PARTICIPANTII LA PROCESUL CIVIL

PARTICIPANTII LA PROCESUL CIVIL

Rolul judecatorului in procesul civil

Aspectele sub care se manifesta rolul activ al judecatorului

In ceea ce priveste pozitia procesuala a judecatorului, un sistem optim ar trebui sa tina cont de faptul ca, pe de o parte, prin procesul civil se urmareste, de regula, protectia judiciara a unor interese private, ceea ce impune un rol important al partilor nu numai in declansarea procesului, ci si in desfasurarea acestuia, iar pe de alta parte, asigurarea unui echilibru procesual presupune posibilitatea judecatorului de a influenta cursul procesului, insa numai in anumite cazuri si conditii, care sa fie stabilite expres de lege. Asadar, problema nu este aceea de a opta pentru unul dintre cele doua sisteme diametral opuse ( procedura acuzatoriala si procedura inchizitoriala) , ci de a opta intre un sistem in care predomina elementele de tip acuzatorial si un sistem in care predomina elementele de tip inchizitorial.

Pricipalele aspecte sub care se manifesta rolul activ al judecatorului, in sistemul procesual-civil roman, se desprind din dispozitiile inscrise in art. 129 alin. (2)-(5) C. proc. civ., potrivit carora, "judecatorul va pune in vedere partilor drepturile si obligatiile ce le revin in calitatea lor din proces si va starui, in toate fazele procesuale, pentru solutionarea amiabila a cauzei. Cu privire la situatia de fapt si motivarea in drept pe care partile le invoca in sustinerea pretentiilor si apararilor lor, judecatorul este in drept sa le ceara acestora sa prezinte explicatii, oral sau in scris, precum si sa puna in dezbaterea lor orice imprejurari de fapt ori de drept, chiar daca nu sunt mentionate in cerere sau in intampinare. Judecatorii au indatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronuntarii unei hotarari temeinicie si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se impotrivesc."

Se observa ca un prim aspect al rolului active al judecatorului, care este si cel mai important, consta in dreptul si obligatia instantei de judecata de a ordona dovezile pe care le socoteste utile pentru aflarea adevarului, in afara probelor propuse de parti si uneori chiar impotriva sustinerilor comune ale partilor. De exemplu: instanta nu este legata de faptele necontestate, adica de acelea asupra existentei carora toate partile din proces sunt de accord, ci are dreptul sa se indoiasca de realitatea acestor fapte, cerand partilor sa propuna probe sau ordonandu-le din oficiu, in vederea dovedirii faptelor respective; marturisirea unei parti nu impune judecatorului, in mod automat, o anumita solutie, indiferent de convingerea sa intima, ci ea poate fi inlaturata motivate, daca nu corespunde adevaratelor raporturi de drept substantial dintre partile in litigiu, putandu-se pronunta o solutie potrivnica marturisirii, in temeiul altor probe existente la dosar sau care urmeaza a se administra etc. De asemenea, art. 138 C. proc. civ., dupa ce prevede ca partea care nu a propus probele prin cererea de chemare in judecata, prin intampinarea sau, cel mai tarziu, la prima zi de infatisare este decazuta din dreptul de a mai propune probe, indica trei cazuri in care instanta poate incuviinta probe chiar daca nu au fost propuse in termenul si in conditiile aratate, iar printre aceste trei cazuri figureaza si acelea " cand dovada nu a fost ceruta din pricina nestiintei sau lipsei de pregatire a partii, care nu a fost asistata sau reprezentata de avocat."

Pentru ca probele sa fie ordonate din oficiu de catre instanta de judecata, este necesara indeplinirea mai multor cerinte. In primul rand, proba trebuie sa fie legala atat din punct de vedere al normelor de drept material, cat si al celor de drept procesual. Sub motivul descoperirii adevarului, instanta de judecata nu poate accepta si nici ordona probe neingaduite de lege, de exemplu: luarea interogatoriului intr-o materie in care marturisirea ar fi inadmisibila; proba cu martori impotriva sau peste cuprinsul unui inscris, desi nu ar fi incidenta vreuna din exceptiile de la regula inscrisa in art. 1191 alin. (2) C. civ. ; audierea ca martori a unor persoane care, potrivit art. 189 C. proc. civ. sau art. 191 C. proc civ., nu pot fi ascultate ca martori sau sunt scutite de a depune marturie etc. In al doilea rand, proba ordonata din oficiu de instanta trebuie sa ajute la solutionarea pricinii, adica sa fie concludenta. In al treilea rand, proba trebuie, in prealabil, sa fie pusa in discutie partilor, pentru a se respecta contradictorialitatea si dreptul de aparare, nu numai in privinta administrarii propriu-zise a probei, ci si a stabilirii admisibilitatii si concludentei probei respective. Cu respectarea acestor cerinte, instanta poate ordona proba in orice moment al dezbaterilor, nefiind limitata ca partile, la prima zi.

Avand in vedere indatorirea judecatorului de a afla adevarul, iar pentru indeplinirea acesteia, de a ordona probe chiar si din oficiu, rezulta ca, in sistemul nostru procesual, cererea de chemare in judecata nu poate fi respinsa ca nedovedita, ci eventual, ca neintemeiata sau nefondata (nu avem aici in vedere acele situatii in care cererea de chemare in judecata este respinsa ori anulata ca urmare a admiterii unei exceptii procesuale peremptorii), dupa ce au fost epuizate toate mijloacele probatorii. O astfel de solutie prezinta importanta practica si in considerarea faptului ca, referitor la pretentia supusa judecatii de catre reclamant, nu ar exista putere de lucru judecat in cazul in care cererea de chemare in judecata ar fi respinsa ca nedovedita, insa, dimpotriva, atunci cand cererea ar fi respinsa ca neintemeiata ar exista putere de lucru judecat.

O a doua forma sub care se poate manifesta rolul activ al judecatorului consta in punerea in vederea partilor a drepturilor si obligatiilor ce le revin in calitatea lor de proces. Astfel: presedintele instantei sau, dupa caz, inlocuitorul acestuia il va pune in vedere reclamantului lipsurile cererii de chemare in judecata, pentru a fi implinite de comunicarea acesteia [ art. 114 alin. (1) si alin. (2) C. proc. civ.]; cat priveste cererea de recurs, daca aceasta este depusa personal de recurent si daca nu indeplineste conditiile cerute de lege, presedintele instantei poate sa o inapoieze partii, pentru a fi refacut, prelungind termenul de recurs ci cinci zile [art. 303 alin.(5) C. proc. civ., care insa, fiind o norma speciala, nu se aplica, prin analogie, in cazul celorlalte cai de atac]; in cazul in care la judecata in prima instanta, paratul, care nu este asistat sau reprezentat de avocet, nu a depus intampinare, judecatoruliva pune in vedere, la prima zi de infatisare, sa arate exceptiile procesuale, dovezile si toate mijloacele de aparare (art. 118 C. proc. civ.); in hotarare trebuie sa se mentioneze calea de atac, precum si termenul in care poate fi exercitata [art. 261 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.] etc.(2) C> civ., daca exista un inceput de dovada scrisa ( art. 1197 C. civ. ) sau daca partile au fost in imposibilitate materiala ori morala de a preconstitui proba scrisa, precum si in cazul imposibilitatii conservarii acestei probe ( art. 1197 C. civ.); evitarea sanctiunii numitatii recursului, in situatia in care desi au fost indicate gresit motivele de recurs, dezvoltarea acestora face posibila incadrarea lor intr-unul din motivele prevazute de lege (art. 306 alin. final C. proc. civ. ) etc.

Un al patrulea aspect al rolului activ al judecatorului consta in posibilitatea acestuia de a cere partilor explicatii cu privire la situatia de fapt si motivarea in drept pe care partile le invoca in sustinerea pretentiilor si apararilor lor. precum si in punerea in discutie partilor a oricaror imprejurari de fapt sau de drept, chiar daca nu sunt cuprinse in cererea de chemare in judecata sau in intampinare. Din modul in care este formulat art. 129 alin (40 C. proc. civ., apreciem ca legiuitorul a avut in vedere acele imprejurari de fapt sau de drept ce se inscriu in limitele cadrului procesual, sub aspectul obiectului si al persoanelor in care s-a stabilit raportul juridic procesual, trasat de parti. In alte cuvinte, este vorba de fundamental pretentiilor si apararilor formulate, deci de motivarea prin care s-a fixat cadrul procesual. Daca s-ar pune in discutie posibilitatea reclamantului de a-si mari catimea obiectului ori de a cere si altceva sau posibilitatea oricareia dintre parti de a solicita intorducerea unui tert in proces, ar exista riscul, in functie de situatia concreta din speta, de a se putea considera aceasta atitudine a judecatorului ca o pronuntare implicita cu privire la solutia ce va fi data in urma dezbaterilor pe fond. Deci, punerea in discutia partilor a unor imprejurari de fapt sau de drept de natura sa duca la dezlegarea pricinii trebuie sa aiba loc sub forma unor simple ipoteze, fara a se restrange cu nimic drepturile procesuale ale partilor, ce decurg din principiul disponibilitatii si fara a se anticipa solutia care ar trebui sa se dea in final, dupa analiza tuturor sustinerilor si probelor.

Judecatorul are nu numai dreptul de a pune in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt sau de drept ale spetei, ci si dreptul de a invoca din oficiu incalcarea normelor juridice de ordine publica [art. 108 alin.(1) C. proc. civ.]. Practic, la judecata in prima instanta si la judecata in apel, acest drept este totodata si o obligatie pentru judecator, deoarece daca instanta nu ridica din oficiu o exceptie absoluta, atunci va pronunta o hotarare susceptibila de a fi desfiintata prin intermediul apelului sau, dupa caz, al recursului, avand in vedere ca nerespectarea normelor de ordine publica poate fi invocate direct in apel sau in recurs. La judecata in recurs s-ar putea vorbi despre o asemenea obligatie numai in acele cazuri, expres prevazute de lege, in care incalcarea unei norme de ordine publica ar deschide posibilitatea exercitarii unei cai de atac impotriva hotararii instantei de recurs.

Este posibil ca nesocotirea unei norme de ordine publica sa fie constatata dupa inchiderea dezbaterilor, cu ocazia deliberarii. Intr-o asemenea situatie, pentru a se asigura contradictorialitatea si dreptul de aparare, instanta trebuie sa repuna cauza pe rol si sa citeze partile, dandu-le astfel posibilitatea sa discute imprejurarea respectiva.

De asemenea, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanta de recurs poate sa invoce din oficiu motivele de recurs de ordine publica, insa acestea trebuie puse in dezbaterea partilor.

Codul de procedura civila contine si alte dispozitii legale prin care se concretizeaza diverse aspecte ale rolului activ al judecatorului. In acest sens, mentionam: art. 84, potrivit caruia " cererea de chemare in judecata sau pentru exercitarea unei cai de atac este valabil facuta chiar daca poarta o denumire gresita", ceea ce inseamna ca, pentru a caracteriza corect cererea formulate, instanta nu trebuie sa se orienteze dupa sensul literal sau juridic al termenilor folositi, ci dupa cele pe care partea a inteles sa-l atribuie acelor termeni, dupa natura dreptului si scopul urmarit prin introducerea cererii respective; art. 131 alin. (1), care dispune ca la judecata in prima instanta, judecatorii au datoria de a incerca impacarea partilor; art. 155 alin (3), care prevede ca " instanta este obligat sa cerceteze daca amanarea ceruta de amandoua partile pentru un motiv anumit nu tinde la o amanare prin invoiala partilor" etc.

Referitor la rolul activ al judecatorului, pot fi retinute si acele texte de lege care prevad posibilitatea pentru instanta de judecata de a aplica sau nu sanctiunea prevazuta de norma juridica, uneori chiar de a determina sanctiunea, cum ar fi, spre exemplu: art. 55 C. proc. civ., art. 63 alin. (2) C. proc. civ. si art. 120 alin (2) C. proc. civ., ce permit instantei sa dispuna distingerea de cererea de chemare in judecata a cererii de interventie voluntara pricipala, a cererii de chemare in garantie sau a cererii reconventionale; art. 156 alin. (1) C. proc. civ., conform caruia, instanta va putea da un singur termen pentru lipsa de aparare temeinic motivate; art. 244 C. proc. civ., care reglementeaza suspendarea legala judecatoreasca (facultative); art. 279 C. proc. civ., ce reglementeaza executarea vremelnica (provizorie) judecatoreasca; art. 1101 alin. (2) si (3) C. civ., care permit instantelor de fond sa acorde un termen de garantie, art. 300 alin. (2)-(5) C. proc. civ., prin care se acorda dreptul instantei de recurs de a dispune suspendarea executarii silite a hotararii atacate, respective dreptul instantei de recurs de a reveni asupra suspendarii acordate; art. 325 C. pro. civ., care recunoaste dreptul instantei de a dispune suspendarea executarii silite a hotararii a carei revizuire ce cere etc. In toate aceste cazuri, judecatorul are posibilitatea de a avea rol activ, legea lasind la libera lui apreciere aplicarea normei juridice.

Asadar, judecatorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, in limitele prevazute de lege, insa, in principiu, neexercitarea acestei facultati nu reprezinta un motiv pentru desfiintarea hotararii. In schimb, daca un text de lege stabileste expres nu numai dreptul, ci si obligatia judecatorului de a avea un rol activ, neindeplinirea acesteia poate duce la desfiintarea hotararii prin intermediul apelului sau, dupa caz, al recursului.

Corelatia dintre rolul activ al judecatorului

si unele principii generale ale procedurii civile

Rolul activ al judecatorului si pricipiul disponibilitatii

Rolul activ al judecatorului in procesul civil nu poate fi analizat facandu-se abstractia de principiul disponibilitatii. De la acest principiu specific procedurii civile nu s-ar putea deroga, pe temeiul rolului activ al judecatorului, fara sa existe o dispozitie legala expresa.

Astfel, partile sunt acelea care au rolul hotarator in determinarea existentei unui anumit process civil, atat in ceea ce priveste declansarea lui, cat si in stingerea lui inainte de pronuntarea unei hotarari pe fond, prin incheierea unor acte procesuale de dispozitie. Cu exceptia catorva cazuri, limitative prevazute de lege, instanta nu se poate sesiza din oficiu. De asemenea, in masura in care nu s-ar incalca vreo dispozitie legala imperativa, actele procesuale de dispozitie prin care partile pun capat litigiului nu sunt supuse controlului instantei afara de cazul prevazut de art. 45 C. proc. civ. Tot partile fixeaza limitele in care va avea loc judecata, atat din punctual de vedere al obiectului, cat si al persoanelor in care va avea loc judecata, atat din punctul de vedere al obiectului, cat si al persoanelor intre care se stabilesc raporturile juridice procesuale, precum si al fundamentului pretentiei ce este dedusa judecatii, judecatorul fiind tinut sa respecte cadrul procesual trasat de parti. Instanta de judecata trebuie sa statueze omnia petita, adica sa se pronunte cu privire la tot ceea ce s-a cerut, dar in aceleasi timp, numai cu privire la ceea ce s-a cerut, fara a avea posibilitatea sa dea mai mut decat s-a solicitat ori s-a pronuntat asupra unei pretentii nesolicitate. In caz contrar, hotararea poate fi atacata pe calea apelului, a recursului sau a revizuirii.

De exemplu: in cazul in care victima unei accident de circulatie cere obligarea paratului la plata unei sume de bani cu titlu de despagubiri, instanta, tinand cont de concluziile raportului de expertiza in ceea ce priveste intinderea prejudiciului, nu ar putea sa acorde o suma mai mare, daca reclamantul nu si-a marit valoarea pretentiei formulate; daca se pretinde numai dreptul de usufruct, nu I se poate recunoaste reclamantului dreptul de proprietate; in situatia in care un coindivizar solicita o cota de 2/3 din bunurile supuse impartelii, desi legea ii acorda o cota de ¾ , instanta nu ar putea decat sa invedereze ca, potrivit legii, ar avea drept la o cota mai mare, insa daca reclamantul nu isi mojoreaza catimea obiectului, instanta nu ii poate stabili decat cota pretinsa; daca reclamantul cere obligarea paratului sa ii lase imobilul in posesie, instanta nu ii poate recunoaste dreptul de proprietate fara sa fi intervenit o transformare a cererii posesorii intr-o cerere petitorie; daca in cursul judecatii partea si-a micsorat catimea obiectului cererii, instanta nu poate acorda cat s-a pretins initial etc. De asemenea, daca reclamantul a cerut obligarea paratului la plata sumei datorate, instanta nu putea acorda din oficiu dobanzile aferente sumei respective; daca s-ar solicita numai restituirea bunului, paratul nu poate fi obligat si la plata fructelor; nu se poate acorda executarea vremelnica judecatoreasca, daca aceasta nu a fost ceruta; in cazul in care s-a cerut obligarea paratului la plata de despagubiri pentru neexecutarea obligatiei contractuale, instanta nu poate dispune si rezolutionarea contractului; nu se poate acorda un termen de gratie fara a exista o cerere in acest sens a debitorului; instanta nu poate dipune evacuarea locatarului, daca s-a cerut numai obligarea lui la plata chiriei; nu pot fi acordate cheltuieli de judecata fara ca acestea sa fi fost solicitate; admitand o cerere de stabilire a paternitatii, instanta nu poate dispune, din oficiu, ca minorul sa poarte numele tatalui; in cazul in care paratul recunoaste o parte din pretentiile reclamantului, instanta nu poate pronunta o hotarare partiala daca reclamantul nu cere aceasta; nu se poate transforma din oficiu o cerere de drept comun intr-o cerere de ordonanta presedintiala si nici o cerere in constatare intr-o cerere in realizare etc.

Judecatorul nu are nici posibilitatea de a introduce, din proprie initiative, un tert in proces, neexistand nici un text de lege care sa ii confere acest drept . trebuie mentionat ca adeptii conceptiei potrivit careia ar trebui sa I se acorde judecatorului dreptul de a introduce din oficiu un tert in proces aduc, de regula, doua argumente.

Primul argument ar consta in aceea ca o astfel de introducere ar permite judecatorului o mai buna informare, insa acest argument nu poate fi primit, deoarece, daca o persoana are cunostinta de anumite imprejurari ale cauzei, ea poate fi ascultata ca martor. Cel de al doilea argument se refera la faptul ca anumite litigii au un caracter colectiv, adica interesele uneia dintre parti pot fi identice cu interesele unor terti, asa incat, pentru a se evita pronuntarea unor hotarari contradictorii, judecatorul ar trebui sa aiba posibilitatea de a-i introduce pe tertii respective in proces pentru ipoteza in care partile s-ar abtine de la formularea unor cereri de interventie fortata. Se observa ca acest argument are in vedere o situatie particulara, in considerarea careia nu s-ar justifica totusi adoptarea unei reguli generale care sa ofere posibilitatea judecatorului de a se substitui vointei partilor.

Este insa controversata problema de a sti daca instanta este sau nu tinuta de cauza cererii de chemare in judecata ori a actului de procedura avand aceeasi natura juridica (de exemplu, cererea reconventionala, cererea de interventie voluntara principala etc.), in alte cuvinte, daca instanta in cererea respective, fundamental pretentiei formulate. Precizand, in prealabil, ca prin cauza cererii de chemare in judecata intelegem situatia de fapt calificata juridic, vom retine ca art. 129 alin. (4) C. proc. civ. permite judecatorului sa puna in dezbaterea partilor orice imprejurari de fapt sau de drept ale spetei, insa nu exista nici un text de lege care sa ii acorde dreptul de a schimba din oficiu fundamentul pretentiei supuse judecatii. Articolul 84 C. proc. civ. interzice schimbarea, in apel, a cauzei cererii de chemare in judecata, asa incat, solutia pe care nu o imbratisam ar avea drept consecinta ca aceasta dispozitie legala ar ingradi nejustificat drepturile reclamantului, de vreme ce el nu a fost de accord cu modificarea fundamentului pretentiei sale la judecata in prima instanta.

Regula iura novit curia nu este de natura sa conduca la solutia ca judecatorul ar putea sa schimbe din oficiu cauza cererii de chemare in judecata, deoarece prin aceasta regula se intelege faptul ca judecatorul nu este tinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt calificata juridic de catre parte, in masura in care situatia de fapt respectiva este confundata, cea din urma presupundandu-o pe cea dintai. Supunand o pretentie judecatii, reclamantul si-o fundamenteaza pe o anumita situatie de fapt, pe care apoi o califica din punct de vedere juridic, astfel incat pretentia respectiva sa apara ca fiind justificata. Paratul, in aparare, construieste si el o situatie de fapt ( care, uneori, prezinta numeroase elemente comune cu cea afirmata de adversar), asa incat pretentia formulata impotriva lui sa apara ca fiind neintemeiata. In baza mijloacelor de proba administrate pentru dovedirea sau combaterea afirmatiilor celor doua parti, judecatorul va stabili situatia de fapt a spetei, retinand din imprejurarile de fapt prezentate de parti numai pe acelea care au fost probate, fara sa poata da o alta calificare juridica, iar apoi va aplica textul de lege corespunzator acestei situatii, indiferent de eventualele dispozitii legale indicate de parti.

Pentru intelegerea mai usoara a acestor precizari, vom lua o ipoteza de scoala; sa presupunem ca reclamantul solicita obligarea paratului la plata unei sume de bani, reprezentand contravaloarea autoturismului pe care l-a imprumutat acestuia si care a fost distrus in timpul derularii contractului de comodat, fundamentandu-si pretentia pe raspunderea civila contractuala. Paratul se apara invocand pierirea fortuita a bunului. In raport cu aceasta aparare, reclamantul arata ca bunul a fost evaluat in momentul contractarii, astfel incat riscul eventualei pieriri fortuite se suporta de comodatar. Instanta de judecata va stabili situatia de fapt tinand cont de acele imprejurari care au fost dovedite, iar pentru a rezolva litigiul dintre parti va aplica textul de lege corespunzator situatiei de fapt desprinsa din probele administrate, fara insa a putea schimba calificarea juridical, spre exemplu, daca reclamantul si-a fundamentat pretentia, in mod gresit, pe raspunderea civila delictuala, hotararea nu va putea fi pronuntata pe temeiul raspunderii civile contractuale.

De asemenea: daca se solicita anularea unui contract pe motiv ca reclamantul a avut consimtamantul viciat, instanta nu poate sa declare nulitatea contractului pentru nerespectarea conditiilor de forma impuse de lege; in cazul in care se pretinde obligarea paratului la plata unei sume de bani pe temeiul imbogatirii fara justa cauza, instanta nu ar putea acorda acea suma ca prêt al unei vanzari sau ca despagubiri pentru fapta ilicita cauzatoare de prejudicii; daca se solicita declararea nulitatii unui testament olograf pe motiv ca aceasta nu a fost scris, semnat si datat de mana testatorului, instanta nu ar putea anula testamentul pentru incapacitatea testatorului de a dispune de bunurile sale; daca reclamantul cere obligarea paratului la plata unei sume de bani, pe care i-ar fi imprumutat-o, instanta nu poate acorda suma respective ca prêt al unei vanzari; in situatia in care se solicita daune pentru manopere dolosive intrebuintate de vanzator spre a induce in eroare pe cumparator in privinta intinderii terenului vandut, nu s-ar putea acorda suma ceruta ca reprezentand scaderea din prêt pentru intinderea mai mica a terenului; daca se cere obligarea paratului le predarea unui imobil, pe temeiul unui contract de vanzare-cumparare, instanta nu ar putea admite pretentia reclamantului pe temeiul unui contract de locatiune, al succesiunii legale, al auccesiunii testamentare sau al accesiunii imobiliare artificiale etc., desigur ca, pentru toate aceste ipoteze, in masura in care reclamantul nu si-a schimbat, in mod corespunzator, fundamental pretentiei formultate, la prima zi de infatisare sau chiar si dupa acest termen, insa in acest din urma caz numai cu consimtamantul expres au tacit al paratului.

Rolul activ al judecatorului si principiul contradictorialitatii

Principala justificare a sistemului care recunoaste judecatorului un rol activ in desfasurarea procesului civil consta in aceea ca se poate asigura astfel un echilibru procesual ori de cate ori una dintre parti, indiferent care ar fi aceasta (reclamant, parat, intervenient voluntar etc.) nu este in masura sa isi apere corespunzator interesele. Interventia activa a judecatorului poate afecta insa egalitatea partilor, deoarece, indiferent, poate ameliora situatia unei parti, in detrimentul situatiei avute pana in acel moment de partea adversa. Tcomai de aceea, exercita rolul activ de catre judecator nu trebuie sa aduca atingere dreptului de aparare al partilor, iar pentru realizarea acestui obiectiv este necesar sa se respecte principiul contradictorialitatii.

Asadar, atunci cand, in baza rolului activ, instanta de judecata ordona probe din oficiu, invoca exceptii procesuale absolute sau ridica din oficiu motive de ordine publica, pune in vedere uneia dintre parti faptul ca are dreptul sa se prevaleze de anumite norme juridice de ordine privata, ia orice alte masuri legale ce reprezinta concretizari ale rolului activ, trebuie sa se acorde tuturor partilor din proces posibilitatea de a discuta in contradictoriu toate aceste aspecte.

Se poate spune deci ca principiul contradictorialitatii primeaza fata de rolul activ al judecatorului.

Rolul activ al judecatorului si aflarea adevarului

Sistemul procesual civil care consacra rolul activ al judecatorului ofera o mai mare siguranta in ceea ce priveste stabilirea adevaratelor raporturi de drept substantial dintre parti, spre deosebire de sistemul in care judecatorul nu ar avea posibilitatea sa intervina activ in desfasurarea procesului. Daca judecatorul a avut posibilitatea de a exercita un rol activ si, trebuie adaugat, a manifesta un asemenea rol, adevarul continut in hotararea judecatoreasca este considerat absolut, deoarece judecatorul si-a putut forma convingerea utilizand toate informatiile ce au fost la dispozitia sa; dimpotriva, adevarul continut intr-o hotarare judecatoreasca obtinuta intr-un litigiu in care judecatorul nu a intervenit decat in final, prin pronuntarea solutiei, este considerat relativ, intrucat judecatorul nu avut posibilitatea de a lua in considerare decat elementele alegate de parti, in masura in care acestea au reusit sa le probeze.

Rolul activ al judecatorului constituie o permisa deosebit de importanta pentru aflarea adevarului. Pentru ca situatia de fapt ce se stabileste intr-o speta sa reflecte cat mai exact faptele petrecute in realitatea lor, nu este suficienta existenta unor dispozitii legale care sa prevada unele elemente ale procedurii de tip inchizitorial, ci, in functie de imprejurarile concrete ale spetei respective, este necesar ca judecatorul si sa intervina activ pe parcursul procesului.

Practc, rolul activ al judecatorului, exercitat in limitele prevazute de lege si fara subiectivism, contribuie la descoperirea adevarului, neafectand deci principiul aflarii adevarului. Exista totusi o situatie in care s-ar putea discuta, din aceasta perspectiva, daca judecatorul trebuie sau nu sa minifeste rol activ, prin atentionarea partii interesate despre posibilitatea acesteia de a invoca o anumita dispozitie legala. Avem in vedere cazul in care o parte ar propune un anumit mijloc de proba pentru dovedirea afirmatiilor sale, iar, potrivit legii, partea adversa s-ar putea opune la incuviintarea probei respective. Spre exemplu, daca reclamantul propune proba prin declaratiile martorilor pentru a dovedi un act juridic, nesocotind regulile inscrise in art. 1191 alin. (1) si alin. (2) C. civ., judecatorul ii va invedera sau nu paratul ca are dreptul sa se opuna la incuviintarea probei? In prealabil, trebuie aratat ca instanta de judecata nu ar putea respinge, din oficiu, cererea de proba, deoarece prevederile legale mentionate au caracter de ordine privat, concluzie care se desprinde din chiar alin. (3) al art. 1191 C. civ. Daca insa norma juridica referitoare la inadmisibilitatea unui anumit mijloc de proba are caracter de ordine publica, judecatorul este obligat sa respinga cererea de proba facuta cu incalcarea normei respective. Revenind la intrebarea ridicata, apreciem, contrar unor solutii din practica judiciara, dar in accord cu alti autori, ca se impune raspunsul negative, deoarece interventia judecatorului ar fi de natura sa restranga mijloacele de proba si, prin acestea, sa ingreuneze stabilirea adevarului. Consideram insa ca, daca judecatorul a pus in vederea partii interesate ca are dreptul sa se opuna la incuviintarea proei, fapt care apoi s-a si intamplat, nu s-ar putea obtine desfiintarea hotararii pentru acest motiv, deoarece aceasta aceasta ar fi o solutie inutia, care nu ar ajuta cu nimc la schimbarea hotararii pe fondul pretentiei, de vreme ce proba cu martori nu va mai putea fi administrate in cauza.