| CATEGORII DOCUMENTE |
NORMA JURIDICA
NORMA JURIDICA - NORMA SOCIALA
1. Norma juridica sau regula de drept reprezinta o prescriptie juridica adresata conduitei umane. Norma juridica ne apare astfel ca o regula de conduita care coexista cu alte norme sociale (morale, religioase, tehnice etc.).
Normele sociale sunt prin definitie obligatorii, generale si abstracte. Fiecare norma sociala raspunde unei nevoi sociale, unui imperativ de a carui realizare depinde soarta colectivitatii sociale care a dat nastere normei. Raspunzand unor asemenea finalitati, normele sociale dicteaza sau impun o anumita conduita in anumite imprejurari date. Ele cer oamenilor sa se supuna imperativului pe care norma il indica. Acest imperativ le poate cere oamenilor sa se abtina de la savarsirea unei anumite fapte sau, dimpotriva, ii indeamna sa aiba o anumita atitudine, sa urmeze o anumita conduita intr-o situatie concreta.
Caracterul general si abstract al normelor sociale rezida in faptul ca ele se adreseaza unui numar nedefinit de persoane. Normele sociale se pot adresa membrilor unei comunitati locale, familiale, statale, religioase, culturale etc. In cazul in care o prescriptie sociala se adreseaza unei persoane determinate, nu ne gasim in prezenta unei norme sociale, ci a unei prescriptii individuale sau personale.
Caracterul general al normei sociale este dat de faptul ca prescriptia acesteia este impersonala.
Totodata, caracterul general al normei sociale rezida in indeterminarea cazurilor ce se afla sub incidenta normei. Astfel, norma sociala inglobeaza in generalitatea ei un numar de situatii sau de cazuri particulare. Bunaoara, norma care interzice furtul, are in vedere orice bun ce poate constitui obiect al furtului. Nu exista norme distincte pentru furtul din buzunar, pentru furtul din biserici sau pentru furtul de masini.
Caracterul general al normei rezida ca ea se raporteaza la o clasa de evenimente similare . Din acest punct de vedere norma juridica nu se poate confunda cu actul juridic individual, care se raporteaza la conduita unui individ intr-o situatie concreta, determinata.
In sfarsit, o norma sociala este generala datorita aplicarii sale continue in timp. Sub acest aspect, norma sociala este generala deoarece ea nu se aplica o singura data, ci ori de cate ori este necesar in perioada in care ea coexista cu faptele ce cad sub incidenta ei. Unele norme sociale pot fi permanente, dar pot fi si norme temporare, care se aplica o anumita perioada de timp.
2. Trasaturile normei juridice. In cadrul normelor sociale, norma juridica are anumite trasaturi specifice, pe care nu le intalnim la celelalte categorii de norme. Aceste trasaturi specifice individualizeaza si permit identificarea normei juridice in cadrul normelor sociale.
a. Respectarea normei juridice este asigurata de coercitia statala.
Spre deosebire de celelalte norme sociale a caror respectare vine din interiorul fiintei umane, supunerea fata de comandamentul normei juridice este impusa din exterior. Respectarea normei juridice este generata de interventia fortei coericitive a puterii publice. Daca scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridica, apararea acestei ordini revine celui care a creat norma juridica, respectiv statului. In cadrul acestei ordini juridice, cetatenii au anumite drepturi, iar pentru apararea lor recurg la justitie. Pe baza hotararii judecatoresti care le-a recunoscut dreptul incalcat, ei cer executarea silita si sunt repusi astfel in drepturile anterioare, iar norma juridica devine un reazem al apararii intereselor membrilor colectivitatii statale.
b. Norma
juridica are o finalitate proprie. Normele sociale au
finalitati proprii. Astfel,
normele religioase isi propun sa induca in comportamentul uman
comandamente care vin de
In pofida deosebirilor dintre normele juridice si celelalte norme sociale, adeseori actiunea lor este complementara sau identica. De altfel, sincretismul normelor sociale, actiunea lor concentrata reprezinta o garantie a realizarii unei ordini sociale coerente.
II. STRUCTURA NORMEI JURIDICE. Norma juridica este alcatuita din ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceste trei elemente se afla intr-o stransa interdependenta, ceea ce face ca ele sa fie considerate elementele structurale ale normei juridice.
1. Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileste imprejurarile in care actioneaza norma juridica, respectiv dispozitia si sanctiunea. Legiuitorul, atunci cand formuleaza o norma juridica, el stabileste un ansamblu de imprejurari, in prezenta carora trebuie urmata o anumita conduita. In caz contrar, urmeaza a se aplica sanctiunea normei juridice.
Ipoteza normei juridice poate fi determinata de legiuitor sau urmeaza a fi determinata de catre cel care aplica legea. In prima situatie, legiuitorul identifica toate imprejurarile in care urmeaza sa actioneze dispozitia si sanctiunea. Astfel, atunci cand legiuitorul stabileste ca 'Luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia, fara consimtamantul acestuia, in scopul de a si-l insusi pe nedrept, se pedepseste cu inchisoare de la 1 an la 12 ani', aceasta norma juridica, in virtutea careia se incrimineaza furtul, are in ipoteza circumstantele privitoare la savarsirea furtului:
a. Luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia. Potrivit alin.2-4 ale art.208 Cod penal, se considera bunuri mobile si orice energie care are are valoare economica, precum si inscrisurile. De asemenea infractiunea vizeaza si bunul care apartine in intregime sau in parte faptuitorului, daca in momentul savarsirii faptei se gasesc in posesia sau detinerea legitima a altei persoane. In categoria bunurilor mobile intra si vehicolul, daca acesta a fost luat in scopul folosirii pe nedrept.
b. Actiunea sa se faca fara consimtamantul persoanei care detine bunul sau in posesia caruia se afla.
c. Actiunea sa aiba drept scop insusirea bunului pe nedrept sau, in cazul vehicolului, al folosirii pe nedrept.
La aceste elemente stabilite de legiuitor, judecatorul nu poate adauga alte imprejurari, ceea ce face ca aceasta ipoteza sa fie determinata.
In cazul ipotezei relativ determinate, cel care aplica norma juridica are posibilitatea sa aprecieze daca in cazul concret intra sau nu o anumita imprejurare.
2. Dispozitia normei juridice ordona o anumita conduita in imprejurarile stabilite in ipoteza. Se poate spune ca dispozitia normei juridice stabileste regula de conduita propriu-zisa pe care subiectele de drept urmeaza sa o urmeze in conditiile date.
Dispozitia normei juridice poate fi, la randul ei, expresa sau subinteleasa. In cazul in care dispozitia normei juridice este consacrata expres, ne aflam in prezenta unei dispozitii determinate. Astfel, potrivit art.998 C.civ., orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara. In aceasta norma juridica, dispozitia o constituie comandamentul pe care legea il da de a repara prejudiciul produs altuia.
3. Sanctiunea normei juridice reprezinta consecinta pe care o produce nerespectarea dispozitiei. In cazul infractiunii de furt, sanctiunea normei juridice o constituie o pedeapsa privativa de libertate sau o amenda penala.
Sanctiunea juridica este un element indispensabil pentru norma juridica, deoarece prin intermediul acesteia, legiuitorul urmareste sa determine o conduita umana dezirabila in cadrul imprejurarilor prevazute de ipoteza. De aici nu trebuie trasa concluzia ca toate normele juridice au, in mod obligatoriu, o sanctiune. Dimpotriva, exista norme juridice care nu au in structura lor o sanctiune, cum ar fi multe din normele dreptului constitutional. Aceasta nu inseamna, insa, ca aceste norme juridice nu sunt obligatorii si nici ca sanctiunea ar determina caracterul obligatoriu al normei. In toate cazurile norma juridica este obligatorie, in virtutea faptului ca este o norma sociala. Asigurarea realizarii sale, a derularii conduitei umane in conformitate cu dispozitia normei, se asigura in virtutea sanctiunii, dar si a unei constrangeri psihologice pe care nerespectarea normei o are asupra subiectilor de drept, constrangere care are drept sursa autoritatea cu care o inzestreaza cel care o instituie - puterea publica. Pe acest fond se poate constata ca respectarea legii este impusa de aceasta constrangere psihologica, iar aplicarea sanctiunii o potenteaza. De aceea se impune a se observa faptul ca norma este respectata de un numar nedeterminat de subiecte, iar aplicarea sanctiunii vizeaza doar cazuri determinate, numarabile si, ca atare, limitate.
Clasificarea sanctiunilor. In structura normei juridice, sanctiunile difera de la o ramura de drept la alta.
Astfel, in functie de apartenenta normei juridice la o anumita ramura de drept, vom distinge intre sanctiuni civile, sanctiuni penale, sanctiuni administrative, sanctiuni financiare si sanctiuni disciplinare.
In conformitate cu criteriul naturii lor, sanctiunile pot viza patrimoniul, persoana, actele juridice sau drepturile. In randul sanctiunilor privitoare la patrimoniu intra confiscarea, amenzile etc. In schimb, privarea de libertate este o sanctiune care se refera la persoana. Nulitatea relativa sau absoluta este o sanctiune care priveste actele juridice. Sanctiunile privitoare la drepturi au in vedere restrangerea exercitiului cestora, decaderea etc.
In raport cu gradul de determinare, sanctiunile pot fi determinate si relativ-determinate. In primul caz, sanctiunea este stabilita cu toate elementele sale de identificare de catre legiuitor, fara a lasa la indemana celui care aplica legea vreo posibilitate de manevra. De exemplu: nulitatile. Acestea sunt sanctiuni determinate prin vointa exclusiva a legiuitorului. Cu alte cuvinte, sanctiunea stabilita de legiuitor si cea aplicata de judecator sunt identice. In cazul sanctiunilor relativ determinate, legiuitorul se margineste sa stabileasca doar anumite coordonate ale sanctiunii, urmand ca in cadrul acestor limite, cel care aplica legea sa circumscrie sanctiunea aplicata. Astfel, in cazul amenzii contraventionale, limitele minime si maxime sunt stabilite de legi, iar cel care aplica legea va stabili cuantumul amenzii pentru contraventia savarsita.
Un alt criteriu de clasificare a sanctiunilor are in vedere caracterul alternativ sau cumulativ al sanctiunilor. Sunt sanctiuni alternative acele sanctiuni care dau posibilitatea celui care aplica norma juridica sa aleaga intre doua sau mai multe sanctiuni. De regula, sanctiunile alternative se intalnesc in dreptul penal si in dreptul contraventional. Astfel, in cazul unei infractiuni, legea penala poate lasa judecatorului posibilitatea sa aleaga intre pedeapsa privativa de libertate si amenda penala.
Sanctiunile cumulative sunt acele sanctiuni care intervin in cazul in care norma juridica prevede pentru incalcarea dispozitiei sale doua sau mai multe sanctiuni. Astfel de sanctiuni intalnim in cazul normelor penale sau contraventionale care pentru aceeasi fapta prevad o sanctiune principala (amenda) si una complementara (confiscarea bunului care a fost produs prin savarsirea contraventiei).
DEFINITIA NORMEI JURIDICE. Prin norma juridica se intelege o regula de conduita obligatorie, cu caracter general si abstract a carei respectare este asigurata de puterea publica.
Normele juridice sunt diferite de la o ramura de drept la alta si chiar in cadrul aceleeasi ramuri de drept pot fi intalnite norme juridice diferite. De aceea, clasificarea acestora este un exercitiu logic ce permite o mai buna intelegere a specificului acestora.
Un prim criteriu de clasificare il constituie apartenenta normelor la una sau alta din ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom distinge norme juridice civile, norme juridice penale, norme juridice de drept constitutional, norme juridice de drept administrativ etc.
Unul din cele mai importante criterii de clasificare a normelor juridice il constituie tehnica de redactare dispozitiei normei juridice. In raport cu acest criteriu distingem norme juridice imperative, permisive si supletive.
In cazul normelor juridice imperative, dispozitia acestora impune o conduita univoca in imprejurarile stabilite in ipoteza. Daca aceasta conduita univoca obliga la savarsirea unei actiuni suntem in prezenta unei norme juridice onerative. Astfel, potrivit art.30 C.fam., 'Sotii sunt obligati sa contribuie, in raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casniciei.'
Opusul normelor onerative il constituie normele juridice prohibitive. In aceasta situatie, dispozitia normei juridice interzice o anumita conduita in imprejurarile stabilite de ipoteza. Sunt norme prohibitive normele dreptului penal care interzic savarsirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul, talharia, calomnia, tradarea etc. Dar norme juridice prohibitive vom intalni si in dreptul constitutional (Cetateanul roman nu poate fi extradat sau expulzat din Romania - art.19 alin.1), in dreptul civil (Este oprit judecatorului a se pronunta, in hotararea ce da, prin cale de dispozitii generale si reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse - art.4 C.civ.), in dreptul familiei art.5 opreste barbatul sau femeia casatorita sa se casatoreasca.
Normele permisive reprezinta o categorie distincta de norme juridice care lasa la latitudinea subiectului de drept alegerea conduitei in imprejurarile date in ipoteza. Sub aspect tehnic, normele permisive au dispozitia redactata intr-o formulare neunivoca, el lasa la indemana subiectilor de drept o alternativa, acestea putand opta pentru una sau alta din variantele de conduita posibile, desigur in cadrul reglementarilor juridice in vigoare. Astfel, potrivit art.87 alin.(1) din Constitutie, 'Presedintele Romaniei poate lua parte la sedintele Guvernului in care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea primului ministru, in alte situatii.' Aceasta norma juridica este permisiva deoarece dispozitia acesteia lasa la latitudinea Presedintelui Romaniei ca, in imprejurarile date, sa participe sau nu la sedintele Guvernului. Dispozitia nici nu-l obliga, nici nu-l opreste. De aici decurge si caracterul permisiv al normei juridice. Norme permisive intalnim insa mai cu seama in dreptul civil si in dreptul familiei. Astfel, potrivit art.40 al Codului Familiei, in caz de divort, partile se pot invoi in legatura cu numele pe care il va purta dupa desfacerea casatoriei sotul care a preluat numele celuilalt.
Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative in sensul ca dispozitia acestora este la fel de univoca, numai ca ele intervin chiar in cazul in care partile nu si-au manifestat optiunea in situatia in care trebuiau sa dea curs unei norme permisive. Astfel, tot potrivit Codului familiei, in cazul in care partile nu si-au exercitat dreptul de a cadea de acord asupra numelui pe care sa-l poarte dupa divort, intervine norma supletiva, in virtutea careia instanta judecatoreasca este obligata sa se pronunte si in legatura cu numele sotilor dupa desfacerea casatoriei.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice il constituie criteriul structurii normei juridice. Dupa cum vom gasi sau nu in structura normei juridice toate cele trei elemente - ipoteza, dispozitie si sanctiune, vom avea norme juridice complete sau incomplete. Normele juridice complete sunt acele norme care au in redactarea lor data de legiuitor atat ipoteza, cat si dispozitie si sanctiune.
Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. In cazul unor astfel de norme, lipseste un element structural. In categoria normelor incomplete intalnim norme de trimitere si norme in alb.
Normele de trimitere sunt acele norme al caror element structural absent din textul legislativ il vom gasi in alta parte a actului normativ sau in alt act normativ. De regula, in cazul normelor de acest gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ in care este prevazuta sanctiunea normei juridice respective. In cazul normelor in alb, legiuitorul urmeaza sa completeze norma juridica cu un element ce va fi cuprins intr-un act normativ ce va fi adoptat la o data ulterioara.
Dupa tipul de sanctiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative. Normele juridice punitive sunt acele norme care au o sanctiune juridica cu efecte negative asupra subiectului de drept. Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind in sanctiunea lor masuri de stimulare a conduitei subiectilor de drept.
Un alt criteriu de clasificare a normelor juridice are in vedere gradul de generalitate al acestora. In raport cu acest criteriu se disting norme generale, norme speciale si norme de exceptie.
Normele juridice generale reprezinta acea clasa a normelor juridice care au cea mai larga sfera de aplicare.
Aceste norme juridice formeaza, de regula, nucleul unei ramuri de drept. In unele cazuri chiar ramura de drept constituie dreptul comun intr-o anumita materie. Delimitarea normelor generale poate fi facuta insa numai prin raportare la normele speciale. Aceasta categorie de norme juridice se distinge de cea a normelor generale. In unele cazuri chiar legiuitorul opereaza aceasta distinctie. Astfel, in cuprinsul unor acte normative, in special a unor coduri, intalnim o parte generala si o parte speciala. Importanta acestei distinctii are in vedere faptul ca normele generale influenteaza si ghideaza procesul de aplicare a normelor speciale. Atunci cand ne raportam la sistemul legislatiei, in functie de perspectiva din care se abordeaza selectia normelor, distinctia dintre norme generale si norme speciale este relativa, in sensul ca o norma juridica poate fi speciala in raport cu alta, dupa cum poate deveni generala intr-o alta perspectiva.
De regula, se considera ca normele dreptului civil sunt norme generale in raport cu normele in raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii si protectiei sociale, dreptului familiei s.a.
Normele juridice de exceptie constituie o categorie distincta de norme juridice, ele caracterizandu-se prin faptul ca prin raportare la o norma generala sau la una speciala, instituie un regim derogator.
In literatura de specialitate, institutia derogarii este adeseori privita ca o solutie legislativa care se abate de la o norma generala in virtutea unor circumstante de fapt. In acest sens, I.Mrejeru considera ca derogarea presupune preexistenta unui act normativ care promoveaza intr-o anumita materie solutii legislative cu aplicatie generala. Norma derogatoare, care se exprima fie in cadrul unui act ad hoc, fie in cadrul unui act care contine si alte reglementari, creeaza, pe plan legislativ, o situatie de exceptie in rezolvarea de alta maniera a unui caz care, in lipsa normei derogatoare, s-ar rezolva potrivit prevederilor generale din actul emis in materia respectiva. Caracteristica de baza a derogarii consta in faptul ca exprima o abatere de la o reglementare in vigoare, circumstantiata la un anume caz.
Intr-o alta opinie, profesorul V.D.Zlatescu considera ca ideea de derogare presupune existenta unei norme (act normativ) generale, care se aplica neconditionat tuturor raporturilor si situatiilor juridice. Prin actul derogator, unul sau mai multe acte (eventual o categorie sau un grup) sau situatii particulare sunt scoase de sub incidenta normei generale, capatand o reglementare diferita. Actul de derogare nici nu modifica, nici nu completeaza actul de la care deroga, act ce ramane general aplicabil, mai putin cazurile vizate de derogare.
In opinia noastra, derogarea nu se raporteaza numai la norma generala, ci si la cea speciala. Derogarea, in astfel de cazuri, ne apare ca o exceptie la exceptie. Intr-adevar, daca vom raporta si exceptia si derogarea la norma generala, sesizarea diferentelor dintre ele poate fi cu greu efectuata. Astfel, profesorul V.D.Zlatescu considera ca exceptiile sunt prevederi legale in temeiul carora anumite situatii prezentand un grad de generalitate mai redus decat cel al normei de baza primesc o solutie diferita de a acesteia. In aceeasi opinie, derogarea este determinata de aparitia unor situatii care comporta solutii diferite de cele prevazute de un alt act normativ in vigoare.
Se poate observa ca introducerea intr-un act normativ a unor exceptii sau a unor derogari reprezinta constituirea unor solutii diferite de cele ale normei generale. Cu toate acestea, exceptia si derogarea nu se identifica. Astfel, exceptia reprezinta o solutie diferita de norma generala, cuprinsa, de regula, impreuna cu aceasta in aceeasi reglementare juridica. Spre deosebire de exceptie, derogarea este cuprinsa in alt act normativ.
O alta deosebire esentiala intre exceptie si derogare rezida in faptul ca exceptia se raporteaza intotdeauna la norma generala, fiind, ceea ce si denumirea ii spune, o alternativa particulara la norma juridica generala. In schimb, in opinia noastra, derogarea opereaza inclusiv in raport cu exceptia creata intr-un act normativ prin raportare la o norma generala. Cu alte cuvinte, derogarea se justifica si acolo unde legiuitorul apreciaza ca de la o exceptie consacrata printr-o reglementare juridica se cere instituirea unui regim derogatoriu. In aceste conditii, pentru a se aprecia corect raportul dintre norma juridica generala, exceptie si derogare, trebuie sa observam ca ele sunt supuse unui raport de derivare, a carui infatisare logica este urmatoarea: norma generala - exceptie - derogare.
Autorii la care n-am referit considera, totodata, ca derogarea nu reprezinta o modificare a normei generale si nici o completare a acesteia. Ei se sprijina pe o afirmatie a autorului Legisticii formale, care arata, printre altele, ca derogarea introduce un regim paralel si diferit fata de cel al normei generale, aplicabil intr-un singur caz sau intr-un numar mic de cazuri In opinia noastra, derogarea opereaza o modificare tacita a normei juridice generale. In lipsa derogarii, situatia care este scoasa de sub incidenta normei generale, ar fi tratata la fel ca toate celelalte situatii aflate sub incidenta acesteia. Restrangerea campului de aplicare a unei norme juridice reprezinta, in toate cazurile, o modificare a acesteia, dupa cum extinderea acestuia este data de o completare a normei juridice.
Pentru a
exemplificam cele aratate, vom porni de la norma derogatorie
instituita prin legea nr.53/1991 privind indemnizatiile si
celelalte drepturi ale senatorilor si deputatilor, precum si
salarizarea personalului din aparatul parlamentului Romaniei, care, in art.37
aklin.4, precizeaza: 'Prin derogare de
Derogarea trebuie precizata ca atare in actul normativ derogator si ea trebuie trecuta in repertoriile legislative la rubrica modificari ale actului normativ de la ale carui prevederi se deroga. Aceasta operatiune, impusa de regulile privitoare la evidenta legislatiei, este necesara pentru a putea cunoaste orice modificare ce afecteaza un act normativ, chiar daca aceasta este facuta prin derogare.
Art.59 al Legii privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative obliga organele emitente ale unor acte normative derogatorii sa identifice in cuprinsul lor normele derogatorii prin formula 'prin derogare de la '. In continuarea formulei se arata actele sau actul normativ de la care se deroga, cu precizarea tuturor elementelor de identificare. Aceeasi reglementare legala stabileste ca derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel putin egal cu al reglementarii de baza. Ca atare, derogarea de la o lege organica poate fi facuta numai printr-o lege organica ori printr-o ordonanta de urgenta. Daca derogarea se face printr-o ordonanta emisa in baza unei legi de abilitare, derogarea nu poate privi decat o lege ordinara sau o alta ordonanta din aceeasi categorie.
De altfel, Curtea Constitutionala a statuat ca derogarea poate fi stabilita numai printr-o lege de aceeasi natura cu aceea a legii de la care se deroga. Rezulta, pe cale de consecinta, ca printr-o lege ordinara nu se poate deroga de la o prevedere de natura legii organice, deoarece ar insemna ca, printr-o asemenea derogare, legea ordinara sa reglementeze in domenii rezervate de Constitutie legii organice .
In sfarsit, o categorie distincta de norme o constituie normele organizatorice. Aceste norme se abat de la normele juridice complete, norme care au ipoteza, dispozitie si sanctiune. Aceste norme, de regula, enunta regulile privitoare la infiintarea, organizarea, functionarea, obiectul de activitate, competentele sau scopurile unei autoritati publice, organizatii sau institutii.
Norma juridica se raporteaza in ceea ce priveste validitatea si eficacitatea sa la trei elemente exterioare: timpul, spatiul si persoanele.
ACTIUNEA NORMEI JURIDICE IN TIMP
Norma juridica se refera la conduita umana, element legat inexorabil de trecerea timpului.
Ca si obiectul sau, norma juridica este legata de un inceput, de o durata in timp si de un sfarsit. De aceea, timpul pentru norma juridica are o tripla semnificatie:
exista un moment al inceperii actiunii in timp;
o durata a actiunii in timp si
o incetare a actiunii normei juridice in timp.
Primul moment este exprimat pe plan juridic de intrarea in vigoare a normei juridice, al doilea de momentul actiunii normei juridice in timp si al treilea de momentul iesirii din vigoare a normei juridice.
Intrarea in vigoare semnifica faptul ca norma in cauza este valida si dobandeste forta juridica, este obligatorie pentru toti cei carora li se adreseaza, incepe sa produca efecte juridice si poate fi dusa la indeplinire cu sprijinul fortei de constrangere a puterii publice.
Exista state in care intrarea are loc la data publicarii in actul oficial al statului sau la o data ulterioara valabila pentru toate actele normative sau numai pentru anumite tipuri de asemenea acte sau la o data expres prevazuta in actul normativ care poate fi doar posterioara publicarii sale.
Ex.: Franta - legea intra in vigoare dupa 1 zi efectiva inteleasa ca termen ce curge intre orele 0-24 (Paris), termen care se mareste in functie de distanta la care urmeaza sa ajunga publicatia oficiala in provincii. Legea intra in vigoare dupa 1 zi efectiva de la primirea jurnalului la sediul arondismentului.
Pana la 29 octombrie 2003, in Romania, intrarea in vigoare a normelor juridice existente intr-un anumit act normativ (lege, ordonanta, hotarare de guvern) avea loc la data publicarii acesteia in M.O., Partea I sau la o data ulterioara cuprinsa in textul actului normativ.
Dupa aceasta data, ca urmare a modificarii Constitutiei, in art 78 s-a prevazut o regula noua potrivit careia, Legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta in textul legii.
In raport cu aceasta data, vom avea pentru trecut si pentru viitor doua reguli diferite de intrare in vigoare.
Cele care au fost publicate inainte de 29 octombrie au devenit valide de la data publicarii lor in M.O.sau la o data ulterioara prevazuta in textul actului normativ, iar cele publicate ulterior datei de 29 octombrie, care nu prevad o data certa pentru intrarea in vigoare, vor intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii.
Legea, ca principiu general, nu poate intra in vigoare inainte de a fi adusa la cunostinta publica.
De aceea, aducerea la cunostinta publica a legii si a celorlalte acte normative se face prin intermediul publicatiilor oficiale ale statului, deoarece in drept exista un principiu: Nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoasterea legii in propria aparare).
Pentru a se reduce efectele negative ale acestei fictiuni juridice, in statele democratice, legiuitorul nu mai ia prin surprindere destinatarul normei juridice si prevede intrarea in vigoare a actului normativ la o data ulterioara aducerii acestuia la cunostinta publica, prin publicarea lui in actul oficial al statului. Pentru a da expresie acestei exigente, la revizuirea Constitutiei din anul 2003 s-a tinut seama de aceste imperative si a fost prevazuta expres o data ulterioara publicarii actului normativ pentru intrarea acestuia in vigoare. Pe aceasta cale nu se valideaza prezumtia cunoasterii legii, ci se instituie doar o premisa a acesteia, respectiv posibilitatea cunoasterii legii inainte de intrarea ei in vigoare, care se cere a fi corelata cu obligatia oricarei persoane de a respecta legea (art.1 alin.(5) din Constitutie).
Publicarea legii in Monitorul Oficial al Romaniei se face in virtutea decretului Presedintelui Romaniei de promulgare a legii. Mentionam ca un astfel de decret nu are nici un efect direct asupra intrarii in vigoare a legii, el fiind doar actul prin care seful statului constata ca procedura legislativa a luat sfarsit, legea este adoptata cu respectarea procedurii constitutionale si se instituie obligatia publicarii legii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I. Ca atare, data intrarii in vigoare a legii nu rezulta din decretul prezidential de promulgare, ci din cuprinsul legii sau din aplicarea dispozitiilor constitutionale.
O problema distincta o reprezinta intrarea
in vigoare a ordonantei de urgenta, a ordonantelor
emise in baza unei legi si a celorlalte acte normative. Art.115 alin.(5)
din Constitutie stabileste ca, in cazul ordonantei de
urgenta, aceasta intra in vigoare numai dupa depunerea sa
spre dezbatere, in procedura de urgenta,
O prima ipoteza are in vedere faptul ca din modul de redactare a art.115 alin.(5) nu pare a exista vreo contrarietate intre cele doua texte constitutionale. Astfel, potrivit art.115 alin.(5) al Constitutiei, ordonanta de urgenta intra in vigoare "dupa publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei", inducand ipoteza ca si in acest caz prevederile art.78 sunt aplicabile, in sensul ca ordonanta de urgenta intra in vigoare la 3 zile de la publicare. Pentru a se ajunge la o asemenea concluzie, se pleaca de la faptul ca dispozitiile art.78 din Constitutie au in vedere notiunea de lege - lato sensu - , prin lege intelegandu-se orice act normativ care se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. Intelegem sa achiesam la aceasta posibila interpretare, mai ales, tinand seama de faptul ca nu este de conceput ca legea sa intre in vigoare la 3 zile de la publicare, iar un act normativ subordonat legii - ordonanta, hotarare a Guvernului, ordin sau instructiune a ministrului sau a altui conducator al unei autoritati a administratiei publice de specialitate - sa produca efecte juridice de la data publicarii sale in Monitorul Oficial al Romaniei. Cu toate acestea, art.11 al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative stabileste ca actele normative prevazute la art.10 alin.(1), cu exceptia legilor si a ordonantelor, intra in vigoare la data publicarii in Monitorul oficial al Romaniei, Partea I, daca in cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. Aceste dispozitii ale Legii nr.24/2000 sunt criticabile, deoarece admit aplicarea dispozitiilor constitutionale doar in cazul legilor si ordonantelor emise de Guvern in baza unei legi de abilitare, exceptand de la aceasta regula celelalte acte normative.
Aceasta concluzie ar putea fi insa criticata si pentru faptul ca dispozitiile art.78 fac parte din Sectiunea a 3-a - Legiferarea - a Capitolului I - Parlamentul - al Titlului III al Constitutiei, ceea ce le-ar face inoperabile in cazul actelor normative emise de alte autoritati publice. O asemenea solutie, intr-o interpretare sistematica, nu poate fi primita, datorita faptului ca prevederile art.78 se coroboreaza cu cele ale art.15 alin.(2) din Constitutie, potrivit carora legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile. Pe un plan general, este evident ca actul dat in executarea legii nu poate avea un alt termen de intrare in vigoare decat actul pe care se bazeaza. Pe de alta parte, este evident ca atunci cand legiuitorul face referire la legea contraventionala mai favorabila, are in vedere nu numai legea emisa de Parlament, prin care se stabilesc contraventii, ci orice act normativ de stabilire si sanctionare a contraventiilor (ordonante, hotarari ale Guvernului etc.) In aceste conditii, acolo unde exista identitate de motive, solutiile juridice nu pot fi diferite. Nu se poate accepta ca legea adoptata de Parlament, prin care se stabilesc si se sanctioneaza contraventii, intra in vigoare la 3 zile de la publicare, iar hotararea Guvernului cu acelasi obiect de reglementare devine valida chiar in ziua publicarii.
Cu toate acestea, aplicarea dispozitiilor art.78 din Constitutie si in cazul ordonantelor de urgenta nu este posibila, deoarece ordonantele de urgenta sunt justificate pe plan constitutional de existenta unei situatii a carei reglementare nu poate fi amanata.
Aceasta justificare este de natura sa ne
duca la concluzia ca dispozitiile art.78 din Constitutie nu
sunt aplicabile in cazul ordonantei de urgenta, a
carei intrare in vigoare este derogatorie, in sensul ca ea
opereaza de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei,
dupa ce aceasta a fost depusa
In fine, este de mentionat ca termenul de 3
zile prevazut pentru intrarea in vigoare a legii se calculeaza pe
zile calendaristice, fiind exclusa posibilitatea calcularii sale pe
zile libere . Astfel,
daca o lege se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, pe
data de 28 decembrie, ea va intra in vigoare pe 31 decembrie, daca in
cuprinsul legii nu este prevazuta o alta data pentru
intrarea acesteia in vigoare. De altfel, potrivit art.11 al Legii nr.24/2000, termenul
de 3 zile se calculeaza pe zile calendaristice, incepand cu data
publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, si expira la ora
In raport cu aceasta decizie a Curtii Constitutionale, care se raporteaza la un caz concret, referitor la raporturile dintre Parlament si Presedintele Romaniei, in ceea ce priveste respectarea termenului de 2 zile, prevazut in cazul legilor adoptate de Parlament in procedura de urgenta, pentru a se ocroti dreptul opozitiei parlamentare de a sesiza Curtea Constitutionala, consideram ca aplicarea acesteia si in raporturile dintre autoritatile publice si cetateni este mai mult decat imperioasa. Motivele care concura la aceasta ultima interpretare sunt dirimante. Termenele constitutionale sunt termene legate de un interes public si privesc procesul electoral, validarea mandatelor de parlamentari, functionarea autoritatilor publice - Presedintele Romaniei, Guvernul, consiliile judetene, consiliile locale, primarii. La toate acestea participa, direct sau indirect, corpul electoral sau autoritatile publice, in cadrul unui calendar al serviciilor publice care nu admite derogari. Ca atare, imediata lor aplicare este o dispozitie de ordine publica, in virtutea careia se determina organizarea si functionarea continua a autoritatilor publice.
Intrarea in vigoare a legii cunoaste in practica si alte moduri de manifestare. Astfel, exista legi care stabilesc intrarea progresiva a acestora in vigoare. Un exemplu il constituie Legea nr.7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare, care stabileste ca intrarea sa in vigoare are loc la 90 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei. Cu toate acestea, doar unele dispozitii cu caracter organizatoric ale acestei legi intra in vigoare la aceasta data, dispozitiile de continut ale legii urmand a intra in vigoare la data finalizarii lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru intreg teritoriul administrativ al unui judet, data la care se abroga, pentru acel judet dispozitiile in vigoare. Este o solutie greu de acceptat sub aspectul rigorii termenelor de intrare si iesire din vigoare a legii, care in lipsa unei date certe, devin incontrolabile.
In cazul normelor juridice a caror validitate se afla intr-un alt izvor de drept, acestea intra in vigoare in conditii specifice. De exemplu, norma juridica prin care se declara neconstitutional un text dintr-o lege sau dintr-o ordonanta, cuprinsa intr-o decizie a Curtii Constitutionale, intra in vigoare la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, iar textul normativ respectiv iese din vigoare la 45 de zile de la aceasta data, pe aceasta perioada aplicarea acestuia fiind suspendata. De asemenea, o norma juridica instituita pe calea unei decizii a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in cazul unui recurs in interesul legii, intra in vigoare la data publicarii acestei decizii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
IESIREA DIN VIGOARE A NORMEI JURIDICE
Norma juridica iese din vigoare, in sensul ca inceteaza sa mai produca efecte juridice, prin:
a. abrogare
b. ajungere la termen
c. cadere in desuetudine
d. ca urmare a unei decizii a Curtii Constitutionale prin care se proclama neconstitutionalitatea acesteia.
a. Abrogarea este operatiunea de asanare a sistemului legislativ de 'ramurile uscate' ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislatiei acele reglementari juridice care au cazut in desuetitudine sau pentru ca in locul lor apar noi norme juridice, cu un continut diferit fata de cele anterioare. Aceasta putere de abrogare reprezinta un act de vointa al autorului actului normativ. Romanii spuneau, in acest sens: cujus est condere legem ejus est abrogare. In virtutea acestui principiu, numai cel care face legea o poate abroga.
Cu privire la functiile abrogarii, in literatura noastra de specialitate au fost exprimate doua opinii, de catre I. Mrejeru si V.D.Zlatescu, care nu se deosebesc decat prin modul lor de formulare. Astfel, in ambele cazuri, se considera ca rolul institutiei abrogarii este de a contribui la armonizarea legislatiei. Pe acest fond, abrogarea indeplineste urmatoarele functii: a) inlatura textele de conflict intre actul nou si vechea reglementare; b) inlatura eventualele paralelisme in legislatie; c) inlatura discrepantele si necorelarile; d) ajuta la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei cerinte de aplicare, ca urmare a transformarilor petrecute in societate.
In opinia noastra, functiile abrogarii rezida in:
1) eliminarea antinomiilor in drept;
2) suprimarea redundantelor din reglementarile juridice;
3) trecerea in fondul pasiv al legislatiei a unor acte normative care au fost inlocuite cu noi reglementari juridice sau care au cazut in desuetudine.
Abrogarea isi realizeaza prima dintre functiile sale - eliminarea antinomiilor in drept - prin scoaterea din vigoare a unor dispozitii normative care se afla in contradictie cu altele. Legiuitorul, atunci cand introduce in sistemul dreptului o noua reglementare juridica, este dator sa asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul de drept. Pentru a indeplini aceasta functie, legiuitorul va suprima din reglementarile juridice existente pe cele care intra in contradictie cu noua reglementare juridica.
Modalitatea de realizare a acestei functii specifice legiuitorului o constituie abrogarea expresa directa sau indirecta.
In cazul abrogarii exprese directe, legiuitorul declara ca se abroga anumite categorii de acte normative identificate prin titlu, numar si an al adoptarii, data publicarii si numarul Monitorului Oficial in care au fost publicate. In cadrul enumerarii actelor normative abrogate sau a unor parti constitutive ale acestora, se trec in ordine legile organice, legile ordinare, ordonantele de urgenta, ordonantele emise in temeiul unei legi de abilitare si hotararile Guvernului. In cazul abrogarilor care se fac prin lege, enumerarea sau abrogarea expresa directa se opreste la nivelul hotararilor emise de Guvern, urmand ca actele normative subordonate acestora sa fie abrogate prin acte ale organelor emitente, avand in vedere incetarea efectelor actului ierarhic superior in baza caruia au fost emise.
In ceea ce priveste ierarhia actelor normative, este necesar sa precizam ca un act normativ ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior. Astfel, printr-o hotarare a Guvernului nu pot fi abrogate ordonante sau legi ori dispozitii ale acestora, dupa cum printr-o ordonanta emisa in baza unei legi de abilitare nu pot fi abrogate ordonante de urgenta care reglementeaza materii rezervate legilor organice si nici legi organice. In schimb, prin legea de aprobare a unei ordonante a Guvernului pot fi acoperite viciile de neconstitutionalitate ale acesteia sau pot fi introduse reglementari noi, care tin de domeniul rezervat legilor organice cu conditia ca legea respectiva sa fie votata cu respectarea regulilor privitoare la majoritatea absoluta. Aceasta solutie este justificata chiar de delegarea legislativa si mai ales de controlul parlamentar asupra legislatiei delegate. In aceasta activitate, Parlamentul este suveran in a aproba, cu sau fara modificari, ordonantele guvernamentale ori de a le respinge, pur si simplu.
In opinia noastra, dispozitiile unei legi organice care cuprind reglementari ce nu tin de domeniul legii organice nu pot fi abrogate printr-o lege ordinara sau printr-o ordonanta a Guvernului emisa in temeiul unei legi de abilitare. Aceasta solutie, care nu a fost agreata de Curtea Constitutionala, are in vedere faptul ca, in materie legislativa, dispozitiile de continut ale legii nu pot anihila imperativele procedurale cerute de Constitutie. Astfel, daca o lege organica cuprinde si norme de natura legii ordinare, ea extinde exigentele legii organice si asupra acestor dispozitii legale, deoarece votul final al legii nu face nici o distinctie intre normele specifice legii organice si cele apartinatoare legii ordinare.
Aceasta regula este valabila si in cazul modificarii, completarii, suspendarii sau abrogarii unor dispozitii dintr-o lege organica, chiar daca este vorba de dispozitii care tin de domeniul legii ordinare.
Realizarea functiei abrogarii de eliminare a antinomiilor juridice se realizeaza deopotriva si prin abrogarea expresa indirecta.
Daca in cazul abrogarii exprese directe legiuitorul identifica si individualizeaza reglementarile juridice care pot intra in contradictie cu noua reglementare juridica, scotandu-le din vigoare printr-o decizie nemijlocita, in cazul abrogarii exprese indirecte, el se multumeste sa inscrie la sfarsitul noului act normativ formula 'orice dispozitie contrara se abroga'. In cazul abrogarii exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifica actele pe care intentioneaza sa le abroge expres, ci lasa aceasta operatiune, adeseori extrem de complicata, la indemana organului de stat abilitat sa aplice legea.
Abrogarea tacita sau implicita este foarte apropiata de abrogarea expresa indirecta in sensul ca, si in acest caz, constatarea abrogarii unor reglementari juridice se face de catre autoritatea care aplica legea, in virtutea contradictorialitatii a doua texte legislative, aparute la date diferite sau la nivele ierarhice diferite. In lipsa unei manifestari exprese de vointa a legiuitorului, organul de aplicare a legii este dator sa elimine aceasta antinomie juridica, pentru a putea identifica textul legal ce urmeaza a fi aplicat intr-un caz dat. Pentru aceasta, el are la dispozitie principiul Lex posterior derogat prior si principiul Lex superior derogat inferior In virtutea acestor principii, atunci cand exista doua texte legislative contradictorii emise la date sau niveluri diferite, textul cel mai recent sau cel cu forta juridica superioara este in vigoare, iar cel anterior ori cu forta juridica inferioara este considerat abrogat. In astfel de cazuri, se prezuma ca vointa ultima a legiuitorului este cea valabila, ea incluzand si intentia de a abroga dispozitiile contrare. Principiul Lex posterior derogat prior se aplica si in cazul abrogarii exprese indirecte, abrogare care se deosebeste de cea tacita doar prin faptul ca, in primul caz, legiuitorul se simte obligat sa atraga atentia celui care aplica legea ca exista reglementari juridice ce se afla in contradictie cu noua reglementare. In cazul abrogarii tacite sau implicite, aceasta atentionare lipseste, ceea ce nu-l scuteste pe cel care aplica legea sa se confrunte cu astfel de situatii.
Uneori abrogarea expresa directa este insotita de abrogarea expresa indirecta. In astfel de cazuri, legiuitorul nu reuseste sa identifice toate textele care pot intra in contradictie cu noua reglementare juridica, iar pe cele pe care le identifica le scoate din vigoare printr-o abrogare expresa directa, multumindu-se, cu privire la celelalte, sa atraga atentia celor interesati ca ele exista si sunt abrogate in masura in care pot fi identificate. In astfel de cazuri, in cadrul formulei de abrogare se enumera actele supuse abrogarii exprese directe, iar dupa epuizarea enumerarii se adauga 'precum si orice alte dispozitii contrare'.
In activitatea de legiferare este preferabila, in toate cazurile, abrogarea expresa directa. Numai pe aceasta cale se face o delimitare clara intre normele juridice care sunt in vigoare si cele care sunt abrogate prin vointa legiuitorului, evitandu-se orice neclaritate sau confuzie in aceasta materie.
Realizarea functiei de eliminare a redundantelor din reglementarile juridice se realizeaza in exclusivitate prin abrogarea expresa directa. Exista numeroase cazuri in care legiuitorul se vede obligat sa preia in noua reglementare o serie de dispozitii care sunt deja in vigoare. Aceasta preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementari juridice, fie pentru a se articula organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispozitii sa figureze, in acelasi timp, in noua reglementare si in acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea elementelor redundante si a altor texte care fara a fi identice indeplinesc aceleasi functii juridice atat in vechiul act normativ, cat si in cel nou.
In sfarsit, functia de trecere in fondul pasiv al legislatiei a unor acte normative care au fost inlocuite cu noi reglementari juridice sau care au cazut in desuetudine se realizeaza numai prin intermediul abrogarii exprese directe. Prin aceasta operatiune se trec, din fondul activ al legislatiei in fondul pasiv al acesteia, actele normative care si-au incetat aplicabilitatea fie ca urmare a inlocuirii lor, fie datorita caderii lor in desuetudine. Indeplinirea acestei functii intra, cu precadere, in sarcina Consiliului Legislativ, care in temeiul art.154 alin. 2 din Constitutia Romaniei ,'in termen de 12 luni de la data intrarii in vigoare a legii sale de organizare, va examina conformitatea legislatiei cu prezenta Constitutie si va face Parlamentului sau, dupa caz, Guvernului, propuneri corespunzatoare.'
In opinia noastra, aceasta sarcina de asanare a legislatiei de 'ramurile ei uscate' este o sarcina permanenta a Consiliului Legislativ, termenul de 12 luni fiind unul de recomandare, legat de urgenta asigurarii concordantei legislatiei cu Constitutia dupa momentul aparitiei acesteia. Caracterul permanent al acestei sarcini a Consiliului Legislativ deriva si din faptul ca el este o autoritate publica responsabila de sistematizarea si unificarea intregii legislatii a Romaniei, ceea ce il obliga la operarea unei delimitari clare intre legislatia in vigoare si cea aflata in fondul pasiv. In acest sens, art.63 alin.(2) al Legii privind normele de tehnica legislativa, stabileste ca 'In cadrul operatiunilor de sistematizare si unificare a legislatiei se pot elabora si adopta acte normative de abrogare distincte, avand ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative.' In activitatea desfasurata de Consiliul Legislativ in acest sens, au fost elaborate mai multe proiecte de acte normative, care au fost promovate si au scos din fondul activ al legislatiei mii de acte normative abrogate tacit, prin contrarietatea lor cu Constitutia sau cu alte legi ori care au cazut in desuetudine.
Consacrarea in Constitutie a termenului de 12 luni pentru asanarea legislatiei de actele normative abrogate tacit, ajunse la termen, cazute in desuetudine ori declarate neconstitutionale de catre Curtea Constitutionala, este desigur o problema care a devenit caduca in anii care au trecut de la adoptarea Constitutiei pana la prima sa revizuire. In opinia noastra, cu acest prilej, dispozitiile art.150 alin.(2) din Constitutie, devenit prin renumerotare si republicare art.154 alin.(2), ar fi trebuit modificate, prin instituirea sarcinii permanente a Consiliului Legislativ de a examina conformitatea legislatiei cu Constitutia, aceasta modificare fiind reclamata de orice revizuire a Constitutiei, inclusiv cea din anul 2003.
b. Ajungerea la termen a normei juridice reprezinta o modalitate de iesire din vigoare aplicabila in cazul normelor juridice temporare. In multe cazuri legiuitorul nu stabileste norme juridice cu o durata nedeterminata. El instituie norme juridice care se aplica o perioada determinata de timp, o luna, un an etc. Aceste norme juridice ies din vigoare la data pe care legiuitorul o stabileste pentru incetarea efectelor juridice ale acestora. Exemplul clasic in materie il constituie legile bugetare, care au o durata anuala, exceptie facand cazul in care noua lege bugetara nu este adoptata inainte de data de 31 decembrie a anului bugetar. In astfel de cazuri, caracterul temporar al normei juridice se proroga, ea fiind mentinuta in vigoare in virtutea unei norme constitutionale care stabileste ca daca bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale de stat nu au fost adoptate prin lege, cu cel putin 3 zile inainte de expirarea exercitiului bugetar, bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale din anul precedent se aplica in continuare, pana la adoptarea noilor legi bugetare. Si in acest caz, Constitutia se exprima inadecvat, deoarece aceste prevederi legale nu au in vedere momentul adoptarii legii, ci intrarea acesteia in vigoare. In sfarsit, exista si situatii in care caracterul temporar al normei juridice rezulta din continutul actului normativ, acesta vizand evenimente care se epuizeaza la anumite intervale de timp (de ex. actul normativ se aplica salariatilor disponibilizati in anumite conditii).
c. Caderea in desuetudine reprezinta o alta modalitate de iesire din vigoare a normelor juridice. Aceasta modalitate intervine atunci cand ipoteza normei juridice a incetat sa se mai raporteze la relatii sociale vii. Atunci cand realitatile sociale ce cad sub incidenta normei juridice inceteaza sa mai existe, norma juridica ramane fara obiect si isi inceteaza aplicabilitatea.
Sunt si raman cazute in desuetudine dupa Revolutia din 1989, bunaoara, normele juridice referitoare la relatiile cu autoritatile publice ale fostei puteri politice, care au fost desfiintate de noua putere politica. De asemenea, normele privitoare la relatiile dintre unitatile socialiste au cazut in desuetudine o data cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piata si cu aparitia unor noi relatii economice.
d. Deciziile Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionalitatea unei legi sau a unei ordonante ori a unor dispozitii ale acestora. Potrivit art.147 alin.(1) din Constitutia Romaniei, dispozitiile din legile si ordonantele in vigoare, precum si cele din regulamente, constatate ca fiind neconstitutionale, isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale daca, in acest interval, Parlamentul sau Guvernul, dupa caz, nu pun de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei. Acelasi alineat precizeaza ca pe durata acestui termen de 45 de zile, dispozitiile constatate ca fiind neconstitutionale sunt suspendate de drept.
Aceste dispozitii constitutionale ale alin.(1) al art.147 se cer a fi corelate cu cele ale alin.(4) al aceluiasi articol, in virtutea caruia "Deciziile Curtii Constitutionale se publica in Monitorul Oficial al Romaniei. De la data publicarii, deciziile sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor."
Din aceste texte constitutionale este necesar sa tragem noi concluzii.
Prin consacrarea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curtii Constitutionale, in materie de constitutionalitate a legilor, ordonantelor si regulamentelor, se elimina confuziile anterioare, in virtutea carora deciziile Curtii Constitutionale ar fi avut forta obligatorie doar cu privire la partile aflate intr-un litigiu - inter partes litigantes - in care s-a ridicat exceptia de neconstitutionaliate.
Cea de a doua concluzie pe care o reafirma aceste noi texte constitutionale are in vedere faptul ca deciziile Curtii Constitutionale, luate in cadrul controlului a priori exercitat asupra legilor inainte de promulgarea acestora, nu mai pot fi invalidate de Parlament.
A treia concluzie are in vedere faptul ca proclamarea de catre Curtea Constitutionala a neconstitutionalitatii unor dispozitii din legi, ordonante sau regulamentele parlamentare, are ca efect incetarea imediata a aplicarii acestora, respectiv de la data publicarii deciziei in Monitorul Oficial. Termenul de 45 de zile, prevazut de art.147 alin.(1) din Constitutie, care stabileste ca aceste decizii isi inceteaza efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curtii Constitutionale, nu are nici o relevanta asupra datei de iesire din vigoare a dispozitiilor legale, ale unei ordonante sau ale unui regulament, declarate neconstitutionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau Guvernului. In acest interval de 45 de zile aplicarea dispozitiilor declarate neconstitutionale este interzisa. Termenul de 45 de zile obliga aceste autoritati publice sa-si modifice textele declarate neconstitutionale. Ele pot adopta un text constitutional in locul celui declarat de catre Curte ca fiind neconstitutional. In cazul in care nu opereaza aceste modificari, vidul legislativ creat opereaza de la data publicarii deciziei Curtii Constitutionale.
CARACTERUL ACTIV AL NORMEI JURIDICE
Intre momentul intrarii in vigoare si cel al iesirii din vigoare, norma juridica este valida, ea trebuie respectata de cei carora li se adreseaza si produce efecte juridice. Jean Carbonnier arata, in acest sens, ca norma juridica este "un soare care nu apune niciodata".
In aceasta perioada de timp, norma juridica este in vigoare si actioneaza numai pentru viitor. Pentru actiunea in timp a normei juridice este caracteristic faptul ca ea actioneaza, in principiu, numai pentru viitor. Cu alte cuvinte, norma juridica noua nu se poate aplica si situatiilor petrecute inainte de intrarea sa in vigoare, ceea ce pe plan juridic da expresie principiului neretroactivitatii legii. De asemenea, norma juridica veche nu se poate aplica faptelor care se petrec sau sunt ulterioare iesirii din vigoare a normei juridice.
In cele mai multe cazuri, actiunea unei norme juridice are in vedere momentul in care ea intra in vigoare si momentul in care isi inceteaza aplicabilitatea. Dar, faptele ori situatiile juridice nascute sub imperiul legii vechi continua sa existe si sub imperiul legii noi. Moartea legii vechi nu determina si moartea drepturilor, faptelor sau situatiilor juridice nascute sub vechea lege. Cu toate acestea, este posibil ca noua lege sa aduca o noua reglementare juridica in aceeasi materie.
Conflictul legilor in timp
Intre cele doua norme juridice care se succed in timp, in masura in care continutul lor este diferit, pot aparea probleme conflictuale, a caror eliminare este legata de modul in care este solutionata problema supravietuirii legii vechi, a retroactivitatii celei noi sau a eliminarii ambelor variante anterioare, prin aplicarea imediata a legii noi. In cele mai multe cazuri, legiuitorul se implica direct in solutionarea unor astfel de conflicte de legi in timp, stabilind in cadrul dispozitiilor tranzitorii ale legii ce se va intampla cu drepturile sau situatiile juridice nascute sub imperiul legii vechi, care a incetat sa se mai aplice, fiind inlocuita cu o alta lege, care poate avea efecte imediate sau retroactive. In astfel de cazuri norma tranzitorie instituita de noua lege, care o abroga pe cea veche, este de natura sa inlature orice conflict al legilor in timp.
Daca, dimpotriva, o asemenea norma nu exista, problema solutionarii conflictelor legilor in timp intra pe un camp jurisdictional si doctrinar, caz in care solutiile furnizate pe asemenea cai devin izvoare formale de drept.
Cu alte cuvinte, se pune problema stabilirii normei juridice care se aplica intr-o situatie data, cu privire la care poate exista un conflict intre doua legi: legea veche si legea noua.
In astfel de situatii exista trei solutii posibile:
1) Norma juridica iesita din vigoare continua sa se aplice situatiilor, faptelor sau drepturilor care s-au nascut sub incidenta acesteia. Acesta este cazul supravietuirii legii vechi, respectiv al ultraactivitatii normei juridice care a iesit deja din vigoare. Exemplul cel mai des intalnit il constituie actele intocmite valabil sub aspectul formei in temeiul legii vechi, ele fiind supuse principiului tempus regit actum.
2) Norma juridica noua, intrata in vigoare, produce efecte juridice pentru trecut, locul celei anterioare fiind luat de noua norma juridica. In acest caz este vorba, cel mai adesea, de legea penala mai favorabila, care de la data intrarii sale in vigoare se aplica si faptelor savarsite sub legea anterioara, in masura in care aceasta era mai aspra.
3) Suprimarea celor doua ipoteze anterioare, prin admiterea efectului obligatoriu imediat al noii norme juridice.
Toate aceste situatii necesita anumite explicatii care au in vedere gasirea normei juridice aplicabile in cazuri de acest gen.
Fiecare dintre cele trei solutii are avantaje si dezavantaje. Prima solutie vizeaza ultraactivitatea normei juridice iesite din vigoare, ceea ce este de natura sa imortalizeze raporturile juridice, in pofida transformarilor care au loc in relatiile sociale, inclusiv in cele politice.
In cea de-a doua ipoteza, lucrurile sunt si mai complicate, deoarece actele, faptele sau situatiile juridice nascute sub imperiul legii vechi pot fi anihilate de prevederile legii noi, care au caracter retroactiv, exceptiile privitoare la dreptul penal sau la cel contraventional fiind justificate de alte cauze.
In sfarsit, aplicarea imediata a legii noi nu este nici ea lipsita de inconveniente, deoarece poate si ea afecta drepturile nascute sub imperiul vechii legi.
Cu alte cuvinte, diversitatea situatiilor supuse celor doua legi, care se succed in timp, naste posibilitatea unor conflicte intre normele juridice care consacra drepturi subiective sau stabilesc, la date diferite, situatii juridice specifice ori fac ca unele situatii juridice nascute sub imperiul legii vechi sa nu se incheie pana la abrogarea acesteia si intrarea in vigoare a celei noi . Exemplul clasic pe care il ofera literatura de specialitate are in vedere ipoteza ridicarii, printr-o lege noua, a varstei la care minorul devine major de la 18 la 20 de ani. In raport cu prevederile legii noi, se naste intrebarea: cei care au dobandit majoratul la 18 ani vor redeveni minori? Sau cu alte cuvinte, legea veche supravietuieste ori legea noua retroactiveaza ?
Raspunsul la aceasta intrebare este dat de modul in care este privita problema neretroactivitatii legii.
Istoricul problemei neretroactivitatii legii.
Codul civil francez de la 1804, elaborat pe baza codificarii cutumelor juridice, a dreptului canonic si a principiului justitiei, a inscris in cuprinsul sau principiul neretroactivitatii legii civile. Preluarea de catre legiuitorul roman a majoritatii textelor napoleoniane in Codul civil roman a dus la reiterarea in art.1 al acestui cod a urmatoarei dispozitii normative: "Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactiva", dispozitie cuprinsa in art.2 al Codului civil francez .
Acest principiu a fost inscris si in Codul penal roman, ca o urmare fireasca a aplicarii principiului legalitatii infractiunii si pedepsei. Ca atare, in art.10 al Codului penal se stipuleaza "Legea penala se aplica infractiunilor savarsite in timpul cat ea se afla in vigoare". Dar, expresia directa a principiului neretroactivitatii legii penale este prevazuta de art.11 al Codului penal, care stabileste ca "Legea penala nu se aplica faptelor care, la data cand au fost savarsite, nu erau prevazute ca infractiuni".
Proclamarea constitutionala a neretroactivitatii legii
Principiul neretroactivitatii legii, inscris in Codul civil roman si in Codul penal roman, a reprezentat doar o partiala solutionare a problemelor pe care le ridica neretroactivitatea legii, deoarece el constituia doar o piedica pentru instantele judecatoresti, in calea aplicarii retroactive a legii. Aceasta opreliste nu actiona si in cazul legiuitorului, care avea posibilitatea sa adopte legi cu efecte retroactive.
Pe acest fond al inexistentei unei obligatii constitutionale a legiuitorului de a respecta principiul neretroactivitatii legii, erau admise patru categorii de legi care puteau avea efecte retroactive: a. legile care proclama expres retroactivitatea lor; b. legile interpretative; c. legile penale mai favorabile si d. legile declarative de drepturi sau confirmative.
In decursul timpului, aplicarea principiului neretroactivitatii legii civile a fost adeseori criticata, deoarece nu era de conceput ca ceea ce era neretroactiv pentru judecator sa poata fi retroactiv pentru legiuitor. In acest context, Puterea Constituanta a Portugaliei a decis inscrierea in Constitutie, pentru prima data in istoria omenirii, a principiului neretroactivitatii legii. Bazandu-se pe acest exemplu, constituantul roman a generalizat exceptia din Codul civil si a extins la nivelul tuturor autoritatilor publice principiul neretroactivitatii legii.
Pentru aceste motive este necesar sa se faca o neta distinctie intre ceea ce ii este permis legiuitorului, pe de o parte, si ceea ce i se poate recunoaste judecatorului sau celui care aplica legea, pe de alta parte.
In ceea ce-l priveste pe legiuitor,
acesta, potrivit dispozitiilor art.15 alin.(2) din Constitutia
Romaniei, este obligat sa dea curs prevederilor in virtutea carora "LEGEA
DISPUNE NUMAI PENTRU VIITOR, CU EXCEPTIA LEGII PENALE SAU
CONTRAVENTIONALE
In raport cu aceasta prevedere constitutionala expresa este necesara reconsiderarea conceptiei anterioare cu privire la legile expres retroactive, la cele interpretative ori cu privire la cele confirmative sau declarative de drepturi.Deci, aceste categorii de legii nu mai constituie exceptii de la principiul neretraoactivitatii legii!
a. Legile care proclama expres retroactivitatea lor pot fi, in principiu, legi nedrepte, intrucat ele pot aduce atingere unor drepturi, unor situatii juridice sau pot afecta drepturi cuprinse in acte aparute sub vechea lege, ceea ce le lipseste de legitimitate, ele incalcand principiul "drepturilor castigate", principiu care are in vedere legea in vigoare din momentul in care subiectul de drept a inclus un anumit drept in patrimoniul sau.
In vechiul regim, legiuitorul a recurs adeseori la legi retroactive, prin care a modificat sau anulat acte juridice incheiate sub imperiul vechilor reglementari juridice ori chiar a desfiintat situatii juridice create in baza unor reglementari juridice anterioare.
Pentru a se pune capat unor astfel de
situatii injuste, noua Constitutie a Romaniei, intrata in
vigoare la 8 Decembrie 1991, republicata in
Cu alte cuvinte, posibilitatea legiuitorului de a emite legi, de orice fel, cu caracter retroactiv a fost suprimata
b. Legile interpretative. Interpretarea legii este o conditie obligatorie a infaptuirii actului de justitie, atunci cand legea este obscura sau ambigua. Dar, uneori chiar justitia constitutionala poate genera necesitatea interpretarii legii Acest imperativ este generat, cel mai des, de conflictul dintre puterea legislativa si puterea judecatoreasca, in virtutea caruia obiectivele urmarite de legiuitor in procesul de legiferare sunt contrazise de solutiile instantelor judecatoresti. Alteori, solutiile preconizate de legiuitor nu sunt consonante cu hotararile izvorate din practica judiciara, la diferite nivele. In astfel de situatii, legiuitorul, pentru a-si reimpune vointa, poate recurge la elaborarea unei noi legi, in virtutea careia va determina aplicarea unitara a legii vechi si va determina eliminarea din practica instantelor judecatoresti a solutiilor neconforme cu textul initial al legii.
In conceptia autorilor care si-au construit solutiile teoretice pe baza legislatiei anterioare Constitutiei Romaniei din anul 1991, legile interpretative, in lipsa unui obstacol constitutional, faceau parte integranta din textul legii interpretate, ceea ce le conferea un evident caracter retroactiv.
In lumina noilor prevederi ale Legii fundamentale, caracterul retroactiv al legilor interpretative a fost abolit, deoarece singura exceptie de la principiul aplicarii retroactive a legii are in vedere doar legea penala sau contraventionala mai favorabila.
c. Legile confirmative sau legile declarative de drepturi
In literatura de specialitate, in categoria legilor retroactive sunt cuprinse si legile confirmative sau declarative de drepturi, in virtutea simplului fapt ca ele recunosc valabilitatea unui act constitutiv de drepturi, pe care trecutul l-a ignorat ori l-a negat in virtutea vicisitudinilor istoriei. Prin legi confirmative se inteleg acele legi care recunosc anumite drepturi care au fost negate de o lege ulterioara sau au fost desfiintate in mod abuziv de-a lungul vremii. Legea confirmativa are o unica posibilitate: anumite drepturi, pe care o anumita persoana le-a dobandit intr-o perioada de timp anterioara unei "interpretari juridice" care le-a negat, redevin vocatii revendicative. Cu alte cuvinte, de exemplu, un cetatean roman a dobandit un drept de proprietate printr-un act juridic incheiat inainte de 1947, dar dreptul sau de proprietate a fost neantizat printr-un act de expropriere al puterii comuniste. In cazul in care legiuitorul confera validitate acestor acte, el le reda forta juridica anterioara sau le constituie intr-o premisa a acordarii unor drepturi viitoare (prin reconstituire etc.), ceea ce face ca aceste legi declarative de drepturi sau confirmative sa inlature in totalitate sau in parte iregularitatile care au stat in fata recunoasterii valabilitatii acestora pe cale administrativa sau judiciara.
Problema legilor confirmative este de o deosebita actualitate in Romania si in fostele tari comuniste, unde retrocedarea vechilor proprietati celor care au detinut un titlu asupra acestora este doar o chestiune de timp.
In Romania, legile privitoare la retrocedarea sau reconstituirea dreptului de proprietate sunt astfel de legi confirmative, al caror caracter retroactiv izvoraste din natura lucrurilor, dar este justificat de actul de putere - legea - prin care dreptul de proprietate de care a fost deposedat titularul sau in folosul statului sau al altei persoane juridice este reconstituit, recunoscut sau retrocedat proprietarului initial prin intermediul vointei organului reprezentativ al statului - Parlamentul Romaniei. Aceste legi - de exemplu Legea nr.18/1991, Legea nr.10/2001 - sunt legi confirmative in masura in care permit fostilor proprietari deposedati prin acte de nationalizare, expropriere etc. sa invoce preexistenta dreptului lor de proprietate actelor statale de deposedare. Aceste legi dau dreptul la retrocedare sau la reconstituirea dreptului de proprietate numai in masura in care acest drept nu s-a pierdut pe o alta cale decat cea a preluarii abuzive si a preexistat trecerii in proprietatea statului a bunurilor ce formau obiectul acelui drept de proprietate anterior, nascut in virtutea unei reglementari legale, in vigoare la data nasterii sale.
Ceea ce este de retinut in cazul legilor confirmative este faptul ca, in opinia Curtii Constitutionale, acestea nu sunt legi retroactive, deoarece ele intervin doar pentru viitor, in sensul ca dobandirea sau redobandirea dreptului de proprietate nu produce efecte pentru trecut, ci doar pentru viitor. Titlul de proprietate anterior este doar o proba pentru retrocedarea sau reconsituirea unui drept de proprietate. Dreptul de proprietate pierdut prin efectul actelor de putere ale regimului comunist constituie un fapt juridic ce justifica nasterea unui nou drept de proprietate. In acest context, se face deosebirea intre proprietarii deposedati abuziv si cei deposedati in baza unui act cu putere de lege. In ambele cazuri, insa, temeiul retrocedarii sau al reconstituirii dreptului de proprietate il constituie titlul anterior - neantizat o perioada de timp - si recunoscut sau renascut in virtutea noii legi.
O alta problema care priveste aplicarea normei juridice in timp sau conflictul legilor in timp o reprezinta ultraactivitatea sau saupravietuirea legii vechi. Unul din marii civilisti romani, Mihail Eliescu, definea supravietuirea legii vechi ca o exceptie de la principiul aplicarii imediate a legii. Astfel, "supravietuirea legii vechi inseamna o limitare vremelnica a abrogarii ei, ea ramanand in vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situatiile juridice pendinte la data cand legea noua intra in vigoare, iar actiunea acesteia din urma oprindu-se, in mod corespunzator, la hotarele domeniului de aplicare al legii supravietuitoare, atat timp cat acest domeniu, care se restrange progresiv, nu va fi incetat sa existe o data cu situatiile juridice pe care continua sa le guverneze"
In opinia eminentului nostru civilist, supravietuirea legii vechi poate avea loc in virtutea vointei exprese sau tacite a legiuitorului.
Supravietuirea legii vechi in temeiul vointei exprese a legiuitorului intervine atunci cand acesta, printr-o dispozitie expresa a legii noi, mentine in vigoare, pentru anumite situatii juridice constituite si pentru o anumita perioada de timp, dispozitiile legii vechi, lege care a fost abrogata in mod expres. Exemplul dat de autor, in acest sens, il constituie "art.25 din Decretul nr.167/1958, act normativ care scurteaza termenele prescriptiei, dispune ca drepturile la actiune in curs de prescriere la data intrarii in vigoare a acestui decret se vor stinge prin implinirea dupa aceasta data a termenului prevazut de vechea lege, daca acesta se implineste inainte de termenul mai scurt prevazut de Decretul nr.167/1968, termen care, potrivit efectului imediat al legii noi, a inceput sa curga de la data intrarii in vigoare a acestuia. Sub aceasta conditie, prescriptia inceputa sub legea veche continua sa curga si dupa intrarea in vigoare a legii noi, implinindu-se in termenul prevazut de legea anterioara; in aceasta masura, legea veche supravietuieste dupa abrogarea ei in puterea unei dispozitii legale exprese".
Problema care se pune, in zilele noastre, mai ales in conditiile in care Constitutia prevede ca legea se aplica numai pentru viitor, ca ea nu poate retroactiva si ca principiul aplicarii imediate a legii reiese din aceste dispozitii ale legii fundamentale o reprezinta actualitatea unor asemenea concluzii.
In opinia noastra, supravietuirea legii vechi, in virtutea unei dispozitii exprese a legii noi, nu reprezinta o exceptie de la principiul aplicarii imediate a legii noi, ci o confirmare a acestui principiu.
Este adevarat ca, sub aspectul tehnicii legislative, legiuitorul poate abroga expres o lege conditionat sau neconditionat. Atunci cand legiuitorul, desi a abrogat expres legea veche, dar printr-o norma tranzitorie mentine in vigoare, in tot sau in parte, dispozitiile acesteia cu privire la anumite situatii aparute sub imperiul vechii legi, dar care continua sa existe, sa evolueze, sa se dezvolte sau sa piara, nu ne aflam in fata supravietuirii legii vechi, ci a unei dispozitii legale noi care mentine in vigoare vechea reglementare, ceea ce echivaleaza cu o abrogare partiala sau conditionata a legii vechi. Astfel, atunci cand legiuitorul stabileste ca legea x se abroga la data de 1 decembrie 2005, dar intr-un alt articol neaga aceasta dispozitie printr-o alta norma juridica aratand ca legea abrogata ramane in vigoare pentru anumite situatii, consideram ca nu este vorba de supravietuirea sau ultraactivitatea legii vechi, ci de mentinerea ei in vigoare pentru acele situatii, respectiv de abrogarea acesteia numai in privinta situatiilor noi ce urmeaza sa ia nastere dupa intrarea ei in vigoare. Pentru acele situatii carora urmeaza sa li se aplice vechea lege, legiuitorul a inteles sa nu abroge legea, ci sa o mentina in vigoare printr-o norma juridica noua, care este si ea de aplicare imediata.
Problema care se pune in aceste conditii are in vedere doua norme aparent contradictorii, autentice antinomii juridice: o norma abroga legea, alta o mentine in vigoare. In ambele situatii insa este vorba de situatii juridice diferite: prima norma abroga legea cu privire la situatii juridice ce urmeaza sa se nasca de la data intrarii intrarii in vigoare a legii noi; cea de a doua norma ordona ca legea veche sa se aplice in continuare cu privire la anumite situatii juridice pana la epuizarea acestora (procese aflate pe rolul instantelor, aplicarea in timp a dispozitiilor noii legi - de ex. in materia cadastrului - proiecte de lege aflate pe ordinea de zi a Parlamentului etc.)
Aceste doua norme nu sunt decat aparent contradictorii, deoarece prima se aplica unor situatii, iar cea de a doua altor situatii juridice. Pentru definirea efectelor acestora se pune problema cui dam prioritate: aplicarii in continuare a legii vechi sau abrogarii acesteia pentru viitor. In ceea ce ne priveste, consideram ca ambele norme au aceeasi importanta, iar efectul lor este unul singur: abrogarea legii vechi, la doua date diferite. In aceste conditii, consideram ca este mai realist sa vorbim de o abrogare partiala si conditionata a legii, care va fi definitiva la o data ulterioara. In aceasta perioada de timp legea este activa, ea nu supravietuieste.
In ceea ce priveste cea de a doua situatie, a supravietuirii legii vechi in temeiul vointei tacite a legiuitorului "de a face ca o lege sa supravietuiasca si dupa abrogare, in beneficiul unor situatii pendinte", ea poate "reiesi nu numai din scopul, dar si din obiectul legii noi, in functie de natura situatiilor pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale in conflict, precum si de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme".
Aceasta forma de supravietuire a legii vechi are o tendinta de restrangere continua, astazi acest gen de ultraactivitate a legii vechi fiind recunoscut doar in masura in care legiuitorul, in virtutea unor interese generale sau a unor principii de drept este obligat ca in viitoarele sale reglementari juridice sa nu afecteze efectele viitoare ale drepturilor sau a situatiilor nascute sub imperiul legii vechi abrogate, si care au intrat in patrimoniul persoanei.
Ultraactivitatea legii reprezinta astfel un mijloc de a pastra drepturile subiective pe care legea noua nu le mai recunoaste. Un exemplu adeseori redat in manualele actuale il constituie contractele in curs de executare. Aceste contracte s-au nascut sub imperiul vechii legi, prin vointa partilor care au avut in vedere efectele acelei legi. De aceea, datorita ultraactivitatii legii vechi, efectele contractelor raman dominate de prevederile legii abrogate, pe intreaga perioada a producerii acestora. Cu toate acestea nici macar aceste efecte nu sunt recunoscute intotdeauna si pentru totdeauna. In doctrina se arata uneori ca legile imperative pot sacrifica interesele particulare in favoarea interesului general, chiar in materie contractuala.
Un alt argument care se aduce in favoarea restrangerii ultraactivitatii legii este de ordin tehnic. Astfel se face o distinctie neta intre drepturile contractuale si drepturile reale. Primele raman supuse legii de la data incheierii contractului, deoarece au caracter personal, in timp ce drepturile reale, odata nascute, dobandesc o existenta independenta de izvorul lor. De aici se trage concluzia ca legea sub imperiul careia s-a nascut contractul supravietuieste abrogarii sale, in schimb regimul drepturilor reale cade imediat sub imperiul legii noi.
In opinia noastra insa, in astfel de situatii - cand legiuitorul, printr-o norma expresa -, permite ca anumite prevederi ale unei legi abrogate sa se aplice, in continuare, unor situatii juridice care s-au nascut inainte de abrogarea legii vechi, nu ne gasim in prezenta ultraactivitatii legii, ci a unei abrogari partiale si conditionate a acesteia. Cu alte cuvinte, nu exista o supravietuire a legii vechi decat in baza unei manifestari exprese de vointa a legiuitorului, a unei noi norme juridice. Un exemplu, in acest sens, il constituie art.155 alin (1) din Constitutie, care instituie o astfel de abrogare partiala si conditionata atunci cand stabileste ca "Proiectele de legi si propunerile legislative in curs de legiferare se dezbat si se adopta potrivit dispozitiilor constitutionale anterioare intrarii in vigoare a legii de revizuire".
Aceasta dispozitie tranzitorie a Legii
fundamentale urmeaza a fi inteleasa in sensul ca, de la
data intrarii in vigoare a legii de revizuire, toate proiectele de legi
si propunerile legislative depuse
Atunci cand examinam problema ultraactivitatii legii, trebuie sa observam ca, din punct de vedere constitutional, nici o dispozitie a Legii fundamentale nu interzice in mod expres supravietuirea legii vechi astfel cum a fost reglementat principiul neretroactivitatii legii; uneori legiuitorul este doar obligat sa recurga la ultraactivitatatea legii pentru a evita retroactivitatea legii noi sau din alte motive.
Actiunea normelor juridice in spatiu are in vedere teritoriul asupra caruia norma juridica este valida. In principiu, norma juridica este teritoriala, in sensul ca ea este obligatorie pe teritoriul statului sub a carui autoritate s-a nascut.
Teritoriul statului desemneaza intinderile de uscat si apa, ca si subsolul si spatiul aerian aflate in interiorul granitelor statului respectiv. Teritorialitatea determina atat procesul de creare a dreptului, cat si limitele obligativitatii dreptului national. Dreptul creat de stat este izvorat din realitatile nationale, din datele esentiale ale fenomenelor economice, sociale si politice care se desfasoara in limitele teritoriului national. Sub aspectul obligativitatii, dreptul national vizeaza persoanele, bunurile, actele, situatiile juridice si faptele juridice care se petrec pe teritoriul national. De la aceasta regula a teritorialitatii actiunii normei juridice in spatiu exista si exceptii. Cea mai importanta dintre acestea o constituie extrateritorialitatea, in virtutea careia norma de drept a unui stat se poate aplica si in afara teritoriului sau. Astfel, potrivit legii romane, dispozitiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplica tuturor imobilelor aflatoare in cuprinsul teritoriului Romaniei chiar cand ele se poseda de catre romani. Ca o exceptie de la principiul teritorialitatii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileste ca dispozitiile legii romane privitoare la starea civila si la capacitatea civila a romanilor se aplica acestora oriunde s-ar afla. Aceasta regula este valabila si pentru cetatenii romani aflati in strainatate.
De asemenea, hotararile judecatoresti, pronuntate in conformitate cu legea romana, se pot aplica si pe teritoriul altor state.
Din cele expuse se poate constata ca legea romana este in acelasi timp teritoriala si extrateritoriala.
Efectele de extrateritorialitate pot fi solutionate in zile noastre de catre dreptul international. Tratatele internationale pot permite ca pe teritoriul unui stat sa se poata aplica legea altui stat, datorita unor ratiuni legate de eficienta luptei impotriva criminalitatii internationale, in special a crimei organizate, a spalarii banilor murdari, a traficului de carne vie si de stupefiante etc.
In mod cert, intr-o lume divizata intr-o multitudine de sisteme de drept national, apare in mod necesar problema coordonarii acestor sisteme, a eliminarii contradictiilor dintre acestea si reglementarea conflictelor de legi.
Rolul esential in realizarea acestei functii integratoare a sistemelor de drept nationale il constituie dreptul comparat si dreptul international.
Analiza
diferitelor sisteme contemporane de drept pune in lumina elementele care
le diferentiaza si pe cele comune, avantajele si
dezavantajele pe care le prezinta reglementarile juridice din
diferite state. pe baza studiilor de drept comparat au fost puse in
evidenta anumite constante ale sistemelor de drept nationale,
care constituie un fel de drept comun al
tarilor civilizate, aflat in continua expansiune. Pe de
alta parte, anumite reglementari internationale contribuie la
generalizarea unor principii generale de drept si a unor
institutii juridice in diferite
sisteme nationale de drept. Un exemplu edificator il constituie
Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care a inscris in
cuprinsul ei drepturile esentiale ale omului (dreptul la viata,
libertatea de gandire, a constiintei si religiei etc.), care au
luat forma unei declaratii regionale/Conventia americana privind
drepturile omului - Pactul de
Dreptul international isi aduce contributia sa la coordonarea sistemelor de drept national si prin actiunea de unificare a legislatiilor si prin sistemul de reglementare a conflictelor de legi.
Unificarea legislatiilor statelor nationale situate intr-un anumit cadru geografic si legate intre ele prin anumite afinitati culturale se realizeaza in anumite limite sub mai multe forme. O prima modalitate de unificare legislativa a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon ori a Codului civil german de catre alte state. Astfel, Codul civil roman are drept sursa de inspiratie Codul civil francez de la 1804, prin filiera bulgara a compilarii acestuia.
In zilele noastre, unificarea legislatiilor statelor nationale are loc prin intermediul unor organisme profesionale internationale, influenta acestora generand reglementari juridice uniforme in dreptul maritim, dreptul cosmic etc. Mijlocul cel mai frecvent utilizat in acest domeniu il constituie tratatele internationale, care introduc pentru statele-parti reglementari juridice unitare in diferite domenii de activitate. Constitutia Romaniei prevede in mod expres ca tratatele internationale ratificate de catre Parlament face parte din dreptul intern, dand expresie conceptiei dualiste, in virtutea careia ordinea juridica interna receptioneaza prin lege dreptul international in sistemul dreptului national.
O contributie deosebita la unificarea legislatiilor statelor nationale o au tratatele internationale prin care se instituie organisme supranationale, cum ar fi Uniunea Europeana, ale carei reglementari devin obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau la baza Uniunii promoveaza transferul de competenta si de suveranitate nationala catre organismele comunitare si de preluare in dreptul intern a acquis-ului comunitar. Consiliul si Comisia europeana pot emite regulamente, directive, pot formula recomandari si avize. Regulamentele sunt texte generale, obligatorii si aplicabile direct in statele membre. Directivele tin statele membre in ceea ce priveste rezultatul ce urmeaza a fi atins, lasand instantelor nationale competenta privitoare la forme si mijloace de aplicare a reglementarilor internationale.
Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi apare atunci cand doua sau mai multe state, prin legi proprii, reglementeaza aceeasi problema. Conflictele de legi pot avea in vedere competenta instantelor judecatoresti sau procedura aplicabila in solutionarea unor conflicte internationale. Ele tin de raporturile juridice care au un element de extraneitate (persoane cu cetatenii diferite, actul sau faptul juridic priveste un strain sau se produce pe un alt teritoriu).
Solutionarea unor asemenea conflicte de legi tine de dreptul international privat. Regulile acestuia in fiecare stat national stabilesc, in lipsa conventiilor internationale, modul de solutionare a conflictelor de legi.
DREPTUL SI SPATIUL GEOGRAFIC. Multitudinea sistemelor nationale de drept permite nu numai observarea diferentierilor dintre acesta, ci si a elementelor comune, ca si gruparea lor in bazine de civilizatie juridica. Din acest punct de vedere, la nivel global, Ren David a identificat dreptul romano-germanic, sistemul anglo-saxon si sistemele religioase si traditionale. Acestora le-a fost alaturata familia dreptului socialist, caracteristica pentru URSS si regimurile comuniste ale Europei Centrale si de Est. Aceasta ultima categorie a disparut o data cu URSS-ul, iar tarile respective au revenit la dreptul traditional.
FAMILIA DREPTULUI ROMANO-GERMANIC - cuprinde statele Europei occidentale, Europei continentale si Americii Latine.
are la baza - Codul Civil francez- Codul lui Napoleon si Codul Civil german.
are la baza - codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, preluarea dreptului canonic, a moralei crestine si a ideii de justitie.
dreptul romanesc apartine familiei dreptului romano-germanic.
SISTEMUL ANGLO-SAXON - are la baza case law, adica precedentul judiciar; de aici deriva si denumirea sa de common law. Precedentul judiciar are la baza un fond cutuniar si principiul echitatii. Mai are la baza dreptul scris, statute law, o sursa care il aproprie de dreptul romano-germanic.
cuprinde Anglia, fostele sale dominioane, dreptul irlandez, dr. american
se mai numeste si sistemul anglo-american.
SISTEMELE RELIGIOASE SI TRADITIONALE - sunt caracteristice pentru lumea musulmana, Africa, India si Extremul Orient.
dr. musulman are la baza Coranul, doctrina, cutuma. Acestor surse traditionale li se adauga legea scrisa, izvor preluat din dr. romano-germanic.
dr. hindus - surse cutumiare si religioase stau la baza organizarii poporului indian.
dr. chinez - imbina legea scrisa cu cutuma si obiceiurile traditionale si alte ritualuri specifice.
Actiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociata de actiunea acestora in spatiu, deoarece persoana se afla intotdeauna intr-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea persoanei intr-un anumit spatiu determina anumite consecinte privitoare la statutul sau, la drepturile civile si politice, in special drepturile electorale.
Tinand seama de asemenea imprejurari, se poate constata ca pe un teritoriu national, statutul persoanelor difera, dupa cum acestia sunt cetateni ai statului respectiv, straini sau apatrizi.
In functie de aceasta, se distinge regimul national acordat cetatenilor statului respectiv de regimul strainilor.
Regimul national porneste de la egalitatea cetatenilor in fata legii si de la recunoasterea drepturilor si libertatilor fundamentale pentru toti membrii statului respectiv.
Regimul strainilor poate fi identic cu cel al cetatenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, in unele state, strainii au acelasi regim ca si cetatenii statului respectiv, cu exceptia drepturilor politice care nu li se acorda decat in anumite limite. In Romania, potrivit Constitutiei, strainii in privinta protectiei generale a averilor si a persoanelor se bucura de aceleasi drepturi ca si cetatenii romani. Sunt exceptate de la aceasta regula drepturile electorale, dreptul de a ocupa functii publice si dreptul de a face parte din partide politice, care se recunosc in exclusivitate cetatenilor romani.
In perspectiva
aderarii Romaniei
Un regim distinct pentru straini este regimul natiunii celei mai favorizate, in virtutea caruia intr-un stat, strainii se bucura de aceleasi drepturi ca si confratii lor cei mai favorizati. Aceste drepturi recunoscute strainilor pot privi libertati economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.
In privinta actiunii normei juridice asupra persoanei este necesar sa mai precizam ca pe teritoriul unui stat, statutul cetatenilor este nediscriminator. Cu toate acestea, este posibil ca unii cetateni sa se bucure de anumite imunitati si privilegii care izvorasc din garantarea exercitiului liber al profesiunii, functiei sau mandatului incredintat. In aceasta categorie pot intra demnitarii, persoanele alese in functii publice, judecatorii etc.
O alta situatie pe care o intalnim, are in vedere imunitatile si privilegiile din dreptul international. In aceasta materie, se bucura de privilegii si imunitati sefii de stat, diplomatii si functionarii publici internationali. Imunitatea acestora se poate referi la imunitatea de jurisdictie ori la acordarea unor facilitati de ordin economic in materie comerciala.
Intr-o alta opinie, care pleaca de la argumente extrase din domeniul dreptului privat, se apreciaza ca termenul de 3 zile ar trebui calculat "pe zile libere", numai astfel fiecare zi fiind "utila" pentru cunoasterea efectiva a legii. A se vedea I. Deleanu, Revizuirea Constitutiei, in "Dreptul" nr.12/2003, pag.23. Asa cum am mentionat deja intr-o nota anterioara, termenul de 3 zile nu este un termen pentru cunoasterea legii, ci pentru a se lasa cetateanului posibilitatea de a nu fi luat prin surprindere de aparitia unei noi legi. Cunoasterea este un act care intervine ulterior aparitiei legii si presupune o manifestare de vointa in acest sens.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 3619
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
