PREOCUPARI TEORETICE SI PRACTICE ACTUALE IN DOMENIUL DELINCVENTEI JUVENILE

PREOCUPARI TEORETICE SI PRACTICE ACTUALE IN DOMENIUL DELINCVENTEI JUVENILE

Notiunea de delincventa juvenila In cautarea unei definitii adecvate

Ca notiune sociologica sau juridica, delincventa juvenila constituie un termen suficient de echivoc pentru a include in continutul ei orice act care inculca exigentele de conformism impuse de catre adulti minorilor si tinerilor . Exista, in acest sens, o mare diversitate a definitiilor date acestei notiuni, de la conceperea ei ca o forma de "devianta" (din punctul de vedere al sociologului) sau "abatere de la normele penale" (din perspective juristului) si pana la definirea ei ca o forma de "inadaptare sociala" ori "tulburare comportamentala" (in concordanta cu evaluarile psihologilor sau psihiatrilor). Absenta unei definitii unitare si unanim acceptate a notiunii de delincventa juvenila poate determina o seria de confuzii, care pot distorsiona constatarile investigatiilor sociologice si criminologice in acest domeniu .

Date fiind ambiguitatile si confuziile asociate notiunii de delincventa juvenila, nu este surprinzator faptul ca la primul Congres al Natiunilor Unite pentru Preventia Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor (1955) participantii au fost de acord ca este imposibil sa se ajunga la o definitie lipsita de echivoc a termenului de delincventa ca atare. Exista, in acest sens, trei tipuri de interpretari:

(a)        "juridica", in sensul strict al termenului, minorul sau tanarul are responsabilitate penala, incepand de la o anumita varsta;

(b)       formulate in termeni de "inadaptare sociala" - diferite categorii de minori sau tineri se confrunta cu o serie de dificultati de adaptare psihica si sociala;

(c)        formulate in functie de amenintarile la adresa minorilor - acestia pot fi supusi unor rele tratamente sau abuzului sexual in interiorul sau in afara familiei.

Incepand din deceniile 6-7 ale secolului trecut, conceptia juridica s-a impus ca interpretare dominanta a delincventei juvenile, fapt recunoscut si la cel de-al saselea Congres al Natiunilor Unite pentru Preventia Criminalitatii si Tratamentul Delincventilor din anul 1980, unde notiunea de "delincvent juvenil" a fost considerate ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viata al individului".

Astfel, spre deosebire de criminalitate (infractionalitate), care implica orice act de incalcare a legilor de catre adult, delincventa juvenila cuprinde acele conduite si acte care sunt comise de persoane imature, care inca nu au atins inca varsta majoratului sin u au,deci, responsabilitate sociala sau juridica. In acest sens, dincolo de intepretarea ei juridica, notiunea de delincventa juvenila are numeroase semnificatii biologice, psihologice ori sociale care fac dificila definirea ei intr-un mod foarte precis. In plus, exceptand rigorile legii penale, delincventa juvenila cuprinde o serie de acte, care, daca ar fi comise de catre adulti, acestia nu ar fi considerati infractori de catre legea penala. Printre aceste acte se numara vagabondajul, cersetoria, fuga de acasa si de la scoala, nesupunerea fata de autoritatea parintilor si a educatorilor, consumul de alcool, de droguri etc. Pentru toate aceste fapte, alaturi de alte fapte mai grave, cu caracter delictual propriu-zis, minorii si tinerii nu pot fi judecati si sanctionati decat in cadrul unui regim juridic special conceput pentru minori si tineri.

Unul dintre scopurile principale pentru care, in diferite tari, au fost create tribunale speciale pentru minori a constat tocmai in necesitatea diferentierii intre "criminalitatea" adultului si "delincventa " minorului, luandu-se ca premise ideea ca, faptele acestuia din urma sunt lipsite de periculozitatea sociala a celor comise de adulti, iar cele mai multe dintre aceste acte sunt comise in absenta discernamantului si, implicit, a responsabilitatii sociala sau juridice. S-a considerat de catre legiuitor ca cei mai multi minori sunt victimele unei educatii deficitare sau prost orientate, motiv pentru care ei nu trebuie sanctionati penal, ci trebuie sa li se acorde sansa unei reabilitari sociale, prin supunerea la un regim de tratament bazat nu pe represiune, ci pe asistenta si protectie sociala, reeducare si resocializare. Totusi, asa cum au subliniat mai multi autori, adeseori tribunalele pentru minori opereaza cu notiunea de delincventa juvenila chiar si in cazul copiilor care n-au comis acte de natura penala, ci se afla in situatia de a avea nevoie de protectie sociala, intrucat sunt abandonati, neglijati sau maltratati.

In definirea delincventei juvenile, un rol important revine varstei cronologice, care separa, de fapt, criminalitatea parintilor de delincventa minorilor si tinerilor.

In Romania limita de varsta pentru care un minor raspunde penal pentru faptele ilicite comise este 16 ani (conform articolului 99 Cod penal). Astfel, un minor care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, iar un minor care are varsta cuprinsa intre 14-16 ani raspunde penal numai daca se stabileste ca a savarsit fapta cu discernamant, deci, este responsabil pentru aceasta fapta. De la varsta de 16 ani in sus se apreciaza ca tanarul are discernamant, deci, poate raspunde penal pentru faptele savarsite.

Toate aceste limite de varsta sunt insa arbitrare si relative , modificandu-se de la un sistem juridic la altul, in functie de modul in care defineste legiuitorul procesul de maturizare si il asociaza varstei cronologice, varsta care nu reprezinta, insa, un criteriu valid din punct de vedere stiintific. Variatia varstelor cronologice in diferite legislatii face dificila definirea doar dintr-o perspectiva exclusiv juridica. Nu exista, in acest sens, principii juridice similare si nici limite de varsta uniforme.

Din acest punct de vedere, nici macar Organizatia Natiunilor Unite nu a putut stabili o varsta a "minoritatii" care sa aiba validitate "penala", apreciind fie ca notiunea de tanar include toate persoanele aflate sub varsta de 25 ani, fie ca prin notiunea de copil trebuie inteleasa orice fiinta umana care are varsta sub 18 ani.

Astfel, un minor poate fi considerat delincvent daca conduitele lui necesita masuri speciale de supraveghere, daca se sustrage, in mod constant controlului parental sau educational, daca isi abandoneaza caminul familial, daca nu mai frecventeaza, in mod regulat, scoala, daca actele sale incalca morala, sanatatea si bunastarea sa ori a altor persoane, daca violeaza legile penale etc.

Dincolo de diversitatea lor culturala, variatiile sistemelor de justitie pentru tineri prezinta avantajul stiintific ca ofera posibilitatea unei evaluari comparative a diferitelor reactii sociale si penale fata de delincventa juvenila. Aceste reactii sunt mai blande in unele tari si mai severe in altele.

Exceptand aceste diferente, pentru a fi definite ca delincvente, actele comise de un minor trebuie sa intruneasca trei conditii principale, care par sa aiba un caracter general:

(a)        sa fie comise de persoane care au varsta stabilita de lege;

(b)       sa fie considerate ca acte ilicite de catre parinti, educatori sau alte persoane;

(c)        sa ajunga la cunostinta autoritatilor.

Caracterul nociv al faptelor imputate unui minor este, de fapt, produsul unei perceptii de natura paternalista, a parintilor si educatorilor, care ignora semnificatia care o are pentru un minor o anumita fapta asa-zis "imorala". Comportamentul de evaziune, de exemplu,incriminat ca "vagabondaj" de legislatia pentru minori, reprezinta, de cele mai multe ori, "o conduita normala avand la baza multiple motivatii legate de conflictele cu familia, cu parintii sau cu educatorii sau cu tentatia aventurii, atat de tipica pentru perioada adolescentina. Furtul de bunuri, las randul sau, poate reprezenta un act prin care adolescentul isi afirma curajul si gustul pentru risc sau, pur si simplu, o actiune intamplatoare favorizata de o ocazie ispititoare" . In cazul minorilor nu se poate vorbi, ca in cel al adultilor, de motivatii pur antisociale ale faptelor savarsite.

Chiar, din punct de vedere etimologic, notiunea de delincventa exclude motivatiile antisociale. In limba latina, "delinquo-delinquere" inseamna a gresi in mod neintentionat, a scapat din vedere. Daca ne referim la aceasta semnificatie etimologica, inseamna ca nici un act ilicit comis de un minor nu este nociv in sens juridic, intrucat ii lipseste intentia si premeditarea. Aceasta inseamna ca notiunea de delincventa juvenila vizeaza, de fapt, acele acte "definite " de legiuitor ca fiind delincvente, in baza evaluarii facute de educatori si parinti. Dar minorul este, el insusi, produsul educatiei si al socializarii in familie si in scoala, in asa fel incat actele care I se imputa nu sunt altceva decat consecinta modului in care a fost educat si socializat de parinti si educatori. Din acest punct de vedere, conduita sa delincventa este "asa cum trebuie sa fie" (Emile Durkheim), adica in concordanta cu ceea ce a invatat si asimilat, multi delincventi fiind, de fapt, victimele propriilor parinti si educatori. De altfel, adeseori, notiunea de delincventa juvenila este folosita echivalent cu cea de "inadaptare", pentru a exprima faptul ca el nu este capabil de a se adapta cerintelor de convietuire sociala. Chiar daca pare folositoare din punct de vedere psihologic sau clinic, notiunea de inadaptare este extrem de vulnerabila din punct de vedere sociologic, deoarece nu exprima obligatoriu o incapacitate funciara, ci, de cele mai multe ori, o forma de impotriva autoritatii prea dure a adultului sau anumite tulburari de dezvoltare, care sunt "normale" la varsta adolescentei. Adolescentii - subliniaza psihologii - sunt caracterizati de urmatoarele trasaturi, care par adultului de natura "devianta": refuzul autoritatii parentale, agresivitate, imaturitate afectiva, frustrare, lipsa de responsabilitate si sensibilitate excesiva fata de influentele exercitate de anturaj.

Definitiile date, in prezent, delincventei juvenile, solicita, deci, revizuiri si adaugiri pentru a evita identificarea comportamentelor deviante ale minorilor, normale in perioada adolescentei, cu conduitele infractionale persistente, caracterizate de motivatii antisociale.

1.2. Delincventa si predelincventa juvenila. Criterii folosite de criminologi in definirea delincventei

Propunand distinctia intre delincventa si devianta, sociologii pun accentul pe deosebirea existenta intre o definitie juridica a delincventei juvenile si una non-juridica, care sa tina seama de caracteristicile perioadei minoratului. Unii criminologi raliati punctului de vedere sociologic, considera, in acest sens, delincventa juvenila fie ca o violare a normelor sociale, fie ca o conduita care intra in conflict cu exigentele impuse minorilor de catre adulti. In consecinta, notiunea de delincventa de vine similara cu cea de "devianta". Imprecizia si incapacitatea de operationalizare a acestei ultime notiuni ridica o serie de probleme specialistilor, pentru ca este aproape imposibil de a delimita un asemenea obiect de studio, care, prin ambiguitatea si lipsa sa de omogenitate se preteaza la o multitudine de interpretari. In sens larg, devianta este o incalcare a normelor sociale legitime recunoscute si impuse de societate. In sens restrans, ea constituie un mod de a face altfel lucrurile decat in mod traditional. Ea poate fi facilitate de lipsa de claritate a unor norme, de incompatibilitatea acestora cu aspiratiile individului, de schimbarile unor sisteme de valori sau chiar de catre agentii sociali care incurajeaza sau descurajeaza tendintele de nonconformitate .

Pe de alta parte, conduitele antisociale vizibile pentru autoritati si care constituie asa numita delincventa "oficiala" sunt mai restranse decat cele nesemnalate sau neraportate, motiv pentru care exista o mare diversitate in administrarea actului de justitie si o aplicare diferentiata a legii in cazul diferitelor acte comise de catre minori sui tineri. Unele familii sau comunitati tolereaza conduitele deviante ale tinerilor, altele le considera delincvente apreciind ca afecteaza siguranta comunitatii. Familiile de romi, asa cum se stie, incurajeaza, adeseori acte sau conduite care sunt considerate de catre populatia majoritara ca fiind ilegitime sau cel putin deviante.

Pentru a putea evita toate aceste ambiguitati, unii sociologi propun distinctia dintre "predelincventa" si "delincventa" juvenila, distinctie capabila sa discearna, in mod mai adecvat, continutul si sensul conduitelor minorilor si tinerilor. Notiunea de predelincventa poate avea un caracter operational, dar numai in masura in care se tine seama de faptul ca manifestarile adolescentine deviante pot intra doar in anumite circumstante in conflict cu legea penala. Predelincventa juvenila reprezinta ansamblul acelor conduite deviante ale tinerilor, care, fara a avea un continut nociv ca atare, pot determina in anumite conditii comiterea unor acte antisociale.

Nu exista o relatie cauzala directa intre actele deviante si cele cu caracter delincvent. "Devianta morala nu este totuna cu delincventa, dupa cum nu exista argumente pertinente pentru a califica actele deviante comise de catre adolescenti drept un preludiu al unui potential comportament infractional. A proceda astfel inseamna, de fapt, a pune in dependenta de norma penala orice conduita devianta a adolescentului si a considera ca reperele morale ale acestuia sunt identice cu cele ale adultului, ceea ce nu este nici pertinent si nici adevarat".

1.3. Tipuri de delincventa. Delincventa oficiala si cea reala

Din punct de vedere juridic sau criminologic, delincventa juvenila este reprezentata de ansamblul actelor antisociale comise de minori si tineri si care sunt consemnate in statisticile oficiale. Juristii folosesc chiar notiunea "delincventa oficiala" pentru a se referi la acele acte sau conduite "vizibile" pentru autoritati care sunt identificate (delincventa "identificata" de catre organele de politie), judecate (delincventa "judecata" de catre organele de justitie) si sanctionate (delincventa "sanctionata" prin internarea in institutii corectionale). Toate aceste tipuri de delincventa sunt cuprinse in statisticile institutiilor respective, diferind cantitativ, deoarece nu toate delictele identificate sunt si judecate si nu toate delictele judecate sunt si sanctionate.

Dincolo de delincventa oficiala exista asa-numita "delincventa reala", care cuprinde nu numai actele antisociale consemnate in datele oficiale, ci si acele acte "invizibile" sau "ascunse", care nu sunt raportate sin u ajung, deci, la cunostinta autoritatilor. Veritabila "cifra neagra" a fenomenului, delincventa invizibila(ascunsa) este aceea care ofera consistenta delincventei juvenile in ansamblul ei.

Conform unor opinii, calitatea unor informatii obtinute cu privire la comiterea unor delicate ascunse depinde esential de calitatea tehnica a chestionarului sau interviului folosit, de fidelitatea si validitatea acestora. In diferite tari in care expertii au folosit aceste tehnici de ancheta sunt utilizate, de obicei, chestionare anonime, administrate unor grupuri de adolescenti si in care raspunsurile sunt prestabilite. In mod complementar, sunt aplicate interviuri individualizate care permit identificarea cazurilor de minori care au comis delicate nesemnalate autoritatilor. In mod evident, calitatea informatiilor obtinute este superioara in cazul aplicarii interviului, deoarece datele sunt mai precise si mai sigure. Pe de alta parte insa, tehnica chestionarului este mai "economicoasa', permitand cuantificarea si comparabilitatea datelor. Totusi, unii criminologi apreciaza ca, in mod general, rezultatele studiilor asupra delincventei reale sunt independente de tehnicile folosite, intrucat, in practica, se ridica numeroase probleme legate de fidelitatea raspunsurilor, credibilitatea respondentilor, onestitatea lor etc. Pentru a rezolva si aceste probleme, unii experti au comparat datele cuprinse in statisticile oficiale asupra delincventei juvenile cu informatiile comunicate de subiectii chestionati, pentru a putea vedea daca exista o corespondenta intre delincventa oficiala sic ea reala. Diversele studii efectuate in acest sens, au evidentiat faptul ca delincventa ascunsa (invizibila) constituie un indice predictiv adecvat al delincventei oficiale "viitoare". In pofida unor erori sau exceptand lipsa de fidelitate a unor raspunsuri, tehnicile de masurare a delincventei reale sunt instrumente indispensabile specialistilor in activitatea lor de stabilire a veritabilelor dimensiuni ale fenomenului de delincventa juvenila.

1.4. Statisticile oficiale ca sursa de informare

In procesul de culegere a datelor cu privire la criminalitatea in general, si delincventa juvenila in special, pot interveni numeroase erori. De aceea, ca o regula generala, faptele culese de altii trebuie tratate cu precautie, deoarece pot servi diferite scopuri. Ziaristii sau reprezentantii mass mediei, in general, au interesul, de pilda, sa prezinte o imagine a criminalitatii cat mai terifianta si, deci, atragatoare, pentru public. La randul lor, reprezentantii autoritatii prezinta criminalitatea ca o problema extreme de grava si de amenintatoare pentru securitatea cetatenilor, pentru a putea obtine fonduri mai mari de la buget si a-si imbunatati, astfel, conditiile dificile de munca.

Criminalitatea, in ansamblul ei, incluzand si delincventa juvenila, reprezinta un fenomen eterogen alcatuit din acte si conduite extreme de diferite (infractiuni sexuale, crime contra sigurantei persoanei, contra proprietatii, acte de furt, vandalism etc.), care nu pot fi "uniformizate" si aduse la un numitor comun. Evolutia si distributia ei in functie de diverse variabile sociale sunt surprinse in "statisticile criminale" sau "penale".

Dincolo de lipsa de acuratete a statisticilor politiei, care nu include decat o mica parte din infractiunile comise, exista numeroase distorsiuni in celelalte statistici, datorita unor erori de inregistrare sau procedeelor diferite, de la o jurisdictie la alta,in privinta inregistrarii sau clasificarii datelor.

Criminalitatea sau delincventa nedescoperita constituie cea mai importanta problema cu care se confrunta sociologii si criminologii in evidentierea tendintelor reale ale acestor fenomene. Pe de alta parte, asa cum sustin criminologii raliati "teoriei conflictului" , cei care detin resursele de putere detin si capacitatea de a se proteja contra interventiei organelor de politie si justitie.

Criminalitatea in general, si delincventa juvenila, in special - spun unii specialisti - sunt fenomene care pot fi amplificate chiar de agentiile de control social. Patrularile mai dese ale politiei in zonele defavorizate determina o sporire a ratelor de criminalitate sau de delincventa in aceste zone, deoarece exista un control mai sever asupra populatiei lor si o sansa mai mare ca infractiunile sau delictele comise sa fie identificate.

ABORDARI BIOLOGICE, PSIHOLOGICE SI PSIHOSOCIALE ALE

FENOMENULUI DE DELINCVENTA JUVENILA

Elaborarea unei explicatii sau unui set de explicatii convingatoare pentru amploarea si structura fenomenului de delincventa juvenila din Romania de astazi este o chestiune esentiala care nu poate fi rezolvata din perspectiva unei singure discipline stiintifice. Ea solicita, in mod imperios o abordare multidisciplinara.

Dupa cum se stie cea mai mare parte din teoriile elaborate, pana acum, in domeniul delincventei juvenile, se pot clasifica simplu, in trei mari categorii:

teorii care sustin ca delincventa juvenila este o conduita "mostenita", datorita unor factori cu caracter genetic-ereditar;

teorii care apreciaza ca ea este, de fapt, o conduita "dobandita", datorita unor factori sau structuri cu caracter familial, social ori cultural;

teorii "mixte" care imbina aceste doua explicatii.

Prima categorie de teorii apartine genului de explicatie biologica (sau biologista). Cea de a doua apartine atat genului de explicatie psihologica (sau psihologista), cat si genului de explicatie psio-sociala si sociologica (sau sociologista). In fine, cea de a treia categorie apartine genului de explicatie eclectica, care combina mai multe elemente etiologice.

Unele dintre aceste teorii sunt desuete, altele isi pastreaza actualitatea, dar ceea ce trebuie subliniat este faptul ca ele au fost elaborate de catre analisti sau teoreticieni apartinand altor spatii culturale, decat cel romanesc, si care nu s-au confruntat cu numeroasele probleme pe care le-a avut Romania, inainte si dupa anul 1989.

2.1. Teoriile biologice

Teoriile cu caracter biologic reprezinta cele mai vechi explicatii in domeniul criminalitatii. In concordanta cu primele conceptii de tip biologist, constitutia corporala este elementul cel mai semnificativ in diagnosticarea persoanelor cu tendinte criminale.

2.1.1. Rolul caracterelor mostenite in geneza criminalitatii

Conform unor explicatii elaborate inca din secolul al XIX-lea, copilul delincvent, la fel ca si infractorul adult, este definit de numeroase tare genetice, mostenite de la ascendenti. Notiunea de "degenerescenta", extrem de raspandita in acea perioada, incerca sa explice faptul ca descendentii unor persoane vicioase (alcoolice sau imorale) ori criminale vor ajunge, ei insisi, viciosi si/sau infractori.

Scoala pozitiva de criminologie, reprezentata de Cesare Lombroso (1876) aprecia ca degenerescenta poate fi identificata prin "stigmatele" tipice ale individului, sintetizate de o constitutie corporala specifica. In acest sens, credeau reprezentantii acestei scoli, delincventul nu este un produs al mediului, ci un efect al involutiei pe scara genetica, "nascandu-se" cu tendinte si deprinderi criminale.

Pentru William Sheldon, care a dus mai departe conceptia constitutiei corporale, delincventii sunt caracterizati de un tip somatic (somato-tip) particular - "tipul mezomorf" (definit de musculatura si corp atletic), care este cel mai inclinat, datorita structurii sale corporale, catre agresiune, violenta si delincventa.

O data cu progresele geneticii, a capatat o larga raspandire conceptia in concordanta cu care conduita violenta sau criminala este determinate de anumite anomalii cromozomiale, astfel ca cei mai multi criminali barbari poseda un cromozom Y in plus, avand structura cromozomiala XYY, in loc de cea obisnuita XY. Nici una dintre aceste teorii nu a fost, insa, confirmata de o evidenta empirica clara si suficienta.

Pentru a se putea demonstra, si mai bine, ipoteza caracterelor mostenite, au fost efectuate o serie de studii asupra gemenilor. Intrucat gemenii monozigoti (rezultati di aceeasi celula-ou fecundata) sunt mai similari din punct de vedere genetic, decat gemenii dizigoti (rezultati din doua celule-ou), s-a plecat de la ideea ca exista mai multe sanse ca acelasi factor genetic sa se regaseasca la ambii gemeni monozigoti. In acest sens, studiile efectuate au aratat ca exista o mai mare concordanta a tendintelor de criminalitate printre gemenii monozigoti (care sunt de acelasi sex), decat printre cei dizigoti (care sunt de sexe diferite).

Alte studii au incercat sa evidentieze rolul factorilor biochimici in geneza delincventei, atribuind alimentatiei o importanta principala.

2.1.2. Exista sau nu o cauza biologica principala a diferentelor existente in conduitele violente ale infractorilor?

Stereotipurile din romanele sau filele violente care prezinta infractorii delincventi ca fiind un gen de "oameni-maimuta", persoane involuate si dure carora le lipseste inteligenta, prezinta o mare atractie pentru o mare parte a publicului. Ideea ca acesti infractori au o incapacitate innascuta de a se confrunta cu situatiile frustrante si sunt caracterizati de o tendinta, similara copilului, de a reactiona la aceste situatii cu o furie necontrolata si impulsivitate imatura, este larg raspandita, iar noi suntem adeseori incurajati de imaginile mass media sa credem despre ei ca sunt un fel de finite viscerale si primitive care nu gandesc inainte de a actiona, la fel ca si faptele prezentate intr-un program de televiziune cu privire la istoria epocii primitive.

Desi aceste descrieri pot contine anumite fapte reale, asa cum subliniaza unii experti, afirmatia ca orice diferenta in ceea ce priveste creierele si corpurile acestor infractori nu are nici un fundament real a fost sustinuta intr-o larga varietate de studii. Pe de alta parte, in mod intuitive, pare ca daca biologia - si in mod special genele - joaca un rol semnificativ, atunci acest fapt este mai evident in legatura cu infractorii care comit delicate contra proprietatii decat cele care comit acte de violenta. Exista, in acest sens, mai multe dovezi (rezultate din studiile asupra copiilor adoptati si asupra gemenilor) ca propensiunea spre furt este partial mostenita, ceea ce nu se poate spune despre inclinatiile individuale spre violenta. Totusi, exista motive de a pune la indoiala ideea ca si tendinta spre furt este o trasatura innascuta.

2.1.3. Au persoanele violente gene diferite fata de persoanele non-violente?

Simplul fapt ca ratele de violenta fluctueaza masiv intr-o perioada de 20-30 de ani, atat in cadrul diferitelor natiuni, cat si comparative, intre ele, sugereaza ca genele au sanse extreme de reduse sa afecteze in mod semnificativ prevalent pe termen mediu si scurt a violentei intr-un anumit grup sau o anumita societate. Este de neconceput, de exemplu, ca dublarea sau intreirea omuciderilor in Statele Unite, in perioada cuprinsa intre inceputul deceniului 6 si sfarsitul deceniului 7 sau cresterea de trei ori a actelor de violenta impotriva persoanei din Anglia si Tara Galilor sa fie atribuite schimbarilor din structura genetica.

Organizatia Federala Americana si Academia Nationala de Stiinte au mandatat, cu peste un deceniu in urma un genetician specializat in probleme de etologie sa treaca in revista intreaga evidenta existenta cu privire la cauzele genetice ale conduitei violente. S-a conchis ca genele nu pot explica nici macar o mica parte din variatia existenta intre conduitele diferitelor populatii sau ale aceleiasi populatii. De exemplu, faptul ca americanii sunt mai violenti decat europenii sau ca negrii americani sunt mai violenti decat alti americani nu se poate explica adoptand ca explicatie diferenta intre genele lor. Pe de alta parte, nu exista diferente intre diferitele categorii de acte violente, asa cum sunt maltratarea sotiei, comparative cu huliganismul repetat al suporterilor de fotbal, care sa poata fi explicate prin gene. Analiza cuprinzatoare a lui Carey chiar asupra faptului daca genetica va putea fi considerata ca un determinant principal al comportamentului violent. Numeroase studii efectuate de criminologi de prestigiu au aratat ca genetica nu este un factor semnificativ si ca in curand este posibil ca violenta sa nu mai fie un subiect potrivit pentru cercetarile viitoare din domeniul geneticii, exceptand anumite tipuri de cercetare extrem de specializate. Exista, totusi, unele domenii in care genele pot fi implicate, cel putin din punct de vedere teoretic, chiar daca majoritatea studiilor nu sustin aceasta idee.

2.1.3.1. "Tulburarile mendeliene

O baza de date computerizata, extreme de cuprinzatoare, cu caracter international, cu privire la tulburarile rare mostenite, listeaza opt dintre ele, in care tendinte cum sunt: "agresiunea", "furia", "violenta" sau "antisocialitate"sunt asociate intre ele in calitate de simptome.

Totusi, exceptand alcoolismul (a carei baza genetica ramane controversata), aceste tulburari nu sunt mai neobisnuite decat ceea ce este considerat ca "normalitate" in populatiile de indivizi violenti, in conformitate cu modelele promovate de subculturile lor de apartenenta. Este, pe de alta parte, adevarat ca trasaturile genetice ale unor grupuri particulare de indivizi violenti, asa cum sunt, de exemplu, "pedofilii", nu au fost de loc studiate si, de aceea, este posibil din punct de vedere teoretic ca la acesti indivizi, rari din punct de vedere statistic, sa fie descoperite si diverse forme mostenite. Din punct de vedere criminologic, exista o serie de studii care incearca sa puna in evidenta diverse caractere biologice ale infractorilor, pornind, de pilda, de la structura cromozomiala.

2.1.3.2. Aberatiile cromozomiale

Presupunerea "sociobiologica" ca acei indivizi existenti intr-o anumita societate, care au genele cele mai bine "echipate", vor accede la statusurile cele mai prospere si mai inalte inclusiv la pozitiile sociale cele mai puternice, iar aceia de la baza piramidei sociale vor fi, cel putin, necorespunzatori din punct de vedere genetic, sustine ca inalta prevalenta a criminalitatii printre cei cu venituri mici reflecta, de fapt, "inteligenta lor mai scazuta" - vizibila mai ales in scorurile obtinute la inteligenta verbala in testele IQ - care sunt asociate in unele studii cu o tendinta mai mare de agresiune a indivizilor. Veriga cea mai slaba din acest lant cauzal consta in presupunerea ca inteligenta scazuta este, intr-o forma sau alta, fie o cauza a criminalitatii, fie a violentei.

Prin chiar natura lor, studiile care isi propun sa evidentieze relatia cauzala dintre IQ ca trasatura mostenita si crima sunt afectate de numeroase dificultati metodologice si practice, pentru ca, dincolo de problema reala a validitatii testelor de inteligenta, se ridica problema esantionarii. Deoarece cele mai multe teste se aplica populatiilor incarcerate, exista riscul de a trage concluzii aspra unor grupuri nereprezentative pentru intreaga populatie infractoare sau delincventa. Pe de alta parte, nu exista evidente prea clare care sa arate in ce masura un nivel de inteligenta (coborat sau scazut) este un produs al unor influente genetice directe.

Daca exista sau nu influente de natura genetica asupra tendintei spre criminalitate ramane inca o ipoteza seducatoare pe care, pana acum studiile efectuate nu au reusit sa o con firme.

2.1.3.3. Au persoanele violente fiziologii diferite de cele ale persoanelor non-violente?

Pentru fiecare studio de fiziologie, care sustine ca oamenii violenti sunt diferiti fizic in unele privinte de cei non-violenti, exista cel putin un studio care arata ca nu exista aceasta diferenta. Chiar daca ar exista o constatare comuna, care sa sustina, de exemplu, faptul ca oamenii violenti spre deosebire de cei non-violenti, au "patern"-uri diferite de activitate electrica la nivelul creierelor, ea nun e va spune si de ce? S-ar putea ca acest lucru sa se datoreze faptului ca ei au mostenit din punct de vedere genetic un sistem limbic anormal sau o tendinta innascuta spre hiperactivitate, dar in aceeasi masura poate sustine ca cei care au fost supusi unei ambiante abuzive, in calitate de copii, au ca rezultat fluxuri cerebrale diferite. O mare parte din evidenta empirica din domeniul fiziologiei este de acest tip.

TEORIILE PSIHOLOGICE

Teoriile psihologice, desi nu ignora influenta mediului social (mai ales a celui familial) in determinarea tendintelor criminale sau delincvente, se contureaza, cu prioritate, asupra rolului trasaturilor de personalitate. La baza lor sta presupunerea ca, intrucat delincventa este o forma de conduita specifica, ea depinde, esential, de personalitatea delincventului si de constelatia de trasaturi psihice care o caracterizeaza.

Conceptia "degenerescentei mentale"

La fel ca si cele mai timpurii conceptii biologiste, primele explicatii psihologice in domeniul criminalitatii au considerat "degenerescenta" (mentala) ca o trasatura mostenita care determina esential tendinta spre criminalitate a anumitor indivizi. Richard Dugdale (1985), de exemplu, la sfarsitul secolului al XIX-lea, a folosit metoda cercetarii arborelui familial (relatiile dintre ascendenti si descendenti), ajungand la concluzia ca exista familii ale caror ascendenti prezinta anumite "vicii" sau "tendinte criminale", care se transmit in cursul timpului descendentilor. Aceste familii - sublinia el - furnizeaza cele mai frecvente cazuri de nasteri ilegitime, deprinderi vicioase si acte de infractiune comise de indivizi "degenerate din punct de vedere social".

Reluand aceleasi idei, la inceputul secolului al XX-lea, Henry Goddard (1913) a constatat, intr-un studio cu caracter similar, ca descendentii unor persoane cu tare psihice dobandesc, ei insisi, asemenea date, manifestand tendinte deviante si criminale. Pe de alta parte, majoritatea infractorilor sufera de debilitate mentala.

Infractiunea, credeau reprezentantii conceptiei degenerescentei mentale, este o "supapa pentru impulsuri degenerate, produse si propagate in cadrul grupului social de catre un material genetic deficitar".

Personalitatile antisociale

O teorie specifica circumscrisa conceptiilor psihologice cu privire la criminalitate si delincventa sustine ideea ca exista anumite tulburari de personalitate, care determina din partea indivizilor afectati acte frecvente de incalcare a legii. Asemenea tulburari caracterizeaza asa-numitele "personalitati antisociale", definite, in cursul timpului, ca fiind persoane suferind de "insanitate morala, imbecilitate morala, absenta moralitatii si inferioritate psihopatica".

Desi definirea actuala a acestor personalitati, definite ca fiind psihopate sau sociopate, exclude semnificatiile moraliste originare asociate notiunii de "personalitate antisociala", psihiatrii sunt unanimi de acord in a considera ca asemenea tip de personalitate manifesta o indiferenta cvasitotala fata de regulile sociale si morale. In lucrarea sa, devenita clasica "The Mask of Sanity (Masca sanatatii mentale), S-au formulat urmatoarele criterii pe baza carora se poate identifica o personalitate antisociala:

farmec superficial si inteligenta adecvata, capacitate de a manipula alte persoane;

sentimente lipsite de profunzime si lipsa de empatie, absenta constientizarii greselilor si lipsa remuscarilor, indiferenta manifestata fata de consecintele negative ale faptelor comise;

conduite impulsive, de cele mai multe ori, nemotivate, actiuni dificile de inteles, de anticipat;

incapacitatea de a din experientele trecute si absenta temerilor. In pofida sanctiunilor, personalitatile antisociale reitereaza actele si conduitele;

egocentrism patologic, concentrarea asupra propriului eu, incapacitate de atasament afectiv;

atitudini de neincredere, nesinceritate, iresponsabilitate si rea-credinta. Pentru manipularea altor persoane, personalitatile antisociale pot recurge la simularea unor emotii. Relatiile lor sociale sunt instabile si de scurta durata.

Spre deosebire de aceasta descriere bazata pe observarii clinice si care vizeaza o interpretare unitara a personalitatilor antisociale, clasificarea psihiatrica urmareste evidentierea unor conduite particulare in vederea elaborarii unui diagnostic. De mentionat ca un asemenea diagnostic nu poate fi aplicat decat persoanelor care au implinit varsta de 18 ani. Pentru stabilirea lui se culeg date pentru schitarea unei istorii a tendintelor de chiul si delincventa, manifestate inainte de implinirea varstei de 15 ani, si pentru evidentierea conduitelor iresponsabile si antisociale, manifestate dupa implinirea acestei varste.

Studiile efectuate pe diferite categorii de populatie au demonstrate ca personalitatile antisociale sunt caracterizate de numeroase probleme printre care: dificultati scolare, absenta unui loc stabil de munca, dependenta financiara, conflicte maritale, alcoolism, infractionalitate, arestari repetata etc. Totusi, angajarea intr-o activitate delincventa sau criminala nu este un indiciu suficient pentru diagnosticarea unei personalitati antisociale. Multi delincventi sau infractori nu sunt psihopati, iar tendintele lor de a intra frecvent in conflict cu legea se pot datora socializarii intr-o familie cu subculturi definite de modele culturale care sustin si intaresc aceste tendinte.

"Profilurile psihologice" ale delincventilor sau infractorilor

Incercarea de a demonstra ca persoanele delincvente sau infractoare sufera de anumite tulburari psihice care le determina conduitele a fost aplicata in practica prin studiile efectuate, in primele decenii ale secolului al XX-lea, de mai multi psihologi sau criminologi. Marea majoritate a delincventilor sau infractorilor sunt caracterizati de tulburari profunde ale afectivitatii si aproape 40% dintre ei sufera de deficienta mentala, avand o inteligenta subnormala. S-a aratat ca cele mai frecvente caracteristici ale delincventilor sunt temperamental agresiv si extravertit, atitudinile de ostilitate, neincredere si antisociabilitate.

Ideea ca exista anumite persoane definite de o serie de trasaturi psihice care determina propensiunea spre delincventa sau criminalitate este sustinuta si in prezent de psihologi si criminologi care incearca sa deceleze urmatoarele indicii in acest domeniu :

egocentrism, frustrare afectiva, agresivitate, tendinte obsesive, incapacitate de a discerne continutul si sensul normative al prescriptiilor morale si juridice;

incapacitate de control individual asupra impulsurilor, emotiilor si sentimentelor;

tulburarile de personalitate, egocentrismul, izolarea comunicationala, lipsa afectivitatii, experientele traumatizante.

In scopul identificarii unor asemenea trasaturi, sunt utilizate numeroase teste si scale evaluative.

In S.U.A., de exemplu, F.B.I. utilizeaza "profiluri psihologice" (un gen de "portret-robot") pentru a putea orienta, mai usor, investigatiile in directia identificarii delincventilor si infractorilor. Delincventii sunt priviti, in acest sens, ca persoane inadaptate, care nu pot intretine raporturi sociale normale, definite de frustrare, agresivitate, coeficienti scazuti de inteligenta si alte tendinte ce pot fi atribuite factorilor de personalitate. Testele utilizate de catre psihologi, pentru a evidentiat acesti factori sunt extreme de variate, avand ca scop principal identificarea acelor factori de risc care influenteaza cel mai frecvent comportamentul delincvent. Unul dintre cele mai cunoscute teste de acest tip este M.M.P.I. (Minnesota Multiphasic Personality Inventory - In ventarul Multifinic de Personalitate Minnesota) care, printr-o serie de intrebari isi propune sa descopere ce tip de personalitate are tanarul si ce tendinte prosociale sau antisociale il caracterizeaza. O intrebare distincta este urmatoarea: "Te-ai aflat vreodata in conflict cu legea?".

Criticile care s-au adus la adresa acestei intrebari (si, de fapt, la adresa intregului test) au aratat ca raspunsul la aceasta intrebare nu poate dovedi altceva decat ca tinerii care s-au aflat deja in conflict cu legea sunt mai probabil sa fie delincventi, decat aceia care n-au experimentat acest conflict. Deoarece se axeaza pe caracteristici singulare, detasate de contextual social in care se insereaza, testele psihologice nu pot discrimina, cu acuratete, trasaturile de personalitate ale delincventilor si nondelincventilor, astfel ca aceleasi trasaturi pot fi regasite si la unii si la ceilalti.

Interpretarea psihanalitica

O orientare mai specifica a teoriilor cu caracter psihologic este directia psihanalitica. In conformitate cu conceptia lui S. Freud, delincventul sau infractorul are un tip de personalitate caracterizat de:

(a) un "supraeu slab", care-l impiedica sa tina sub control tendintele antisociale. Existenta unui asemenea supraeu determina o personalitate care nu-si poate inhiba sau infrana tendintele antisociale. Acesta este, de exemplu, cazul psihopatilor sau sociopatilor ("personalitatilor antisociale");

(b) "absenta sublimarii", adica a substituirii dorintelor inconstiente de catre activitati sociale utile si dezirabile. Acest deficit genereaza un tip de personalitate care nu resimte nici o constrangere morala in actiunile lui, actionand dupa dorinte si placeri si nu in functie de reguli. Minorii, care primesc in cadrul grupului familial o socializare inadecvata si care nu se bucura de afectivitatea parintilor sau nu sunt controlati de acestia pot ajunge, cu o probabilitate mai mare decat altii, delincventi;

(c) "esecul rezolvarii conflictului oedipian", datorat fie unei carente afective materne, fie unui exces de afectivitate maternal, fie absentei identificarii cu imaginea tatalui. Acest esec determina un traumatic profund, in perioada copilariei care genereaza acte impulsive, agresive si antisociale, comise, mai ales, in perioada adulta.

Pentru conceptia psihanalitica, manifestarea unor acte sau conduite antisociale este determinate, de fapt, de doua conditii mentale principale:

nevroza - ca tulburare mentala definite de o anxietate profunda, constand in senzatia ca impulsurile indezirabile ajung sa domine rationalitatea;

psihoza - ca tulburare mentala profunda, care determina preluarea controlului total asupra personalitatii de catre "sinele", ca loc primar unde se nasc pulsiunile instinctuale.

Urmand conceptia freudiana, mai multi psihologi, psihiatri sau criminologi au incercat sa gaseasca diverse explicatii comportamentului infractional sau delincvent.

S-a considerat infractorii sau delincventii ca fiind persoane care sunt incapabile sa-si domine impulsurile orientate spre cautarea placerii, datorita socializarii intr-un camin familial lipsit de afectiune si unde abunda experientele traumatizante. Pe de alta parte tendinta constanta spre criminalitate este o forma de "psihoza", care impiedica pe infractori sa "empatizeze" cu sentimentele victimelor lor sau le interzice capacitatea de a-si controla impulsurile orientate spre gratificarea imediata.

In conceptia altor adepti ai psihanalizei, criminalitatea este chiar o forma de "adaptare la mediu", care permite persoanelor definite de tulburari psihice obtinerea unor "performante", facandu-le sa se simta libere si independente, sa-si utilizeze capacitatile psihice si imaginatia, sa caute promisiunea unor recompense, oferindu-le, in acelasi timp, sansa "rationalizarii" propriului esec.

Desi seducatoare prin continutul lor teoretic, conceptiile bazate pe psihanaliza sunt destul de echivoce pentru a se putea preta la o multitudine de explicatii care nu se pot verifica in mod empiric. De exemplu, ideea ca delincventul nu resimte nici o constrangere morala poate fi contrazisa de evidenta ca, odata cu ralierea la o subculturi (banda) delincventa, delincventul este obligat sa se supuna controalelor acesteia, conform cu alte standarde de moralitate decat cele conventionale. Pe de alta parte, interpretarea conform careia experientele traumatizante din perioada primei copilarii sunt determinante pentru configurarea unei persoane agresive sau delincvente este contrazisa de faptul ca nu toti copiii care se confrunta cu asemenea experiente devin delincventi sau infractori.

Critici principale aduse teoriilor psihologice

Dincolo de faptul ca cea mai mare parte a teoriilor psihologice sunt testabile empiric, incercarea lor de a sustine ideea ca exista o diferenta anume intre delincventi si non-delincventi, infractori sino-infractori este supusa erorilor. Testele de inteligenta aplicate grupurilor detinute in penitenciare au dovedit, de exemplu, ca diferentele dintre coeficientii de inteligenta specifice acestor grupuri si restul populatiei sunt neglijabile. "Dimpotriva, daca se presupune ca, in general, populatia penitenciarelor este alcatuita din indivizi mai putin abili, care au fost identificati, judecati si condamnati, in timp ce o parte importanta dintre infractori se afla in ca in libertate, datorita abilitatii ,lor de a se sustrage controalelor institutionale, se poate aprecia ca, in medie, populatia infractionala este mult mai inteligenta decat cea non-infractionala" . Nu exista, pe de alta parte, diferente semnificative intre cele doua categorii de populatie in ceea ce priveste alte capacitate sau trasaturi psihice.

Fara a minimaliza eforturile psihologilor in aceasta directie, se poate aprecia ca o mare parte dintre teoriile utilizate de ei are un caracter unilateral, axandu-se, cu prioritate, asupra unor factori si trasaturi care sunt detasate de influentele sociale si culturale, de influenta subculturilor delincvente si a valorilor criminale. In acest sens, infractorul sau delincventul este privit ca o persoana caracterizata de o serie de trasaturi aparte de cele ale altor persoane, care-l determina constant sa intre in conflict cu legea si sa comita acte antisociale. Se ignora faptul ca plasarea in rolul de infractor sau delincvent nu este o constanta, ci un rol social variabil, care depinde de numerosi factori externi si de multiple circumstante sociale.

Teoriile psiho-sociale

Spre deosebire de teoriile psihologice "pure", care pun accentual, in geneza criminalitatii, pe individ, structura sa psihica si tulburarile personalitatii, teoriile psihosociale isi propun sa puna in relatie constelatia de trasaturi psihice ale indivizilor cu mediul in care cresc si se dezvolta.

Teoriile "invatarii sociale"

Pentru a remedia deficientele teoriilor psihologice in forma lor "pura", diferiti psihologi au propus mai multe variante, care iau in considerare rolul combinat al factorilor biologici si psihologici. Teoriile "invatarii sociale" pleaca, de exemplu, de la presupunerea ca orice conduita delincventa sau criminala este un rezultat al interactiunii dintre structura biologica si psihica a individului (ca produs al materialului genetic), mediul in care traieste acesta si ceea ce invata el din asemenea mediu. Exista, deci, mecanisme biologice sau psihologice care-i determina pe indivizi sa adopte conduite delincvente sau criminale, dar aceste mecanisme actioneaza numai prin intermediul procesului de invatare a comportamentului delincvent sau infractional din diferite micromedii socializatoare. Structura biologica si psihica afecteaza modul in care se exercita influentele mediului, in sensul ca nu toti indivizii raspund, in acelasi mod, acelorasi influente. Ei invata, de fapt, selective cum sa reactioneze fata de ele si sa se adapteze, in consecinta la mediu.

Ideea principala pusa in evidenta de teoriile invatarii sociale este aceea ca indivizii isi modifica comportamentele in functie de reactiile si masajele celorlalti, aceste comportamente fiind modelate esential de experientele de viata. Atitudinile agresive sunt invatate de copii de la adulti, prin modelarea comportamentelor lor in functie de trei surse principale:

(a)       modelul de conduita preluat din mediul familial. Copiii care manifesta atitudini agresive imita, de fapt, atitudinile parintilor;

(b)      modelele de conduita dobandite din experientele mediului ambiental. Persoanele care locuiesc in arii in care violenta este frecventa, sunt mai inclinate sa actioneze agresiv decat persoanele din alte arii;

(c)       modelele de conduita dobandite prin intermediul mass mediei. Numeroase scene de violenta difuzate de televiziune influenteaza copiii, in asa fel incat acestia considera ca violenta este o "solutie" in raport cu diferitele probleme cu care se confrunta.

Aplicata in domeniul criminologiei, teoria lui Bandura ia ca premise ideea ca orice conduita delincventa sau infractionala este invatata ca urmare a exercitarii a numeroase influente.

Conceptii cu privire la rolul familiei in geneza comportamentului criminal

O parte importanta din explicatiile circumscrise teoriilor invatarii sociale se concentreaza asupra familiei ca un context psio-social particular, care poate potenta, in anumite conditii, conduitele delincvente ale minorilor. In acest sens, delincventa este rezultatul erorilor, carentelor, distorsiunilor si orientarilor socializarii in mediul familial, determinate de anumite raporturi familiale deficitare sau absente. Multiple interpretari criminologice sugereaza fie incapacitatea psihopatilor in invatarea conduitelor sociale si etice adecvate, fie incapacitatea parintilor de a oferi modele adecvate si a utilizeze forme corespunzatoare de sanctiune si recompense.

Delincventul este, astfel, victima propriului educator, a acelor parinti care ignora drepturile minorilor sau tinerilor, aplica un sistem deficitar de sanctiuni (in sensul ca o serie de conduite pozitive sunt pedepsite, iar o serie de conduite negative sunt recompensate), accentuand fie latura supraconformista a educatiei, fie stilul "laissez faire", prin libertatea deplina acordata tanarului. Supraconformismul impiedica, de exemplu, manifestarea creativitatii, iar libertatea deplina determina o creativitate de tip "anomic". Pe de alta parte, copilul isi poate modela comportamentul in functie de conduitele antisociale ale tatalui, care ii ofera un model de invatare inadecvat sau in raport de modelele de agresivitate cu care sunt "solutionate" conflictele in familie.

Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divort) constituie, de asemenea, una dintre cele mai frecvente explicatii psihanalitice ale aparitiei comportamentului delincvent, in conditiile in care, in familiile dezorganizate exista o serie de conditii traumatizante, printre care lipsa afectivitatii, absenta identificarii fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimtita ca urmare a lipsei din camin a unuia dintre parinti, insuficientul control exercitat asupra timpului liber si anturajului minorilor etc.

Procesul de invatare sociala in asemenea familii este caracterizat de anumite "mecanisme coercitive", cicalelile, tipetele, insultele, intoleranta si agresiunile fiind manifestari frecvente ale parintilor. In cadrul acestor familii, sanctiunile se dovedesc neputincioase, iar parintii nu au capacitatea de a oferi modele pozitive de comportament. Pedeapsa este utilizata de parinti, mai degraba ca un mod de "descarcare" a furiei, decat ca o forma de schimbare a comportamentului copiilor. Nemaiavand un caracter eficace, sanctiunile se depreciaza, capatand forme din ce in ce mai violente. Aceste familii furnizeaza un numar de copii violenti si delincventi, caracterizati de o pronuntata lipsa de sensibilitate fata de pedepse si recompense.

Modului deficitar de aplicare a sistemului de sanctiuni si recompense I se adauga, in multe familii, indicatiile divergente ori contradictorii oferite de fiecare dintre cei doi parinti, neintelegerile lor in ceea ce priveste educatia copilului, lipsa de interes pentru anturajul sau, pentru problemele cu care se confrunta etc. Adeseori, in aceste familii, copiii sunt nedoriti, lipsa de afectivitate a parintilor exercitand un puternic efect asupra tendintelor de evaziune ale minorilor, implicit asupra tendintelor lor antisociale. Se poate aprecia, in acest sens, ca dezorganizarea familiei nu este atat o cauza cat o conditie favorizanta pentru delincventa minorilor.

Teorii ale "controlului social"

Teoriile "controlului social" pleaca de la ideea ca orice act delincvent sau infractionalist justificat de cei care il comit in termini rationali. Pe de alta parte, ele sustin ideea ca indivizii sunt "orientate" (invatati) sa comita asemenea acte ca urmare a absentei unor mecanisme de control social intern sau extern. Fiecare individ potential poate deveni delincvent sau infractor, dar majoritatea indivizilor sunt controlati in tendintele lor de existenta legaturilor cu societatea. Pentru teoriile clasice ale controlului social, teama de sanctiune este principalul element care impiedica pe delincventi sau infractori sa incalce legea. Pentru teoriile mai moderne, alaturi de teama de pedeapsa, obligatia de conformare la reguli este motivul principal pentru care majoritatea indivizilor nu comit acte antisociale. La baza acestei conformitati stau diferite sentimente si rationalizari, cum ar fi, de exemplu, teama ca angajarea intr-o cariera delincventa ar putea aduce prejudicii familiei si ar compromite sansele in domeniul scolar sau sentimental ca exista si cai legitime, conventionale de realizare a unor beneficii.

In concordanta cu tezele principale ale teoriei controlului social, interactiunile interpersonale ale indivizilor actioneaza ca forma de contracarare a fortelor din mediul ambient care genereaza criminalitatea. Daca toti sunt tentati, la urma urmei, sa incalce legile, unii sunt mai capabili decat altii sa se opuna acestei tentatii.

Teoria "rezistentei la frustrare" (a "infranarii")

Notiunea de frustrare desemneaza starea unei persoane care "este private de o satisfactie legitima si care este inselata in aspiratiile sale"

Exista doua tipuri de frana sau constrangere, una cu caracter extern si una cu caracter intern. Cea externa depinde de rolurile sociale asumate sau dobandite de individ si de normele care reglementeaza exercitarea lor. Indivizii care ocupa roluri sociale semnificative sunt mai protejati de tendinta de a se ancora in actiuni delincventa sau infractionale, decat cei care nu ocupa asemenea roluri. Frana sau constrangerea interna implica, cu precadere, imaginea pozitiva despre sine, toleranta la frustrare si aspiratii concordante cu posibilitatea de a fi indeplinite. Este vorba, in acest sens, de un veritabil auto-control, care il impiedica pe individ sa intre in conflict cu legea. Acesta este mult mai puternic decat constrangerile externe, determinandu-l pe individ sa inteleaga si sa aplice mai bine decat altii deosebirea dintre drept-nedrept, corect-gresit, legal-ilegal. Ambele frane actioneaza insa ca un gen de "tampon" intre frustrare si agresivitate, protejand indivizii contra tentatiei de a incalca legile.

Scopul principal al acestor intrebari a constat in diferentierea facuta baietilor pe care profesorii ii considera "buni", spre deosebire de cei "rai". In general, baietii cu tendinte delincvente (cei "rai ") sunt mai inclinati sa aprecieze ca vor ajunge sa incalce legea si sa ajunga in inchisoare, la fel ca si prietenii lor. Convingerea lor ca nu vor termina scoala, ca familiile lor nu sunt "asa cum trebuie" si ca profesorii, judecatorii sau politistii nu sunt demni de respect constituie un puternic predictor al conduitelor lor delincvente.

Criticii acestei teorii au pus la indoiala capacitatea de a fi operationalizata, in masura in care raspunsurile verbale la itemii mentionati nu pot fi considerate ca indicatori ai comportamentului delincvent.

Analiza critica a teoriilor controlului social

Teoriile controlului social, desi sunt utile in explicatia delincventei juvenile, nu ofera, in general, premise pentru posibilitatea de schitare a unor solutii practice de modificare a comportamentelor tinerilor delincventi. Chiar da ca ele permit cunoasterea cauzelor aparitiei manifestarilor delincvente, ele nu dau solutii practice de prevenire si tratament. Pe de alta parte, teoriile mentionate nu explica modul in care se formeaza legaturile tinerilor cu societatea si care dintre ele are o importanta mai mare decat altele. Din acest punct de vedere, nu se poate sti cu certitudine daca delincventa se datoreaza fie slabirii unei legaturi sau alteia, fie slabirii, deopotriva, a tuturor legaturilor sociale ce actioneaza ca mecanisme de control social.

Asemenea teorii sunt mai putin acceptate de sociologi, dar se bucura de un grad mare de acceptare din partea publicului, care considera delincventa ca un efect nemijlocit al "absentei controlului social" si al diminuarii rolului autoritatilor. Pentru acest motiv, se poate spune ca ele sunt, mai degraba, teorii "laice", care isi propun sa explice delincventa juvenila prin elemente conventionale, legate de modul in care se manifesta (si trebuie sa se manifeste) relatia dintre individ si societate.