APLICAREA LEGII CIVILE - Aplicarea legii civile in timp

APLICAREA LEGII CIVILE

O lege este edictata pentru ca se doreste influentarea intr-un anume sens a comportamentului uman. Aparitia ei este dictata de necesitatea reglementarii juridice a unui anume compartiment al relatiilor sociale, fie pentru ca asemenea relatii au cunoscut o evolutie anume care reclama pentru prima data reglementare juridica, fie pentru ca dinamica acestor relatii a dus la transformari care impun o noua reglementare.

Pe scurt, legea este facuta pentru a fi aplicata si trebuie aplicata corect. S-a aratat ca o lege foarte buna aplicata prost nu-si atinge scopul, iar o lege cu unele imperfectiuni, aplicata bine este de preferat lipsei ei. In acest context, importanta operei de aplicare a dreptului se vadeste pe planul infaptuirii principiului legalitatii si pe planul ordinei de drept. In general, prin aplicarea dreptului se intelege activitatea practica prin care organele de stat infaptuiesc prevederile normelor juridice, actionand ca titulari ai autoritatii de stat, activitate ce se desfasoara in formele oficiale stabilite prin acte normative. Se poate spune ca actul de aplicare a dreptului este actul juridic concret care produce anumite efecte juridice concretizate in nasterea, modificarea sau atingerea unor raporturi juridice concrete.

Aplicarea legii poate fi privita sub urmatoarele aspecte: a) durata actiunii sau intervalul de timp in care legea se aplica (aplicarea legii in timp); b) spatiul in care legea actioneaza (aplicarea legii in spatiu); c) subiectul caruia i se adreseaza (aplicarea legii cu privire la persoane). Determinarea domeniului de aplicare a legii civile si aplicarea acesteia se analizeaza sub aceleasi trei aspecte. Dupa cum s-a spus, legile civile se succed din punct de vedere al timpului, coexista din punct de vedere al spatilui si au determinate categoriiile de subiecte la care se aplica.

Aplicarea legii civile in timp

1. Preliminarii. Legea civila se aplica in intervalul de timp cat este in vigoare, delimitat de doua momente importante: momentul initial si momentul final. Momentul initial sau momentul intrarii in vigoare a legii civile este stabilit de art. 78 din Constitutie: "Legea se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii sau la o data ulterioara prevazuta in textul ei". Termenul de 3 zile se calculeaza pe zile calendaristice, incepand cu data publicarii in Monitorul Oficial, si expira la ora 24,00 a celei de a treia zi de la publicare (art.11 din Legea nr. 24/2000). De la data intrarii in vigoare legea devine obligatorie si nimeni nu poate invoca necunoasterea legii in propria aparare (nemo censetur ignorare legem).

Momentul final al legii este momentul in care inceteaza actiunea legii, iar legea inceteaza sa mai produca efecte prin abrogare, ajungere la termen ori ca urmare a unei decizii a Curtii Constitutionale prin care se declara neconstitutionalitatea . In ceea ce priveste desuetudinea (neaplicarea indelungata a unei legii) s-a aratat ca nu constituie un mod de iesire din vigoare a legii, de vreme ce aplicarea legii poate fi reluata.

Aplicarea legii civile in timp este guvernata de doua principii: a) principiul neretroactivitatii legii civile noi; b) principiul aplicarii imediate a legii civile noi.

2. Principiul neretroactivitatii legii civile este regula juridica potrivit careia o lege civila se aplica numai situatiilor ce se ivesc in practica dupa intrarea ei in vigoare, iar nu si situatiilor anterioare. Pana in 1991 principiul era situat la nivel legislativ, fiind prevazut in de art. 1 C.civ.: "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", iar dupa adoptarea Constitutiei din 1991 principiul neretroactivitatii legii are, in sistemul nostru, valoare constitutionala: "Legea dispune numai pentru viitor, cu exeptia legii penale sau contraventionale mai favorabile" (art. 15 alin. 2 Constitutie).

O consecinta a constitutionalizarii principiului neretroactivitatii legii este ca nici o lege (civila) nu poate deroga de la aceast principiu, singurele exceptii fiind cele prevazute expres de legea fundamentala: legile penale si contraventionale mai favorabile. In acest cadru, principiul neretroactivitatii legii (civile) se opune nu numai judecatorului ci si legiuitorului, care nu mai poate adopta legi retroactive.

3. Principiul aplicarii imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit careia legea noua se aplica, de indata ce a intrat in vigoare, tuturor situatiilor ivite dupa acest moment, excluzand aplicarea legii civile vechi.

Acest pricipiu nu este consacrat expres, dar doctrina si jurisprudenta il aplica constant si considera ca exitenta lui se intemeiaza pe doua ratiuni: a) este o consecinta a principiului neretroactivitatii legii, in sensul ca daca trecutul scapa legii noi, pentru viitor ea trebuie aplicata de indata; b) rezulta din regula de interpretare consacrata de art. 978 C.civ. - actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. ("Cand o clauza este primitoare de doua intelesuri, ea se interpreteaza in sensul ce poate avea un efect, ci nu in acela ce n-ar putea produce nici unul").

Pe de alta parte trebuie sa avem in vedere ca :

a) este de presupus ca legea noua reprezinta un progres tehnico-juridic fata de cea veche;

b) legea noua urmareste, de regula, sa infaptuiasca unitatea legislatiei pe intreg teritoriul;

c) neadmiterea acestei reguli practic determina neaplicarea legii noi, ceea ce este inadmisibil.

De la principiul aplicarii imediate a legii civile noi exista exceptia ultraactivitatii (supravietuirii) legii civile vechi, care inseamna aplicarea legii vechi dupa intrarea in vigoare a legii noi. Exceptia este justificata de necesitatea ca anumite situatii sa ramana guvernate de legea sub imperiul careia au inceput sa se constituie, sa se modifice ori sa se stinga, si, de principiu, trebuie consacrata expres de legea noua.

In determinarea practica a legii civile aplicabile unei situatii juridice concrete, avand in vedere cele doua principii mentionate, este importanta observarea regulii urmatoare: o situatie juridica produce acele efecte care sunt prevazute de legea civila in vigoare la data producerii ei, regula cristalizata in adagiul tempus regit actum.

Pentru a delimita domeniul legii civile noi de acela al legii vechi, s-au propus mai multe criterii, distingandu-se intre: drepturi castigate (jura quaesita) si simple expectative; drept si interes; situatii juridice abstracte si situatii juridice concrete; situatii juridice obiective si subiective; fapte trecute (facta praeterita), fapte in curs de a-si produce efectele (facta pendentia) si fapte viitoare (facta futura).

S-a aratat ca trebuie sa delimitam, pe de o parte, diferitele perioade in care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul si viitorul), iar, pe de alta parte, elementele prin care o situatie juridica poate fi legata de una din aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situatiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). O lege este retroactiva daca reglementeaza fie fapte care inainte de intrarea ei in vigoare au dat nastere, au modificat sau au stins o situatie juridica, fie efecte pe care o situatie juridica le-a produs deja.

Aplicarea legii civile in spatiu

Problema aplicarii legii civile in spatiu priveste, in general, 'localizarea' unui raport juridic in spatiul juridic de actiune al unei legi civile. In acest cadru, aplicarea legii civile in spatiu se analizeaza sub doua aspecte: aspectul intern si aspectul international.   

1. Aspectul intern priveste situatia raporturilor juridice civile stabilite, pe teritoriul Romaniei, intre subiecte de drept civil de cetatenie (pentru persoanele fizice) ori nationalitate (pentru persoanele juridice) romana si se rezolva simplu, tinand seama de urmatoarea regula: actele normative care emana de la organele centrale de stat se aplica pe intreg teritoriul tarii, iar reglementarile care provin de la un organ de stat local se aplica pe teritoriul respectivei unitati administrativ-teritoriale.

Este posibil ca o lege care emana de la o autoritate centrala sa se aplice numai in anumite regiuni ale tarii (cum a fost cazul reglementarilor din materia publicitatii imobiliare), ori o reglementare a unei autoritatii locale sa se aplice doar pe o parte a unitatii administrativ-teritoriale respective. Este exclus ca, la nivel local, o reglementare a unui organ de stat local sa se aplice pe teritoriul altei unitati administrativ-teritoriale. Curtea Constitutionala a aratat ca in aceasta materie esential este faptul ca, in ceea ce priveste coexistenta in spatiu a doua sau a mai multor reglementari legale, exista o singura autoritatea legiuitoare de la care emana aceste reglementari, nefiind vorba despre un conflict de suveranitate, care priveste dreptul international public, si nici despre existenta unor reglementari multiple intr-un stat federal, care ar conduce la domeniul dreptului interprovincial.

2. Aspectul international al aplicarii legii civile in spatiu raspunde la intrebarea daca legea civila nationala se aplica pe teritoriul altor state si daca o lege straina poate fi aplicata in limitele propriului teritoriu. Este vorba de raporturile juridice civile cu element de extraneitate, asa incat acest aspect se rezolva de catre normelor conflictuale ale dreptului international privat care presupun "conflictul de legii" in spatiu. Elementul de extraneitate sau elementul strain consta in imprejurarea de fapt in legatura cu un raport juridic datorita careia acest raport are legaturi cu mai multe sisteme de drept; acea parte componenta a raportului juridic care se afla in strainatate sau sub incidenta unei legi straine. Suntem in prezenta raporturilor juridice cu element de extraneitate in situatii precum: o parte a unui contract este un cetatean strain ori bunul cu privire la care se contracteaza se afla in strainatate; bunurile lasate mostenire se afla in strainatate; un contract intre cetateni romani se incheie in strainatate; delictul civil se savarseste in strainatate; se solicita executarea unei hotarari judecatoresti pronuntata de o instanta straina etc. Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international contine principalele norme conflictuale prin care sunt solutionate conflictele de legi in diferite materii.

Norma conflictuala are un caracter indirect, prejudicial, intrucat solutioneaza o problema cu caracter prealabil fondului litigiului: determinarea dreptului intern aplicabil raportului juridic. Norma conflictuala se particularizeaza prin aceea ca nu carmuieste propriu-zis un raport juridic, in sensul de a arata drepturile si obligatiile partilor, ci numai stabileste legea competenta sa solutioneze raportul juridic cu element de extraneitate. Elementul prin care se stabileste legatura dintre raportul juridic si o lege se numeste punct (element) de legatura. Cele mai importante puncte de legatura retinute de diferitele sisteme de drept sunt: cetatenia, domiciliul, locul incheierii actului juridic, locul producerii delictului civil, locul situarii bunului, locul executarii contractului, pavilionul navei sau aeronavei, locul judecarii litigiului, sediul persoanei juridice. Codul civil contine trei reguli de drept international privat cunoscute in doctrina sub urmatoarele formulari: a) lex rei sitae - imobilele sunt supuse legilor tarii pe teritoriul careia se afla; b) lex personalis (lex patriae) - starea civila si capacitatea civila ale persoanei fizice sunt supuse legii cetateniei; capacitatea persoanei juridice este supusa, de regula, legii nationalitatii, determinata de sediul sau; c) locus regit actum - forma actului juridic este carmuita de legea locului unde se incheie.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt omenii, fie priviti individual - ca persoane fizice, fie organizati ca persoane juridice. Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplica, normele civile pot fi impartite in trei catgorii: a) norme cu vocatie generala de aplicare, adica cele ce se aplica atat persoanelor fizice, cat si persoanelor juridice (Codul civil, Decretul 167/1958, Decretul nr. 31/1954 etc.); b) norme cu vocatia aplicarii numai la persoanele fizice (Codul familiei, Ordonanta 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativa a numelor persoanelor fizice); c) legile civile cu vocatia aplicarii numai la persoanele juridice (Ordonanta 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii).