PROBLEME PRIVIND POPULATIA IN DREPTUL INTERNATIONAL

PROBLEME PRIVIND POPULATIA IN DREPTUL INTERNATIONAL

OBIECTIVELE CURSULUI:

Familiarizarea si cunoasterea problemelor privind populatia ce constituie

subiect al cooperarii internationale;

Cunoasterea drepturilor si obligatiilor reciproce din cadrul legaturii politicojuridice

stat-persoanaa fizica;

Modul de dobandire si de pierdere a cetateniei;

Prezentarea reglementarilor privind expulzarea si extradarea.

CUVINTE SI TERMENI CHEIE:

Cetatenie, conflicte de cetatenie;

Apatridie, bipatridie;

Extradare, expulzare;

Refugiat.

Sectiunea 1. POPULATIA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI

Alaturi de teritoriu si autoritatea guvernamentala, populatia reprezinta

alt element constitutiv necesar existentei insasi a statului.

Populatia este in general definita ca totalitatea persoanelor fizice care

locuiesc pe teritoriul unui stat si sunt supuse jurisdictiei acestuia.

Aceasta definitie reprezinta un dublu inconvenient: este de prea mare

generaliate pentu ca include si persoane care, nefiind legate de stat prin

cetatenie, nu pot fi considerate ca element constitutiv al statului si in acelasi

timp, prea restrictiva, necuprinzand si pe cetatenii proprii care temporar sau

definitiv, locuiesc pe teritoriul altui stat.

Statutul persoanelor ce se afla la un moment dat pe teritoriul unui stat

poate fi definit in functie de natura raporturilor existente intre acestea si statul in

cauza. Astfel, cea mai mare parte dintre aceste persoane sunt cetateni ai statului

respectiv avand un statut deplin in conformitate cu drepturile si obligatiile ce

decurg din raporturile de cetatenie. O alta categorie, respectiv cetatenii altor

state, straini, care beneficiaza de un statut juridic stabilit prin legislatia interna si

prin conventii internationale, incheiate pe baza de reciprocitate, statut inferior

nationalilor.

O alta categorii de straini o constituie si personalul misiunilor

diplomatice, functionarii organizatiilor internationale etc. care au un statut

special stabilit prin conventii internationale (Viena 1963, 1965), statut care

limiteaza jurisdictia statului respectiv asupra acestor straini.

In fine, pe teritoriul unui stat se mai pot afla persoane fara nici o

cetatenie (apatrizii), persoane refugiate si persoane stramutate.

Deci, avand in vedere diversele categorii de persoane aflate la un

moment dat pe teritoriul unui stat, o definitie mai corecta din punct de vedere

juridic va considera populatia, ca fiind totalitatea persoanelor fizice legate de

stat prin cetatenie.

Pentru toate persoanele care se afla in limitele teritoriului unui stat

indiferent daca sunt sau nu cetatenii statului respectiv, statutul lor juridic se

stabileste potrivit dreptului intern, in baza suveranitatii fiecarui stat.

In acelasi timp fiecare stat are dreptul de a-si proteja cetatenii proprii

care locuiesc sau se afla temporar pe teritoriul altui stat, in baza dreptului de

protectie diplomatica.

Faptul ca reglementarea statutului juridic al populatiei este de

competenta interna a fiecarui stat nu exclude insa colaborarea internationala

intre state, in anumite probleme legate de acest statut. Aceasta se refera la

drepturile omului, regimul juridic al strainilor, combaterea pe plan international

a criminalitatii.

Legata de problema drepturilor omului, exista in doctrina o polemica,

sau o problema (falsa) in abordarea binomului suveranitate-cooperare.

In ultimul timp se remarca o inclinatie crescanda spre echivalarea

suveranitatii ca un factor negativ sau chiar nociv in materie de protectia

drepturilor omului.

Pentru adeptii tezei potrivit careia protectia drepturilor omului a incetat

sa mai fie competenta interna, exclusiva a statelor, suveranitatea este un

obstacol in calea internationalizarii acestor drepturi.

Analiza opiniilor acestor specialisti evidentiaza doua tendinte pricipale:

cea de diminuare a semnificatiei si importantei suveranitatii in relatiile

internationale contemporane; cealalta, de cautare a unor solutii juridice de

ocolire a efectelor suveranitatii in planul drepturilor omului.

Realitatea a dovedit ca interdependenta statelor nu poate fi contrapusa

suveranitatii, care nu constituie un obstacol in calea cooperarii in rezolvarea

problemelor privind populatia si drepturile omului.

Intrucat problematica acestuia este deosebit de complexa si face

obiectul altei ramuri de drept, din punct de vedere al dreptului international

problema populatieiva fi abordata doar prin prisma conditiilor in care statutul

juridic al cetatenilor sau strainilor unui stat este recunoscut si poate fi opozabil

altor state, si a compatibilitatii sale cu normele dreptului international.

Sectiunea . 2. ASPECTE DE DREPT INTERNATIONAL ALE

CETATENIEI

Cetatenia este definita ca legatura politica si juridica permanenta si

efectiva dintre o persoana fizica si un anumit stat care genereaza drepturi si

obligatii pentru cetatean si statul respectiv.

O hotarare a C.I.J. preciza "ca cetatenia este o legatura juridica care se

intemeiaza pe un fapt social, pe o legatura, o solidaritate efectiva de existenta,

interese, sentimente, alaturi de o reciprocitate de drepturi si obligatii."

Cetatenia este deci o legatura juridica speciala pastrata si prelungita oriunde s-ar

gasi persoana respectiva: in statul de origine, in alt stat, pe mare, in aer sau in

cosmos.

Din definitiile date cetateniei, rezulta ca ea are un caracter de

permanenta si ca genereaza drepturi si obligatii garantate sau impuse de

constitutia si legile statului care o acorda, persoanelor care isi exprima

apartenenta la un stat.

In principiu, statul are competenta exclusiva in edictarea legilor si

reglementarilor privind cetatenia. In ordinea internationala numai statului, ca

subiect principal de drept international i se recunoaste o asemenea competenta.

Cetatenia este deci, in exclusivitate, o chestiune de drept intern, statul

fiind cel care determina, de sine statator, criteriile si modalitatile de obtinere sau

pierdere a cetateniei sale si implicit, drepturile si obligatiile ce revin cetatenilor

sai in baza acestei calitati.

Principial, dreptul international nu limiteaza libertatea statului in a

acorda sau refuza cetatenia sa, dar poate determina conditiile opozabilitatii

cetateniei sale altor state.

Daca statele si subiectele de drept international nu-si pot contesta unul

altuia dreptul de a stabili legi si reguli proprii privind cetatenia, ele nu sunt

obligate a accepta si recunoaste consecintele unor asemenea reguli, in cazul in

care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept international.

2. 1. DOBANDIREA SI PIERDEREA CETATENIEI

Cetatenia se poate dobandi, in principal, prin doua modalitati:

a) Prin nastere - cetatenia se dobandeste ca efect al acestei cauze naturale

indiferent de vointa persoanei respective.

Dobandirea cetateniei prin nastere urmeaza, in principal, unul din cele

doua sisteme juridice: jus sanguinis (dreptul sangelui), potrivit caruia copilul

dobandeste cetatenia parintelui indiferent de locul nasterii si jus soli (dreptul

pamantului) conform caruia copilul va primi cetatenia statului pe teritoriul

caruia s-a nascut, indiferent de cetatenia parintilor.

In general se aplica combinarea celor doua criterii, unele state punand

accent pe "dreptul solului " (S.U.A., Marea Britanie, unele state din America

Latina)" iar altele pe "dreptul sangelui" (tarile latine din Europa, tarile

scandinave).

b) Prin naturalizare - dobandirea cetateniei este conditionata de vointa expresa

a persoanei in cauza si in indeplinirea conditiilor prevazute de legea statului in

care se dobandeste.

Naturalizarea este cel mai adesea urmarea:

1. Casatoriei unei persoane cu un cetatean de alta nationalitate.

Datorita inegalitatii in drepturi, in unele tari se prevedea ca femeia, prin

casatorie, dobandeste din oficiu cetatenia sotului. Conventia din 1957 a,

modificat acest principiu, prevazand ca incheierea sau desfacerea casatoriei nu

produce efecte asupra cetateniei femeii.

2.}ederii prelungite (rezidentei) pe teritoriul unui alt stat decat statul de

origine

3.Prin adoptie, copilul infiat capata cetatenia adoptatorului, in anumite conditii

de varsta si cu exprimare dorintei libere, potrivit legislatiei interne (ex. Legea

romana nr. 21/1991). In cazul unui conflict intre legea statului celui adoptat si

legea statului adoptatorului, copilul dobandeste, de regula, cetatenia statului pe

teritoriul caruia se afla.

Prin redobandire sau reintegrare; se refera la revenirea la cetatenia avuta

anterior (ex. persoane revenite din emigratie sau care si-au pierdut cetatenia,

prin casatorie cu un strain, de care a divortat).

5. Prin optiune, in caz de transfer de teritoriu de la un stat la altul, pentru

persoanele locuind pe teritoriul transferat

6.Prin acordare la cererea persoanei interesate;(naturalizare in sens

restrans)- cetatenia este acordata de catre organul competent al statului

respectiv.

Legile diferitelor state stipuleaza conditiile ce trebuiesc intrunite pentru

acest ultim mod de dobandire a cetateniei; o perioada de sedere pe teritoriul

respectiv; o buna modalitate mijloace de existenta; o cunoastere relativa a

limbii oficiale; respect pentru valorile nationale s.a. Uneori sunt conditii

discriminatorii pe motive religioase, politice sau rasiale.

Doctrina mai consemneaza si o modalitate perimata, care intervenea,

de obicei, in urma razboaielor si era facuta fara consimtamantul popoarelor:

prin transfer sau stramutare de populatie, pe baza conventiilor intre state (ex.

transferurile dintre Grecia si Turcia, in urma Tratatului de la Lausane din 1923

sau cel dintre Germania si Polonia si Germania si Cehoslovacia din 1938,

Potrivit legilor diferitelor state pierderea cetateniei are loc in urmatoarele

cazuri:

< renuntare, se face la cererea expresa in forma autentica a persoanei interesate

in dobandirea altei cetatenii. Fiind un act individual de renuntare la cetatenie, a

unei persoanei, acesta nu atrage dupa sine in mod automat pierderea cetateniei

de catre ceilalti membri ai familiei sale.

< retragerea cetateniei are loc pe baza aplicarii legii interne, cel mai adesea

printr-o hotarare judecatoreasca si este adoptata ca sanctiune. De aceea, se

recurge la acesta forma de pierdere a cetateniei in mod exceptional, pentru cel

care a avut o conduita sanctionata cu o astfel de masura.

Conform Declaratiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, nimeni

nu poate fi privat in mod arbitrar de cetatenia sa. Pentru a limita cazurile de

retragere a cetateniei, Convetia privind reducerea cazurilor de apatridie din

1961 prevede drept motive de retragere:

prestarea juramantului de credinta fata de un alt stat;

repudierea sau dovada dorintei de a repudia statul caruia ii apartine;

efectuarea unor servicii pentru alt stat (culegerea si transmiterea de

informatii secrete);

tradarea, dezertarea, capitularea;

o conduita care provoaca prejudicii grave intereselor vitale ale statului

(subminarea economiei nationale; defetismul,propaganda nationalist-sovina,

iredentista etc.).

2. 2 DUBLA CETATENIE (BIPATRIDA)

Este situatia juridica a unei persoane fizice care poseda concomitent

cetatenia a doua sau mai multe state (pluricetatenia).

Acesta situatie se datoreaza lipsei de uniformitate intre legislatiile

diverselor state, in ceea ce priveste criteriile de acordare a cetateniei.

Suntem in fata unui conflict de cetatenie care poate fi pozitiv sau

negativ.

Conflictul pozitiv de cetatenie da nastere pluricetateniei. In general,

bipatridia nu este un handicap, ea rezulta din dobandirea unei noi cetatenii, fara

a o pierde pe cea a statului de origine.

Totusi, bipatridia este de natura sa creeze complicatii pentru persoana in

cauza prin nasterea unor conflicte de interese in planul relatiilor dintre state. De

aceea, s-a incercat reglementarea cazurilor de conflicte asupra cetateniei prin

incheierea unor conventii multilaterale. Acestea au ramas fara rezultat datorita

ciocnirii de interese intre tarile de emigratie si cele de migratie. O modalitate de

a evita aceste conflicte o constituie conventiile bilaterale pentru evitarea dublei

cetatenii.

Conflictul negativ de cetatenie rezulta, de asemenea, din nepotrivirile

legislatiei diverselor state cu privire la dobandirea cetateniei.

2. 3. APATRIDIA

Apatridia este deci situatia inversa bipatridiei. Ea caracterizeaza

persoanele care nu au nici o cetatenie ori pe acelea care isi pierd cetatenia

originara, fara sa dobandeasca cetatenia altui stat.

Apatridul fiind lipsit de legatura juridica personala cu un stat, nu are

obligatii care rezulta dintr-o astfel de legatura. In acelasi timp, el este lipsit de

orice protectie din partea vreunui stat.

Apatrizii au drepturi reduse fata de cetatenii statului pe teritoriul caruia

se afla si chiar fata de straini. Ei au unele drepturi decurgand din raporturile

juridice.

Pentru a reduce sau elimina cazurile de apatridie si a limita

consecintele negative ale acestei situatii, au fost elaborate mai multe conventii,

din care sunt de mentionaat:

Conventia de la Haga din 1930 privind unele masuri de preintampinarea

apatridiei;

Conventia referitoare la statutul apatrizilor incheiata la New York in 1954;

Conventia asupra reducerii cazurilor de apatridie incheiata la New York in

1961, ambele sub auspiciile ONU.

Cele doua conventii de la New York au prevazut crearea unui tribunal

ONU pentru judecarea conflictelor de cetatenie ceea ce nu convine tarilor

puternice, fapt explicat prin numarul mic de tari care au aderat la ele (39 la

prima conventie si 17 la cea de-a doua - 1992).

2. REFUGIATII SI PERSOANELE STRAMUTATE

Prin refugiat se intelege persoana care, din cauza razboiului sau din

alte cauze politice a fost obligata sa-si paraseasca tara si sa ramana pe teritoriul

altui stat, fara sa-si fi pierdut cetatenia sau sa fi renuntat la ea.

Aceasta situatie a aparut dupa primul razboi mondial. Liga Natiunilor a

incercat sa dea un statut anumitor refugiati si sa le faciliteze satabilirea

provizorie sau definitiva in tarile primitoare.

Situatia a fost si mai grava in perioada celui de-al doilea razboi

mondial, cand milioane de oameni au fost deportati si dusi la munca fortata,

atat de Germania cat si de Uniunea Sovietica, din teritoriile ocupate temporar.

Persoanele astfel deportate au capatat denumirea de persoane

stramutate. O serie de conventii bilaterale sau multilaterale obligau statele sa

procedeze la repatrierea tuturor persoanelor stramutate.

In 1947 s-a creat Organizatia internationala pentru problemele

refugiatilor, pe langa ONU, care nu s-a bucurat de prea mult succes. De aceia,

in 1951 a luat fiinta Inaltul Comisariat al ONU pentru refugiati, concomitent cu

adoptarea Conventiei privind statutul juridic al refugiatilor, prin care statele

parti s-au angajat sa acorde acestora drepturi elementare.

In 1978 s-a adoptat un Protocol la aceasta Conventie, Romania

devenind semnatara acestora in 1991.

Inaltul Comisariat are misiunea de a actiona pentru respectarea

prevederilor acestor documente si pentru imbunatatirea situatiei refugiatilor.

Sectiunea 5. 1. REGIMUL JURIDIC AL STRAINILOR

Prin strain se intelege o persoana care se afla permanent sau temporar

pe teritoriul unui stat fara a avea cetatenia acestuia, ci a unui alt stat. Sunt

asimilati strainilor si persoanele fara cetatenie (apatrizii) ca si cei refugiati.

Regimul strainilor este, in principiu, stabilit de fiecare stat, care determina prin

legislatia sa si prin acte de administratie si justitie, drepturile si obligatiile

strainilor, conditiile de intrare si iesire din tara etc.

In conformitate cu dreptul international, in afara cazurilor cand este

obligat printr-un tratat international, statul nu este dator sa admita orice strain

pe teritoriul sau ori sa nu-l extradeze.

Conform acelorasi reguli, nu poate fi impusa o perioada determinata de

sedere a strainilor, odata admisi pe teritoriul unui stat.

Totusi, in virtutea drepturilor sale suverane, statul are dreptul sa

stabileasca conditiile sederii strainilor, timpul si momentul cand acestia sunt

obligati sa paraseasca teritoriul, sa refuze intrarea in teritoriu a unor cetateni

declarati indezirabili ori care nu indeplinesc conditiile prevazute de legea

interna.

In ce priveste tratamentul aplicabil strainilor, adica drepturile si

obligatiile pe care acestia le au, nu exista pe plan international norme unitare,

cu aplicabilitate generala.

Practica internationala este unitara in sensul ca strainii nu se pot bucura

de drepturi politice. Totodata, statele pot restrange si aplicarea fata de straini a

unor drepturi civile (pentru a-si proteja proprii cetateni) si din motive de

securitate, pot institui unele masuri restrictive, cum sunt: obligativitatea

inregistrarii la politie, prezentarea periodica la control, obligatia obtinerii unei

aprobari pentru deplasarea in teritoriu s.a.

Practica internationala cunoaste urmatoarele regimuri juridice aplicabile

strainilor:

Regimul national , potrivit caruia strainilor le sunt recunoscute pe teritoriul

statului care aplica acest tratament, aceleasi drepturi pe care le acorda

cetatenilor proprii, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa

functii publice;

Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, in virtutea caruia strainilor li

se acorda, in baza unor tratate internationale, un tratament la fel de

avantajos ca cel oferit cetatenilor unui stat tert pe teritoriul statului

respectiv;

Regimul mixt, care consta in combinarea regimului national cu cel al

clauzei natiunii celei mai favorizate.

Regimul standardelor internationale, care presupune ca strainii sa se

bucure cel putin de tratamentul minim ce se acorda pe plan international

unor asemenea persoane.

Indiferent de regimul de care se bucura strainii pe teritoriul unui stat, ei

au obligatia sa respecte legile si reglementarile statului respectiv, sa nu

intreprinda nici o activitate ostila statului si sa dea dovada de loialitate fata de

statul care i-a primit.

In Romania regimul strainilor este reglementat prin Legea nr. 123 /

5. 1.1 DREPTUL DE AZIL

Dreptul de azil este o institutie a dreptului international care consacra

dreptul unui stat suveran de a permite intrarea si stabilirea pe teritoriul sau a

unor straini supusi persecutiei in tara lor pentru activitatea politica, stiintifica si

culturala desfasurata in scop progresist, lupta pentru libertatea de opinie si

credinta, activitatea desfasurata in slujba progresului, pacii si colaborarii

internationale etc.

Sunt exceptati de la acest drept strainii care sunt urmariti pentru

infractiuni de drept comun sau pentru actiuni contrare scopurilor si principiilor

O.N.U.

Acordarea azilului implica si dreptul statului primitor de a refuza

extradarea persoanei in cauza.

In afara dreptului de azil pentru ratiunile mentionte, cunoscut si ca azil

politic sau azil teritorial, in practica statelor latino-americane este cunoscut si

asa numitul azil diplomatic care consta in faptul ca misiunile diplomatice

acorda refugiu in localul lor persoanelor urmarite pentru activitati politice,

cetateni ai statului acreditar.

Acest tip de azil are aplicare restransa in baza a doua conventii

internationale zonale (Havana - 1928 si Caracas - 1954), dar in dreptul

international nu este recunoscut, fiind in afara oricarei reglementari juridice

bine precizate.

Majoritatea statelor nu recunosc dreptul de azil diplomatic,

considerandu-l un amestec in treburile lor interne si o atingere adusa

suveranitatii lor.

In practica, mai ales in deceniul noua al secolului trecut, datorita

tulburarilor interne din unele state, s-a acordat adapost temporar in localurile

ambasadelor unor persoane urmarite pentru scopuri politice si care se aflau in

pericol (1989 in Cehoslovacia, RDG, Austria, ulterior Albania).

5. 1. 2. EXPULZAREA

Una din modalitatile de incetare a prezentei unor straini pe teritoriul unui

stat este expulzarea, masura prin care statul respectiv constrange pe unul sau

mai multi straini sa-i paraseasca teritoriul in cel mai scurt timp.

Masura se ia in scopul ocrotirii ordinii juridice a statului, pentru ratiuni

de securitate sau ordine publica, ori pentru ratiuni economice, politice sau de

alta natura. Statul care adopta masura expulzarii unor straini, nu este abligat sa

dea statului statului caruia ii apartin cei expulzati explicatii asupra motivelor

pentru care a luat acesta masura.

Expulzarea nu este o sanctiune penala ci o masura de siguranta cu

caracter administrativ, impotriva unor persoane care au devenit nedorite in

statul respectiv.

Cetatenii proprii nu pot fi in principiu expulzati, dar o serie de state au

luat si asemenea masuri, in special fata de membrii familiilor regale (Spania,

Italia, Grecia) sau fata de dizidenti (U.R.S.S., China), la care, in prezent, unele

au revenit (Spania 1974, Italia 2002).

In ce priveste expulzarea diplomatilor si consulilor, aceasta este

conditionata de declararea lor "persona non grata" si de refuzul acestora de a

parasi teritoriul statului de resedinta. Totodata, desi statul care ia masura

expulzarii nu are obligatia de a-si justifica aceasta atitudine, in temeiul

curtoaziei internationale, s-a instituit obiceiul de a comunia organelor statului

in cauza, motivele pentru care strainul este obligat sa paraseasca tara.

5. 1. 3. EXTRADAREA

A doua modalitate de incetare a prezentei strainilor pe teritoriul unui stat,

o constituie extradarea.

Este actul prin care un stat preda, la cererea altui stat, o persoana aflata

pe teritoriul sau, in vederea cercetarii sau judecarii acesteia pentru savarsirea

unei fapte penale sau a executarii pedepsei, daca a fost condamnnta anterior

de o instanta de jdecata.

Extradarea unei persoane face parte din actele de asistenta juridica in

materie penala, pe care statele se angajeaza sa si-o acorde in lupta pentru

combaterea criminalitatii.

Actul de extradare este un atribut al suveranitatii, deci statul este

indreptatit sa aprecieze daca o asemenea masura se impune.

Dincolo de acest aspect de principiu, extradarea se face in baza unor

norme foarte precise prevazute in conventiile internationale bilaterale sau

multilaterale, functie de faptele incriminate, ori in lipsa acestora, in temeiul

legii interne a statului solicitat.

Extradarea se poate acorda si pe baza de reciprocitate in lipsa unor

conventii bilaterale speciale.

Potrivit reglementarilor internationale si de drept intern, extradarea se

poate face pentru: crime impotriva pacii, crime impotriva umanitatii sau pentru

crime de razboi precum si pentru infractiuni de drept comun.

Nu pot fi extradati autorii infractiunilor politice si, in majoritatea statelor,

cei care savarsesc infractiuni la ordinea si disciplina militara.

Extradarea poate fi ceruta de:

statul pe teritoriul caruia s-a savarsit infractiune;

statul pe teritoriul caruia s-au produs efectele infractiunii savarsite;

statul lezat prin infractiunea savarsita;

statul unde a fost prins infractorul,

ordinea de preferinta fiind neunitara in practica internationala.

Principalele conditii de fond pentru aplicarea masurii extradarii sunt:

fapta pentru care se cere extradarea sa fie incriminata atat in statul solicitant

cat si in cel solicitat (principiul dublei incriminari);

persoana extradata sa nu fie judecata si condamnata decat pentru

infractiunea pentru care s-a cerut extradarea (principiul specialitatii);

fapta sa aiba o anumita gravitate concretizata intr-un minim de pedeapsa

privativa de libertate, prevazut in legislatia ambelor tari;

sa nu fi intervenit prescriptia incriminarii sau a executarii pedepsei, ori o

cauza care inlatura raspunderea penala;

faptuitorul sa nu mai fi fost condamnat sau sa se fi dispus scoaterea de sub

urmarire penala pentru fapta pentru care se cere extradarea.

Extradarea se hotaraste dupa proceduri riguroase, in care sunt

implicate ministerele justitiei, organele judiciare ale statului precum si organele

politienesti si misiunile diplomatice.

In practica internatioala, majoritatea statelor nu-si extradeaza proprii

cetateni desi unele state admit o asemenea extradare (ex. intre SUA si M.B.). O

atitudine conforma practicii internationale o are si Romania, care in art. 19 din

Constitutie prevede ca " cetatenii romani nu pot fi expulzati sau extradati