PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Principiile dreptului international public reprezinta constructii juridice in jurul unor valori considerate importante pentru relatiile internationale, pentru evidentierea acestora, promovarea lor in sistemul normelor si institutiilor juridice ce guverneaza conduita internationala a statelor si, mai ales, protectia acestora. Reflectand un anume set de nevoi sociale la un moment dat, constiinta juridica a societatii internationale reprezinta un element important care asigura trecerea de la nivelul structural al nivelului normativ.

Principiile de drept international isi regasesc geneza in constiinta juridica a natiunilor, ca idei care apoi, printr-un proces de insumare a judecatilor de apreciere, construiesc valori sociale. In momentul in care aceste valori capata rezonanta juridica printr-o recunoastere internationala larga, ele incep a fi protejate juridic, intrand practic (sub forma de principiu) in spatiul dreptului international - unde isi construiesc continutul normativ.

Principiile sunt, de regula, definite in teoria dreptului ca idei conducatoare ale intregului sistem de drept. Principiile dreptului international nu sunt idei calauzitoare si nu sunt nici norme. Caracterul lor normativ este determinat nu de faptul ca sunt norme, ci de faptul ca ele contin norme.

Avand in vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept international ca fiind o prescriptie normativa ce se caracterizeaza printr-un inalt nivel de abstractizare, dand expresie unei valori internationale universal acceptate si care guverneaza conduita subiectelor de drept international.

Sistemul principiilor de drept international ar putea fi imaginat, conceptual vorbind, ca fiind format din principiile generale de drept (la care face referire art. 38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie), principiile fundamentale ale dreptului international si principiile specifice ale dreptului international.

Principiile generale de drept, mentionate de art. 38 ca mijloc pe care Curtea Internationala de Justitie il poate utiliza pentru solutionarea diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al experientei si constiintei juridice a statelor, care sintetizeaza, in formule ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienta juridica, acceptate in ordinea juridica interna a tuturor statelor, chiar daca nu se regasesc intotdeauna inscrise in dreptul pozitiv al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului international sunt acelea care au drept continut norme de aplicatie universala, ca nivel maxim de generalitate si un caracter imperativ, ce dau expresie si protejeaza valori internationale fundamentale in raporturile dintre subiectele dreptului international. Ele determina continutul celorlalte principii, norme si institutii ale intregului sistem al dreptului international, continand norme juridice ale caror trasaturi le caracterizeaza ca principii fundamentale.

Principiile specifice ale dreptului international sunt principii ce dau expresie unei valori internationale specifice si care au actiunea limitata la o ramura sau mai multe ale dreptului international, reprezentand nucleele de baza ale ramurilor respective.

Principiile dreptului international formeaza un sistem coerent in cadrul caruia se stabilesc legaturi de determinare si de influentare reciproca. Este firesc ca principiile fundamentale sa reprezinte cadrul principal de referinta pentru principiile specifice, limitele in care pot sa apara acestea. Pe de alta parte, includerea unui principiu intr-o categorie sau alta nu este imuabila. Pe de alta parte, exista o legatura directa intre sistemul principiilor si sistemul normelor dreptului international, care, la randul lor, se structureaza intr-o ierarhie proprie, mergand de la norme "individuale" la norme imperative. Principiile contin norme, iar dinamica acestora asigura dinamica continutului principiilor, pentru celelalte norme, principiile constituie o sursa de inspiratie si, in acelasi timp, cadrul in care aceste norme pot fi adoptate.

Principiile fundamentale ale dreptului international. Importanta si caractere

Principiile fundamentale reprezinta axa centrala a dreptului international, determinand continutul celorlalte principii, institutii si norme, orientarea dreptului international.

Caractere: a) maxima generalitate (reprezinta abstractizarea a ceea ce este esential din intregul sistem al dreptului international public, avand rol diriguitor si dominant pentru acest sistem) tridimensionala, sub aspectul: domeniilor de aplicare, continutului juridic, sferei creatorilor si destinatarilor; b) aplicatie universala (sunt rezultatul acordului de vointa al cvasimajoritatii statelor si se extind chiar si la alte subiecte de drept international); c) caracter juridic obligatoriu (se exprima prin intermediul unor tratate sau cutume); d) caracter imperativ (sunt impuse de jus cogens); e) dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre subiectele de drept international. Se cuvin sa facem doua remarci: 1. Intre principii nu se pot face ierarhizari; 2. Sunt interdependente. "In interpretarea si aplicarea lor, principiile care preced sunt legate intre ele si fiecare principiu trebuie interpretat in contextul celorlalte" (Declaratia 2625 din 1970); f) caracter dinamic (evolueaza in concordanta cu dinamica relatiilor internationale, a raporturilor pe care le consacra). Sunt consacrate, in principal Carta O.N.U. (art. 2), Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1970 referitoare la "principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, in conformitate cu carta ONU" (Rezolutia 2625 din 14 oct. 1970, Actul Final al CSCE de la Helsinki , 1975 si altele); Declaratia din 1970 consacra sapte principii, la care Actul Final mai adauga trei (inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala, respectul drepturilor omul si libertatilor fundamentale).

Principiile fundamentale prevazute de Declaratia din 1970

1. Principiul egalitatii suverane - Conform Declaratiei, statele "au drepturi si obligatii egale si sunt membri egali ai comunitatii internationale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de alta natura.

Suveranitatea este, in prezent, conceptul fundamental al dreptului international, avand in vedere ca dreptul international este expresia acordului de vointa realizat intre state suverane (elementul principal pe care este cladita astazi organizarea statala si internationala).

Caracterele clasice ale suveranitatii sunt:

1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentata, atributele ei neputand apartine mai multor titulari);

2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonata sau cedata altor state sau entitati internationale);

3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decat unei singure suveranitati);

4. caracter originar si plenar (suveranitatea apartine statului si nu ii este atribuita dinafara, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate - politic, economic, social etc.).

Toate aceste caractere au cunoscut astazi unele mutatii, ca urmare a evolutiilor societatii internationale dupa al doilea razboi mondial si, in special, dupa 1989.

Continutul egalitatii suverane cuprinde, in principal, urmatoarele elemente:

a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;

b) fiecare stat se bucura de drepturile inerente deplinei suveranitati;

c) fiecare stat are obligatia de a respecta personalitatea altor state;

d) integritatea teritoriala si independenta politica sunt inviolabile;

e) fiecare stat are dreptul de a-si alege si dezvolta in mod liber sistemul sau politic, social, economic, cultural;

f) fiecare stat are obligatia de a se achita pe deplin si cu buna credinta de obligatiile sale    internationale si de a trai in pace cu alte state;

g) dreptul de a-si stabili legile proprii, de a defini si conduce liber relatiile sale internationale, de a apartine sau nu organizatiilor internationale, de a fi sau nu parte la tratate de alianta, dreptul de neutralitate.

Egalitatea - statele au capacitatea egala de a dobandi drepturi si obligatii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridica si o dimensiune economica (definita de necesitatea asigurarii egalitatii compensatorii).

2. Principiul autodeterminarii (dreptul popoarelor de a-si hotari singure soarta) - Declaratia vorbeste despre principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului de a dispune de ele insele. Titularul acestui drept/principiu este poporul, natiunea (nu alt subiect de drept international) indiferent daca sunt constituite in stat sau lupta pentru constituirea intr-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate nationala. Declaratia defineste acest principiu: "Toate popoarele au dreptul de a-si hotari statutul lor politic in deplina libertate si fara amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica, sociala si culturala si orice stat are obligatia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei.

3. Principiul neamestecului in treburile interne (neimixtiunii) - Timp de secole, interventia a fost considerata ca un mijloc de conduita internationala. Revolutia Franceza a afirmat necesitatea neinterventiei poporului francez in afacerile interne ale altor popoare si inadmisibilitatea amestecului unor puteri straine in afacerile interne ale Frantei (art. 119, Constitutia din 1793). Ca reactie, legitimismul interventiei este consacrat de Congresul de la Viena (1815). Doctrina Monroe (1823) stabileste inadmisibilitatea interventiei statelor europene pe continentul american.

Continutul acestui principiu releva obligatia statelor de a nu interveni in afacerile care tin de competenta nationala a unui stat (care apartin domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu, este exclusa orice forma de interventie, nu numai cea armata (orice forma de ingerinta sau amenintare indreptata impotriva elementelor lui politice, economice, culturale). Trebuie subliniat ca tot mai multe probleme considerate ca apartinand exclusiv, in trecut, competentei interne a statelor ies astazi in afara domeniului rezervat (ex. dreptul de interventie umanitara).

4. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta

Pana la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog, razboiul era considerat ca normal si legitim in practica dreptului international. Art. 2 pct.4 din Carta ONU arata ca "Toti membrii organizatiei se vor abtine in relatiile lor internationale de la recurgerea la amenintarea cu forta sau la folosirea fortei fie impotriva integritatii teritoriale si independentei politice a vreunui stat, fie in orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite. Declaratia din 1970 arata ca razboiul de agresiune constituie crima contra pacii care angajeaza responsabilitatea statelor in conformitate cu dreptul international. Adunarea Generala ONU a adoptat in 1974, Rezolutia 3314 privind definirea agresiunii (armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt inca definite, desi prin forta se intelege orice act de violenta sau constrangere, nu numai forta militara, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice alta natura, toate fiind considerate ilicite.

Dreptul international permite folosirea fortei in doua situatii: a) folosirea fortei pe baza hotararii Consiliului de Securitate; b) exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva impotriva unui act armat.

5. Principiul solutionarii pe cale pasnica a diferendelor internationale

Continut: Carta ONU (art. 2 pct.3) stipuleaza: "Toti membrii organizatiei vor solutiona diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, astfel incat pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse in primejdie". In art. 33 pct 1 sunt indicate si mijloacele de reglementare: tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace pasnice la alegerea partilor.

Continutul se exprima deci, pe de o parte, in obligatia generala de solutionare pe cale pasnica, respectiv prin dreptul de libera alegere a mijloacelor de solutionare. Trebuie facuta distinctie intre diferend/situatie: diferend - este o neintelegere intre doua sau mai multe state are si-au formulat deja pretentiile sau contrapretentiile (pozitiile lor sunt evident delimitate); situatie - este o imprejurare de fapt intervenita intre doua sau mai multe state, ce produce frictiuni intre ele si care poate evolua sau nu intr-un diferend.

6. Principiul "pacta sunt servanda" (indeplinirea cu buna credinta a obligatiilor internationale). Este un principiu aparut inca in antichitate, fiind consacrat in art. 2 pct.2 Carta ONU, art. 29 al Conventiei de la Viena. Conform Declaratiei din 1970, fiecare stat are obligatia de a indeplini cu buna credinta obligatiile asumate conform Cartei ONU, cele care ii incumba in virtutea principiilor si normelor general recunoscute ale dreptului international si cele cuprinse in tratatele la care este parte. Nu este doar o norma juridica, ci si una de morala internationala: statele trebuie sa-si indeplineasca obligatiile la care au consimtit liber. Buna credinta presupune executarea obligatiilor fara subterfugii, fara folosirea unor modalitati incorecte de a ocoli executarea lor. Acest principiu se aplica si tratatelor si cutumei. Conditia esentiala: obligatiile care trebuie executate cu buna credinta trebuie sa fie conforme dreptului international (Ex. in cazul tratatelor, acestea trebuie sa fie licite).

7. Principiul cooperarii - este un principiu nou care circumscrie obligatia statelor de a coopera intre ele in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice internationale. Se datoreaza multiplicarii subiectelor de drept international, accentuarii interdependentelor, aparitiei de probleme globale acute care solicita cooperarea tuturor statelor si gasirea de solutii internationale pentru acestea; este cunoscut initial in art. 1 pct. 3 din Carta ONU.

ALTE PRINCIPII FUNDAMENTALE PREVAZUTE IN ACTUL FINAL DE LA HELSINKI

Principiul inviolabilitatii frontierelor - prevede obligatia statelor de a "se abtine acum si in viitor de la orice atentat impotriva acestor frontiere", de la "orice cerere sau act de acaparare si uzurpare a intregului sau a unei parti a teritoriului oricarui stat independent". Conform Actului Final, frontierele pot fi insa modificate, in conformitate cu dreptul international, prin mijloace pasnice si prin acord.

Principiul integritatii teritoriale

Prevede obligatia statelor de a se abtine de la orice actiune incompatibila cu scopurile si principiile Cartei ONU impotriva integritatii teritoriale, independentei politice sau a unitatii oricarui stat participant si in special de la orice asemenea actiune care constituie o folosire sau o amenintare cu forta, precum si de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupatii militare sau al altor masuri de folosire directa sau indirecta a fortei in contradictie cu dreptul international sau obiectul unei dobandiri prin asemenea masuri sau prin amenintarea cu ele. Se mai prevede ca nici o astfel de ocupatie sau dobandire nu poate fi recunoscuta ca legala.

Principiul respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale - consacrat ca principiu pentru prima oara de Actul Final de le Helsinki (1975) - document cu caracter politic, si nu juridic - desi referiri gasim in Carta ONU, cele doua Pacte privind drepturile omului etc. Initial considerat ca principiu de drept international de ramura (nu principiu fundamental, se considera ca se refera doar la materia populatiei), astazi criteriul respectarii drepturilor omului a devenit o coordonata esentiala a raporturilor interstatale si o conditie pentru aderarea la diferite foruri si forme de cooperare sau integrare.