din munca (salariul)

In ceea ce priveste natura juridica a salariului, in tacerea legii, au fost elaborate mai multe teorii:

a) salariul este bun comun;

b) salariul este bun comun dar numai in raporturile dintre soti;

c) salariul este bun propriu;

d) salariul nu este nici bun comun nici bun propriu, dar o data incasat poate fi bun comun sau bun propriu, in functie de afectatiunea care i se da.

Solutia pe care o impartasim si care a fost insusita si de practica judecatoreasca porneste de faptul ca salariul prezinta anumite particularitati: din punctul de vedere al legislatiei muncii, salariul se prezinta sub doua forme, si anume ca drept de creanta (salariul neincasat), respectiv ca drept real, de proprietate (salariul incasat).

Prin urmare, este vorba de doua drepturi distincte cu naturi juridice diferite:

a) salariul ca drept de creanta este bun propriu, calificare ce asigura concordanta cu legislatia muncii;

b) salariul incasat in timpul casatoriei si care se prezinta sub forma unei sume de bani, este bun comun in temeiul art. 30 alin. 1 C. fam.

Este conceptia mixta sau dualista asupra salariului.

Se remarca, asadar, ca salariul, ca drept de creanta, desi este dobandit in timpul casatoriei nu este bun comun, ci bun propriu; pe de alta parte, desi este calificat ca bun propriu, suma de bani incasata cu acest titlu nu mai este bun propriu, ci este bun comun.

De asemenea, salariul incasat, ca bun comun, prezinta anumite particularitati, si anume:

a) nu este doar un bun comun, alaturi de celelalte bunuri comune, ci si un criteriu in raport cu care se stabileste contributia fiecaruia dintre soti la dobandirea bunurilor comune, alaturi de munca in gospodarie si pentru cresterea si educarea copiilor;

b) de regula, bunurile dobandite cu sumele de bani provenite din salariu, sunt bunuri comune, dar o parte din salariu poate fi utilizata pentru dobandirea unor bunuri proprii, precum bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti (art. 31 lit. c), C. fam.) sau pentru satisfacerea unor interese personale, precum achitarea unei pensii de intretinere datorata copilului din afara casatoriei sau dintr-o casatorie anterioara.

Dupa modelul salariului se determina si natura juridica a altor venituri, precum:

a) sumele incasate de un sot cu titlul de pensie in cadrul sistemului de asigurari sociale;

b) bursa sau orice alte venituri primite de un sot, in tara sau in strainatate, pe baza unei conventii de colaborare stiintifica;

c) remuneratia care se cuvine unui sot ca drept patrimonial de autor, in conditiile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe, si care este bun propriu sub forma dreptului de creanta si bun comun daca este incasata in timpul casatoriei.

68. Sumele economisite si depuse la banca

Depunerea unor sume de bani nu schimba natura juridica a acestora, ceea ce inseamna ca sunt, dupa caz, bunuri comune sau proprii, asa cum au fost la data depunerii.

Regimul juridic special privind depunerile la banca nu inlatura aplicarea dispozitiilor C. fam. privind comunitatea de bunuri. Oricare dintre soti poate face un depozit bancar, respectiv poate deschide un cont bancar.

69. Constructiile efectuate de soti sau de unul dintre acestia

In practica pot fi intalnite mai multe situatii, in functie de cine este proprietarul terenului, de natura juridica a mijloacelor folosite, de existenta sau lipsa consimtamantului proprietarului terenului cu privire la edificarea constructiei.

Solutiile practice se desprind din aplicarea prevederilor art. 30 alin. 1 si 31 C. fam., coroborate cu dispozitiile C. civ. in materia accesiunii reale imobiliare (art. 493 si 494 C. civ.).

De exemplu, in cazul in care constructia este ridicata pe terenul bun propriu al unuia dintre soti cu mijloace bunuri comune:

A. Daca un sot ridica o asemenea constructie, cu consimtamantul celuilalt sot, sau daca ambii soti ridica o asemenea constructie, atunci constructia este bun comun. Sotul neproprietar al terenului dobandeste un drept de superficie asupra terenului bun propriu al celuilalt sot. Prin urmare, intr-o asemenea ipoteza nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun in materia accesiunii, deci constructia nu devine bun propriu al sotului proprietar asupra terenului, avand in vedere consimtamantul sotului proprietar al imobilului.

B. Insa, daca sotul constructor, neproprietar al terenului, nu a avut consimtamantul celuilalt sot, proprietar al terenului, chiar daca mijloacele fac parte din comunitatea de bunuri, el se afla in situatia constructorului de rea - credinta, deci sunt aplicabile prevederile art. 494 C. civ. Intr-o asemenea ipoteza, se naste impotriva sotului proprietar al terenului un drept de creanta, care va fi bun comun.

C. Constructia este ridicata de un sot, cu mijloace proprii, pe terenul bun propriu al celuilalt sot; calificarea dreptului asupra constructiei va diferi, in functie de urmatoarele situatii:

a) daca sotul proprietar al terenului a consimtit, atunci sotul constructor va avea un drept de superficie - bun propriu, celalalt sot ramanand proprietarul terenului;

b) daca sotul proprietar al terenului nu a consimtit sau s-a impotrivit, atunci sotul constructor a fost de rea-credinta, fiind aplicabile prevederile dreptului comun, respectiv art. 494 C. civ., iar daca sotul proprietar al terenului nu opteaza pentru demolarea constructiei, potrivit art. 494 alin. 1 si 2, atunci sotul constructor va avea impotriva celuilalt sot un drept de creanta, bun propriu, constand in valoarea materialelor si a manoperei, potrivit art. 494 alin. 3 teza I C. civ.;

D. Constructia este ridicata de un sot cu mijloace care sunt bunuri proprii, dar pe terenul bun comun al sotilor; de asemenea, calificarea dreptului asupra constructiei va depinde de circumstantele concrete ale cauzei, dupa cum urmeaza:

a) daca celalalt sot a consimtit la edificarea constructiei, atunci aceasta este bun propriu al sotului constructor, dar terenul ramane bun comun; precizam ca, atunci cand se folosesc in parte mijloace comune si in parte mijloace proprii, constructia este, in mod corespunzator, in parte bun comun si in parte bun propriu;

b) daca celalalt sot nu a consimtit la edificare, se aplica art. 494 C. civ., iar sotul constructor are un drept de creanta care este bun propriu.

E. In ipoteza in care constructia este ridicata de un sot, cu mijloace comune ale ambilor soti, pe terenul bun comun, dreptul asupra constructiei este bun comun.

F. In cazul constructiilor efectuate de soti pe terenul proprietatea unei terte persoane, trebuie sa se faca distinctia intre raporturile dintre soti si proprietarul terenului si cele dintre soti, intre ei:

a) pe de o parte, raporturile dintre soti si tertul proprietar al terenului sunt supuse Codului civil. Deci, vor fi aplicabile dispozitiile din materia accesiunii (art. 494 C. civ.) si sotii vor dobandi un drept de creanta, dupa cum au fost de buna sau de rea-credinta, ori cele referitoare la dreptul de superficie - dupa caz -, iar sotii vor dobandi un asemenea drept, daca a existat o conventie incheiata cu proprietarul terenului;

b) pe de alta, in raporturile dintre soti, dreptul astfel dobandit in timpul casatoriei, ca drept de creanta sau, dupa caz, ca drept real, va fi bun comun, potrivit art. 30 alin. 1 C. fam.

G. In cazul constructiilor ridicate de soti pe terenul primit in concesiune, potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executarii lucrarilor de constructii, dreptul de concesiune este bun comun sau propriu, dupa cum locuinta este bun comun sau propriu, in functie de prevederile art. 30 si 31 C. fam. Solutia aceasta se impune, deoarece dreptul de concesiune se constituie in vederea edificarii constructiei, fiind - deci - un accesoriu al acesteia.

70. Bunurile dobandite de catre soti cu credit sau cu plata pretului in rate

Intr-o prima solutie, practica judiciara a considerat ca natura juridica a bunului se determina in raport cu timpul in care se platesc ratele (fie ca e vorba de ratele pretului sau ale creditului). Astfel, s-a decis ca, desi contractul de cumparare era incheiat inainte de casatorie, daca ratele sau cel putin o parte din rate se achitau in timpul casatoriei, in aceeasi masura bunul era comun. Ulterior, practica judecatoreasca a revenit la solutia din dreptul comun: data dobandirii bunului cumparat este data incheierii contractului, in functie de care se stabileste daca bunul este propriu (daca data dobandirii este inaintea casatoriei) sau comun (daca data dobandirii este in timpul casatoriei).

Perioada platii ratelor nu are deci importanta pentru determinarea naturii bunului. Cu toate acestea, plata ratelor nu este lipsita de orice consecinta:

a) daca bunul este dobandit inainte de casatorie, iar o parte din rate sunt platite in timpul casatoriei, bunul ramane propriu, dar plata ratelor de catre sotul proprietar poate influenta contributia sa la dobandirea bunurilor comune in ansamblul lor, in sensul diminuarii acestei contributii;

b) daca bunul este dobandit in timpul casatoriei, dar ratele nu au fost integral platite inainte de desfacerea acesteia, bunul este comun, iar la partaj obligatia de plata a restului ratelor va fi inclusa in pasivul masei de impartit.

Rezolvarea problemei este similara si in cazul imobilelor construite cu credit, cand predarea constructiei - bun viitor - are loc ulterior incheierii contractului de credit. Intr-o asemenea ipoteza, intereseaza data procesului-verbal de predare-primire, data la care se dobandeste dreptul de proprietate asupra imobilului.

71. Sporul valorii imobilului bun propriu al unuia dintre soti

Daca acest spor de valoare se realizeaza cu mijloace care sunt bunuri proprii ale sotului proprietar, el va fi bun propriu.

Daca, insa, se realizeaza cu mijloace care sunt bunuri comune, natura de bun propriu sau bun comun a sporului de valoare depinde de urmatoarele imprejurari de fapt:

a) imbunatatirile sau reparatiile efectuate in timpul casatoriei nu au dus la transformarea esentiala a imobilului, ci doar la sporirea valorii lui, caz in care imobilul ramane bun propriu, dar sporul de valoare este bun comun;

b) imbunatatirile sau reparatiile au dus la transformarea esentiala a imobilului, astfel incat acesta a devenit un bun nou, caz in care acest bun va fi comun.

72. Fructele si productele

Datorita naturii lor diferite, si solutiile in ceea ce priveste calificarea lor ca bunuri comune sau poprii sunt diferite, dupa cum este vorba despre fructe sau producte.

A. Fructele bunurilor comune sunt bunuri comune

Fructele bunurilor proprii sunt bunuri proprii, chiar daca nu sunt expres mentionate de art. 31 C. fam. Principalul argument in sprijinul acestei solutii este ca nici nu era necesar sa se prevada expres ca acestea sunt proprii, din moment ce art. 31 C. fam. reglementeaza un drept de proprietate exclusiva, in plenitudinea atributelor sale. Or dreptul de a dobandi in proprietate fructele este un atribut al proprietatii de care sotul titular nu poate fi privat in lipsa unei prevederi contrare exprese; cu toate acestea, in jurisprudenta s-a decis ca, daca fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a sotilor, atunci ele sunt bunuri comune.

B. Productele bunurilor comune sunt bunuri comune

Intrucat productele consuma substanta bunului, productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii, in temeiul subrogatiei reale cu titlu universal, potrivit art. 31 lit. f C. fam.

Dovada bunurilor comune

73. Prezumtie

Potrivit art. 30 alin. 3 C. fam., "calitatea de bun comun nu trebuie dovedita". Textul instituie, astfel, prezumtia de comunitate, cu privire la care se impun urmatoarele precizari:

a) prezumtia de comunitate, fiind un mijloc de proba potrivit art. 1170 C. civ., nu se confunda cu comunitatea de bunuri. Potrivit acestei prezumtii, orice bun dobandit in timpul casatoriei de oricare dintre soti este bun comun, fara a fi nevoie sa se faca dovada ca bunul a fost dobandit prin contributia ambilor soti;

b) prezumtia de comunitate este relativa, in sensul ca se poate face dovada contrara, si anume ca bunul nu este comun, ci este propriu, adica se incadreaza in una din categoriile de bunuri prevazute de art. 31 C. fam.

Bunurile proprii ale sotilor - Caracterizare generala

74. Precizari privind categoriile de bunuri proprii

In contextului regimului matrimonial de comunitate partiala, reglementat de Codul familiei, bunurile proprii ale sotilor au o serie de caracteristici, determinate de viziunea legiuitorului din 1954, care a prevazut un regim de favoare pentru bunurile comune si unul restrictiv pentru bunurile proprii.

A. Bunurile proprii reprezinta o exceptie de la comunitatea de bunuri, in sensul ca anumite categorii de bunuri, desi sunt dobandite in timpul casatoriei, nu sunt bunuri comune, ci legiuitorul le-a considerat bunuri proprii, avand in vedere cateva criterii: legatura stransa pe care acestea o au cu sotul care le-a dobandit, afectatiunea bunului sau subrogatia reala.

B. Categoriile de bunuri proprii sunt expres si limitativ prevazute de lege. Sotii nu au posibilitatea ca, prin conventia lor, sa prevada ca si alte categorii de bunuri decat cele limitativ enumerate de art. 31 C. fam. ar fi bunuri proprii, deoarece o asemenea conventie, prin care ar restrange comunitatea de bunuri, ar fi contrara regimului matrimonial si lovita de nulitate, potrivit art. 30 alin. 2 C. fam.

C. Intre masa bunurilor comune si masa bunurilor proprii ale fiecarui sot exista un circuit, in anumite cazuri, si ele limitate ca numar. De exemplu, un bun propriu poate deveni bun comun, daca este donat celuilalt sot cu clauza intrarii in comunitatea de bunuri; invers, bunurile comune pot deveni proprii in cazul in care se impart in timpul casatoriei cu respectarea conditiilor legale; tot astfel, unele bunuri proprii, precum cele de uz personal sau destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti pot fi dobandite cu sume de bani care sunt bunuri comune.

Categoriile de bunuri proprii prevazute de art. 31 C. fam.

75. Bunurile dobandite inainte de incheierea casatoriei (art. 31 lit. a C. fam.)

Criteriul care sta la baza determinarii acestei categorii de bunuri proprii este data dobandirii bunului. Solutia s-ar fi putut desprinde si din interpretarea per a contrario a art. 30 alin. 1 C. fam. Aceasta inseamna ca fiecare sot este si ramane proprietarul bunurilor pe care le-a dobandit inainte de casatorie. Deci casatoria nu schimba natura juridica a acestor bunuri, indiferent de durata ei. In mod exceptional, astfel cum am aratat, s-a admis in practica judecatoreasca ca viitorii soti pot conveni ca bunul imobil dobandit pe numele unuia dintre ei dar cu contributia ambilor sa devina bun comun de la data incheierii casatoriei. Tot astfel, sunt bunuri proprii cele dobandite dupa desfacerea sau incetarea casatoriei.

76. Bunurile dobandite in timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, afara numai daca dispunatorul nu a prevazut ca ele vor fi comune (art. 31 lit. b C. fam.).

Aceste bunuri dobandite in timpul casatoriei sunt proprii in considerarea caracterului personal al modului de dobandire.

76.1. Mostenirea

Textul are in vedere mostenirea legala, care intervine cand defunctul nu a lasat testament ori testamentul nu produce efecte in tot sau in parte, astfel incat transmisiunea patrimoniului succesoral are loc, in puterea legii, intre persoanele, in ordinea si in cotele prevazute de lege. De exemplu, parintele unuia dintre soti decedeaza si acesta vine la mostenire, in calitate de descendent de gradul I; bunurile astfel dobandite de acest sot sunt proprii, iar celalalt sot nu are nici un drept asupra lor. Aceste bunuri sunt proprii, deoarece mostenirea se bazeaza pe legaturi de rudenie sau de casatorie care au un caracter intuitu personae.

76.2. Legatul

Textul se refera la mostenirea testamentara, iar bunurile lasate prin legat sunt proprii, deoarece numai astfel se poate respecta vointa testatorului care - daca nu a dispus altfel - inseamna ca a dorit sa gratifice numai pe unul dintre soti.

Art. 31 lit. b C. fam. are in vedere ipoteza in care legatul emana de la un tert, deoarece numai in acest caz se pune problema de a stabili natura juridica a bunului astfel dobandit in timpul casatoriei de catre unul dintre soti. Daca legatul provine de la un sot care a testat in favoarea celuilalt sot, legatul isi produce efecte la moartea sotului testator, cand inceteaza casatoria si, deci, si regimul matrimonial.

Bunul dobandit prin legat este propriu, fara a deosebi dupa cum legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

In practica judecatoreasca s-a decis ca bunurile primite prin legat de unul dintre soti raman proprii, chiar daca mobilul testatorului a fost ingrijirea sa si suportarea cheltuielilor de inmormantare si chiar daca celalalt sot a contribuit si el la intretinerea testatorului si suportarea cheltuielilor de inmormantare. Aceasta contributie a celuilalt sot, care nu este beneficiar al legatului, nu schimba natura juridica a bunului, ci va fi luata in considerare la stabilirea cotelor de contributie ale sotilor la dobandirea bunurilor comune.

76.3. Donatiile

Intrucat art. 31 lit. b C. fam. nu distinge, bunurile sunt proprii fara a deosebi dupa cum este vorba de donatii directe, indirecte, deghizate sau daruri manuale, de donatii sub conditie sau cu sarcina.

In acest context, insa, trebuie avute in vedere dispozitiile art. 845 C.civ., care instituie prezumtia unei liberalitati in cazul in care instrainarea s-a facut de ascendent catre descendent cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva dreptului de uzufruct. Astfel, in practica judecatoreasca s-a decis ca, bunul dobandit de un sot de la tatal sau, in temeiul unui contract de vanzare -cumparare prin care tatal isi rezerva dreptul de uzufruct este bun propriu, in temeiul prezumtiei de donatie instituita de art. 845 C. civ. Dar aceasta prezumtie nu este absoluta, astfel incat se poate face dovada contrara ca vanzarea a fost reala si ca s-a platit pretul, iar atunci bunul astfel dobandit in timpul casatoriei va fi bun comun.

Reamintim ca donatiile intre soti sunt permise si ca sunt esentialmente revocabile (art. 937 C. civ.), putand avea ca obiect doar bunuri proprii, ceea ce inseamna ca un sot nu poate dona celuilalt sot un bun comun, pentru a deveni propriu, deoarece s-ar restrange in acest fel comunitatea de bunuri.

76.4. Exceptia potrivit careia dispunatorul poate sa prevada ca bunul sa devina comun

Art. 31 lit. b C. fam. prevede ca bunurile pe care le enumera sunt bunuri proprii, "afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune". In legatura cu aceasta prevedere legala, trebuie facute urmatoarele precizari:

a) Exceptia se refera atat la legate, cat si la donatii, insa nu si la mostenirea legala, deoarece in cazul acesteia transmisiunea bunurilor are loc potrivit legii, in afara oricarei manifestari de vointa a defunctului.

b) Vointa dispunatorului trebuie sa fie neindoielnica; ea poate fi exprimata expres sau tacit, dar in acest din urma caz este necesar sa rezulte cu claritate din imprejurarile de fapt in care a avut loc. Dovada ca dispunatorului a voit ca bunul sa fie comun se poate face cu orice mijloace de proba.

c) Dreptul dispunatorului este ingradit de prevederile legale din materia liberalitatilor privind rezerva succesorala. De exemplu, daca un parinte face o donatie copilului sau casatorit si aceasta donatie are o valoare care coincide cu rezerva succesorala a acestui sot, dispunatorul nu ar putea sa prevada ca bunul sa devina comun, deoarece ar aduce atingere rezervei succesorale a descendentului sau.

76.5. Natura juridica a darurilor de nunta si a donatiilor facute, cu acest prilej, de parintii unuia dintre sotii

In legatura cu darurile de nunta, se considera ca indiferent daca sunt facute de parintii unuia dintre soti sau de alte persoane sunt bunuri comune, deoarece, din imprejurarile in care sunt facute, si anume cu ocazia serbarii nuntii, si avand in vedere ca scopul lor il constituie formarea inceputului de patrimoniu comun al sotilor, se poate prezuma intentia dispunatorului de a-i gratifica pe ambii soti. Trebuie insa mentionat faptul ca darul de nunta trebuie inteles ca dar obisnuit, prin care se respecta un obicei social. De aceea, se considera ca donatiile facute cu ocazia nuntii, in special de parintii unuia dintre soti, in masura in care constau in sume mari de bani sau bunuri de valoare (de exemplu, un autoturism) nu devin bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale sotului ai carui parinti au facut donatia, afara de cazul in care acestia ar face precizarea expresa ca au inteles sa-i gratifice pe ambii soti.

77. Bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti (art. 31. lit. C, C. fam.)

Aceste bunuri sunt proprii pe baza criteriului destinatiei (afectatiunii) lor. Dupa cum rezulta din textul legal, este vorba de doua sub-categorii de bunuri proprii, care trebuie analizate separat.

77.1. Bunurile de uz personal

Pentru a fi considerate bunuri proprii in temeiul acestui text, trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

a) Bunurile sa fi fost dobandite de sotul care le foloseste. Daca insa bunul a fost dobandit de un sot, dar este folosit de celalalt sot, pentru uzul sau personal, bunul nu este propriu acestuia din urma (de exemplu, obiectele de imbracaminte feminina, mostenite de barbat, dar folosite de sotia sa). Intr-o asemenea ipoteza, se poate vorbi de un imprumut de folosinta intre soti; sau, daca bunurile respective au fost donate de un sot celuilalt, atunci sunt bunuri proprii ale celui din urma, dar nu in temeiul art. 31 lit. C, C. fam., ci al art. 31 lit. b c. fam., fiind vorba de o donatie intre soti.

b) Nu intereseaza modul concret de dobandire, afara de cazul in care bunul devine propriu in temeiul altei dispozitii a art. 31, C. fam., decat lit. c. Asemenea bunuri proprii pot fi dobandite cu bani care sunt bunuri comune. Sotul care contribuie cu bunuri proprii la dobandirea de catre celalalt sot a unor bunuri de uz personal are un drept de creanta impotriva sotului sau, in temeiul imbogatirii fara justa cauza, daca nu a intentionat sa faca o donatie.

c) Bunul trebuie sa fie afectat uzului exclusiv si personal, fizic sau intelectual al unuia dintre soti (imbracamintea, incaltamintea, cartile de agrement ale unuia dintre soti etc.). In practica judecatoreasca s-a pus problema naturii juridice a bunurilor de lux, precum bijuteriile, blanurile si altele asemenea, care sunt utilizate, prin natura lor, doar de unul dintre soti. S-a considerat ca aceste bunuri nu sunt proprii, ci comune, chiar si atunci cand sunt folosite de un singur sot, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

- au fost achizitionate intr-o cantitate mare si si au valoare deosebit de ridicata, in raport cu veniturile sotilor si nivelul lor de viata;

- au fost dobandite in scopul investirii economiilor sotilor.

Problema de a sti daca un bun este sau nu de lux este un element de fapt care se apreciaza de la caz la caz .

77.2. Bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti

Aceste bunuri sunt proprii tot datorita destinatiei lor, chiar daca au fost dobandite cu sume de bani care sunt bunuri comune. Sotul care a contribuit la dobandirea unui asemenea bun comun de catre celalalt sot are un drept de creanta impotriva celui din urma, fundamentat pe imbogatirea fara just temei.

Bunul trebuie sa fie afectat exercitarii unei indeletniciri cu titlu profesional, iar nu unei activitati vremelnice si intamplatoare si nici uneia care constituie o pasiune, un hobby al unuia dintre soti.

Chiar daca un sot exercita mai multe profesii, bunurile destinate fiecareia dintre acestea sunt bunuri proprii.

In cazul in care un sot a exercitat succesiv mai multe profesii, bunurile care au servit exercitarii oricareia dintre acestea sunt proprii, si atunci cand profesia anterioara a fost definitiv parasita, caci o data ce bunul a devenit propriu nu exista nici un temei juridic pentru a considera ca, dupa incetarea sau intreruperea exercitarii acelei profesii, bunul devine comun. De aceea, bunurile raman proprii chiar si dupa pensionarea sotului care le-a folosit pentru exercitarea profesiei sale.

In sfarsit, cand sotii au aceeasi profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea profesiei lor nu sunt comune in sensul art. 30 alin. C. fam., ci sotii au asupra lor un drept de proprietate comuna pe cote parti, iar cota parte ideala si abstracta a fiecaruia din dreptul de proprietate asupra bunurilor respective este bun propriu in temeiul art. 31 lit. c), C. fam. (spre exemplu, situatia sotilor medici dentisti, care au achizitionat aparatura stomatologica).

78. Bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d)

Si in acest caz, textul se refera la doua grupe distincte de bunuri, care trebuie examinate separat.

78.1. Premiile si recompensele

A. Premiile sunt bunuri proprii ale aceluia dintre soti care a adus o contributie deosebita in munca pe care a prestat-o, datorita priceperii si calitatilor sale personale. In practica judecatoreasca s-a decis ca premiul, in sensul acestui text nu cuprinde premiile obtinute ca forma speciala de salarizare (premiile anuale, salariile de merit, stimulente etc.), prevazute de legislatia muncii, ci numai premiile pentru merite deosebite (premiile pentru opere artistice sau stiintifice, pentru prestatii sportive de exceptie etc.).

Castigurile realizate in timpul casatoriei pe librete de economii C.E.C. si la diferite sisteme de loterie, precum si premiile in cadrul unor jocuri nu sunt premii in sensul art. 31 lit. d. Din punct de vedere juridic, aceste castiguri sunt producte, deoarece nu au caracter de periodicitate si castigul consuma substanta bunului (de exemplu, valoarea biletului de participare). Aceste castiguri sunt bunuri comune sau proprii, dupa cum sumele cu care s-a participat la joc apartin uneia sau alteia dintre aceste categorii. Chestiunea naturii juridice a acestor sume este o problema de fapt, care - in caz de litigiu - poate fi dovedita cu orice mijloc de proba.

B. Ca si premiile, recompensele sunt platite pentru activitati deosebite, cu caracter accidental (de exemplu, recompensa pentru gasirea unui bun sau pentru merite deosebite in realizarea unor inventii sau inovatii). Nu intra, asadar, in aceasta categorie a bunurilor proprii recompensele din cadrul sistemului de salarizare

78.2. Manuscrisele stiintifice, literare, schitele sau proiectele artistice, proiectele de inventii si inovatii

Textul nu se refera la drepturile de autor, care pot fi personale sau patrimoniale, nici la opera, in sensul de continut de idei, de rezultat al efortului de creatie, ci la suportul material in care se exteriorizeaza opera. Autorul are un drept de proprietate asupra acestor lucruri si acest drept este bun propriu.

79. Indemnizatia de asigurare sau despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei (art. 31 lit. e C. fam.)

Este vorba, ca si in cazul precedent, de doua situatii distincte:

79.1. Indemnizatia de asigurare

Incasarea unei sume cu acest titlu presupune existenta unui contract de asigurare. Precizam ca trebuie sa fie vorba despre o asigurare de persoane, in care unul dintre soti este beneficiarul asigurarii, si nu de o asigurare de bunuri; in acest din urma caz, suma primita cu titlu de indemnizatie de asigurare va fi bun propriu sau comun, in raport cu natura bunului asigurat, in temeiul subrogatiei universale, prevazute de art. 31 lit. f C. fam. Pentru calificarea indemnizatiei de asigurare ca bun propriu in temeiul acestui text, nu are importanta daca primele de asigurare sunt platite de o terta persoana, iar nu de catre sotul beneficiar.

79.2. Despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei

Sunt bunuri proprii atat dreptul de creanta avand ca obiect despagubirea, cat si sumele incasate cu titlu de despagubiri in temeiul art. 998, 999 C. civ. De asemenea, sunt bunuri proprii si despagubirile acordate cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat persoanei. Aceste bunuri sunt proprii, deoarece sunt strans legate de persoana sotului prejudiciat.

80. Valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare (art. 31 lit. f C. fam.)

Aceasta prevedere legala face aplicatia subrogatiei reale cu titlu universal - functie a patrimoniului - in cadrul masei bunurilor proprii apartinand sotilor. Prin efectul subrogatiei se mentine distinctia intre masa bunurilor comune si masa bunurilor proprii ale fiecarui sot: bunul care intra in masa bunurilor proprii dobandeste regimul general al acestei mase de bunuri, adica devine bun propriu; in absenta acestui mecanism si in raport cu caracterul general si imperativ al art. 30 alin. 1 C. fam., bunurile dobandite cu valori bunuri proprii ar fi devenit bunuri comune, ceea ce ar fi fost prejudiciabil pentru masa bunurilor proprii apartinand sotilor. Trebuie precizat faptul ca subrogatia reala cu titlu universal presupune o inlocuire juridica a unui bun propriu cu altul si nu o inlocuire economica.

In aplicarea acestui text, este bun propriu bunul obtinut in schimbul altui bun propriu, pretul obtinut din vanzarea unui bun propriu, precum si bunul cumparat cu pretul astfel obtinut, indemnizatia de asigurare obtinuta ca urmare a daunelor cauzate unui bun propriu asigurat, precum si despagubirea obtinuta in temeiul art. 998, 999 C. civ. pentru paguba cauzata unui bun propriu.

In sfarsit, dupa cum se poate vedea, subrogatia reala cu titlu universal este prevazuta de Codul familiei numai pentru bunurile proprii. Legiuitorul a considerat, pe buna dreptate, ca este inutil sa prevada expres ca acest mecanism functioneaza si in cazul bunurilor comune, fata de principiul ca orice bun dobandit in timpul casatoriei este comun, cat timp nu se dovedeste ca este propriu. Asta nu inseamna, insa, ca subrogatia cu titlu universal nu functioneaza, in fapt, si in cadrul masei patrimoniale comune, ci doar ca referirea la subrogatie ar fi superflua in contextul existentei art. 30 alin. 1 C. fam.

Dovada bunurilor proprii

81. Importanta. Reglementare.

Dat fiind ca bunurile proprii reprezinta o exceptie de la regula comunitatii de bunuri, calitatea de bun propriu trebuie dovedita.

Dovada bunurilor proprii prezinta o importanta practica deosebita. De exemplu: in cazul unei actiuni de impartire a bunurilor comune, fiecare sot are interesul sa probeze ca anumite bunuri sunt proprii si deci nu fac obiectul impartirii; de asemenea, oricare dintre soti poate cere si obtine constatarea ca unul sau mai multe bunuri sunt proprii; sau, in cazul in care creditorul personal al unuia dintre soti a pornit urmarirea silita a bunurilor acestui sot, celalalt sot are interesul sa probeze ca anumite bunuri sunt proprii ale sale si deci nu pot fi urmarite.

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 cuprinde unele dispozitii speciale cu privire la dovada bunurilor proprii. Textul prevede ca "dovada ca un bun este propriu se va putea face,intre soti, prin orice mijloc de proba". Din analiza lui rezulta ca trebuie sa se faca distinctie intre doua situatii diferite: a) dovada bunurilor proprii intre soti si b) dovada bunurilor proprii fata de terti.

82. Dovada bunurilor proprii intre soti

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954, reprodus mai sus, a pus numeroase probleme de interpretare in practica judiciara si in literatura juridica, sub urmatoarele aspecte: a) mijloacele de proba; b) domeniul de aplicare; c) conditiile procedurale de administrare a probelor.

82.1. Mijloacele de proba

Conceptia impartasita de majoritatea autorilor si in practica judecatoreasca face deosebirea intre doua situatii:

A. In cazul in care calitatea de bun propriu se sprijina pe fapte materiale (cum sunt bunurile prevazute de art. 31 lit. c si d), precum si in cazul in care rezulta din fapte juridice (cum este uzucapiunea), dovada calitatii de bun propriu se poate face cu orice mijloc de proba, ca si in dreptul comun. De asemenea, dovada dobandirii bunului comun prin mostenire se poate face cu certificatul de mostenitor sau cu orice alte mijloace de proba, deoarece - pe de o parte - procedura succesorala notariala este facultativa, iar - pe de alta parte - certificatul de mostenitor nu face dovada proprietatii asupra unui bun, ci doar dovada calitatii de mostenitor, care trebuie unita cu dovada ca defunctul a fost proprietarul bunului transmis prin mostenire.

B. In cazurile in care calitatea de bun propriu rezulta dintr-un act juridic incheiat de catre un sot cu un tert, daca sotul dobanditor trebuie sa faca dovada calitatii de bun propriu a bunului astfel dobandit in raporturile sale cu celalalt sot, se considera ca, intrucat art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevede ca se poate folosi orice mijloc de proba, inseamna ca se deroga de la dreptul comun, sub urmatoarele aspecte:

a) Art. 5 alin. 1 deroga de la prevederile art. 1191 alin. 1 C. civ., potrivit carora dovada actelor juridice a caror valoare este mai mare de 250 de lei se poate face numai prin inscrisuri. Aceasta inseamna ca, desi este vorba de un bun propriu, dobandit de unul dintre soti printr-un act juridic, dovada intre soti se poate face cu orice mijloace de proba, chiar daca, potrivit dreptului comun, este necesar un inscris ad probationem.

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 nu deroga, insa, de la dreptul comun atunci cand este vorba de acte juridice solemne, cand anumite conditii de forma sunt cerute ad validitatem, precum donatia (cu exceptia darului manual), testamentul, actele de instrainare a terenurilor, deoarece nerespectarea acestor conditiilor de forma conduce la insasi nulitatea actului. In aceste cazuri, dovada dobandirii bunului ca bun comun se poate face numai cu inscrisurile care indeplinesc conditiile de forma cerute pentru validitatea actului juridic de dobandire.

Prin urmare, art. 5 alin. 1 deroga de dreptul comun numai in ceea ce priveste forma scrisa a actului juridic ceruta ad probationem.

b) Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 deroga de la art. 1191 alin. 2 C. civ., potrivit caruia nu se poate face dovada prin martori in contra sau peste ceea ce prevede un inscris. Aceasta inseamna ca, desi exista un inscris in care figureaza ambii soti ca dobanditori ai bunului, se poate face dovada contrara, in sensul ca bunul nu este comun, ci propriu, pretul fiind platit, mai inainte de catre parintii unuia dintre soti, care au inteles astfel sa-l gratifice pe copilul lor. Tot astfel, se poate face dovada peste un inscris, in sensul ca, in realitate, s-a platit un pret mai mare decat cel indicat in inscris.

c) Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 deroga si de la prevederile art. 1205 C. civ., in ceea ce priveste marturisirea extrajudiciara verbala. Astfel, potrivit art. 1205 C. civ., marturisirea extrajudiciara orala nu poate servi de dovada cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit cu martori. Rezulta ca, in masura in care, prin derogare de la dreptul comun, se admite proba cu martori pentru a face dovada unui act juridic, in aceeasi masura se extinde, fata de dreptul comun, campul de aplicare al marturisirii extrajudiciare verbale.

d) Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 deroga si de la dispozitiile art. 1192 C. civ. privind data certa. Aceasta intereseaza in cazul bunurilor dobandite inainte de casatorie care sunt proprii datorita datei dobandirii lor. Or, daca sotul dobanditor invoca un inscris, dovada datei dobandirii se poate face cu orice mijloc de proba, chiar daca inscrisul nu are data certa.

82.2. Domeniul de aplicare a regulii din art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954

Dovada calitatii de bun propriu se poate face cu orice mijloc de proba nu numai intre soti, ci si fata de cei care infatiseaza drepturile sotilor, precum: succesorii lor universali sau titlu universal, precum mostenitorii legali sau legatarii, si creditorii lor chirografari, afara de cazul in care acestia din urma invoca un drept propriu, ca de exemplu, dreptul de a cere revocarea, pe calea actiunii pauliene, a actelor facute in frauda drepturilor lor.

82.3. Conditiile procedurale de administrare a probelor

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 nu deroga de la prevederile art. 189 C. proc. civ., astfel incat rudele si afinii unui sot nu pot fi ascultati ca martori pentru dovedirea calitatii de bun propriu.

Intr-adevar trebuie sa facem deosebirea intre admisibilitatea probei cu martori si administrarea acestei probe. Prima este o problema care se refera la conditiile in care se poate face dovada cu martori; cea de a doua se refera conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca martorul, daca proba cu martori este admisibila.

Prin urmare, art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 deroga de la dreptul comun numai in ceea ce priveste admisibilitatea probei cu martori, nu si in ceea ce priveste administrarea probei cu martori, care se face cu respectarea art. 189 C. proc civ.

In sfarsit, precizam, ca art. 190 C. proc. civ. potrivit caruia rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv, cu exceptia descendentilor, pot fi ascultati in procesele de stare civila si divort, nu se aplica in ceea ce priveste dovada calitatii de bun propriu, deoarece, chiar si atunci cand impartirea bunurilor comun este un accesoriu al divortului, este vorba de judecarea unei cereri cu caracter patrimonial, iar nu a unei cereri care priveste starea civila. Mai mult, daca s-ar admite ca dovada calitatii de bun propriu se poate face cu martori care sunt rude sau afini cu sotul care ii propune, s-ar ajunge ca prezumtia de comunitate sa fie rasturnata foarte usor, eludandu-se astfel regimul matrimonial al comunitatii de bunuri.

83. Dovada bunurilor proprii in relatiile dintre soti si terti

Potrivit art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 32/1954, "in cazul casatoriilor incheiate inainte de intrarea in vigoare a Codului familiei, dovada ca un bun este propriu se va putea face, de catre toti cei interesati, prin orice mijloace de proba, chiar fata de cei de-al treilea." Textul are in vedere bunurile dobandite inainte de aplicarea Codului familiei si este derogatoriu de la dreptul comun.

Per a contrario, in cazul casatoriilor incheiate dupa intrarea in vigoare a Codului familiei, respectiv in cazul bunurilor dobandite dupa intrarea in vigoare a Codului familiei, chiar daca este vorba de o casatorie incheiata inainte de punerea in aplicare a Codului familiei, dovada calitatii de bun propriu se poate face fata de terti in conditiile dreptului comun.

Astfel, daca un sot invoca fata de un tert calitatea de bun propriu dobandit in temeiul unui act juridic a carui valoare este mai mare de 250 de lei, dovada se putea face numai printr-un inscris, in conditiile art. 1191 C. civ.; tot astfel, daca se invoca data unui inscris, aceasta trebuie sa fie data certa, potrivit art. 1182 C. civ.

In acelasi timp, tertii vor putea face dovada ca un bun este propriu al unuia dintre soti - atat in raporturile cu sotii, cat si in raporturile cu alti terti - cu orice mijloc de proba deoarece, potrivit dreptului comun, pentru ei actul juridic constituie un fapt juridic.

Pasivul matrimonial. Datoriile sotilor.

84. Continut

Pasivul patrimoniului fiecaruia dintre soti cuprinde doua categorii de datorii: datorii personale si datorii comune. In mod corespunzator, sotii au doua categorii de creditori: personali si comuni.

85. Calificarea datoriilor sotiilor

Spre deosebire de bunurile sotilor, guvernate de regula potrivit careia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar bunurile expres si limitativ prevazute de art. 31 C. fam., in materia datoriilor regula care permite calificarea acestora este inversa: datoriile sotilor sunt prezumate ca sunt personale, ale fiecaruia dintre ei, iar comune sunt numai datoriile expres si limitativ prevazute de art. 32 C. fam.

Datoriile comune prevazute de art. 32 C. fam.

Potrivit art. 32 C. fam., "sotii raspund cu bunurile comune pentru:

a) cheltuielile facute cu administrarea oricaruia din bunurile comune;

b) obligatiile ce au contractat impreuna;

c) obligatiile contractate de oricare dintre soti pentru indeplinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei;

d) repararea prejudiciului cauzat prin insusirea de catre unul dintre soti a unor bunuri proprietate socialista, daca prin aceasta au sporit bunurile comune ale sotilor."

Vom analiza fiecare categorie a datoriilor comune in cele ce urmeaza.

86.1. Cheltuielile facute cu administrarea oricaruia din bunurile comune (art. 32 lit. a C. fam.)

Datoria este comuna, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

a) Cheltuiala sa fie facuta, adica realizata efectiv, cu administrarea bunurilor comune. Aceasta inseamna ca nu este suficient ca o datorie sa fi fost doar asumata in acest scop.

b) Sa fie vorba de o cheltuiala de administrare, inteleasa in sens larg, adica de obligatii asumate in legatura cu bunurile comune (debitum cum re iunctum) precum: plata impozitelor si a taxelor, cheltuieli pentru conservarea bunurilor (intreruperea unei prescriptii sau inscrierea unei ipoteci), plata primelor de asigurare a bunului.

c) Cheltuiala sa fie in legatura cu un bun comun.

d) Cheltuiala sa fie asumata printr-un act juridic de catre un singur sot, in temeiul mandatului tacit reciproc, reglementat de art. 35 C. fam.; daca ea este contractata de soti impreuna, datoria va fi tot comuna, dar in temeiul art. 32 lit. b C. fam.

86.2. Obligatiile contractate de soti impreuna (art. 32 lit. b C. fam.)

In temeiul acestui text, datoria este comuna, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

a) obligatia sa fie asumata de soti, fie prin contract, fie prin act unilateral. Desi textul se refera expres la obligatiile "contractate", aceeasi trebuie sa fie solutia si in cazul in care obligatia este asumata de soti printr-un act unilateral.

b) obligatia sa fie asumata de soti impreuna. Formula impreuna trebuie inteasa in sens larg, astfel:

- obligatia poate fi asumata concomitent sau succesiv;

- obligatia poate fi asumata prin acelasi act sau prin acte separate;

- obligatia poate fi asumata sub modalitati diferite (de exemplu, un sot se obliga pur si simplu, iar celalalt sub termen sau conditie);

- obligatiile ambilor soti pot fi principale sau accesorii ori obligatia unuia dintre ei este principala, iar cealalta accesorie;

- obligatia este comuna fara a deosebi dupa cum este divizibila, solidara sau indivizibila.

- obligatiile pot fi asumate fie direct, fie prin reprezentare. Un sot poate sa il reprezinte pe celalalt sot, in temeiul unui mandat. Mandatul nu se prezuma insa, nefiind aplicabile prevederile art. 35 C. fam.

86.3. Obligatiile contractate de oricare dintre soti pentru indeplinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei (art. 32 lit. c), C. fam)

Potrivit acestui text, pentru ca datoria sa fie comuna, trebuie indeplinite urmatoarele conditii:

a) Sa fie vorba de obligatii asumate, chiar daca textul se refera expres doar la contract, intrucat si actul unilateral poate fi izvor de obligatii.

b) Obligatia sa fie asumata doar de unul dintre soti, in temeiul mandatului tacit reciproc prevazut de art. 35 C. fam., altfel obligatia ar deveni comuna in temeiul art. 32 lit. b C. fam.

c) cauza obligatiei sa fie indeplinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei, in raport cu nivelul de viata al sotilor (de exemplu, este comuna in temeiul acestei dispozitii legale obligatia contractata de unul dintre soti pentru ingrijirea cu medicamente a celuilalt sot).

86.4. Obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin insusirea ilicita a unor bunuri proprietate publica (art. 32 lit. d C. fam.)

Sub incidenta acestei prevederi legale, datoria este comuna daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

a) Prejudiciul sa fie cauzat prin "insusirea ilicita" a unui bun. Notiunea de "insusire ilicita" acopera atat fapta penala, cat si delictul civil.

b) Faptul insusirii sa aiba ca obiect un bun din domeniul public. Chiar daca textul se refera expres la "proprietate", se are in vedere nu numai bunul ca obiect al dreptului de proprietate publica, ci si al celorlalte drepturi corespunzatoare dreptului de proprietate publica (dreptul de administrare, de concesiune sau de folosinta, potrivit art. 136 alin. 4 din Constitutie si Legii nr. 213/1998).

c) Faptul insusirii sa fie savarsit de unul dintre soti.

d) Bunurile comune sa fi inregistrat o "sporire". "Sporul" trebuie inteles in sens larg, atat ca achizitionare de noi bunuri sau marirea valorii celor existente, cat si in sensul de evitare a scaderii valorii bunurilor comune.

e) Existenta unei legaturi de cauzalitate intre insusirea savarsita de unul dintre soti si sporirea valorii bunurilor comune. Legatura de cauzalitate poate fi dovedita cu orice mijloc de proba.

Spre deosebire de celelalte datorii comune, aceasta prezinta anumite particularitati:

i) obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin insusirea unor bunuri proprietate publica incepe prin a fi o datorie personala a sotului care a savarsit fapta si devine o datorie comuna in masura in care bunurile comune inregistreaza un spor de valoare;

j) cei doi soti raspund din cauze si in limite diferite:

- astfel, sotul care a savarsit faptul insusirii ilicite raspunde in temeiul art. 998 si 999 C. civ. (raspundere civila delictuala pentru fapta proprie) si are obligatia repararii integrale a prejudiciului;

- celalalt sot raspunde in temeiul imbogatirii fara justa cauza si numai in masura sporului de valoare pe care l-a inregistrat partea sa din comunitatea de bunuri.

In limita sporului de valoare, datoria sotilor este comuna, ceea ce inseamna ca creditorul va putea urmari in aceasta limita oricare dintre bunurile comune, iar nu numai bunurile comune care au inregistrat un spor de valoare.

Regimul juridic al datoriilor sotilor

87. Reguli specifice

In functie de natura juridica a datoriei - personala sau comuna -, legea instituie anumite reguli specifice de urmarire a bunurilor de catre creditorii sotilor.

88. Regimul juridic al datoriilor personale

Potrivit art. 33 C. fam., creditorii personali al fiecarui sot pot urmari numai bunurile proprii ale sotului debitor.

In ipoteza in care creditorii personali ai unui sot urmaresc bunurile comune ale sotilor, celalalt sot poate invoca beneficiul de discutiune, solicitand urmarirea prealabila a bunurilor sotului debitor.

Daca bunurile proprii ale acestuia nu sunt indestulatoare, creditorii sai personali pot cere impartirea bunurilor comune prin hotarare judecatoreasca, insa numai in masura necesara satisfacerii creantei lor (art. 33 alin. 2 C. fam.).

Bunurile comune impartite devin proprii, astfel incat se respecta regula potrivit careia creditorii personali nu pot urmari decat bunurile proprii.

Intrucat art. 33 interzice numai urmarire bunurilor comune, iar nu si indisponibilizarea lor, creditorii personali pot cere luarea unor masuri asiguratorii (sechestru asigurator, poprire asiguratorie) asupra bunurilor comune.

89. Regimul juridic al datoriilor comune

Creditorii comuni pot urmari bunurile comune ale sotilor.

Dupa urmarirea bunurilor comune, daca acestea au fost insuficiente pentru a acoperi integral creanta, pot fi urmarite si bunurile proprii ale fiecaruia dintre soti (art. 34 C. fam.). Asadar, urmarirea bunurilor proprii de catre creditorii comuni are un caracter subsidiar, fiecare sot putand opune beneficiul de discutiune in ipoteza in care creditorii comuni executa mai intai bunurile lor proprii.

La urmarirea bunurile proprii, creditorul trebuie sa tina seama dupa cum obligatia sotilor este divizibila, solidara sau indivizibila. Faptul ca datoria este comuna nu inseamna ca obligatia sotilor este de drept si solidara.

Pentru a stabili daca obligatia este divizibila sau solidara (indivizibila) sunt aplicabile regulile dreptului comun.

Astfel, de regula datoria este divizibila, iar solidaritatea (indivizibilitatea) rezulta din lege, din contract sau din natura obiectului obligatiei.

Prin urmare, daca legea sau contractul nu prevad solidaritatea (indivizibilitatea), obligatia este divizibila. Aceasta inseamna ca un creditor comun, atunci cand trece la urmarirea bunurilor proprii ale sotilor trebuie sa-si divida creanta intre cei doi soti. Intrucat inca nu se cunoaste cota care revine fiecaruia dintre soti din bunurile comune, va opera o prezumtie simpla ca cei doi soti au cote egale, astfel incat fiecare sot va putea fi urmarit pentru jumatate din valoarea creantei.

Ulterior, la imparteala bunurilor comune se va restabili, eventual, echilibrul patrimonial dintre soti, avand in vedere principiul potrivit caruia fiecare sot trebuie sa contribuie la plata datoriilor comune proportional cu partea din comunitate ce i se cuvine. Astfel, daca unul dintre soti a fost urmarit de creditorul comun mai mult decat cota sa de contributie la bunurile comune, pentru diferenta, sotul care a platit mai mult va avea un drept de creanta impotriva celuilalt sot.

Daca obligatia este solidara (indivizibila), creditorul comun va putea urmari pe oricare dintre soti pentru intreaga valoare a creantei ramasa neachitata dupa urmarirea bunurilor comune. Tot astfel, sotul care a platit mai mult decat cota sa de contributie la bunurile comune, va avea, pentru diferenta, un drept de creanta impotriva celuilalt sot.

Sub-sectiunea 3.4.

Functionarea regimului comunitatii de bunuri

Consideratii generale privind gestiunea bunurilor comune

Gestiunea comuna. Gestiunea paralela

90. Notiune

Una dintre cele mai importante probleme ale regimurilor comunitare (cum este si cel prevazut de Codul familiei) o constituie cea legata de gestiunea bunurilor comune.

La baza acestei gestiuni sta principiul egalitatii sotilor.

Se pune, insa, intrebarea care este cel mai adecvat mecanism de a pune in aplicare acest principiu, astfel incat sa se asigure, pe de o parte, dreptul fiecarui sot de a participa la gestiunea bunurilor comune, iar, pe de alta parte, sa se asigure si fluenta circuitului civil?

Din punct de vedere teoretic pot fi concepute doua sisteme de gestiune a bunurilor comune: gestiunea comuna si gestiunea paralela.

91. Gestiunea comuna (cogestiunea)

In cadrul acestui sistem, toate actele asupra bunurilor comune se savarsesc de cei doi soti impreuna, fiind deci necesar, intotdeauna, consimtamantul ambilor. Acest sistem asigura coeziunea patrimoniala dintre soti, pentru ca, prin ipoteza, toate deciziile se iau in comun de cei doi soti. I s-ar putea reprosa faptul ca nu raspunde suficient dinamicii circuitului civil. Pentru a corecta acest neajuns, se poate recurge la mecanismul mandatului tacit reciproc intre soti: desi actul este incheiat doar de unul dintre soti, acesta actioneaza atat in numele sau, cat si al celuilalt sot, care devine astfel parte in contract, fiind deci presupus si consimtamantul sau. Mandatul tacit, de regula, corespunde realitatii, dupa cum sunt situatii in care se transforma in fictiune. Se ajunge astfel sa se prezume existenta unui mandat in cazuri in care, este evidenta lipsa lui de fundament real (in cazul separatiei in fapt a sotilor, in timpul procedurilor de divort sau in alte cazuri punctuale in care unul dintre soti s-a opus in fapt incheierii unui act de catre celalalt sot).

92. Gestiunea paralela (concurenta)

Aceasta presupune ca fiecare sot are, in principiu, puterea de a gestiona singur comunitatea de bunuri, altfel spus fiecare este in egala masura "sef al comunitatii". Egalitatea dintre soti se traduce, asadar, intr-o independenta reciproca a lor in ceea ce priveste gestiunea bunurilor comune. Fiecare sot poate savarsi acte asupra bunurilor comune in virtutea propriei sale puteri conferite de lege, iar nu si in calitate de reprezentant al celuilalt sot.

Acest sistem elimina practic dificultatile generate de prezumtia de mandat tacit reciproc, dar prezinta riscul savarsirii unor acte dezordonate, contradictorii, deoarece fiecare sot poate sa actioneze pe cont propriu asupra bunurilor comune.

Teoretic, nu este exclusa chiar si ipoteza in care fiecare sot sa incheie acte juridice singur asupra aceluiasi bun comun. Totusi, din punct de vedere practic, s-a constat ca acest risc este relativ scazut in legislatiile care il consacra, iar rezolvarea acestor eventuale cazuri nu implica crearea unor noi mecanisme, fiind suficiente cele din dreptul comun: va avea preferinta tertul care a transcris primul dreptul sau sau, dupa caz, cel care a incheiat primul contractul (qui prior tempore potior iure), ori cel care a intrat primul in posesia bunului. In schimb, gestiunea paralela presupune ca fiecare sot are puterea sa actioneze singur in interesul comunitatii si, de aceea, instituie principiul responsabilitatii fiecaruia dintre soti pentru actele incheiate singur si prin care se prejudiciaza interesele celuilalt sot legate de comunitatea de bunuri.

Mecanismul gestiunii paralele a fost introdus in Belgia in 1976 si preluat apoi in Franta in cadrul reformei din 1985.

93. Corectii

Este de remarcat insa faptul ca nici unul dintre aceste mecanisme nu poate fi generalizat in practica.

Astfel, gestiunea comuna este temperata de o prezumtie de mandat tacit reciproc intre soti, pentru a facilita incheierea anumitor acte juridice (de regula actele cu titlu oneros asupra bunurilor mobile comune), si admite gestiunea paralela in ceea ce priveste actele de conservare.

La fel, gestiunea paralela nu poate fi generalizata, ci este necesara temperarea initiativelor unuia dintre soti in cazul actelor juridice grave pentru comunitate, prin instituirea unei gestiuni comune asupra anumitor categorii de bunuri sau acte.

Prin urmare, din combinarea acestor doua tehnici juridice, pot rezulta doua sisteme:

a) regula sa fie aceea a gestiunii comune, iar exceptia aceea a gestiunii paralele;

b) regula sa fie aceea a gestiunii paralele, iar exceptia aceea a gestiunii comune.

Sistemul gestiunii bunurilor comune reglementat in Codul familiei

94. Reglementare. Calificare

Potrivit art. 35 alin. 1 C. fam., sotii administreaza si folosesc impreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele.

In continuare, alin. 2 prevede "Oricare dintre soti, exercitand sigur aceste drepturi, este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot."

Sistemul consacrat de art. 35 alin. 1 C. fam. - potrivit caruia sotii administreaza, folosesc si dispun impreuna de bunurile comune - este, in principiu, un sistem al gestiunii comun,

Pentru a tempera efectele inhibitoare asupra circuitului civil ale unui atare sistem, art. 35 alin. 2 C. fam. instituie prezumtia de mandat tacit reciproc intre soti, precum si doua limite ale acesteia, si anume in cazul actelor de dispozitie asupra imobilelor, precum si in cazul actelor cu titlu gratuit intre vii.

Prin exceptie, in cazul actelor de conservare se aplica mecanismul gestiunii paralele, in sensul ca aceste acte pot fi savarsite de un singur sot, fara consimtamantul celuilalt si chiar daca acesta din urma s-ar opune, regula justificata de faptul ca aceste acte profita intotdeauna comunitatii de bunuri.

95. Continutul principiului gestiunii comune

Legiuitorul a consacrat asa-numitul principiu al "gestiunii comune", in concordanta cu principiul egalitatii in drepturi a sotilor.

Continutul acestui principiu este dat de urmatoarele reguli:

A. Sotii administreaza, folosesc si dispun impreuna de bunurile comune cat timp dureaza casatoria. Aceasta regula prezinta cateva caracteristici importante:

a) se aplica si in cazul separatiei in fapt a sotilor;

b) in cazul in care un sot este disparut in fapt sau declarat ca atare prin hotarare judecatoreasca, principiul gestiunii comune se aplica, dar sotul disparut isi exercita drepturile prin curatorul sau, numit potrivit art. 152 lit. e C. fam si art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 32/1954. Impreuna, in sensul art. 35 alin. 1, inseamna, in cazul in care un sot este disparut, ca actele de folosinta, administrare si dispozitie se fac de catre celalalt sot si de curatorul sotului disparut;

c) in cazul in care unul dintre soti este pus sub interdictie, drepturile sale cu privire la bunurile comune se exercita prin tutorele sau. Impreuna, in sensul art. 35 alin. 1, inseamna, in cazul in care un sot este pus sub tutela, ca actele de folosinta, administrare si dispozitie se fac de catre celalalt sot impreuna cu tutorele sotului pus sub interdictie.

Intr-adevar, spre deosebire de materia exercitarii drepturilor parintesti, unde legiuitorul a prevazut, in art. 98 C. fam., ca acestea se exercita de un sigur parinte cand celalalt este pus sub interdictie sau din orice imprejurare se afla in imposibilitate de a-si exprima vointa, in materia comunitatii legale de bunuri nu exista un asemenea text, ceea ce inseamna ca, in asemenea situatii drepturile asupra bunurilor comune se vor exercita de catre celalalt sot, dar nu singur, ci impreuna cu tutorele sau curatorul sotului pus sub interdictie sau disparut.

B. Principiul gestiunii comune se aplica actelor de folosinta, administrare si dispozitie, cu exceptia actelor de conservare care pot fi facute de un singur sot.

a) Prin acte de folosinta se inteleg atat actele care implica utilizarea materiala a bunurilor (usus), cat si pe cele de insusire a fructelor, adica folosinta propriu-zisa (fructus).

b) Actele de administrare, in sens larg, cuprind actele de administrare propriu-zise (prin natura lor) si actele de administrare prin scopul lor, privite din punctul de vedere al patrimoniului in ansamblul sau, acestea din urma fiind, in realitate, acte de dispozitie, precum instrainarea bunurilor supuse pieirii ori stricaciunii.

c) Actele de dispozitie sunt cele de instrainare, cele privind gajarea bunurilor, renuntarea la drepturile patrimoniale si orice alte care depasesc dreptul de administra in sens larg.

Se remarca faptul ca principiul gestiunii comune nu se refera si la actele de conservare. Sunt acte de conservare actele necesare dobandirii sau pastrarii unui drept, ca de exemplu, inscrierea unui drept real imobiliar in cartea funciara, intreruperea unei prescriptii, notificarea unei cesiuni de creanta, actiunea posesorie.

Intrucat actele de conservare profita intotdeauna comunitatii de bunuri si intrucat art. 35 alin. 1 nu se refera si la acestea, rezulta ca pot fi indeplinite de oricare dintre soti, singur, fara a avea nevoie de consimtamantul celuilalt sot si chiar daca celalalt sot s-ar opune. Spunem, astfel, ca actele de conservare sunt supuse regulii "gestiunii paralele" consacrata si de practica judecatoreasca.

96. Prezumtia de mandat tacit reciproc intre soti

Teza I a alin. 2 al art. 35 C. fam. reglementeaza prezumtia de mandat tacit reciproc intre soti: "Oricare dintre soti, exercitand sigur aceste drepturi, este socotit ca are si consimtamantul celuilalt sot."

96.1. Ratiunea reglementarii

Intr-adevar, regula potrivit careia sotii administreaza, folosesc si dispun impreuna de bunurile comune poate stanjeni circuitul civil daca s-ar cere intotdeauna consimtamantul expres al ambilor soti.

De aceea, pentru a asigura fluiditatea circuitului civil si pentru a ocroti interesele tertilor de buna credinta, s-a prevazut ca atunci cand un sot face singur acte de administrare, folosinta si dispozitie asupra bunurilor comune este considerat ca are si consimtamantul celuilalt sot.

96.2. Intelesul prezumtiei de mandat tacit reciproc intre soti

Legea presupune ca sotul care incheie singur un act de administrare, folosinta sau dispozitie asupra unui bun comun, actioneaza atat in nume propriu, cat si ca reprezentant, ca mandatar, al celuilalt sot, astfel incat, in virtutea prezumtiei de mandat tacit reciproc, desi actul este incheiat doar de unul dintre soti, se va considera ca ambii soti sunt parti in actul respectiv.

De aici rezulta urmatoarele consecinte:

a) oricare dintre soti care incheie actul singur il reprezinta pe celalalt sot in temeiul unui mandat tacit. Deci dreptul de reprezentare reciproca a sotilor nu izvoraste din lege, ci este conventional. De aceea, in ceea ce priveste mandatul tacit, se vor aplica regulile dreptului comun din materia mandatului, prevazute in Codul civil, in masura in care sunt compatibile cu dispozitiile Codului familiei;

b) existenta mandatului tacit reciproc nu trebuie dovedita, deoarece este presupusa de legiuitor;

c) nu se confunda mandatul tacit reciproc intre soti - care este un act juridic - cu prezumtia de mandat tacit reciproc - care este un mijloc de proba si dispenseaza pe sotul care a incheiat actul singur sa faca dovada, potrivit dreptului comun, ca a incheiat actul in temeiul unui mandat tacit pe care il are din partea celuilalt sot. De altfel, in aceasta consta si specificitatea reglementarii fata de dreptul comun: faptul ca mandatul tacit reciproc dintre soti - coproprietari devalmasi - nu trebuie dovedit, in timp ce - intre coproprietarii pe cote parti - cel care invoca un asemenea mandat tacit trebuie sa il dovedeasca.

96.3. Domeniul de aplicare a prezumtiei de mandat tacit reciproc

Domeniul de aplicare trebuie determinat din doua perspective: cea a raporturilor dintre soti si cea a actelor pe care pot sa le incheie sotii:

A. In primul rand, prezumtia de mandat tacit reciproc intre soti se aplica cat timp dureaza casatoria, indiferent de raporturile dintre soti, atat in cazul separatiei in fapt a sotilor, cat si al disparitiei sau al interdictiei unuia dintre soti.

Dupa cum am afirmat, prezumtia ar urma sa-si gaseasca aplicarea si in timpul separatiei in fapt a sotilor. Cu toate acestea, in practica judecatoreasca s-a decis ca, atunci cand sotii sunt despartiti in fapt, consimtamantul celuilalt sot nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit. Practica porneste, astfel, de la realitatea ca prezumtia de mandat tacit reciproc se intemeiaza pe increderea reciproca a sotilor, ceea ce presupune relatii normale de familie. Or, cand sotii sunt despartiti in fapt, prezumtia de mandat tacit reciproc ar fi lipsita de acest temei.

In cazul in care unul dintre soti este disparut sau pus sub interdictie, mandatul tacit reciproc intre soti opereaza intre curatorul sau tutorele sotului disparut sau, dupa caz, pus sub interdictie si celalalt sot. Prin urmare, pot fi intalnite doua situatii:

a) curatorul sau tutorele sotului disparut poate face singur acte de administrare si de folosinta asupra bunurilor comune, fiind prezumat ca are si consimtamantului celuilalt sot; actele de dispozitie nu le va putea insa incheia decat cu incuviintarea prealabila si speciala a autoritatii tutelare (art. 129 alin. 2 si 130 C. fam.), presupunandu-se ca are si consimtamantul tacit al celuilalt sot;

b) sotul celui disparut va putea face singur acte de administrare, folosinta si dispozitie, prezumandu-se ca are si consimtamantul tacit al curatorului sau tutorelui sotului disparut sau, dupa caz, pus sub interdictie. Sotul celui disparut va putea face actele de dispozitie fara a avea nevoie de incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare.

B. In al doilea rand, prezumtia de mandat tacit reciproc se aplica numai in ceea ce priveste actele de administrare, folosinta si dispozitie, pe care sotii trebuie sa le indeplineasca impreuna. Prin urmare, aceasta prezumtie nu se aplica actelor de conservare, pe care - astfel cum am aratat - un sot le poate face sigur, numai in nume propriu.

96.4. Forta prezumtiei de mandat tacit reciproc

Potrivit art. 1202 alin. 2 C. civ., nici o dovada nu este primita impotriva prezumtiei legale cand legea, in puterea unei asemenea prezumtii, anuleaza un act sau nu da dreptul de a se reclama in justitie. Pornind de la acest text, rezulta ca prezumtia de mandat tacit reciproc este o prezumtie relativa, pentru ca, in temeiul ei legea nici nu anuleaza un act, nici nu stinge dreptul de actiune in justitie.

Aceasta inseamna ca poate fi rasturnata prin dovada contrara, adica sotul interesat poate sa dovedeasca faptul ca s-a opus la incheierea unui act juridic de catre celalalt sot, opunere care - evident - contrazice ideea de mandat tacit.

Opunerea acestui sot poate sa fie formala adusa la cunostinta tertului sau poate sa rezulte din imprejurari de fapt neechivoce.

Desigur, opunerea celuilalt sot nu trebuie sa fie abuziva, adica sa impiedice realizarea scopului comunitatii de bunuri.

De exemplu, in jurisprudenta s-a decis ca in cazul in care sotia si copilul au fost izgoniti de catre celalalt sot, fara a li se asigura intretinerea necesara, vanzarea bunurilor mobile comune de catre sotie raspundea unei stari de necesitate, astfel incat aceste acte vor fi valabile, opunerea celuilalt sot fiind in mod vadit abuziva.

Opunerea unuia dintre soti echivaleaza practic cu o lipsa a consimtamantului acestui sot la incheierea actului juridic de catre celalalt sot, fiind, totodata, si o limita de fapt a prezumtiei mandatului tacit reciproc.

97. Limitele mandatului tacit reciproc. Continut.

Mandatul tacit reciproc nu exista in anumite situatii, care constituie limitele acestuia. Aplicarea mandatului tacit reciproc este limitata sau ingradita atunci cand anumite acte juridice nu se pot incheia decat cu consimtamantul expres al ambilor soti. In astfel de situatii, fiecare sot trebuie sa-si exprime consimtamantul, fie personal, prin prezenta la incheierea actului, fie printr-un mandat expres si special, dat pentru incheierea actului juridic respectiv

Clasificarea limitelor mandatului tacit reciproc. Criterii

Din punctul de vedere al izvorului lor, limitele mandatului tacit reciproc se clasifica in limite de fapt, conventionale si legale.

Dupa modul in care sunt prevazute de lege, limitele se clasifica in limite exprese si limite virtuale sau implicite, care nu sunt prevazute de lege in mod direct, dar rezulta din ansamblul prevederilor legale.

97.2. Limite de fapt

In primul rand, astfel cum am aratat, mandatul tacit reciproc poate fi limitat, in fapt, prin opunerea unuia dintre soti la incheierea unui act juridic de catre celalalt sot. Sotul care invoca aceasta opunere trebuie s-o dovedeasca, dovada care se face, in principiu, cu orice mijloc de proba. Aceasta limita are ca premisa caracterul relativ al prezumtiei de mandat tacit reciproc intre soti.

97.3. Limite conventionale

In al doilea rand, mandatul tacit reciproc poate fi limitat prin conventia sotilor. Astfel, este valabila conventia sotilor prin care acestia decid ca anumite acte cu privire la anumite bunuri sa fie incheiate numai cu consimtamantul expres al ambilor soti. Se observa ca, printr-o asemenea conventie, sotii scot anumite acte juridice din campul de aplicare a prezumtiei de mandat tacit reciproc. Precizam insa ca, pentru a fi valabila, o asemenea conventie trebuie sa fie concreta, respectiv sa se refere la numite acte juridice si la anumite bunuri. Nu va fi insa valabila o conventie generala prin care sotii sa inlature total aplicarea prezumtiei de mandat tacit reciproc, deoarece ar intra sub incidenta art. 30 alin. 2 C. fam., fiind o conventie contrara regimului comunitatii legale de bunuri.

97. 4. Limite legale

A. Actele de dispozitie cu privire la bunurile imobile

In cazul acestora functioneaza limita legala expresa, consacrata de art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam., care prevede: "Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot."

In ceea ce In al treilea rand, mandatul tacit reciproc nu se aplica cu privire la anumite categorii de acte juridice si cu privire la anumite bunuri, fie pentru ca legea o prevede in mod expres, fie pentru ca o astfel de solutie - desi neprevazuta expres ca atare - rezulta implicit din lege.

Acestea sunt limitele legale ale mandatului tacit reciproc, si anume: mandatul tacit reciproc nu se aplica in cazul actelor de dispozitie cu privire la bunurile imobile si nici in cazul actelor cu titlu gratuit intre vii.

In ceea ce priveste sfera de aplicare a acestei limite, se impun a fi facute urmatoarele precizari:

a) Din punctul de vedere al bunurilor, limita se aplica nu numai terenurilor si constructiilor la care se refera textul mentionat, ci si imobilelor prin destinatie (art. 467-469 C. civ.) si imobilelor prin obiectul la care se aplica (art. 471 C. civ.: uzufructul bunurilor imobile, servitutile si actiunile cu privire la imobile, dar si dreptul de superficie, pe care art. 471 C. civ. nu il mentioneaza). Art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam. nu se refera insa la bunurile mobile, indiferent de valoarea lor.

b) Din punctul de vedere al actelor juridice, limita prevazuta de art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam. se aplica actelor de dispozitie asupra bunurilor imobile, care micsoareaza comunitatea de bunuri, data fiind gravitatea lor. Actele de folosinta si de administrare asupra bunurilor imobile pot fi insa facute de un singur sot, in temeiul mandatului tacit reciproc dintre soti.

De exemplu, intra sub incidenta acestui text si nu pot fi facute decat cu consimtamantul expres al ambilor soti vanzarea sau schimbul avand ca obiect un teren sau o constuctie bun comun, grevarea unui teren bun comun cu o servitute ori constituirea unei ipoteci asupra unui astfel de bun.

c) De asemenea, trebuie mentionat ca art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam. se refera numai la instrainarea prin acte intre vii, iar nu si la actele din cauza de moarte.

d) In sfarsit, textul se refera numai la instrainarea bunurilor imobile, iar nu si la dobandirea de bunuri imobile. Deci, un sot poate sa cumpere un imobil, in temeiul prezumtiei de mandat tacit reciproc, dar nu poate, ulterior, sa vanda acel imobil decat daca are consimtamantul expres al celuilalt sot.

e) O analiza speciala trebuie facuta cu privire la antecontractele de vanzare a unor imobile bunuri comune. In cazul acestora, intrebarea care se pune este daca ele pot fi incheiate de catre unul dintre soti singur, potrivit regulii mandatului tacit sau intra sub incidenta limitei acestui mandat, prevazuta de art. 35 alin. 2 teza a II-a. Desi controversata inca, solutia care raspunde cel mai bine protejarii comunitatii de bunuri si, implicit, a drepturilor sotilor, este aceea care considera ca limita legala prevazuta de textul mentionat se aplica si antecontractelor de vanzare a imobilelor. O solutie contrara ar duce la posibilitatea ca ulterior sa se pronunte o hotarare care sa tina loc de act autentic de vanzare (in conditiile art. 5 alin. 2 din Titlul X - "Circulatia juridica a terenurilor" - al Legii nr. 247/2005) numai in contradictoriu cu sotul parte in antecontract, ceea ce ar fi inadmisibil.

B. Actele cu titlu gratuit intre vii

Aceasta este o limita legala virtuala a mandatului tacit reciproc intre soti, in sensul ca nu este expres prevazuta de lege, dar rezulta din ansamblul reglementarii regimului matrimonial si din caracterul grav ca si din regimul special al acestor acte juridice.

In ceea ce priveste sfera de aplicare a acestei limite a mandatului tacit reciproc, trebuie facute urmatoarele precizari:

a) din punctul de vedere al bunurilor, aceasta limita se refera atat la bunuri mobile, cat si la bunuri imobile;

b) din punctul de vedere al actelor juridice, limita se refera numai la actele cu titlu gratuit intre vii, iar nu si la cele pentru cauza de moarte. Este vorba deci despre donatiile si despre actele de binefacere (actele dezinteresate) care au ca obiect bunuri comune.

Prin exceptie, se considera ca darurile si actele de binefacere obisnuite, care se fac cu intentia de a respecta unele obiceiuri din societate, pot fi incheiate de un singur sot cu consimtamantul prezumat al celuilalt sot.

Fundamentul acestei limite rezida in caracterul imperativ al regimului matrimonial actual, in cadrul caruia un sot nu poate dona singur un bun comun, deoarece aceasta ar fi o conventie prin care s-ar micsora comunitatea de bunuri.

In plus, in cazul donatiilor nu se justifica aplicarea prezumtiei mandatului tacit reciproc, deoarece intre interesul celuilalt sot de a evita o paguba (certat de damno vitando) si interesul tertului de a pastra un avantaj patrimonial gratuit (certat de lucrum captando) trebuie ocrotite interesele sotilor.

98. Sanctiunea nerespectarii limitelor mandatului tacit reciproc

Legea nu prevede expres care este soarta actului incheiat de unul dintre soti cu incalcarea limitelor mandatului tacit reciproc, astfel incat sanctiunile vor fi determinate pe baza regulilor din dreptul comun.

A. In primul rand, sotul care nu a consimtit la incheierea actului de catre celalalt sot va putea invoca inopozabilitatea fata de el a actului. De exemplu, daca bunul imobil instrainat de unul dintre soti nu a fost predat, sotul care nu a consimtit la incheierea actului se poate opune predarii bunului, iar daca tertul va introduce o actiune in revendicare, se va apara invocand prin intampinare caracterul de bun comun si faptul ca actul de instrainare, incheiat doar de catre celalalt sot, nu ii este opozabil.

B. In al doilea rand, sotul care nu a consimtit poate introduce singur actiunea in revendicarea bunului comun, in calitate de proprietar devalmas; intr-o asemenea imprejurare, nu s-ar putea opune sotului neparticipant la act necesitatea ca si celalalt sot sa fie parte, ca reclamant, in actiunea in revendicare, deoarece acesta nu ar avea niciodata interesul sa participe la o astfel de actiune - intrucat el este cel care a instrainat bunul comun catre tertul parat -, iar o atare cerinta ar paraliza posibilitatea de actiune a reclamantului si ar da o prima de incurajare sotului care a incheiat actul de instrainare cu incalcarea limitelor mandatului tacit reciproc.

C. In al treilea rand, sotul care nu si-a dat consimtamantul are la indemana actiunea in nulitate relativa a actului incheiat de catre celalalt sot. Actiunea se introduce impotriva sotului care a incheiat actul si a tertului care a contractat cu acest sot

Caracteristicile acestei nulitati sunt urmatoarele:

a) Este vorba de o nulitate relativa, iar nu de o nulitate absoluta intemeiata pe art. 30 alin. 2 C. fam. Intr-adevar, prin aceasta sanctiune se ocrotesc interesele sotului care nu si-a dat expres consimtamantul si numai el si succesorii lui o pot invoca. De asemenea, acest sot poate sa confirme actul.

b) Desi este vorba de o nulitate relativa, prin exceptie de la regimul de drept comun al actiunii in nulitate relativa - care poate fi introdusa numai de una din partile actului -, aceasta poate fi formulata de un tert, respectiv de sotul neparticipant la act.

c) Nulitatea actului este totala, deoarece nu se cunosc cotele-parti ale sotilor pentru a se putea considera ca nulitatea loveste actul doar in ceea ce priveste partea din bun ce se cuvine sotului care nu si-a dat consimtamantul.

d) Instrainarea nu devine valabila dupa ce bunul respectiv este impartit intre soti, deoarece fiind vorba de o comunitate organizata, impartirea bunurilor comune produce doar efecte pentru viitor - cand se realizeaza in timpul casatoriei - sau de la data ramanerii irevocabile a hotararii de divort - cand se realizeaza la desfacerea casatoriei sau dupa desfacerea casatoriei.

e) In ceea ce priveste efectele nulitatii fata de tertul contractant, acestea sunt diferite, potrivit urmatoarelor distinctii:

(i) daca unul dintre soti a instrainat un bun mobil, printr-un act cu titlu oneros (de exemplu, un contract de vanzare-cumparare), fara consimtamantul celuilalt sot, cu incalcarea limitelor de fapt sau conventionale, atunci tertul dobanditor de buna-credinta se poate apara, invocand art. 1909 C. civ., si poate pastra bunul in calitate de dobanditor prin posesia de buna-credinta (asa-numita "prescriptie instantanee");

(ii) daca unul dintre soti a instrainat un imobil, printr-un act cu titlu oneros, fara consimtamantul expres al celuilalt sot, se considera ca efectele nulitatii relative le suporta si tertul dobanditor, deoarece aceasta limita a mandatului tacit reciproc este prevazuta expres de lege, iar tertul avea datoria sa depuna diligentele necesare si sa se intereseze daca bunul este comun sau propriu. Totusi, se poate pune intrebarea daca nu cumva exista si solutia pastrarii bunului de catre tertul dobanditor de buna-credinta, daca se dovedeste ca acesta s-a aflat intr-o eroare comuna si invincibila (care nu se reduce la simpla buna-credinta) cu privire la natura bunului, potrivit adagiului error comunis facit ius;

(iii) daca unul dintre soti a instrainat un bun - mobil sau imobil -    printr-un act cu titlu gratuit, fara consimtamantul celuilalt sot, efectele nulitatii le suporta si tertul dobanditor, chiar daca a fost de buna-credinta, deoarece, in acest caz, se acorda preferinta comunitatii de bunuri fata de principiul ocrotirii bunei-credinte (sotul neparticipant la act incearca sa evite o paguba - certat de damno vitando - in timp ce tertul incearca sa pastreze un beneficiu - certat de lucrum captando);

(iv) neindoielnic, tertul va pierde intotdeauna bunul, indiferent de natura acestuia, intr-o astfel de actiune in anulare atunci cand a fost de rea-credinta, adica a stiut ca bunul e comun si, totusi, a incheiat actul cu un singur sot, cu incalcarea limitelor mandatului tacit reciproc.

99. Exercitiul actiunilor cu privire la bunurile comune ale sotilor

Regulile analizate mai sus, cu privire la modul in care pot savarsite actele juridice cu privire la bunurile comune ale sotilor, sunt in mod corespunzator aplicabile si actiunilor civile prin intermediul carora sotii isi apara in justitie drepturile asupra bunurilor comune.

Si in cazul actiunilor civile trebuie facuta distinctia dupa cum au ca obiect un bun mobil sau imobil, respectiv dupa cum actiunea se califica - in functie de gravitatea ei - ca un act de conservare, de administrare sau de dispozitie

99.1. Actiunea in revendicare

Analiza problemelor pe care le ridica actiunea in revendicare atunci cand se refera la un bun comun trebuie facuta din doua perspective: dupa cum sotii sunt reclamanti sau parati in cadrul acestei actiuni.

A. Daca sotii au pierdut posesia bunului comun si sunt in situatia de a formula ei actiunea in revendicare, trebuie lamurita problema naturii juridice, chestiune discutata atat in jurisprudenta, cat si in doctrina.

S-a considerat, astfel, ca actiunea in revendicare este un act de conservare, deoarece are ca scop pastrarea dreptului in patrimoniul reclamantului, de unde ar rezulta ca un sot poate sa introduca singur o asemenea actiune, fara a avea consimtamantul celuilalt sot.

S-a sustinut si ca actiunea in revendicare este un act de administrare, de unde concluzia ca ar putea fi introdusa de unul dintre soti in virtutea prezumtiei de mandat tacit reciproc, indiferent ca are ca obiect un bun mobil sau imobil.

In sfarsit, conceptia majoritara - urmata si de practica judecatoreasca - este in sensul ca actiunea in revendicare trebuie asimilata unui act de dispozitie, datorita consecintelor grave pe care le poate produce: daca procesul este rau condus si se actiunea se respinge, practic se pierde insusi dreptul de proprietate si - mai mult - ar urma ca sotii sa piarda si taxele judiciare de timbru achitate catre stat si, totodata, sa suporte si cheltuielile de judecata, la care ar fi obligati catre cealalta parte, potrivit art. 247 C. pr. civ.

In masura in care actiunea in revendicare este calificata ca un act de dispozitie, aceasta inseamna ca:

a) daca bunul revendicat este mobil, actiunea poate fi introdusa de un singur sot, in numele sau, dar si al celuilalt sot, deoarece se aplica mandatul tacit reciproc intre soti (art. 35 alin. 2 teza I C. fam.);

b) daca bunul revendicat este imobil, actiunea trebuie introdusa de ambii soti, impreuna, deoarece actele de dispozitie asupra bunurilor imobile pot fi facut numai cu consimtamantul expres al ambilor soti (art. 35 alin. 2 teza a II-a C. fam.). Daca actiunea este introdusa de un singur sot, aceasta va fi respinsa pentru lipsa calitatii sale procesuale active.

B. Daca sotii sunt posesorii bunului revendicat de un tert, atunci este indicat ca ambii soti sa figureze in proces ca parati, pentru ca hotararea judecatoreasca sa le fie opozabila amandurora si, daca este cazul, sa poata fi pusa in executare silita, fara a exista pericolul ca sotul care nu a fost chemat in judecata sa invoce inopozabilitatea fata de el a hotararii (res inter alios judicata aliis neque nocere neque prodesse potest).

99.2. Actiunea in granituire

In ceea ce priveste actiunea in granituire, trebuie sa se analizeze daca aceasta tinde doar la stabilirea hotarului, in conditiile art. 584 C. civ., sau daca ea implica si revendicarea unei suprafete de teren de la limita dintre cele doua proprietati. In aceasta din urma situatie, practic actiunea in granituire este "dublata" si de o actiune in revendicare, la care trebuie sa participe ambii soti, conform celor aratate mai sus.

99.3. Actiunea de imparteala

Desi de lege lata imparteala are caracter declarativ, totusi in practica s-a decis ca la actiunea in imparteala a bunurilor imobile - cand sotii detin impreuna o cota-parte, celelalte cote revenind altor persoane -, trebuie sa participe ambii sotii, deoarece partajul poate sa aiba consecinte grave, asemanatoare unei instrainari, daca bunul, nefiind comod partajabil in natura nu va fi atribuit sotilor, ci altui coproprietar.

Gestiunea bunurilor proprii (Drepturile sotilor asupra bunurilor proprii)

100. Exercitarea dreptului sotilor asupra bunurilor proprii prin acte juridice

In principiu, dreptul sotilor asupra bunurilor proprii nu ridica probleme practice deosebite.

Fiecare sot exercita in mod exclusiv, asupra bunurilor proprii, drepturile de administrare, folosinta si dispozitie; fiecare sot poate sa incheie diferite acte juridice fie cu tertii, fie cu celalalt sot, cu exceptia vanzarii intre soti care este interzisa, potrivit art. 1307 C. civ. Raporturile dintre soti, precum si cele dintre fiecare sot si terti cu privire la bunurile proprii ale fiecarui sot sunt guvernate de dreptul comun. Un sot poate da un mandat general celuilalt sot pentru administrarea bunurilor sale proprii, dupa cum, potrivit dreptului comun, poate sa-i dea un mandat special pentru instrainarea anumitor bunuri proprii. De asemenea, intre soti, cu privire la bunurile lor proprii sunt aplicabile dispozitiile privind gestiunea de afaceri (art. 987-991 C. civ.).

101. Exercitiul actiunilor civile cu privire la bunurile proprii.

In ceea ce priveste actiunea in revendicarea bunurilor proprii, aceasta se exercita potrivit dreptului comun. Astfel, in afara de actiunile introduse impotriva tertilor, daca un sot detine fara temei bunuri proprii ale celuilalt sot si refuza sa i le restituie, este perfect posibila si admisibila actiunea in revendicare introdusa de sotul proprietar impotriva sotului posesor, dar neproprietar. Mai mult, s-a decis in jurisprudenta ca este admisibila formularea unei ordonante presedintiale, cand se solicita restituirea unor bunuri de uz personal sau pentru exercitarea profesiei, in conditiile in care sotia a fost izgonita de acasa, iar sotul care se afla in posesia acestor bunuri refuza sa i le predea.

Sub-sectiunea 3.5.

Imparteala (partajul) bunurilor comune

in timpul casatoriei

102. Precizari prealabile. Reglementare.

Preocuparea legiuitorului pentru protectia comunitatii de bunuri a sotilor a determinat si o viziune extrem de restrictiva cu privire la posibilitatea sotilor de a pune capat devalmasiei dintre ei in timpul casatoriei, datorita faptului ca o imparteala a bunurilor comune semnifica, de fapt, incetarea comunitatii, ceea ce era inadmisibil in conceptia redactorilor Codului familiei.

Asa fiind, in acest cod au fost prevazute doar doua situatii in care impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei a fost socotita admisibila: la cererea sotilor, pentru motive temeinice si la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soti, care a urmarit bunurile personale ale acestuia, ce s-au dovedit, insa, insuficiente pentru satisfacerea creantei sale.

Prima ipoteza a fost reglementata in art. 36 alin. 2 C. fam.: "Pentru motive temeinice, bunurile comune, in intregime sau numai o parte dintre ele, se pot imparti prin hotarare judecatoreasca si in timpul casatoriei. Bunurile astfel impartite devin bunuri proprii, Bunurile neimpartite, precum si cele ce se vor dobandi ulterior, sunt bunuri comune."

Cea de a doua face obiectul art. 33 alin. 2 C. fam. Astfel, dupa ce art. 33 alin. 1 prevede ca "bunurile comune nu pot fi urmarite de creditorii personali ai unuia dintre soti", alin. 2 al aceluiasi text dispune: "Cu toate acestea, dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor, creditorul sau personal poate cere impartirea bunurilor comune, insa numai in masura necesara pentru acoperirea creantei sale."

Dupa cum rezulta din cele doua texte si dupa cum vom arata in continuare, ambele aceste cazuri de impartire a bunurilor comune in timpul casatoriei sunt ipoteze admise de legiuitor in mod exceptional, nefiind permisa extinderea lor si la alte situatii. Cu toate acestea, jurisprudenta si doctrina au extins aceasta posibilitate si in alte cazuri, socotind ca partajul bunurilor comune poate fi cerut si in cazul confiscarii speciale, ca masura de siguranta dispusa potrivit art. 112 lit. f si 118 C. pen., precum si in cadrul contestatiei la executare, reglementata de Codul de procedura civila, in conditiile art. 400 C. pr. civ.

Imparteala (partajul) bunurilor comune in timpul casatoriei la cererea unuia dintre soti

103. Intelesul sintagmei in timpul casatoriei

Regimul juridic strict prevazut de art. 36 alin. 2 se aplica partajului bunurilor comune numai daca el are loc in timpul casatoriei, adica intre momentul incheierii acesteia si momentul incetarii ei prin moarte sau desfacerii ei prin divort (adica la ramanerea irevocabila a hotararii de divort, potrivit art. 39 alin. 1 C. fam.). Cu toate acestea, si doctrina si jurisprudenta accepta ca, daca s-a introdus actiunea de divort, iar actiunea de partaj este formulata in cadrul acesteia, atunci imparteala bunurilor comune se face in cadrul divortului, potrivit art. 36 alin. 1 C. fam., respectiv "la desfacerea casatoriei prin divort", nefiind vorba de un partaj al bunurilor comune in timpul casatoriei.

104. Conditii

Considerand impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei la cererea unuia dintre soti o masura exceptionala, art. 36 alin. 2 C. fam. prevede doua conditii stricte in care aceasta poate avea loc: prin hotarare judecatoreasca si pentru motive temeinice.

104.1. Imparteala prin hotarare judecatoreasca

Imparteala bunurilor comune in timpul casatoriei, reglementata de art. 36 alin. 2 C. fam., se face numai pe cale judiciara, in cadrul unui proces de partaj, fiind exclusa imparteala pe cale conventionala. O conventie de partaj al bunurilor comune, incheiata de soti in timpul casatoriei este lovita de nulitate absoluta, potrivit art. 30 alin. 2 C. fam. Cu toate acestea, in temeiul principiului conversiunii actelor juridice o astfel de conventie poate constitui mijloc de proba cu privire la existenta bunurilor, la valoarea lor si, eventual, la contributia sotilor la dobandirea lor, putand fi utilizata intr-un proces de partaj ulterior, fie in timpul casatoriei, fie dupa desfacerea acesteia.

Se pune problema daca, in actiunea de partaj al bunurilor comune in timpul casatoriei, sotii pot depune o tranzactie privind imparteala bunurilor, incheiata potrivit art. 1704 C. civ., solicitand instantei sa ia act de aceasta si sa pronunte o hotarare de expedient, in conditiile art. 271-273 C. pr. civ. Raspunsul este in sensul ca partajul ar putea fi facut pe aceasta cale - prin buna invoiala (adica printr-o tranzactie), dar in fata instantei de judecata, ceea ce ar raspunde exigentei art. 36 alin. 2 C. fam. - cu conditia, insa, ca instanta sa examineze mai intai existenta motivelor temeinice care determina partajul si sa ia act de tranzactie numai daca aceste motive temeinice exista si sunt dovedite in cadrul actiunii de partaj.

104.2. Motivele temeinice pentru imparteala bunurilor comune in timpul casatoriei

Legiuitorul nu a definit motivele temeinice (sintagma pe care o foloseste si in alte texte din Codul familiei (spre exemplu, art. 38, referitor la divort, sau art. 42 alin. 2, referitor la incredintarea copiilor dupa divort) pentru care un sot poate cere partajul bunurilor comune in timpul casatoriei, dar jurisprudenta a identificat o serie de situatii de fapt care se pot subsuma acestei caracterizari, cum ar fi: obligatia unui sot de a intretine un copil din afara casatoriei, vanzarea, sustragerea sau distrugerea bunurilor comune de catre celalalt sot, folosirea bunurilor comune de catre un sot impreuna cu concubinul sau etc. Simpla despartire in fapt, necoroborata cu alte imprejurari de natura a aduce atingere comunitatii de bunuri, nu constituie, insa, motiv temeinic pentru imparteala bunurilor comune, in sensul art. 36 alin. 2 C. fam.

Motivele temeinice trebuie dovedite in fata instantei inaintea administrarii probelor privind existenta bunurilor supuse impartelii, cota de contributie a sotilor la dobandirea lor, valoarea acestor bunuri.

Trebuie facuta precizarea ca nu se confunda motivele temeinice pentru imparteala bunurilor comune cu motivele temeinice pentru desfacerea casatoriei prin divort.

Astfel, comportarea imorala a unuia dintre soti este motiv de divort, dar nu este si motiv temeinic pentru imparteala bunurilor comune in timpul casatoriei.

Invers, un sot va putea obtine imparteala bunurilor comune in timpul casatoriei, ca apoi bunurile astfel obtinute sa le poata instraina, intrucat, in lipsa de alte mijloace, numai in acest fel va putea sa ajute un copil al sau dintr-o casatorie anterioara, aflat in nevoie. Un asemenea motiv de imparteala nu constituie insa si motiv temeinic pentru divort.

In anumite situatii complexe, pot exista atat motive pentru imparteala bunurilor, cat si motive pentru divort. De exemplu, abandonarea fortata a domiciliului comun, datorita relelor tratamente, alungarii, constituie deopotriva motiv temeinic pentru imparteala bunurilor, precum si motiv de divort

104.3. Titularul actiunii

Actiunea de partaj a bunurilor comune in timpul casatoriei poate fi promovata doar de catre soti (adica de oricare dintre soti), dreptul la actiune avand un caracter personal. Copiii sotilor nu participa la aceasta actiune, iar daca unul dintre soti ar deceda, ea nu ar putea fi continuata de mostenitori; intr-o asemenea ipoteza, actiunea si-ar pierde caracterul de partaj in timpul casatoriei, deoarece casatoria inceteaza prin decesul sotului.

104.4. Obiectul actiunii

Actiunea va avea ca obiect partajul bunurilor comune dobandite de soti in timpul casatoriei, in intregime sau in parte, dupa cum prevede art. 36 alin. 2 C. fam. In temeiul acestui text nu poate fi promovata o actiune in constatarea cotelor-parti ale sotilor la dobandirea bunurilor comune, care ar duce la transformarea devalmasiei matrimoniale in proprietate comuna pe cote-parti, ceea ce ar contraveni regimului matrimonial actual.

104.5. Procedura partajului

Imparteala bunurilor comune in timpul casatoriei se va face potrivit procedurii impartelilor judiciare, reglementata de art. 673¹ - 673¹⁴ C. pr. civ.

104.6. Efectul partajului. Mentinerea comunitatii.

Urmare impartelii, bunurile comune supuse partajului vor deveni bunuri proprii. Bunurile comune care nu au fost impartite isi pastreaza, firesc, acest caracter, dupa cum toate bunurile dobandite dupa partaj, in timpul casatoriei, vor fi bunuri comune. Cu alte cuvinte, comunitatea de bunuri nu inceteaza, ci ramane in fiinta atata timp cat va dura si casatoria.

Imparteala (partajul) bunurilor comune in timpul casatoriei la cererea creditorilor unuia dintre soti

105. Premise

Dupa cum am aratat analizand pasivul matrimonial, sotii pot avea datorii comune si datorii personale. Reglementand regimul juridic al datoriilor proprii, art. 33 alin. 1 C. fam. prevede ca nu pot fi urmarite bunurile comune de catre creditorii personali ai unuia dintre soti. Cu toate acestea, dupa urmarirea bunurilor proprii ale sotului debitor si daca acestea se dovedesc neindestulatoare, art. 33 alin. 2 C. fam. permite creditorului sa solicite partajul bunurilor comune, insa numai in masura necesara acoperirii creantei sale.

106. Conditii

Pentru a fi admisa o astfel de actiune, este necesara indeplinirea urmatoarelor conditii:

a) creditorul personal al unuia dintre soti sa fi urmarit, in prealabil, bunurile proprii ale debitorului sau, ceea ce inseamna ca aceasta actiune are un caracter subsidiar;

b) bunurile proprii ale sotului debitor sa se fi dovedit neindestulatoare pentru acoperirea creantei sale;

c) obiectul actiunii creditorului sa il constituie bunurile comune ale sotilor, insa numai in masura acoperirii creantei sale.

Daca instanta constata ca aceste conditii sunt indeplinite, va admite actiunea de partaj formulata de catre creditor si va dispune imparteala bunurilor ceruta de catre acesta.

107. Efectele admiterii actiunii

Ca si in cazul impartirii bunurilor comune in timpul casatoriei la cererea unuia dintre soti, vor deveni bunuri proprii numai bunurile comune impartite la cererea creditorului si atribuite fiecarui sot (art. 33 alin. 3 C. fam.). Bunurile neimpartite, ca si cele dobandite ulterior, vor fi bunuri comune, pentru ca regimul matrimonial al comunitatii de bunuri isi continua existenta atata timp cat va dura casatoria.

108. Impartirea bunurilor comune pe cale incidentala

Este posibil ca un creditor personal al unuia dintre soti sa porneasca executarea silita asupra bunurilor comune. Desigur, celalalt sot are posibilitatea sa invoce beneficiul de discutiune si sa ceara ca acel creditor sa urmareasca mai intai bunurile proprii ale sotului debitor. Daca, din diverse motive, nu are interes sa ceara acest lucru (spre exemplu, in mod evident, celalalt sot nu are bunuri proprii care sa poata fi urmarite), el poate formula contestatie la executare potrivit art. 399 si urmatoarele din Codul de procedura civila si poate cere imparteala bunurilor comune in cadrul contestatiei, conform art. 400¹ C. pr. civ., care dispune: "Impartirea bunurilor proprietate comuna poate fi hotarata, la cererea partii interesate, si in cadrul judecarii contestatiei la executare."

Acelasi rationament se aplica, mutatis mutandis, in cazul executarii silite pornite de organele fiscale asupra bunurilor comune ale sotilor pentru datoria fiscala a unuia dintre ei, deoarece art. 171 alin. 2 C. pr. fiscala prevede: "La cererea partii interesate instanta poate decide, in cadrul contestatiei la executare, asupra impartirii bunurilor pe care debitorul le detine in proprietate comuna cu alte persoane."

Imparteala (partajul) bunurilor comune in timpul casatoriei ca urmare a confiscarii speciale

109. Premise

Anterior lui Decembrie 1989 si chiar pana la adoptarea Constitutiei din 1991, s-a discutat despre imparteala bunurilor comune ca urmare a aplicarii pedepsei complementare a confiscarii averii, prevazute in Codul penal. Ulterior adoptarii Constitutiei din 1991, care in art. 41 alin. 7 teza I prevedea ca "averea dobandita licit nu poate fi confiscata" (azi, urmare revizuirii din 2003, textul este art. 44 alin. 8 teza I), au fost abrogate textele din Codul penal care reglementau aceasta pedeapsa.

In aceste conditii, problema impartirii bunurilor comune in timpul casatoriei ca urmare a confiscarii speciale se poate pune numai in raport cu masura de siguranta a confiscarii speciale, prevazute de art. 118 C. pen.

Concret, problema se poate pune in masura in care banii sau alte lucruri obtinute ca urmare a savarsirii infractiunii de catre un sot, supuse confiscarii potrivit art. 118 lit. a, c si d C. pen. au servit la dobandirea unor bunuri comune si, urmare dispunerii confiscarii lor, se porneste executarea silita impotriva bunurilor comune ale sotilor. Intr-o asemenea ipoteza, desigur, sotul care nu a participat la savarsirea infractiunii, va putea formula o contestatie la executare, potrivit art. 399 C. pr. civ. si va putea cere partajul bunurilor comune in cadrul contestatiei la executare, conform art. 400¹ C. pr. civ.