PROBATIUNEA- OBIECT SI SEMNIFICATIE

PROBATIUNEA- OBIECT SI SEMNIFICATIE

1.ACTIVITATEA DE PROBATIUNE

Activitatea prin care autoritatile judiciare penale ,in limitele competentelor lor,stabilesc realitatile de fapt,stari,situatii,circumstante,care deriva prin firea lucrurilor din infractiune ,urme, destainuiri marturisiri,necesare pentru constatarea unui fapt care formeaza obiectul cauzei penale se numeste probatiune.

In obiectul probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de fapt .Existenta normelor juridice nu trebuie dovedita prezumandu-se ca ele sunt cunoscute.Faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in procesul penal variaza de la o cauza la alta in functie de particularitatile infractiunii.De exemplu,in cazul unei infractiuni de omor se urmareste stabilirea cauzei si a naturii mortii,a circumstantelor de timp si de mod in care a fost savarsita fapta,descoperirea mijloacelor sau a instrumentelor folosite la suprimarea vietii victimei,in timp ce,in cazul unei infractiuni de furt se urmareste determinarea concreta a bunurilor mobile sustrase,stabilirea mijloacelor folosite,a conditiilor care au favorizat savarsirea infactiunii. Referitor la obiectul probatiunii ,in doctrina s-a aratat ca exista un obiect generic(abstract) si unul specific(concret).

Din obiectul generic al probatiunii,de regula,fac parte urmatoarele imprejurari:

a)      dovedirea faptelor care confirma sau infirma invinuirea(in primul rand faptele care se refera la existenta elementelor infractiunii )

b)      circumstantele agravante si atenuante legale si judiciare de natura a influenta gradul de responsabilitate al faptuitorului

c)      mobilul infractiunii(uneori poate constitui un element de apreciere a periculozitatii sociale a faptuitorului )

d)     datele personale privind inculpatul si celelalte parti (profilul moral si atitudinea generala in societate )

e)      urmarile infractiunii atat sub aspectul consecintelor civile ale daunelor produse cat si referitor la rezolvarea concreta a laturii penale

f)       faptele sau imprejurarile care au favorizat sau determinat comiterea infractiunii.

Obiectul concret al probatiunii nu se poate determina decat cu cazul particular dat,urmand a se analiza alte aspecte cum ar fi:

a)      modul in care intr-un caz concret,o fapta ajuta in activitatea de dovedire

b)      masura in care o proba este admisibila,concludenta sau utila

c)      ce fapte sau imprejurari nu mai trebuie dovedite ori exista piedici in probarea acestora.

2.FAPTELE CE FORMEAZA OBIECTUL PROBATIUNII

In ansambul de fapte si imprejurari care formeaza obiect al probatiunii,literatura juridica a facut deosebire intre fapte si imprejurari care se refera la fondul cauzei(la existenta infractiunii,vinovatia faptuitorului si raspunderea acestuia) si fapte si imprejurari care se refera la normala desfasurare a procesului penal(imprejurari care atrag suspendarea procesului-starea sanatatii invinuitului sau inculpatului,imprejurari privind necesitatea luarii masurilor asiguratorii sau de siguranta).

Referitor la faptele si imprejurarile cu ajutorul carora se rezolva fondul cauzei acestea sunt faptele principale(res probandae)si faptele probatorii(res probantes).

a)Faptele principale sunt acele fapte prin intermediul carora se poate face dovada existentei sau inexistentei faptei,a urmarilor ei socialmente periculoase,precum si a vinovatiei sau nevinovatiei faptuitorului.Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale(de exemplu,in cazul unei infractiuni de omor,faptul principal il constituie actiunea prin care a fost suprimata viata victimei).

b)Faptele probatorii(indiciile)sunt acele fapte care,prin informatiile pe care le furnizeaza,conduc la stabilirea,pe cale indirecta,a faptelor principale(de exemplu,in cazul unui omor,pot fi considerate fapte probatorii relatiile de dusmanie dintre autor si victima)

3.FAPTE SIMILARE,AUXILIARE SI NEGATIVE

Anumite categorii de fapte,desi nu au o legatura directa cu faptele principale pot totusi,sa ajute la solutionarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva.Este vorba de faptele auxiliare,faptele similare si faptele negative.

a)    Faptele auxiliare sunt acelea care,desi nu se refera la dovedirea imprejurarilor care privesc cauza prezinta importanta,ajutand la aprecierea unor probe administrate(de exemplu,afirmatia unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat in cauza sau faptele care dovedesc falsitatea unui inscris folosit ca mijloc de proba).

b)    Faptele similare sunt acele fapte care se aseamana cu faptele ce formeaza obiectul probatiunii,fara a se afla insa in raport de cauzalitate cu acesta.Sunt similare faptele de aceeasi natura savarsite anterior de catre aceeasi persoana,situatie in care modul de operare(modus operandi) poate conduce la identificarea faptuitorului .

c)    Faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut .Se face deosebire intre faptele determinate si cele nedeterminate .Faptele negative determinate,daca sunt limitate,pot forma obiect al probatiunii,fiind dovedite prin fapte pozitive (de exemplu,se poate proba ca o anumita persoana,intr-o anumita zi si la o anumita ora nu s-a aflat intr-o anumita localitate,intrucat in ziua respectiva si la aceeasi ora se afla intr-o alta localitate-alibiul).Faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse in obiectul probatiunii,deoarece nu pot fi dovedite (de exemplu,nu se poate dovedi ca o persoana nu a fost niciodata intr-o anumita localitate).

4.FAPTE SI IMPREJURARI CE NU POT FORMA OBIECTUL PROBATIUNII

In materie penala,in principiu,este admisibila orice proba.Din cuprinsul art.67 C.pr.pen reiese ca cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta si utila.La aceasta regula exista si limitari impuse de pricipiile generale ce privesc conceptia generala despre lume si societate.

Astfel,nu pot fi incluse in obiectul probatiunii faptele si imprejurarile care vin in contradictie cu cunostintele stiintifice sau cu normele morale.Nu se admite dovedirea unor fapte sau imprejurari care nu sunt posibile(de exemplu,moartea unei persoane a fost provocata de stafii sau fantome );totodata,nu poate fi admisa proba ca o anumita persoana a savarsit infractiunea de prostitutie deoarece nu are suficiente mijloace de a trai.

5.FAPTE SI IMPREJURARI CE NU TREBUIE DOVEDITE

Sunt cazuri cand legea sau cunostintele noastre despre lume si societate considera existente sau inexistente anumite fapte sau imprejurari,nemaifiind necesara administrarea de probe pentru dovedirea lor.Exista dispensa de proba in urmatoarele situatii:

a)    Prezumtiile legale -in aceasta acceptiune nu trebuie dovedite faptele si imprejurarile prezumate de lege ca existente sau inexistente.De exemplu,potrivit art.99alin 1 C.pen ,minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal,fiind inutila efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice prin care sa se dovedeasca lipsa discernamantului.

Prezumtiile legale pot fi absolute sau relative.Prezumtiile legale absolute nu admit probe contrarii.Prezumtiile legale relative pot fi inlaturate cu probe contrarii.Astfel,minorul care are varsta intre 14-16 ani raspunde penal daca a savarsit fapta cu discernamant dovedit pe baza unor expertize medico-legale psihiatrice.

b)    Faptele evidente si faptele notorii-nu trebuie dovedite intrucat sunt cunoscute.Faptele evidente sunt cunostintele despre lume dobandite din experienta vietii(de exemplu,ca apa ingheata la zero grade Celsius sau ca obiectele cad de sus in jos).

Faptele notorii sunt cele cunoscute de toata lumea sau de un cerc larg de presoane.Notorietatea poate fi generala sau locala;caracterul notoriu precum si gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare in functie de imprejurarile respective si de nivelul de instructie al persoanei in cauza.

d)     Faptele necontestate sunt imprejurarile cu privire la care partile,de comun acord,nu ridica probleme acceptandu-le existenta sau inexistenta.Totusi,in masura in care aceste fapte sunt esentiale in rezolvarea cauzei,ele trebuie dovedite;daca sunt neesentiale,nu se impune dovedirea lor.

6.SARCINA PROBATIUNII SI APRECIEREA PROBELOR

Prin sarcina a probatiunii(onus probandi)se intelege obligatia procesuala ce revine unui participant in procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii.Cu alte cuvinte,sarcina probatiunii inseamna obligatia administrarii probelor in cadrul procesului penal.

Pornind de la principiile rolului activ al organelor judiciare si al aflarii adevarului in procesul penal,sarcina probatiunii revine organelor de urmarire penala si instantei de judecata (art65 alin1C.pr.pen.).

Regula actori incumbit probatio (sarcina probatiunii revine celui care afirma) trebuie inteleasa in procesul penal ,in sensul ca obligatia de a dovedi existenta faptei si a vinovatiei cade in sarcina subiectilor procesuali care exercita actiunea penala.

Acesta,nu exclude,insa,posibilitatea pentru parti de a propune sau solicita administrarea de probe(art 67.alin1 C.pr.pen[2] ).

In realizarea sarcinii lor de a administra probe,organele judiciare trebuie sprijinite de cei care cunosc acele probe sau detin mijloace de proba .In art.65.alin2 C.proc.pen.,se prevede ca la cererea organelor de cercetare penala ori a instantei de judecata,orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze.

Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiectilor cu functii procesuale distincte(invinuitul,respectiv inculpatul si partea responsabila civilmente,pe de o parte si partea vatamata si partea civila pe de alta parte) de a combate probele.Aceasta atitudine prin care se exprima dezacordul fata de continutul unei probe nu se limiteaza la simpla negare a faptelor sau imprejurarilor respective,ci presupune administrarea de probe contrare.Deci,cel ce afirma este obligat sa dovedeasca afirmatia facuta(eius incumbit probation,qui dicit,non qui negat).

Daca inculpatul nu doreste sau nu stie sa ceara ori sa propuna administrarea probelor in apararea sa si asemenea probe exista,sarcina probatiunii revine organului judiciar .

In cursul urmaririi penale ,sarcina descoperirii si administrarii probelor revine asadar organului de urmarire penala.Partile pot propune probe ,iar organul de urmarire penAla,in cazul in care considera ca sunt concludente si utile,le poate admite.Administrarea probelor in cursul urmaririi penale nu presupune intotdeauna prezenta inculpatului si a aparatorului sau,dar daca acestia solicita,trebuie sa li se asigure participarea la procedeele probatorii efectuate.

Asa cum a subliniat Curtea Constitutionala intr-o decizie a sa ,strangerea probelor nu se rezuma la simpla inventariere a acestora,ci ele trebuie administrate prin mijloacele de proba prevazute de lege .Astfel,potrivit instantei de contencios constitutional ,procurorul intocmeste actul de finalizare a urmaririi penale,fie prin rechizitoriu ,daca dispune trimiterea in judecata,fie prin scoaterea de sub urmarire penala ori de incetare a urmaririi penale -numai dupa o atenta si completa analiza si apreciere a tuturor probelor administrate in cursul urmaririi penale,aceasta apreciere nefiind de natura a prejudeca proenal,ci determinand modul de finalizare a urmaririi penale.Instanta de judecata este aceea care face analiza si aprecierea finala a probelor administrate in ambele faze ale procesului penal-solutiile de netrimitere in judecata putand fi atacate la instantele judecatoresti competente -tot ea putand dispune readministrara celor efectuate in cursul urmaririi penale ori completarea lor pe parcursul cercetarii judecatoresti.

In cursul judecatii,instanta administreaza probe in conditii de contradictorialitate ,publicitate,oralitate si nemijlocire.Cu unele exceptii,probele stranse in cursul urmaririi penale,trebuie readministrate de instanta de judecata.In plus,partile si procurorul pot propune probe noi,iar instanta poate dispune din oficiu administrarea probelor pe care le considera necesare .Probele noi propuse se pun in discutia partilor, iar cele lipsite de utilitate sau concludenta se resping motivate.

Practica a confirmat ca probele stranse in cursul urmaririi penale trebuie verificate de catre instanta,in cursul judecatii,care se desfasoara in conditiile art 289-290C.pr.pen adica prin administrarea lor in sedinta publica,instanta trebuind sa ajunga la o solutie temeinica si legala numai in urma acestor verificari si administrand si orice alte probe necesare.

Respingerea unei cereri de probatiune formulate de inculpat in cursul urmaririi penale nu determina afectarea dreptului la aparare al inculpatului,fiind de competenta organului judiciar sa aprecieze daca se impune sau nu administrarea de noi probe existand in acelasi timp si posibilitatea reiterarii cererilor de probe facute in cursul urmaririi penale si cu ocazia cercetarii judecatoresti,alaturi de posibilitatea solicitarii oricarei alte probe pe care acesta o considera in favoarea sa,pentru dovedirea nevinovatiei.

Practica a confirmat necesitatea administrarii probelor atat in faza de urmarire penala cat si dupa ce inculpatul a fos trimis in judecata.Chiar daca probele din cursul urmariri penale contureaza vinovatia inculpatului,instanta,in baza rolului activ,este obligata sa efectueze cercetarea judecatoreasca,administrand nemijlocit probele care s-au strans in faza de urmarire penala,precum si orice alte probe pe care le considera utile,pertinente si concludente pentru aflarea adevarului .Instanta nu-si poate intemeia hotararea de condamnare exclusiv pe probele administrate in faza de urmarire penala,avand obligatia de a le readministra nemijlocit in faza cercetarii judecatoresti .

In realizarea sarcinii lor de administra probele in procesul penal,organele judiciare trebuie sa fie ajutate de catre cei care cunosc probe sau detin mijloace de proba-art.65.alin(2)C.proc.pen.Se sustine uneori ca aceasta obligatie exista nu doar pentru parti,ci si pentru orice alta persoana -chiar si in cazurile in care organul judiciar nu a cerut sa fie informat sau sa i se infatiseze probele.

Cat priveste ultima parte afirmatiei anterioare,manifestam rezerve,intrucat,oricat de inutila ar fi teza in combaterea fenomenului infractional,ea depaseste atat limitele textului,cat si conceptia generala referitoare la obligatiile juridice in materie.Legea nu obliga,sub sanctiune juridica(si nu morala,cetateneasca),o persoana ca,in toate cazurile in care are cunostinta despre savarsirea unei fapte penale,sa informeze organul competent .Nedenuntarea devine sanctionabila penal numai in cazurile prevazute de lege,prin incriminarea lipsei de initiativa a persoanei sau in cazul cand,la cererea organului judiciar,aceasta obligatie nu se realizeaza (de exemplu,in cazul martorului mincinos care neaga sau refuza sa spuna ceea ce stie ).

7.PREZUMTIA DE NEVINOVATIE

Conform art.66 C.pr.pen "invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si dovedeasca nevinovatia .In cazul cand exista probe de nevinovatie,invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie" .

Principiul prezumtiei de nevinovatie,inscris in principalele instrumente internationale si europene privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului si in Constitutie este un principiu procesual fundamental,reflectat ca atare in art 5 C.pr .pen[7] ,art 66 C.pr.pen. reglementandu-l insa din perspectiva regimului sarcinii probei.Astfel,aceasta prezumtie de nevinovatie este strans legata de aflarea adevarului si de dovedirea corecta a imprejurarilor de fapt ale cauzei,astfel incat vinovatia sa fie stabilita cu certitudine,deoarece angajarea raspunderii penale nu poate avea loc cata vreme nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile acestei raspunderi .In caz de indoiala asupra vinovatiei,daca aceasta indoiala nu este inlaturata dupa administrarea de noi probe,prezumtia de nevinovatie subzista intrucat orice indoiala profita invinuitului sau inculpatului.

Prezumtia de nevinovatie este completata de principiul in dubio pro reo (indoiala profita inculpatului ),care se refera,insa numai la stabilirea situatiilor de fapt,nu si la interpetarea normelor juridice sau punerea in executare a hotararilor judecatoresti.Se refera la existenta unor asemenea dubii,incat idea de certitudine care trebuie sa fundamenteze condamnarea nu se poate contura.

In practica s-a stabilit ca daca din ansamblul materialului probator nu se poate retine vinovatia inculpatului pentru savarsirea faptei ce a facut obiectul trimiterii in judecata si,in ciuda eforturilor din faza de cercetare judecatoreasca ,dubiile n-au putut fi inlaturate,persistand o stare de incertitudine carec exclude posibilitatea unei hotarari de condamnare,in cauza opereaza principiul in dubio pro reo,in baza caruia instanta va pronunta o solutie de achitare. Chiar daca inculpatul se autodenunta,instanta nu poate dispune condamnarea sa daca pe parcursul procesului penal prezumtia de nevinovatie nu a fost rasturnata ,intrucat orice indoiala profita inculpatului,iar recunoasterea lui nu are valoare probatorie absoluta .