NOTIUNEA SI TRASATURILE DIDO

Dreptul international al drepturilor omului (DIDO) este o institutie a dreptului international public, alcatuita din normele juridice internationale care consacra si garanteaza drepturile omului.

Drepturile omului din perspectiva dreptului international al drepturilor omului

Def: Acele drepturi subiective care sunt esentiale pentru viata (existenta), demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea si pentru libera dezvoltare a fiintei umane si care sunt consacrate si garantate prin normele dreptului international public.

Trasaturi esentiale ale drepturilor omului:

(a)           drepturi individuale- titularul lor este individul (exista si drepturi colective)

(b)          drepturi esentiale

(c)           consacrate si garantate/ protejate prin norme internationale

Drepturile omului nu sunt colective.. Drepturile colective (adica cele al caror titular este colectivitatea, cum ar fi drepturile minoritatilor) nu intereseaza materia drepturilor omului.

In dreptul intern si in cel comunitar se vorbeste despre drepturi fundamentale. In dreptrul international se foloseste notiunea de "drepturile omului"

Exista 2 mari categorii de drepturi ale omului: (a) drepturile civile si politice; si (b) drepturile economice, sociale si culturale.

Drepturile civile si politice

Drepturile civile si politice, sunt primele aparute si reprezinta libertatile fundamentale clasice (ex. dreptul la viata). S-au nascut in dreptul intern si au fost preluate apoi in dreptul international. Aceste drepturi pun accent pe individ, sunt nascute o data cu revolutiile burgheze, au aparut ca o reactie impotriva absolutismului feudal si sunt de inspiratie liberala.

Drepturile civile se refera la fiinta umana in general. Drepturile politice se refera la cetatean. Aceste drepturi au avut initial numai o dimensiune negativa (obligatia statului de a nu le incalca; de a se abtine de la aceasta). Treptat au dobandit si o dimensiune pozitiva, care consta in obligatia statului de a lua masuri pentru a proteja aceste drepturi fata de toata lumea.

Drepturile economice, sociale si culturale

Aceste drepturi permit participarea individului la viata economica, sociala si culturala. Au aparut mult mai tarziu, dupa ce societatea capitalista s-a dezvoltat, sunt de inspiratie socialista si au aparut tot in planul dreptului intern (cand s-a pus problema redistribuirii bogatiei), fiind ulterior preluate in dreptul international.

Drepturile economice, sociale si culturale nu exprima o situatie existenta, ci depind in mod esential de situatia economica dintr-o tara. Aceste drepturi nu sunt justitiabile (nu exista actiune pentru protejarea lor), spre deosebire de drepturile civile si politice, care sunt drepturi justitiabile.

Aceste drepturi reprezinta un obiectiv de atins, un program.

Incalcarea lor nu da dreptul unei actiuni la CEDO.

Unii autori afirma ca ar exista si o a 3-a categorie de drepturi, asa-zisele "drepturi de solidaritate" (ex. dreptul la pace, dezvoltare, mediu sanatos (drepturile de a 3-a generatie)).

CL Popescu: aceste drepturi (presupunand ca ele exista) s-au nascut direct in plan international. Ele sunt de inspiratie tiermondista (lumea a 3-a). Problema este ca nu se precizeaza cine este titularul dreptului de solidaritate si cine este titularul obligatiei corelative (un individ, un stat, un grup de state). In orice caz, daca aceste drepturi exista, ele nu sunt drepturi individuale, asa ca nu fac obiectul de cercetare al materiei PIDO.

DIDO este o institutie a dreptului international avand ca obiect de reglementare drepturile omului. DIDO nu este o ramura de drept, ci este o institutie a dreptului international (care este ramura de drept). In consecinta, se pune problema identificarii trasaturilor sale: genul proxim (ce il aseamana de dreptul international) si diferenta specifica (cu ce se deosebeste de dreptul international).

TRASATURILE Dreptului international al drepturilor omului

1. Caracterul recent al acestei institutii (DIDO) a dreptului international public.

• -DIDO a aparut la jumatatea sec 20, dupa al 2-lea razboi mondial.
• -pana la al 2-lea razboi mondial, problema drepturilor omului era una exclusiv interna, aceste drepturi fiind protejate si garantate exclusiv la nivelul statelor. De altfel, aceasta a fost una din cauzele celui de-al 2- lea razboi mondial.
• -pana la 1940 existau norme (reduse ca intindere) in materia DO in 4 domenii:

1. interzicerea sclaviei si traficului de sclavi

2. dreptul international umanitar (reguli umanitare in timp de conflict armat)

3. protectia lucratorilor (Org. Intl a Muncii)-1919-Tratatul de la Versailles

4. protectia minoritatilor nationale (doar in Europa)

Primele doua tipuri de norme au aparut in sec 19, iar ultimele doua dupa 1918

• - institutia DIDO se cristalizeaza dupa 1945
• - pe data de 10 dec. 1948, la Paris, are loc "nasterea DIDO", prin adoptarea Declaratiei Universale a Dr Omului (soft law). Aceasta nu este un tratat de drept international public, asa ca nu are in principiu forta juridica. 10 decembrie este ziua internationala a dr omului.

Din acest moment DIDO evolueaza in 2 planuri: la nivel universal si pe mai multe niveluri regionale.

La nivel universal

2 etape

etapa declaratorie    - principala sursa este Declaratia Universala a Drepturilor Omului

etapa conventionala    - 1966- adoptarea celor 2 pacte internationale relative la drepturile civile si politice & drepturile economice,sociale si culturale (in vigoare din 1976).

La niveluri regionale

evolutii mai rapide

e mai usor de gasit un numitor comun privitor la valori

Primul sistem regional (si cel mai avansat azi) este sistemul regional european, nascut o data cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului. In 1949 incep negocierile pentru redactarea CEDO, in 1950 se adopta, iar in 1953 intra in vigoare.

Dupa modelul regional european s-au inspirat sistemul regional american si cel african.

Avantajul caracterului recent este ca institutia DIDO nu este rigida, ci receptiva la schimbari, iar dezavantajul consta in aceea ca in anumite domenii ale DIDO apar ambiguitati.

In sec 19, in a 2-a jumatate apare DI Umanitar, in 1918 DI al Refugiatilor, in 1945 DIDO, iar in 1990 DI criminal/penal.

2. Excluderea regulii competentei nationale exclusive in materia drepturilor omului si limitarea suveranitatii statului prin drepturile omului

Exista anumite "domenii- rezervate" competentei nationale (ex. forma de guvernamant). Drepturile omului nu mai fac parte din "domeniul rezervat" al competentei nationale, fiind interesata si societatea internationala.

Materia drepturilor omului este reglementata atat de dreptul intern cat si de dreptul international, facand obiectul cooperarii internationale. Suveranitatea statului sub aspectul drepturilor omului nu este absoluta (deci limitata), statele trebuind sa respecte tratatele privind drepturile omului.

Suveranitatea statelor se opreste acolo unde incep drepturile omului.

3. Crearea unui regim international de ordine publica (imperativ) in domeniul drepturilor omului, cu consecinta excluderii principiului reciprocitatii

Dreptul international clasic este un drept consensual. Normele se nasc prin exprimarea de vointa a statelor , prin tratate (principala sursa a dreptului international, care consta in acordul de vointa al unor state suverane si egale, tratatele neputand fi impuse acestor state) sau cutuma.

In materia drepturilor omului, sistemul este imperativ pentru ca se creeaza drepturi direct pentru indivizi (nu pentru state), asa ca problema intereseaza intreaga societate internationala.

Multe din normele de drepturile omului nu sunt numai norme conventionale, ci au dobandit valoare cutumiara sau de jus cogens (ex. interzicerea torturii, a sclaviei, a discriminarii). Principalele norme internationale in materia drepturilor omului au valoare de norme imperative ale dreptului international. Astfel, un tratat international care incalca o astfel de norma este nul.

Principiul reciprocitatii (invocarea unei exceptii de neexecutare in cazul tratatelor sau a contractelor, in dreptul intern) este exclus in cazul drepturilor omului, intrucat nu este vorba de obligatii intre state (este exclusa situatia in care un stat nu respecta drepturile omului, ceea ce confera unui alt stat dreptul de a face la fel).

Sub aspect procedural exista o particularitate a actiunilor internationale pentru protejarea drepturilor omului. Regula in dreptul intern este actiunea personala, pusa la dispozitia individului care pretinde incalcarea unui drepturilor sale. Pentru apararea ordinii publice exista actiunea publica, al carei titular este Ministerul Public. Pentru DIDO, nu exista un organ cu rol de Minister Public la nivel international. In consecinta, ca substitut al actiunii publice s-a creat actiunea populara, care are ca titular orice stat parte la tratatul respectiv. Actiunea populara este o actiune pentru apararea ordinii publice internationale, nu o actiune personala. In cazul CEDO, orice alt stat parte la Conventie are la dispozitie actiunea populara europeana, in cazul in care pretinde ca s-au incalcat drepturile omului.

4. Subsidiaritatea DIDO fata de dreptul intern

Rolul principal in consacrarea si garantarea drepturilor omului revine statelor (prin dreptul intern).

Subsidiaritatea, din punct de vedere al consacrarii drepturilor omului consta in aceea ca DIDO reprezinta un standard minimal la care statele pot adauga o protectie superioara (prin norme mai favorabile, iar din punct de vedere al garantarii drepturilor omului, subsidiaritatea semnifica faptul ca statele trebuie sa asigure respectarea drepturilor omului si repararea eventualelor incalcari, instantele internationale intervenind doar atunci cand statele nu pot sau nu vor sa intervina (regula epuizarii cailor interne de atac).

5. Aplicabilitatea directa a normelor DIDO in sistemul national de drept

Tratatele internationale in materia dr omului au caracter "self-executive". In mod traditional, normele internationale nu sunt direct aplicabile in dreptul intern.

In dreptul international public se vorbeste despre doua tipuri de teorii:

teoria monista - un singur sistem de drept in care se includ si normele de drept internaional si cele de drept intern, astfel incat tratatul de drept international da nastere in mod direct la drepturi si obligatii

teoria dualista -    este necesara transpunerea in dreptul intern a tratatelor internationale

In materia DIDO, in principiu, normele internationale sunt direct aplicabile.

Exista 2 tipuri de conditii pentru aplicabilitatea directa a DIDO in dr intern:

1. o conditie interna - dr national sa recunoasca aplicabilitatea lui

2. doua conditii internationale:

A. Norma sa fie susceptibila de aplicabilitate directa.

Conditii:     a) norma sa fie suficient de clara/precisa. In general satisfac aceasta conditie normele privind dr civile si politice, nu si cele privind drepturile economice, sociale & culturale.

b) sa existe intentia pentru partile la tratat sa-i confere acestuia aplicabilitate directa (ex. CEDO. art 1 - "Inaltele parti contractante recunosc oricarei persoane aflate sub jurisdictia lor drepturile si libertatile.". Ex. opus - Conventia cadru pentru protectia drepturilor minoritatilor nationale (aceasta este doar un cadru in care trebuie sa se introduca legislatia internationala).

B. Norma internationala sa fie in vigoare pentru statul in cauza, iar statul sa nu fi formulat vreo rezerva cu privire la un anumit text

Aplicabilitatea directa a normelor DIDO in dreptul intern produce doua efecte: un efect vertical (in relatiile dintre stat si individ, ceea ce presupune raporturi de subordonare/ supraordonare) si un efect orizontal (in relatiile intre indivizi).

6. Superioritatea DIDO fata de reglementarile interne (normele sistemelor juridice nationale)

In plan international, adica in fata unui tribunal international, norma internationala are intotdeauna superioritate (chiar fata de constitutia statului), dreptul intern fiind o simpla situatie de fapt.

In plan intern, daca este respectata conditia de aplivabilitate directa, pozitia DIDO depinde de dreptul intern, de masura in care acesta recunoaste DIDO. Astfel, DIDO poate avea dupa caz o valoare a) supraconstitutionala, b) constitutionala c) infraconstitutionala dar supralegislativa, d) legislativa. De regula, se recunoaste DIDO macar o valoare supralegislativa.

Prin corelarea principiilor superioritatii si subsidiaritatii se ajunge la concluzia ca, in caz de conflict intre norma internationala si norma interna, se aplica intotdeauna norma cea mai favorabila. Astfel, daca norma internationala este mai favorabila, se aplica principiul superioritatii, iar daca norma interna este mai favorabila, se aplica principiul subsidiaritatii.

7. Existenta unor tribunale internationale specializate in materia drepturilor omului

In general, dreptul international nu are caracter justitiabil in fata instantelor internationale. Curtea Internationala de Justitie are competenta materiala generala.

DIDO cunoaste tribunale internationale specializate aseamanandu-se din acest punct de vedere cu dreptul international penal si cu dreptul comunitar. Astfel, exista trei tribunale specializate, la nivel regional: Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Interamericana a Drepturilor Omului si Curtea Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor

8. Rolul important al jurisprudentei ca sursa a dido

Izvoarele traditionale ale dreptului international clasic sunt conventia (tratatul) si cutuma. In DIDO se remarca aparitia unui "bloc de conventionalitate", alcatuit din tratate si jurisprudenta (aflata la acelasi nivel cu sursa conentionala).

9. Pozitia individului ca subiect al DIDO

Normele internationale vizeaza direct individul, care dobandeste drepturi direct din tratate si are acces direct la organele de jurisdictie, iar in plan procesual (ex. in fata CEDO), individul se afla pe o pozitie de egalitate cu statul.