ASPECTE PRIVIND POPULATIA IN DREPTUL INTERNATIONAL

ASPECTE PRIVIND POPULATIA IN DREPTUL INTERNATIONAL

Populatia statelor

In planul relatiilor internationale, populatia statelor este grupul uman organizat politic pe un teritoriu determinat, expresia juridica a acesteia fiind statul (ca personalizare a grupului). Cantitativ, populatia nu intereseaza dreptul international public, ci politica statelor din punct de vedere demografic sau al migrarii, chestiuni care au influente asupra identitatii si stabilitatii sociale. Din punct de vedere calitativ, populatia este legata determinativ de interiorul statului. Dar, statele prin angajamentele lor internationale, sunt obligate sa stabileasca norme juridice interne care sa reglementeze diversele relatii dintre cei care alcatuiesc populatia lor, dreptul international avand un rol important din acest punct de vedere.

Dreptul international public contemporan, ca si doctrina juridica, asociaza statul, ca subiect de drept international, cu populatia sau natiunea, desi nu exista o suprapunere intre populatia statului si popor sau natiune. Identificarea poporului sau natiunii (ca grup uman organizat politic) cu statul poate fi acceptata intr-un sens foarte larg dar imprecis, pentru ca ea nu explica existenta si pozitia pe teritoriul statului a strainilor sau a unor grupuri umane minoritare cu alta identitate.

Popoarele sau natiunile sunt privite de dreptul international public mai ales din perspectiva egalitatii lor in drepturi si a dreptului lor de a dispune de ele insele - dreptul la autodeterminare- ceea ce a dus la recunoasterea calitatii lor ca subiecte de drept international atunci cand il exercita. Strans legat de populatia statelor, ca ansamblu de fiinte umane socotite cu valori supreme, s-a conturat o ramura distincta a dreptului international public - dreptul drepturilor omului - care reprezinta o realitate si o preocupare dintre cele mai importante, formulata chiar ca principiu fundamental.

Atat poporul cat si natiunea, desi nu coincid cu populatia statelor, sunt forme de comunitate umana care intereseaza societatea internationala si dreptul international din perspectiva dreptului lor de a se constitui ca state suverane. Existenta pe langa popor sau natiune a unor grupuri minoritare cu alta identitate etnica intereseaza , de asemenea, dreptul international public din punct de vedere al statutului juridic al persoanelor care le alcatuiesc, deci ca regim juridic individual si nu de grup. Natiunea este considerata o forma de comunitate umana caracterizata prin unitate istorica, lingvistica, culturala, economica, dar si politica daca este constituita ca stat (titulara a suveranitatii). In procesul constituirii lor ca state, natiunile au cunoscut evolutii istorice diferite, fie ca state nationale, fie ca state multinationale, fie ca natiuni fara state. La aceste situatii care scot in evidenta aspecte ale populatiei in contextul procesului de constituire statala, putem adauga si statele fara natiune.

Populatia este definita ca fiind totalitatea persoanelor (cetateni ai statului, cetateni straini, apatrizi), care traiesc pe teritoriul unui stat si care sunt supuse jurisdictiei sale. O alta definitie are in vedere numai masa indivizilor legati de stat prin cetatenie, chiar daca o parte din ei se afla pe teritoriul altor state. Statutul juridic al fiecarei categorii ce formeaza populatia este stabilit prin legile interne ale statului respectiv. Exceptie fac persoanele cu statut diplomatic, asupra carora jurisdictia statului este limitata. Unele probleme privind populatia sunt subiectul cooperarii internationale: drepturile omului, protectia diplomatica, apatridia si bipatridia, regimul juridic al strainilor, refugiati etc.

Dreptul fundamental al omului la cetatenie

Cetatenia este definita ca fiind legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana fizica si un stat, care genereaza (si exprima) plenitudinea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre acea persoana si statul al carui cetatean este. Cetatenia exprima apartenenta persoanei la statul respectiv, fiind pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi cetateanul. Un stat nu poate sa conteste altui stat dreptul de a stabili prin norme proprii regimul juridic al cetateniei sale, dar nu poate fi obligat sa recunoasca sau sa accepte consecintele unor asemenea reguli, daca sunt nesocotite principii generale sau norme de drept international.

Cetateanul este un membru al statului considerat din punct de vedere al obligatiilor si drepturilor sale civile si politice. Deseori, in dreptul international public, se utilizeaza notiunea de nationalitate, respectiv national sau resortisant, pentru a desemna aceasta situatie juridica.

O incercare de definire a cetateniei, cu valoare doctrinara de drept international, intalnim in decizia Curtii Internationale de Justitie, in cazul Nottebohm, data in anul 1955, potrivit careia, aceasta reprezinta o "legatura juridica intre o persoana si statul ei, pe baza unui fapt social de atasare, de solidaritate efectiva de interese si sentimente care presupun drepturi si obligatii reciproce".

Dreptul international public priveste cetatenia doar din perspectiva raporturilor internationale sub incidenta carora ar fi persoana in cauza. Astfel, instrumentele juridice internationale actuale pornesc de la regula potrivit careia fiecare om are dreptul la o cetatenie, ca un drept fundamental al sau, fara de care persoana ar fi lipsita de protectia statului si de exercitiul unor drepturi si libertati proprii numai cetateanului.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948) consacra acest drept in termenii urmatori: "Orice om are dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia".

Dobandirea cetateniei se poate face prin:

a) nastere, dupa doua sisteme juridice: ius sanguinis si ius soli;

b) naturalizare (conditionata de vointa persoanei in cauza si de indeplinirea conditiilor de legea statului in care se dobandeste): - casatorie; - rezidenta pe teritoriul statului; - infiere; - redobandire sau reintegrare; - optiune; - transfer sau stramutare; - acordare.

Pierderea cetateniei se poate face prin renuntare sau retragere.

Conflicte de cetatenie (ca urmare a deosebirilor existente in legislatia diferitelor state in privinta principiilor si modurilor de dobandire si pierdere a cetateniei):

a) Bipatridia apare in principiu pe doua cai: - in situatia dobandirii cetateniei prin nastere pe teritoriul unui stat care aplica ius soli; - in situatia naturalizarii, daca persoana pastreaza si vechea cetatenie. In cazul bipatridiei pot aparea o serie de complicatii ce rezulta fie din executarea de catre cetatean a obligatiilor fundamentale fata de statele al caror cetatean este, fie in privinta exercitiului protectiei diplomatice de catre unul din cele doua state impotriva celuilalt (caz in care practica internationala a incercat identificarea asa-numitei "cetatenii dominante").

b) Apatridia (situatia lipsei oricarei cetatenii) apare: - in situatia nasterii din parinti apatrizi pe teritoriul unui stat care aplica "lex sanguinis"; - in situatia pierderii cetateniei initiale, fara dobandirea uneia noi.

Apatridul nu are obligatiile ce rezulta din legatura juridica a cetateniei, fiind totodata lipsit de protectia oricarui stat. Apatrizii sunt obligati sa respecte legislatia statului de rezidenta, avand. In general, un regim similar celui acordat strainilor. Cu privire la apatrizi au fost elaborate doua Conventii: Conventia privind statutul apatrizilor (1954) si Conventia pentru reducerea cazurilor de apatridie (1961).

Protectia cetatenilor aflati pe teritoriul altui stat

Dreptul de protectie este un drept suveran al statului. Pentru Romania, el are temei in art. 17 din Constitutie. Dreptul de protectie se exercita in urmatoarele conditii: a) existenta legaturii de cetatenie; b) epuizarea cailor interne de solutionare a problemei pentru care se cere protectie; c) persoana sa nu fi savarsit fapte cu caracter infractional impotriva intereselor statului reclamat sau de incalcare a dreptului international. Protectia se poate acorda si persoanelor juridice ce au nationalitatea statului reclamant. In unele situatii (razboi, ruperea relatiilor diplomatice, lipsa misiunilor diplomatice), un alt stat poate prelua protectia unor cetateni ai unui alt stat.

Regimul juridic al strainilor (cetateni straini, apatrizi)

Strainii sunt persoanele care nu au cetatenia statului pe teritoriul caruia se afla si sunt cetateni ai altui stat sau nu au nici o cetatenie. Statele au competenta exclusiva de a stabili prin legile lor regimul juridic al strainilor, regulile cu privire la intrarea si sederea strainilor pe teritoriul lor. Dreptul international public are efecte importante asupra statutului juridic al strainilor, mai ales din perspectiva drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. De regula, pe cale bilaterala, statele stabilesc cadrul juridic al exercitarii drepturilor si indeplinirii obligatiilor de catre straini.

Conform Constitutiei Romaniei (art. 18), strainii si apatrizii se bucura de aceleasi drepturi, adica de "protectia generala a persoanelor si averilor, garantata de Constitutie si alte legi".

Obligatiile strainilor: respectarea legilor si reglementarilor statului pe al carui teritoriu se gasesc, de respect si loialitate (de a nu intreprinde actiuni impotriva statului primitor).

Politica statelor consacra urmatoarele regimuri juridice pentru straini:

Regimul national, prin care se acorda strainilor aceleasi drepturi ca pentru cetatenii proprii, cu exceptia drepturilor politice; in acelasi timp, strainii nu pot avea obligatii care sunt specifice cetateanului (de ex. indeplinirea obligatiilor militare). In acest sens, regimul juridic al strainilor in Romania este reglementat prin Legea nr. 123/2001.

Regimul special, concretizat in acordarea anumitor drepturi prevazute de legislatia nationala si de instrumentele internationale, in domenii determinate, precum cel diplomatic sau consular;

Regimul clauzei celei mai favorizate natiuni, acordat prin intelegeri internationale, in baza caruia strainii vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil oferit strainilor unor state terte.

Regimul mixt, care presupune o imbinare a celor anterioare.

O regula generala a dreptului international este aceea potrivit careia statul are dreptul de a apara interesele cetatenilor sai aflati pe teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice si juridice adecvate raporturilor internationale. Acest drept de protectie diplomatica apare atat ca un drept al statului, in virtutea suveranitatii sale, cat si o obligatie corelativa a statului.

Protectia cetatenilor aflati pe teritoriul altui stat se poate realiza sub forma protectiei diplomatice si in cadrul raspunderii internationale a statelor, cu respectarea urmatoarelor conditii: a) persoana lezata sa fie cetatean al statului care asigura protectia; b) persoana sa fi epuizat caile de solutionare interne ale statului care asigura protectia; c) persoana solicitanta sa nu fi desfasurat activitate infractionala sau sa fi produs prejudicii pe teritoriul statului in care se afla.

Dreptul de azil

Dreptul de azil este dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea si stabilirea pe teritoriul sau a unor persoane straine, urmarite in tara lor pentru activitati politice, stiintifice, religioase (ce nu sunt in concordanta cu ordinea de drept a statului respectiv). Acesta este azilul teritorial. Acordarea azilului semnifica refuzul extradarii. Dreptul de azil este un drept exclusiv al statului, nu al persoanei care il solicita. La baza acordarii azilului stau ratiuni de drept umanitar, motiv pentru care acordarea nu este apreciata ca act inamical in relatiile dintre statul care acorda si cel al carui cetatean este azilantul.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este apreciat ca drept fundamental al omului, fiind prevazut de Declaratia Universala a Drepturilor Omului (art. 14). In cadrul ONU, Adunarea Generala a adoptat in 1967 rezolutia 2312 (Declaratia cu privire la azilul teritorial) in care se prevede ca statele trebuie sa respecte acordarea azilului de catre alte state, in virtutea suveranitatii lor, inclusiv persoanelor ce lupta impotriva colonialismului, dar ca el nu trebuie acordat celor care au comis crime contra pacii, de razboi sau impotriva umanitatii.

Azilul diplomatic consta in primirea si protectia acordata in localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetateni ai acestui stat urmariti de propriile autoritati sau a caror viata este in pericol din cauza unor evenimente interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca institutie juridica, nefiind consacrat in dreptul international general. Cu toate acestea, azilul diplomatic a fost practicat in calitate de cutuma locala ori pe baza de conventii internationale intre unele state latino-americane (Conventia de la Havana din 1928 sau Conventia de la Caracas din 1954).

Expulzarea si extradarea

Expulzarea si extradarea sunt modalitati prin care statul poate decide incetarea prezentei strainilor pe teritoriul sau.

Expulzarea este actul prin care un stat constrange unul sau mai multi straini aflati pe teritoriul sau sa-l paraseasca (de regula pentru straini care devin indezirabili pentru fapte ce incalca legile sau interesele statului de resedinta). Dreptul international public reglementeaza unele aspecte ale expulzarii din perspectiva evitarii unor posibile abuzuri din partea statelor si in spiritul drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului precizeaza ca "nimeni nu poate fi expulzat in mod arbitrar". Protocolul nr. 4 la Conventia europeana a drepturilor omului precizeaza ca "nimeni nu poate fi expulzat, printr-o masura individuala sau colectiva, din teritoriul al carui resortisant este" si ca "nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al carui resortisant este". Mai mult, Protocolul interzice expulzarea colectiva a strainilor. Protocolul nr. 7 la aceeasi conventie, dezvoltand regulile privitoare la expulzare, stabileste ca "Un strain care locuieste legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decat in executarea unei decizii luate conform legii si trebuie sa aiba posibilitatea sa evidentieze motivele care militeaza contra expulzarii sale, sa ceara sa se examineze cazul sau si sa apara in acest scop in fata autoritatii competente sau a uneia sau mai multor persoane desemnate de aceasta autoritate.

Extradarea este actul prin care un stat preda, la cererea altui stat, o persoana aflata pe teritoriul sau, presupusa a fi autorul unei infractiuni, pentru a fi judecata sau pentru a executa o pedeapsa la care a fost condamnata anterior. Ca regula, cetatenii proprii nu se extradeaza. Extradarea se poate realiza la cererea statului interesat si poate fi acceptata sau refuzata de statul solicitat. Astfel, extradarea presupune existenta unei infractiuni si a unui acord intre statul solicitant si statul solicitat. Ca si in cazul expulzarii, statele nu-si extradeaza cetatenii proprii. O inovatie in acest sens a adus Statutul Curtii Internationale, adoptat la Roma, la 17 iulie 1998, care consacra institutia remiterii autorilor crimelor date in competenta Curtii. Remiterea este definita de acelasi document ca fiind actul de predare a autorilor catre Curte, spre deosebire de expulzare care este definita de acelasi document ca fiind actul de predare a autorilor catre alt stat.

Refugiatii si persoanele stramutate

Refugiatul este persoana care in urma unor temeri justificate de a fi persecutata pe motive de rasa, religie, nationalitate, apartenenta la un grup social sau opinie politica se gaseste in afara tarii sale de origine si nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu doreste sa revina in aceasta tara. Aceasta este definitia data de Conventia referitoare la statutul refugiatilor din 1951 si de Protocolul sau aditional din 1967. In 1947 s-a creat Organizatia internationala pentru problemele refugiatilor, transformata, in 1951, in Inaltul Comisariat ONU pentru refugiati. Refugiatii sunt persoanele constranse sa rupa legaturile cu tara lor de origine si nu mai pot fi protejate de aceasta ca urmare a persecutiei la care sunt supuse. Primele preocupari de protectie a refugiatilor s-au dezvoltat sub egida Societatii Natiunilor, strans legate de activitatea celebrului explorator norvegian Nansen.

Dupa primul razboi mondial, ONU a preluat raspunderea pentru soarta refugiatilor si a creat Organizatia Internationala pentru Refugiati, care a primit mandat sa se ocupe de refugiatii recunoscuti de Liga Natiunilor si de refugiatii din toata Europa. In anul 1951 a fost adoptata Conventia privind statul refugiatilor, care defineste refugiatii limitand definitia doar la persoanele care au devenit refugiati pana la data de 1 ianuarie 1951.

Statele nu acorda statut de refugiati persoanelor care sunt banuite ca au comis crime internationale sau crime grave de drept comun, ori acte impotriva scopurilor si principiilor Natiunilor Unite. Expulzarea poate opera si in cazul refugiatilor, dar numai pe baza unei hotarari adoptate legal. Refugiatul nu poate fi expulzat intr-un stat in care viata si libertatea sa ar fi puse in pericol din motive rasiale, religioase, nationale, apartenenta la un grup social sau pentru motive politice.