| CATEGORII DOCUMENTE |
| Administratie | Drept |
Prin mostenire se intelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta (persoane fizice, persoane juridice sau statul).
Regulile care guverneaza mostenirea se pot aplica numai in cazul mortii unei persoane fizice, nu si in cazul incetarii existentei unei persoane juridice.
In locul notiunii de "mostenire" se utilizeaza frecvent si notiunea de "succesiune" (de exemplu art. 644 Cod civil: "proprietatea bunurilor se dobindeste si se transmite prin succesiune."; art. 651: "succesiunile se deschid prin moarte.").
Persoana despre a carei succesiune este vorba - defunctul - se mai numeste si de cuius, abreviere din formula dreptului roman "is de cuius succesionis (rebus) agitur" (cel despre a carui mostenire/bunuri este vorba); in acest sens se vorbeste, de exemplu, de moartea lui de cuius, fiind oarecum impropriu sa se vorbeasca de moartea defunctului. Se mai utilizeaza uneori si termenul de autor (de exemplu autorul comun al comostenitorilor), iar in cazul mostenirii testamentare de testator.
Persoanele care dobindesc patrimoniul defunctului se numesc mostenitori sau succesori, iar Cod civil utilizeaza frecvent si termenul erede.
In cazul mostenirii testamentare, dobinditorul se numeste, de regula, legatar.
In cadrul dreptului de mostenire, notiunea de mostenire sau succesiune (uneori ereditate) se intrebuinteaza nu numai in sensul de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta, dar si pentru desemnarea a insusi patrimoniul transmis din cauza de moarte, deci in sens de masa succesorala. In acest sens se vorbeste de mostenirea (succesiunea) lasata de defunct, de mostenirea dobindita de mostenitori, de mostenirea sau succesiunea vacanta (hereditas iacens), adica fara stapin (hereditas caduca) etc.
In cadrul dreptului civil aceasta notiune se intrebuinteaza si intr‑un sens mai larg, desemnind orice transmisiune de drepturi, intre vii sau pentru cauza de moarte, transmisiune care poate fi universala, cu titlu universal sau cu titlu perticular; de exemplu cumparatorul este succesorul cu titlu particular al vinzatorului (iar vinzatorul autor al cumparatorului). Deci notiunea de "succesiune" (si succesor) numai in sensul restrins al cuvintului - transmisiune pentru cauza de moarte - este echivalent al notiunii de mostenire (mostenitor). Astfel fiind, este mai indicata folosirea notiunii de "mostenire", aceasta tendinta putind fi observata si in domeniul legislativ (de exemplu art. 42 din Constitutie, Legea nr. 18/1991 etc.).
Este evident ca notiunea de "succesiune" (succesor), utilizata totusi in domeniul dreptului de mostenire, are un inteles restrins, referindu‑se numai la transmisiunile pentru cauza de moarte, iar notiunea de "succesori" la succesori in drepturi mortis causa, indiferent ca sint mostenitori legali sau testamentari, cu vocatie universala, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Conform art. 650 Cod civil, "succesiunea se defera sau prin lege, sau dupa vointa omului, prin testament". Deci in functie de izvorul vocatiei succesorale a celor care dobindesc patrimoniul persoanei decedate, mostenirea poate fi legala sau testamentara.
Mostenirea este legala in cazul in care transmiterea patrimoniului succesoral are loc in temeiul legii - la persoanele, in ordinea si in cotele determinate de lege. Ea intervine si in cazul si in masura in care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul sau pentru caz de moarte sau manifestarea sa de vointa nu poate produce efecte, in total sau in parte.
Mostenirea este legala si in cazul in care defunctul a lasat testament, insa acesta nu cuprinde dispozitii referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, ci numai alte dispozitii (de exemplu cu privire la numirea unui executor testamentar, cu privire la funeralii, inlaturarea de la mostenire a unor rude etc.). In acest ultim caz, daca cel inlaturat este mostenitor rezervatar, el va culege rezerva ca mostenitor legal, tot asa cum si ceilalti mostenitori - care beneficiaza de exheredare - vor culege mostenirea in temeiul legii, deci ca mostenitori legali. Cu alte cuvinte, mostenirea este legala fiindca patrimoniul succesoral se transmite la persoanele, in ordinea si in cotele determinate de lege, mostenitorii justificind aceasta calitate a lor prin invocarea textelor legale corespunzatoare.
Persoanele care dobindesc mostenirea in temeiul legii sint mostenitori universali, cu vocatie la intregul patrimoniu lasat de defunct, chiar daca - in concret existind o pluralitate de mostenitori - ei beneficiaza numai de o fractiune din mostenire. Rezerva se culege, in toate cazurile, cu titlu universal. Mostenitorii legali nu pot avea vocatie numai la bunuri singulare, privite izolat (ut singuli), deci nu pot exista mostenitori legali cu titlu particular.
Mostenirea este testamentara in cazul si in masura in care transmiterea masei succesorale are loc in temeiul vointei celui care lasa mostenirea, manifestata prin testament.
Persoanele desemnate de testator sa culeaga mostenirea - in tot sau in parte - se numesc legatari (mostenitori testamentari). Legatarul poate fi universal (cu vocatie la intregul patrimoniu lasat de defunct), cu titlu universal (cu vocatie la o fractiune din masa succesorala) sau cu titlu particular (cu vocatie numai la bunuri singulare, anume determinate).
Cele doua feluri ale mostenirii nu se exclud reciproc, ci dimpotriva, mostenirea legala poate coexista cu cea testamentara. Deci formula legala din art. 650 Cod civil (succesiunea se defera sau prin lege, sau prin testament) nu trebuie sa fie interpretata in sensul ca mostenirea testamentara ar exclude pe cea legala. Dupa cum rezulta din dispozitiile subsecvente ale Codului civil, in dreptul nostru se admite - iar daca exista mostenitori rezervatari chiar se impune - coexistenta mostenirii legale cu cea testamentara.
Astfel, daca testatorul a facut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite potrivit legii mostenitorilor legali, numai ca acestia vor fi obligati fata de legatarii cu titlu particular sa execute legatele, iar daca obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobindit de legatar direct de la defunct si deci nu va trece asupra mostenitorilor legali (care culeg restul patrimoniului succesoral).
Daca testatorul a facut unul sau mai mutle legate cu titlu universal, dar ele nu epuizeaza intregul patrimoniu succesoral (de exemplu doua legate pentru cite 1/3 din mostenire), devolutiunea mostenirii va fi testamentara in limitele legatului sau legatelor si legala pentru rest.
In schimb, daca testatorul a instituit prin testament mai multi legatari cu titlu universal, astfel incit aceste legate epuizeaza intreaga mostenire (si, bineinteles, nu sint ineficace), sau daca testatorul a instituit unul sau mai multi legatari universali, devolutiunea mostenirii va fi numai testamentara.
In toate cazurile, insa, daca exista mostenitori rezervatari - care beneficiaza de o parte din mostenire chiar si impotriva vointei liberale a testatorului - si prin legatele facute s‑a adus atingere rezervei lor, ei vor dobindi, potrivit legii, partea din mostenire corespunzatoare rezervei si numai pentru rest devolutiunea succesorala va fi testamentara.
Rezulta ca mostenirea testamentara inlatura pe cea legala numai daca nu exista mostenitori rezervatari si testatorul a instituit unul sau mai multi legatari universali sau doi ori mai multi legatari cu titlu universal care, impreuna (cumulativ), au vocatie la intreaga mostenire.
Coexistenta mostenirii testamentare cu aceea legala fiind unanim admisa, se pune intrebarea, daca o persoana poate sa culeaga o anume parte din mostenire in calitate de legatar si o alta parte in calitate de mostenitor legal, deci sa cumuleze cele doua calitati in aceeasi persoana?
In principiu, nici aceasta posibilitate nu poate fi exclusa. Astfel, de exemplu, daca exista mai multi legatari cu titlu universal (de pilda 4 persoane pentru cite 1/4 din mostenire fiecare), iar unul dintre ei nu vrea sau nu poate beneficia de legat, partea acestuia va putea fi culeasa ca mostenire legala de catre legatarul care are si o asemenea vocatie, fiind ruda cu defunctul in grad succesibil sau sot supravietuitor (fireste, numai daca aceasta solutie nu contravine dispozitiilor testamentare).
Este insa posibil ca persoana chemata la mostenire de lege si, totodata, gratificata prin testament sa opteze diferit cu privire la mostenirea legala si la legat, adica sa o accepte pe prima si sa renunte la legat ori invers. Insa daca legatul este mai mic decit cota legala, mostenitorul legal nu poate renunta la legat pentru a mosteni mai mult deoarece un asemenea legat poate avea si semnificatia unei exheredari partiale, caz in care mostenitorul legal poate reclama numai rezerva (daca este mai mare decit legatul) prevazuta de lege in favoarea sa (rezerva care se dobindeste intotdeauna in calitate de mostenitor legal).
In literatura de specialitate, in locul notiunii de mostenire legala, uneori se foloseste notiunea (din dreptul roman) de mostenire sau succesiune ab intestat.
Folosind aceasta notiune - care are avantajul de a preciza ca regulile devolutiunii legale se aplica intocmai numai in cazul persoanei decedate fara testament (ab intestato mori) - trebuie totusi sa avem in vedere ca folosirea ei este pur conventionala, fara semnificatia din dreptul nostru, in acest din urma sens ea fiind, de fapt, improprie in dreptul nostru.
In dreptul roman succesiunea testamentara era regula, din care cauza cea legala se definea prin raportare la absenta testamentului, adica la ipoteza persoanei decedate fara a face testament (intestat) sau care a facut unul neconform regulilor de drept (ceea ce echivala cu lipsa testamentului). Pe de alta parte, in dreptul roman testamentul trebuia - sub sanctiunea nulitatii - sa cuprinda instituirea eredelui, potrivit regulii heres est caput et fundamentul totius testamenti (instituirea eredelui trebuie sa se afle in fruntea testamentului si sa premearga legatele si orice alte dispozitii, iar valabilitatea oricarui testament depindea de valabilitatea instituirii eredelui).
In dreptul nostru mostenirea legala este regula, ea putind fi insa inlaturata - in tot sau in parte - prin testamentul lasat de de cuius. Pe de alta parte, prin testament nu se pot institui mostenitori (in conceptia codului heredes gignuntur non scribuntur), ci numai legatari, care insa pot dobindi bunurile succesorale nu numai cu titlu particular, dar si cu vocatie universala sau cu titlu universal, asemanator mostenitorilor legali, ceea ce justifica denumirea lor de mostenitori (testamentari).
Transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate catre una sau mai multe persoane in fiinta are anumite particularitati care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor si obligatiilor, cunoscute dreptului civil.
Astfel, avind loc numai la moartea unei persoane fizice, mostenirea este o transmisiune pentru cauza de moarte si - fiindca se refera la patrimoniul persoanei decedate, iar nu la drepturile si obligatiile ei privite izolat - aceasta transmisiune are caracter universal. Pe de alta parte, desi patrimoniul unei persoane fizice este divizibil in mai multe mase de drepturi si obligatii, in cadrul transmisiunii mostenirii el este privit ca fiind, in principiu, unitar (putindu‑se transmite dupa aceleasi norme juridice) si indivizibil.
Se produce numai in urma si prin efectul mortii fizic constatate sau judecatoreste declarate a unei persoane fizice (viventis hereditas non datur); deci normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune intre vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligational si nici in cazul incetarii existentei unei persoane juridice, chiar daca in acest ultim caz opereaza o transmitere universala sau cu titlu universal, incetarea existentei persoanei juridice (si efectele sale) fiind reglementata prin acte normative speciale.
Normele care guverneaza transmisiunea succesorala sint, in principiu, aplicabile si persoanelor juridice ori statului, in cazurile si in masura in care ei se prezinta in calitate de dobinditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate.
Are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridica, adica totalitatea drepturilor si obligatiilor care au valoare economica si care au apartinut defunctului.
In principiu, drepturile si obligatiile nepatrimoniale nu se transmit prin mostenire; la fel, nu se transmit prin mostenire:
drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor, intrucit au caracter viager sau sint contractate ori nascute ex lege intuitu personae (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz sau abitatie, o creanta de intretniere sau de renta viagera, dreptul de folosinta locativa, dreptul la pensie) ori din alte cauze (de exemplu moartea celui care lasa mostenirea a operat ca o conditie rezolutorie sau ca un termen incert extinctiv);
obligatiile patrimoniale legate de o calitate personala a defunctului (de exemplu obligatia de intretinere prevazuta de lege in consideratia calitatii personale a defunctului, nu si obligatia de intretinere asumata de de cuius printr‑un contract de intretinere) si cele nascute din contracte incheiate intuitu personae (de exemplu obligatiile antreprenorului - art. 1485 Cod civil).
Prin caracterul universal al transmisiunii mostenirii se explica deosebirile fata de transmisiunile prin acte intre vii:
Transmisiunea prin acte intre vii nu poate avea ca obiect obligatii, ci numai drepturi, Codul civil necunoscind transmiterea de datorie. In schimb, in cadrul transmisiunii succesorale trec asupra mostenitorilor sau legatarilor universali sau cu titlu universal nu numai drepturile, dar si obligatiile defunctului, fiindca aceasta transmisiune are ca obiect nu drepturi si obligatii privite izolat (ut singuli), ci patrimoniul defunctului ca universalitate juridica, iar in acest cadru drepturile defunctului nu pot fi despartite de obligatiile pe care le‑a avut.
Transmisiunea prin acte intre vii nu poate avea ca obiect un patrimoniu. Din acest motiv, cit timp titularul traieste, patrimoniul lui nu poate fi transmis asupra altei persoane, actele incheiate de titular putind avea ca obiect numai drepturi privite izolat. In schimb, dupa moarte, incetind personalitatea titularului, devine posibila - si chiar necesara - transmiterea patrimoniului defunctului asupra unei sau unor persoane in fiinta.
Daca un mostenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale (art. 1399-1401 Cod civil), contractul va avea ca obiect dreptul de mostenire privit izolat (ut singuli), desi acest drept poarta asupra unei universalitati (daca exista un singur mostenitor sau legatar) sau asupra unei cote-parti indivize asupra universalitatii (daca sint mai multi mostenitori sau legatari). Deci obiectul instrainarii nu este patrimoniul vinzatorului, ci o masa de bunuri din acest patrimoniu, dar individualizat prin raportare la dreptul de mostenire al vinzatorului privit izolat. {i fiindca aceasta instrainare are ca obiect o universalitate sau o cota-parte indiviza asupra universalitatii, legatarul cu titlu particular nu poate fi vinzatorul unui drept succesoral (ci numai a dreptului - real sau de creanta - care formeaza obiectul legatului cu titlu particular).
Pe de alta parte, deoarece obiectul instrainarii este o universalitate, ea implica o transmisiune nu numai de drepturi, dar si de obligatii. Art. 1401 Cod civil este o derogare de la regula potrivit careia transmisiunile intre vii nu pot avea ca obiect obligatii. Insa transmisiunea datoriilor va fi producatoare de efecte numai intre partile contractante, nu si fata de terti. Creditorii mostenirii vor putea urmari pentru realizarea creantelor lor pe vinzator (mostenitor). Este o consecinta ce decurge din nerecunoasterea de catre Codul civil a cesiunii (transmiterii) de datorie.
Transmisiunea mostenirii se deosebeste de transmisiunea prin acte intre vii si prin faptul ca drepturile dobindite de succesorii in drepturi mortis causa sint obligatii opozabile tertilor fara indeplinirea formalitatilor prevazute de lege pentru transmisiunile prin acte intre vii. Astfel, drepturile reale dobindite sint opozabile tertilor independent de efectuarea formelor de publicitate imobiliara.
Pentru dobindirea creantelor nu este necesara respectarea formalitatilor prevazute de lege pentru cesiunea de creante. Aceste deosebiri se explica tot prin caracterul universal al transmisiunii mostenirii, adica prin faptul ca drepturile nu sint privite in mod izolat, ci ca parti componente ale patrimoniului defunctului. In schimb, in cazul vinzarii drepturilor succesorale, pentru opozabilitatea fata de terti - in functie de natura drepturilor dobindite (reale sau de creanta) - este necesara indeplinirea formelor de publicitate, fiindca dreptul succesoral este privit izolat de patrimoniul vinzatorului, acest patrimoniu neformind obiectul contractului.
Principiul universalitatii transmisiunii succesorale opereaza nu numai atunci cind mostenitorul sau mostenitorii au vocatie universala (mostenitori legali sau legatari universali), dar si atunci cind ei au numai o vocatie cu titlu universal. Mai mult, in cazul in care nu exista mostenitori legali rezervatari, este posibil ca intreaga mostenire sa fie culeasa cu titlu universal (de exemplu doi legatari universali cu vocatie la cite o jumatate din mostenire); si in acest caz transmisiunea este universala, in sensul ca mostenirea lasata de defunct se transmite la succesori, ca universalitate juridica, si ea trebuie sa fie, in integralitatea ei, dobindita de mostenitori.
In ipoteza in care - "in lipsa de mostenitori legali sau testamentari" (art. 680 Cod civil) - mostenirea este culeasa de catre stat sau, in ipoteza in care mostenitorii accepta succesiunea sub beneficiu de inventar, ei vor raspunde de datorii numai in limitele activului (intra vires hereditatis). Prin aceasta nu se infirma principiul, ci numai se limiteaza raspunderea lor, aceasta limitare devenind necesara tocmai pentru ca transmisiunea mostenirii este universala si in lipsa ei raspunderea mostenitorilor ar fi nelimitata (ultra vires hereditatis).
Mostenirea, in intregul ei - deci toate drepturile si obligatiile defunctului - se transmit la mostenitorii legali sau legatari dupa aceleasi norme juridice, indiferent de natura si/sau provenienta ori originea bunurilor care il compun. Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unitatii patrimoniului transmis si a dreptului de proprietate, drept care formeaza obiectul principal al transmisiunii mostenirii.
Prin caracterul unitar al transmisiunii intelegem transmiterea patrimoniului succesoral dupa aceleasi norme juridice - fara a face deosebire intre diferitele bunuri care il compun, dupa natura lor (drepturi reale sau de creanta, mobile sau imobile etc.), dupa provenienta lor (de exemplu de pe linie materna sau paterna), dupa originea lor (mostenite sau achizitionate) sau dupa modalitatile de care sint afectate (termen sau conditie, proprietate comuna pe cote-pati sau in devalmasie etc.) - iar nicidecum unicitatea actului normativ (de exemplu Codul civil), dreptul succesoral unitar roman fiind reglementat prin mai multe acte normative (Codul civil, Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor, Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva etc.).
Principiul unitatii transmisiunii succesorale, creat de jurisconsultii romani (negat numai in orinduirea feudala, mai ales in privinta bunurilor nobiliare/fiefuri/atribuite primului nascut de sex barbatesc - privilegiul de masculinitate si de primogenitura), guverneaza si dreptul nostru succesoral.
Pentru considerente de ordin social-economic si de echitate, principiul unitatii transmisiunii succesorale cunoaste insa si unele exceptii:
a) Daca la moartea unui sot, in lipsa de descendenti, sotul supravietuitor vine in concurs cu ascendentii si/sau colateralii defunctului, el mosteneste (daca defunctul nu a dispus altfel prin testament) - in afara de partea sa succesorala si fara a suporta in privinta acestor bunuri concursul comostenitorilor - mobilele si obiectele apartinind gospodariei casnice, precum si darurile de nunta (art. 5 din Legea nr. 319/1994 pentru dreptul de mostenire al sotului supravietuitor).
Deci in privinta bunurilor gospodariei casnice si a darurilor de nunta se aplica o reglementare speciala, derogatorie de la regulile generale ale devolutiunii succesorale legale. Legiuitorul a inlaturat - pentru o parte din bunurile lasate de defunct - principiul unitatii transmisiunii succesorale.
b) Derogari de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale sint prevazute si in domeniul dreptului muncii in privinta salariului, a indemnizatiei de concediu si a pensiei neincasate de defunct: "In cazul decesului salariatului, drepturile banesti care i se cuvin pina la data cind s‑a produs decesul se platesc sotului supravietuitor, copiilor sau parintilor lui, iar in lipsa acestora se platesc celorlalti mostenitori in conditiile dreptului comun".
Deci in privinta salariului neincasat de persoana decedata nu se aplica principiul unitatii mostenirii, legea speciala stabilind mai multe derogari de la dreptul comun:
sotul supravietuitor, copiii sau parintii defunctului beneficiaza de aceste drepturi in alta ordine decit cele prevazute in dreptul comun;
sotul supravietuitor, copiii sau parintii defunctului beneficiaza de aceste drepturi independent de calitatea lor de mostenitori (de exemplu chiar daca renunta la mostenirea defunctului);
pentru incasarea drepturilor banesti salariale, sotul supravietuitor, copiii sau parintii defunctului nu trebuie sa prezinte certificatul de mostenitor; in schimb, ceilalti "mostenitori" (legali sau testamentari) trebuie sa dovedeasca calitatea lor de mostenitori, nefiind suficienta dovada rudeniei nici in cazul mostenitorilor legali.
Pentru incasarea indemnizatiei (compensatiei in bani) cuvenite salariatului decedat pentru concediul neefectuat se aplica dispozitiile corespunzatoare din Legea salarizarii, indemnizatia pe durata concediului de odihna avind natura juridica a salariului.
Conform Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurari sociale de stat si asistenta sociala (in forma modificata prin Legea nr. 73/1991 privind stabilirea unor drepturi de asigurari sociale, precum si de modificare si de completare a unor reglementari din legislatia de asigurari sociale si pensii): "sumele ramase neincasate de catre pensionarul decedat reprezentind pensia pe luna in care a avut loc decesul si, dupa caz, drepturile de pensie cuvenite si neachitate pina la deces se platesc sotului supravietuitor, copiilor sau, in lipsa acestora, parintilor celui decedat ori persoanei care dovedeste ca l‑a ingrijit pina la data decesului", cu urmatoarele precizari:
Persoana care dovedeste - cu orice mijloc de proba admis de lege - ca l‑a ingrijit pe pensionarul decedat pina la data decesului dobindeste (cu titlu particular) pensia neincasata indiferent ca are sau nu calitatea de mostenitor (legal sau testamentar) al defunctului.
In prezenta sotului supravietuitor sau a copiilor, persoana care l‑a ingrijit pe pensionarul decedat nu are acest drept special asupra pensiei neincasate, deci creanta rezultind din ingrijire urmeaza sa fie valorificata potrivit dreptului comun, daca ingrijirea (intretinerea) nu a fost prestata cu intentie liberala sau in executarea unei obligatii civile imperfecte (naturale).
In lipsa de sot supravietuitor, copii sau parinti ori persoana care sa‑l fi ingrijit pe pensionarul decedat, pensia neincasata se dobindeste de ceilalti mostenitori ai defunctului, potrivit dreptului comun.
In concluzie, salariul si compensatia in bani a concediului neefectuat ori pensia neincasata formeaza mase distincte de bunuri si se atribuie in caz de deces dupa reguli diferite fata de cele prevazute in dreptul comun.
c)
Potrivit art. 41 al. 2 din Constitutie: "Cetatenii straini si
apatrizii nu pot dobindi dreptul de proprietate asupra terenurilor". Textul
vizeaza orice dobindire, deci nu numai prin acte intre vii, ci si prin
mostenire. Rezulta ca mostenitorul - indiferent ca este mostenitor legal sau
testamentar - daca nu are cetatenia romana (indiferent ca are domiciliul in
Constitutia actuala nu precizeaza expres posibilitatea cetatenilor straini sau apatrizilor de a beneficia de echivalentul valoric al terenului. Nu exista o interdictie valorica, ci numai una care vizeaza dreptul de proprietate asupra terenului.
Interdictia constitutionala de dobindire a terenurilor de catre straini opereaza si in privinta persoanelor juridice straine. In privinta societatilor comerciale cu capital social partial sau integral strain, persoane juridice romane, se aplica dispozitiile legale privind regimul juridic al investitiilor straine (art. 3 al. 4 din Legea nr. 54/1998; art. 24 din O.U.G. nr. 31/1997 privind regimul investitiilor straine in Romania).
In privinta dobindirii prin mostenire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin Legea nr. 18/1991 au fost prevazute reguli speciale si cu privire la reconstituirea acestui drept in favoarea mostenitorilor. Conform art. 9 al. 2: "mostenitorii fostului proprietar se determina in conditiile legii civile, dar reconstituirea se face cu respectarea unor reguli speciale (in anumite limite pe familie; mostenitorii sint repusi de drept in termenul de acceptare; pot beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate si persoanele care n‑au dovada acceptarii mostenirii lasata de autor sau invers; mostenitorul acceptant putea sa nu ceara reconstituirea dreptului de proprietate etc.).
Reguli speciale sint prevazute si pentru mostenitorii (cetateni romani) ai fostilor proprietari de imobile cu destinatie de locuinte trecute, cu titlu, in proprietatea statului sau a altor persoane juridice dupa 6 martie 1945, pentru care s‑au adoptat masuri reparatorii prin Legea nr. 12/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului.
d) Daca la moartea unei persoane intervine un element de extraneitate (cetatean roman decedat are bunuri situate in strainatate sau un cetatean strain decedat are bunuri in Romania) dobindirea prin mostenire a bunurilor mobile - indiferent de locul situarii lor - va fi cirmuita de legea nationala pe care defunctul o avea la data mortii (lex patriae), iar imobilele si fondul de comert vor fi mostenite dupa legea locului unde fiecare din aceste bunuri este situat (lex rei sitae), indiferent de cetatenia defunctului. In prezenta unui element de extraneitate, in functie de natura bunurilor care alcatuiesc masa succesorala, prin derogare de la principiul unitatii transmisiunii succesorale, devolutiunea, transmisiunea si imparteala mostenirii va fi supusa, cu titlu de lege succesorala (lex succesionis), unor norme juridice deosebite.
Principiul unitatii transmisiunii succesorale poate fi insa restabilit prin vointa defunctului manifestata prin testament. Conform art. 68 din Legea nr. 105/1992, "testatorul poate supune transmisiunea prin mostenire a bunurilor sale altei legi decit cea aratata in art. 66, fara a avea dreptul sa inlature dispozitiile ei imperative".
Legea succesorala aleasa de defunct prin testament poate guverna nu numai mostenirea testamentara, dar si cea legala, cind testatorul nu dispune (deloc sau partial) de bunurile lasate mostenire, in cuprinsul testamentului prevazind numai legea succesorala aleasa si, eventual, alte clauze, fara incidenta asupra transmiterii mostenirii (de exemplu desemnarea unui executor testamentar, dispozitii cu privire la funeralii etc.). In toate cazurile, prin alegerea facuta nu pot fi inlaturate dispozitiile imperative ale legii succesorale determinate potrivit art 66 (lex patriae, respectiv lex rei sitae); de exemplu daca masa succesorala cuprinde un teren situat in Romania, iar legea straina aleasa confera vocatia succesorala asupra terenurilor indiferent de cetateina mostenitorilor, urmeaza a se aplica dispozitia constitutionala romana, ea avind caracter imperativ (de ordine publica).
e) Unii autori, avind in vedere art. 6 din Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor (abrogat de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe) au inclus in rindul exceptiilor de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale si ipoteza drepturilor patrimoniale de autor, care "alcatuiesc o masa deosebita in lasamintul succesoral" si "se transmit dupa norme derogatorii de la dreptul comun".
De fapt, in acest caz nu exista o exceptie de la caracterul unitar al transmisiunii mostenirii, deoarece normele de transmitere succesorala sint cele din dreptul comun, legea speciala prevazind unele reguli speciale numai in privinta caracterului temporar al drepturilor patrimonial de autor dobindit prin mostenire, inclusiv mostenirea testamentara, cu conditia imposibilitatii retransmiterii prin succesiune (sau orice alt mod) dupa expirarea termenului prevazut de lege, imposibilitate datorata stingerii insusi dreptului, iar nu pentru ca am fi in prezenta unei derogari de la caracterul unitar al mostenirii.
Astfel, ca regula generala, la moartea autorului drepturile patrimoniale de autor "se transmit prin mostenire, potrivit legislatiei civile, pe o perioada de 70 de ani", incepind cu data de 1 ianuarie a anului urmator mortii autorului, legea stabilind anumite termene si reguli deosebite pentru anumite opere si situatii speciale (de exemplu opere realizate in colaborare, opere colective, de arta aplicata, programe de calculator etc.). In toate cazurile, in privinta devolutiunii legale sau testamentare a mostenirii - din care fac parte aceste drepturi, inclusiv stabilirea cotelor succesorale sau a rezervelor mostenitorilor rezervatari ori a vocatiei succesorale - se aplica dreptul comun. Tot dreptul comun se aplica regulilor transmisiunii succesorale (dreptul de optiune, raspunderea mostenitorilor pentru datorii etc.) si a impartelii mostenirii din care fac parte drepturile patrimoniale de autor.
In privinta duratei de timp pe care mostenitorii dobindesc aceste drepturi, se aplica regulile special prevazute de lege, drepturile patrimoniale de autor neputind fi recunoscute fara limitare in timp. Noua lege in materie stabileste limitarea in timp indiferent de persoana mostenitorului. Deci nu sintem in prezenta unei exceptii de la principiul unitatii mostenirii, intrucit este vorba numai de o limitare in timp a dreptului insusi transmis de la autorul operei la mostenitorii sai; la expirarea termenului prevazut de lege stingindu‑se drepturile patrimoniale de autor, aceste drepturi nu mai fac parte din masa succesorala subsecventa (asemanator altor drepturi, afectate de termen extinctiv).
Trebuie precizate urmatoarele ipoteze care nu constituie exceptii de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
a) Potrivit art. 32 din Legea nr. 136/1995 privind asigurarile si reasigurarile in Romania, in materia asigurarilor facultative de persoane "suma asigurata se plateste asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. In cazul decesului asiguratului, daca nu s‑a desemnat un beneficiar, suma asigurata se plateste mostenitorilor asiguratului, in calitate de beneficiari". In privinta impartirii sumei asigurate, legea prevede ca "daca asiguratul nu a dispus altfel, atunci cind sint mai multi beneficiari desemnati, acestia au drepturi egale asupra sumei asigurate".
Cu toate ca legea le atribuie si mostenitorilor calitatea de "beneficiar", cit priveste repartizarea intre ei a indemnizatiei de asigurare, ea se face in mod egal numai in cazul "beneficiarilor desemnati". Inseamna ca in cazul mostenitorilor, repartizarea intre ei a indemnizatiei de asigurare se face potrivit regulilor devolutiunii succesorale legale sau testamentare, deci nu deroga de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale.
Suma asigurata nu face parte din patrimoniul asiguratului, fiind formata in afara de patrimoniul defunctului, deci in afara de mostenire, motiv pentru care "creditorii asiguratului nu au dreptul sa urmareasca suma asigurata cuvenita beneficiarului". Pe de alta parte, mostenitorii asiguratului culeg indemnizatia de asigurare nu in calitate de mostenitori, ci in aceea de terti beneficiari (dintr‑o stipulatie pentru altul) care se bucura de actiune directa impotriva asiguratorului, din patrimoniul caruia dobindesc suma asigurata; dreptul beneficiarilor asupra sumei asigurate rezulta din contract, iar nu din calitatea de mostenitori ai asiguratului decedat, astfel ca suma nu poate fi inclusa in masa succesorala ramasa de pe urma acestuia.
Pentru identitate de motive suma asigurata nu este supusa nici reductiunii, ca liberalitate excesiva, nici raportului, ca donatie indirecta.
b) Nu constituie o exceptie de la caracterul unitar al mostenirii coexistenta mostenirii testamentare cu cea legala, indiferent ca aceasta coexistenta a fost voita de testator (a dispus prin testament numai de o parte din mostenire) sau se datoreaza ineficacitatii partiale a legatelor (nulitate, revocare judecatoreasca, caducitate) ori reductiunii liberalitatilor excesive.
c) Nu sintem in fata unei exceptii de la caracterul unitar al transmisiunii mostenirii nici in cazul in care defunctul a impartit mostenirea in mai multe mase deosebite, prin vointa sa exprimata in testament. Devolutiunea succesorala este guvernata de aceleasi norme juridice (care permit stabilirea unui legat cu titlu universal prin raportare la categoria bunurilor mobile, respectiv imobile, ori fractiune din aceste bunuri - art. 894 Cod civil). Pe de alta parte, caracterul unitar sau neunitar al mostenirii nu poate sa depinda de modul de determinare de catre testator al obiectului legatului (de exemplu daca a atribuit mobilele unui legatar si imobilele celuilalt, mostenirea ar avea caracter neunitar; daca a atribuit celor doi legatari cite o jumatate din fiecare - caracter unitar).
Tot astfel, nu vom fi in prezenta unei derogari nici in cazul in care defunctul ar atribui unui sau unor legatari anumite bunuri in functie de provenienta lor (de exemplu bunuri mostenite ori primite cu titlu de donatie de la parinti).
Intrucit aceste deosebiri vizeaza numai determinarea obiectului legatului de catre defunct, principiul unitatii mostenirii, caracteristic dreptului nostru, nu este inlaturat.
Acceptarea sau renuntarea la mostenire are caracter indivizibil, neputind avea ca obiect numai o parte din mostenire. Fiecare mostenitor trebuie sa accepte mostenirea potrivit vocatiei succesorale sau sa renunte la ea. Principiul indivizibilitatii, insa, nu se opune acceptarii sub beneficiu de inventar.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite, ca atare, asupra mostenitorilor si explica de ce - in cazul renuntarii la mostenire de catre unul sau mai multi succesibili[1], precum si in cazul nedemnitatii ori ineficacitatii legatelor (nulitate, revocare, caducitate) vor profita de drept succesorii acceptanti a caror vocatie era inlaturata sau diminuata prin existenta altor mostenitori sau care aveau obligatia sa execute legatul in cauza (neacceptat sau ineficace).
Intrucit patrimoniul succesoral este indivizibil, in cazul pluralitatii de mostenitori el se transmite in aceasta stare si ea subzista pina la efectuarea impartelii (partajului), afara numai daca defunctul a facut prin testament o imparteala de ascendent.
Prin derogare de la caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, creantele si datoriile defunctului sint, in ce priveste raporturile dintre mostenitori, pe de o parte, si creditorii ori debitorii defunctului, pe de alta parte, de drept impartite intre mostenitori din ziua deschiderii mostenirii, cu exceptiile prevazute de lege (art. 1060-1061 Cod civil).
O alta derogare de la principiul transmiterii mostenirii in stare de indiviziune rezulta din Legea nr. 18/1991 referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. Calitatea de mostenitor se recunoaste nu numai persoanelor care au acceptat mostenirea lasata de fostul proprietar, dar au fost socotiti repusi de drept in termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine si mostenitorii care nu acceptasera in termenul de optiune succesorala (dar nici nu renuntasera la) mostenirea lasata de fostul proprietar la data decesului, ei fiind considerati acceptanti prin cererea facuta comisiei constituite potrivit legii. Invers, mostenitorul acceptant al mostenirii autorului, care nu a facut cerere, nu poate pretinde drept de proprietate asupra terenului reconstituit pe numele comostenitorilor sau mostenitorilor subsecventi, care au beneficiat de prevederile legii in absenta mostenitorului care nu a cerut comisiei reconstituirea dreptului de proprietate. Numai in privinta renuntarii la mostenire se aplica principiul indivizibilitatii.
Prin deschiderea mostenirii se produce efectul juridic al transmiterii mostenirii. Ea prezinta o importanta juridica deosebita pentru ca mostenitorii (legali sau testamentari) nu pot dobindi nici un drept asupra patrimoniului succesoral pina in momentul deschiderii mostenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis si dobindit decit la moartea titularului. De fapt, inainte de deschiderea mostenirii nici nu se poate vorbi de mostenitori sau masa succesorala, persoana in viata fiind titularul patrimoniului sau, iar mostenitorii urmeaza sa fie determinati numai la data deschiderii mostenirii.
Conform art. 651 Cod civil, "succesiunile se deschid prin moarte". Deci o persoana in viata niciodata nu poate sa transmita o mostenire. De aici regula ca nu poate fi mostenit un om viu (nulla est viventis hereditas).
In sistemul dreptului civil roman, prin moarte se intelege numai moartea naturala a unei persoane fizice, care a fost constatata fizic (prin examenul cadavrului) sau declarata prin hotarire judecatoreasca in cazul imposibilitatii constatarii fizice. Simpla declarare judeatoreasca a disparitiei unei persoane fizice nu are ca efect deschiderea mostenirii pentru ca "cel disparut este socotit a fi in viata daca nu a intervenit o hotarire declarativa de moarte, ramasa definitiva" (art. 19 din Decretul nr. 31/1954).
Din punct de vedere juridic deschiderea mostenirii presupune cercetarea si stabilirea a doua coordonate: data si locul deschiderii mostenirii.
Deoarece mostenirea se deschide "prin moarte" (art. 651 Cod civil), data deschiderii ei coincide cu momentul mortii celui care lasa mostenirea. Rezulta ca persoana care pretinde mostenirea sau anumite drepturi asupra mostenirii, indiferent ca isi intemeiaza aceste drepturi pe dispozitiile legii (mostenitorii legali) sau pe dispozitiile testamentare (legatarii), trebuie sa dovedeasca moartea, precum si data - eventual chiar ora sau minutul - mortii celui pe care vrea sa‑l mosteneasca (art. 1169 Cod civil).
Dovada mortii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat dupa intocmirea actului de deces, ca urmare a constatarii mortii in mod direct (moarte fizic constatata) de catre organele abilitate de lege. In ipoteza in care decesul nu poate fi constatat in mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de deces se completeaza pe baza hotaririi judecatoresti declarativa de moarte ramasa definitiva, care cuprinde si data stabilita de instanta ca fiind aceea a mortii (art. 18 din Decretul nr. 31/1954).
In ambele cazuri, intrucit moartea si data producerii ei sint fapte materiale, dovada contrara se va putea face prin orice mijloace de proba. Astfel, deoarece mentiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la deces si data lui nu reprezinta constatari ale delegatului de stare civila, facute ex propriis sensibus, ele vor face dovada nu pina la inscrierea in fals, ci numai pina la proba contrara in cadrul actiunii in justitie intentate pentru anularea sau rectificarea actului (certificatului) de stare civila. La fel, daca cel declarat mort este in viata, se poate cere anularea hotaririi declarative de moarte (art. 20 al. 1 din Decretul nr. 31/1954), iar daca se va dovedi ca adevarata o alta data a mortii instanta judecatoreasca va putea rectifica data mortii stabilita prin hotarirea declarativa de moarte (art. 18 din Decretul nr. 31/1954).
Tot prin orice mijloace de proba se poate dovedi - daca va fi nevoie[2] - ora si minutul mortii netrecute in actul (certificatul) de deces.
Stabilirea exacta a momentului deschiderii mostenirii prezinta o importanta deosebita pentru ca in functie de acest element se determina (indiferent de momentul solutionarii problemei pe cale notariala sau judecatoreasca):
persoanele chemate a mosteni, capacitatea lor succesorala si drepturile ce li se cuvin asupra mostenirii;
data de la care incepe, de regula, curgerea termenului de 6 luni de prescriptie a dreptului de optiune succesorala (art. 700 Cod civil);
momentul transmiterii mostenirii la succesori, actul juridic al acceptarii mostenirii retroactivind pina la data deschiderii mostenirii; la fel si renuntarea la succesiune produce efecte retroactive pina la aceasta data;
problema validitatii actelor (pactelor) juridice asupra mostenirii, stiut fiind ca, in principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sint nule absolut (art. 702 si 965 Cod civil);
compunerea si valoarea masei succesorale;
inceputul indiviziunii succesorale in cazul pluralitatii de mostenitori universali sau cu titlu universal si data pina la care retroactiveaza efectul declarativ al iesirii lor din indiviziune (al partajului);
legea care va cirmui devolutiunea mostenirii in cazul conflictului in timp al unor legi succesive (principiul neretroactivitatii legii - art. 1 Cod civil).
Actele ulterioare deschiderii mostenirii (de exemplu acceptarea sau renuntarea la succesiune sau procedura succesorala ori partajul intre mostenitori) sint guvernate de legea in vigoare la data savirsirii acestor acte, in virtutea regulii potrivit careia legea noua se aplica de indata actelor incheiate sau faptelor intervenite dupa intrarea ei in vigoare (principiul aplicarii imediate a legii noi).
Mostenirea se deschide la locul ultimului domiciliu al defunctului. Aceasta regula, neprevazuta de Codul civil, rezulta implicit din art. 14 al Codului de procedura civila (care da litigiile privitoare la mostenire in competenta instantei celui din urma domiciliu al defunctului) si din art. 10 lit. a si b siart. 68 al. 1 si 2 al Legii notarilor publici si a activitatii notariale nr. 36/1995 care confera competenta teritoriala in materia procedurii succesorale notariale notarului public din biroul notarial situat in circumscriptia teritoriala a judecatoriei in care defunctul si‑a avut ultimul domiciliu, iar in cazul mostenirilor succesive ultimul domiciliu al defunctului care a decedat cel din urma. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune si din considerente de ordin practic, intrucit la ultimul domiciliu se afla, de obicei, inscrisurile defunctului (inclusiv testamentul intocmit de defunct) si tot acolo se pot culege cel mai usor si informatiile despre mostenitorii (rudele si alte persoane apropiate) defunctului si despre masa succesorala. Din aceasta cauza, regula ultimului domiciliu este admisa in practica judiciara sau notariala si in literatura de specialitate, chiar daca nu este vorba, in mod direct si exclusiv, de stabilirea competentei acestor organe. Deci pentru stabilirea locului deschiderii mostenirii nu intereseaza locul unde a decedat cel care lasa mostenirea si nici locul resedintei, daca defunctul avea o alta locuinta vremelnica sau secundara.
Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954, "domiciliul unei persoane fizice este acolo unde isi are locuinta statornica sau principala". Poate fi vorba de domiciliul de drept comun (cel voluntar al persoanei fizice cu deplina capacitate de exercitiu) si de domiciliul legal (fixat de lege minorului sau persoanei puse sub interdictie - art. 14 din Decretul nr. 31/1954). Cit priveste domiciliul legal al persoanei disparute, care este la domiciliul curatorului (in cazul in care s‑a instituit curatela asupra bunurilor celui care a disparut), deoarece vizeaza numai actele in care curatorul este indreptatit sa‑l reprezinte (art. 15 al. 1 din Decretul nr. 31/1954) - deci numai actele patrimoniale intre vii - nu are nici o inriurire asupra locului unde mostenirea se deschide, daca ulterior, prin hotarire judecatoreasca definitiva, se va declara moartea celui disparut. Tot astfel, domiciliul legal al mostenitorilor la curator, in cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale (art. 15 al. 2 din Decretul nr. 31/1954 si art. 72 din Legea nr. 36/1995), nu are nici o influenta asupra locului de deschidere a mostenirii, in cazul decesului unuia sau unora dintre acesti mostenitori. Domiciliul conventional (ales) nu poate avea nici o aplicatie in privinta locului deschiderii mostenirii (de exemplu nu ar putea produce efecte, fiind nula de drept, clauza testamentara prin care testatorul ar dispune ca litigiul eventual in legatura cu mostenirea pe care o va lasa sa fie judecat de alta instanta decit aceea a ultimului sau domiciliu - conform art. 14 Cod procedura civila, regulile de competenta sint exceptionale si absolute).
In cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul in tara - indiferent ca este vorba de un
cetatean roman sau de un cetatean strain - locul deschiderii mostenirii este locul din
Daca domiciliul defunctului este necunoscut intrucit a fost nomad, majoritatea autorilor aplica prin asemanare tot regula deschiderii mostenirii la locul unde se afla bunurile mai importante ca valoare ale mostenirii, iar in lipsa de bunuri la locul unde s‑a inregistrat moartea.
Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune de fapt, dovada lui se poate face, in principiu, prin orice mijloace de proba admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu mentiunile din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul de deces al persoanei care lasa mostenirea (in cazul minorului sub 14 ani cu actul de identitate al reprezentantului legal).
Se pune problema daca enuntarile din aceste acte oficiale pot fi contestate dovedindu‑se cu alte mijloace de proba un alt loc al ultimului domiciliu al defunctului? In literatura juridica s‑a aratat ca mentionarea domiciliului in buletinul de identitate constituie dovada lui, dar nimic nu se opune ca, prin orice alt mijloc de dovada, sa se probeze ca domiciliul persoanei este intr‑o alta localitate decit aceea unde se afla inregistrata.
Prin domiciliu comun (in sensul art. 607 Cod procedura civila) se intelege domiciliul pe care l‑au avut sotii. Imprejurarea ca in localitatea respectiva sotii au locuit fara sa fi indeplinit formalitatile cerute de actele normative referitoare la evidenta populatiei nu poate duce la alta solutie. Nesocotirea acestor dispozitii este de natura sa atraga doar aplicarea sanctiunilor prevazute in acele acte normative. Atfel spus, notiunea de domiciliu constituie o situatie de fapt si poate fi dovedita prin orice mijloace de proba, pentru a se stabilit in mod real localitatea in care persoana fizica isi are locuinta statornica si principala. Buletinul de identitate face dovada domiciliului, insa, daca exista contestatie asupra mentiunilor privitoare la domiciliu, instanta este obligata sa determine domiciliul, in sensul dispozitiilor art. 13-15 din Decretul nr. 31/1954.
Locul deschiderii mostenirii prezinta importanta pentru determinarea organelor competente teritorial sa rezolve diferite probleme privind mostenirea:
Secretarul consiliului local al localitatii ultimului domiciliu al defunctului (sau procurorul) poate cere (iar daca mostenirea cuprinde imobile este obligat sa ceara) deschiderea procedurii succesorale notariale si, daca este cazul, luarea masurilor de conservare (art. 68 si 70 din Legea nr. 36/1995).
Procedura succesorala necontencioasa reglementata de Legea nr. 36/1995 este de competenta notarului public de la locul deschiderii mostenirii (art. 10).
Instanta judecatoreasca competenta a judeca actiunile privitoare la mostenire se determina tot in functie de locul deschiderii mostenirii (chiar daca in masa succesorala se gasesc imobile aflate in circumsciptia altei instante). Potrivit art. 14 Cod procedura civila, aceasta instanta este competenta sa judece:
cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozitiilor testamentare;
cererile privitoare la mostenire, precum si cele privitoare la pretentiile pe care mostenitorii (inclusiv cel aparent) le‑ar avea unul impotriva altuia (de exemplu petitia de ereditate, actiunea in reductiune sau pentru raportul donatiilor, actiunea de partaj succesoral si cererile avind ca obiect pretentii nascute din cauza si in timpul indiviziunii etc.);
cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului impotriva vreunuia din mostenitori sau impotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori prilejuite de inmormintarea defunctului sau cu conservarea si administrarea bunurilor succesorale (creante ulterioare deschiderii mostenirii);
cererile privitoare la anularea certificatului de mostenitor sau de ridicare ori de modificare a masurilor de conservare a bunurilor succesorale (art. 74 al. 3 si art. 88 din Legea nr. 36/1995).
Se admite ca dupa desavirsirea impartelii intre mostenitori (inclusiv judecarea actiunilor in garantie intre copartasi sau in desfiintarea impartelii) competenta exceptionala a instantei locului deschiderii succesiunii inceteaza si se revine la regulile generale de competenta teritoriala. Tot astfel, cererile creditorilor indreptate impotriva unicului mostenitor al defunctului - care a acceptat mostenirea pur si simplu - se judeca de instanta competenta potrivit regulilor generale. Actiunile reale imobiliare, fara legatura cu probleme succesorale (cum ar fi o actiune in revendicare in care reclamantul nu pretinde drepturi succesorale sau in care mostenitorii revendica imobilul de la un tert care nu contesta calitatea lor de mostenitori ai defunctului ori o urmarire ipotecara) sint de competenta instantei in circumscriptia careia se afla imobilul (art. 13 Cod procedura civila).
Conditiile generale ale dreptului la mostenire
Sub titlul "Despre calitatile cerute pentru a succede", Codul civil (art. 654-658) prevede doua conditii - una pozitiva si una negativa - pe care trebuie sa le intruneasca o persoana pentru a putea mosteni: sa aiba capacitate succesorala si sa nu fie nedemna de a mosteni.
In literatura juridica se adauga o a treia conditie, si anume vocatia (chemarea) la mostenire. Dreptul la mostenire se analizeaza in cadrul dreptului succesoral nu in sensul aptitudinii generale a persoanei fizice sau juridice de a avea acest drept in continutul capacitatii sale de folosinta (dreptul de mostenire ale persoanei fizice fiind un drept constitutional), ci in sensul dreptului asupra unei mosteniri deschise. Iar pentru ca o persoana sa aiba un asemenea drept, ea trebuie sa fie chemata la mostenire, adica sa aiba vocatie succesorala, legala sau testamentara. Deci vocatia succesorala este o conditie a dreptului la mostenire, numai ca aceasta chemare isi are temeiul fie in lege, fie in testamentul lasat de defunct.
In sistemul Codului civil (art. 655-658) nedemnitatea succesorala este specifica numai mostenirii legale, deci nu reprezinta o conditie generala a dreptului la mostenire, tot asa cum revocarea judecatoreasca a legatelor pentru ingratitudine (art. 930-931 Cod civil) - ca echivalent al nedemnitatii succesorale legale - este specifica mostenirii testamentare.
Pentru aceste considerente, in acest capitol vom analiza numai capacitatea si vocatia succesorala; nedemnitatea va fi analizata in cadrul devolutiunii legale a mostenirii, iar revocarea judecatoreasca a legatelor pentru ingratitudine - precum si inlaturarea de la mostenire a unui mostenitor legal prin testamentul lasat de defunct (exheredarea) - in cadrul devolutiunii testamentare a mostenirii.
|
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 1608
Importanta: 
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved
