PROCEDURA CIVILA ROMANA

PROCEDURA CIVILA ROMANA

1. Notiuni generale

Este acea parte a dreptului privat roman care are ca obiect formele de realizare a dreptului.

Dreptul roman cunoaste trei tipuri de procese: procesul public (procesul penal) procesul privat si procesul administrativ.

Noi tratam numai despre dreptul privat, cunoscut in terminologia actuala de proces civil.

In perioada cea mai veche a statului roman procedura de judecata era simpla, rigida si formalista.

In aceasta epoca procedura era cunoscuta sub denumirea de procedura legis-actiuni, pentru ca a fost reglementata de lege si in special de Legea celor XII table.

Este formalista pentru ca prevedea ca orice plangere trebuia sa fie facuta folosind numai termenii legii si nu alte cuvinte. Proceduta era judiciara pentru ca se desfasura doar in fata autoritatilor judiciare si a adversarului.

♦ Desfasurarea procesului inaintea autoritatilor judiciare avea loc in doua faze:

I. Prima faza denumita IN IURE, in care partile se infatisau in fata magistratului (care era un dregator roman) si care urma sa pregateasca pricina pentru solutionare.

II. A doua faza, denumita IN IUDICIO, o persoana privata, un fel de jurat, care era ales de parti dupa anumite norme trebuia sa dea o hotarare.

Precizam ca la o anumita perioada, vechea procedura de judecata a legis-actiunilor nu mai corespunde nevoilor social-economice din societatea romana datorita caracterului formalist si rigid, care ingreuna tranzactiile tot mai numeroase.[1] In locul ei apare o noua procedura lipsita de forme rigide, este asa-numita procedura formulara care a fost introdusa prin legea Aebutia (149-126 i.Hr.) si de legea Iulia Judiciaria (17 i.Hr.).

Prima lege a lasat sa subziste in paralel cu procedura formulara si procedura legis-actiunilor. A doua lege a abolit definitiv, in afara de cateva cazuri exceptionale.

2. Organizarea judecatoreasca in procesul dintre particulari - Ordo Judiciorum Privatiorum

♦ In epoca regalitatii - magistratul care judeca in prima faza era regele. Dupa instaurarea republicii, aceasta sarcina a revenit celor doi consuli care nu judecau impreuna ci separat pentru ca-si exercitau prerogativele lunar si alternativ.

Dupa intemeierea preturii in 367 i.Hr. judecarea litigiilor a trecut asupra pretorilor, consuli pastrandu-si prerogativele pentru jurisdictia gratioasa (dezrobire, adoptie, etc.)

In secolul III i.Hr. judecarea pricinilor dintre cetatenii romani si straini s-a dat noului pretor - pretorul peregrin. In provincii organizarea instantelor o faceau guvernatorii.

♦ Intr-o a doua etapa - judecarea procesului o facea o persoana privata un jurat ales de parti si confirmat de magistrat. Reclamantul facea atatea presupuneri pana paratul accepta una. Mai tarziu numele judecatorului era tras la sorti de pe o lista intocmita special acestui scop.

Judecatorul ales de parti era fie un juratunic (judex unus) fie un arbitru (arbiter). Primii judecau conflictele mai grele, iar a doua categorie judecau conflicte mai usoare; dintre rude, vecini etc. Procesul putea fi judecat si de judecatori multipli.

3. Procedura legis-actiunilor

Am spus ca aceasta procedura avea doua faze: in iure si in iudicio.

I. Atributiile magistratului in faza in iure

Magistratul tinea audienta de judecata numai in zilele faste adica zile in care religia permitea sa se pronunte de magistrat cuvinte sacramentale do, dico, adico. La inceput zilele faste erau putine, ulterior s-au putut tine audiente de judecata si in zilele comitiale sau in zilele de targ.

Iulius Caesar si Augustus Claudius au marit zilele comitiale iar Marcus Aurelius le-a sporit la 230 pe an.

Sedintele de judecata se tin de magistrat numai in comitium in aer liber mai tarziu s-a mutat in forum, numai in timpul zilei. Partile trebuiau sa fie prezente sa rosteasca anumite cuvinte si sa faca anumite gesturi rituale cerute de obiceiul stravechi. Lipsa gesturilor ori a cuvintelor ori greseala lor ducea la pierderea procesului.

In perioada veche reprezentarea nu era admisa. Ulterior s-a admis limitat la anumite cazuri.

● Citarea in justitie (in ius vocatio). Chemarea in judecata si aducerea partii la proces o facea reclamantul chiar cu forta ajutat de rude, prieteni, etc. Citarea insemna in ius te voco (te chem in fata magistratului). Daca paratul refuza, reclamantul recurgea la manus injectio vocati adica o procedura veche care-i permitea sa-l aduca cu forta punand mana pe el. Putea sa intervina un vindex (persoana libera care garanta aparitia paratului la proces). Daca paratul nu avea un vindex si nici nu venea la proces (fugea, se ascundea) pretorul dadea impotriva lui o actitiune in factum prin care paratul ce nu se prezenta la proces era condamnat la amenda. Daca se ascundea, pretorul dadea averea paratului la reclamant.

Pe timpul procesului pana la darea sentintei, pretorul putea sa atribuie provizoriu lucrul in proces catre alta persoana cu obligatia sa-l restituie celui care castiga procesul (praedus litis et vindiciarum).

Daca in proces paratul nu neaga pretentiile reclamantului, ci le recunoaste (confesio) sau daca nu se apara asa cum cere ritualul (indefessio) magistratul nu mia numeste judecatori, si va da castig de cauza reclamantului. Magistratul are rol pasiv, mecanic, respecta procedura si stabileste.

● Procedura legis-actiunilor se desfasoara in una din cele trei forme: (a)     sacramental, (b) iudicius arbitrive postulation, (c) conduction. Erau formale si odioase. Greseala lor ducea la pierderea procesului. Gaius ne spune cum un impricinat care voia sa se planga ca i s-au taiat vitele de vie intrebuinteaza cuvantul VITES in loc de cuvantul ARBORO asa cum prevedea formula legii si pierde procesul din aceasta cauza.

a) Sacramentul - era proceduta de juramant. Pastreaza multe elmente primitive si religioase. Inaintea magistratului partile isi afirmau contradictoiu si in termeni sacramentali pretentiile. Afirmatiile erau intarite prin juramant religios fiecare parte trebuia sa depuna la pontifi un anumit numar de capete de vite. Partea a carui juramant se considera injust pierdea procesul si vitele, asta pentru ca pontifii detineau secretel religiei si ale dreptului. Dupa ce dreptul a inceput sa se laicizeze, juramantul a suferit numeroase modificari prin prinsoare partile trebuind sa depuna la pontifi o suma de bani, iar mai tarziu doar sa promita ca vor depune.

Procedura sacramentum era de doua feluri:

- Sacramentum in rem cand obiectul judecatii era un lucru. El trebuia adus in fata magistratului, fiecare parte il atingea cu nuiaua si declara ca-i apartine. Intervine magistratul, iar partea care a pronuntat prima ca lucrul ii apartine o intreaba pe cealalta in virtutea carui drept sustine ca-l detine. Astfel partile intrebandu-se reciproc se provocau la juramant, iar mai tarziu la prinsoare. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a bunului de catre magistrat unei din parti cu indatorirea ei de a da chezasi ca daca in faza urmatoare a procesului in fata judecatorilor va pierde judecata sa restituie celeilalte parti bunul.

- Sacramentum in personam este procedura specifica urmaririi drepturilor personale de creanta. Era aproape identica cu procedura in rem.    

b) Iudicis arbitrive postulatio - consta dintr-o simpla cerere adresata magistratului pentru ca aceasta sa desemneze un judecator sau un arbitru. Se folosea acolo unde sacramentum nu se putea aplica.

c) Conditio - s-a introdus prin doua legi: Legea Silia si Legea Calpulania. Consta intr-o intrebare pusa in fata magistratului de reclamant debitorului prin care-l obliga sa raspunda daca se datoreaza sau nu. Daca raspunsul era negativ il soma (conditio) sa se prezinte peste 30 de zile la magistrat pentru alegerea judecatorului. Se aplica la actiunile strictis iuris care au ca scop o suma determinata sau un corp cert.

II. Procedura de judecata in iudicio

Dupa ce s-a consumat litis contestatio procesul trecea in a doua faza in iudicio.

Partile ajunse cu formula in fata judecatorului isi dezvolta pretentiile, produceau dovezi si recurg la bunele oficii ale unui avocat.

Aici se dezbate procesul in deplina libertate, fara nici o forma. Aici judecata in lipsa este posibila. Judecatorul, daca o parte lipsea de la proces astepta pana la amiaza si daca nu venea, dadea castig de cauza partii prezente.

Daca pana la apusul soarelui procesul nu se termina, se amana pentru o alta data.

Judecata avea loc in public, in for. Inainte de a da hotararea judecatorul se consulta cu diferiti jurisconsulti care alcatuiau consiliul sau. Sedinta se dadea in ultima zi a judecatii.

Daca in faza anterioara partile au jurat, acum judecatorul se pronunta care a jurat drept si care nu. Procesul se termina printr-o sententia judecatorului, adica rostirea a ceea ce simte el intim ca este drept.

4. Executarea sentintei

Nu privea nici pe pretor nici pe judecator ci numai pe partea care a castigat procesul.

Sentinta nu era scrisa. Judecatorul se pronunta astfel: "Sacramentum depus de primus este just. Asta inseamna ca primus a castigat procesul." Judecatorul poate sa nu cunoasca legea, el se consulta cu juristconsultii, dar trebuie sa respecte legea si sa fie de buna-credinta.

In ce priveste executarea propriu-zisa a sentintei se face distinctie dupa cum este vorba de un drept real sau de creanta.

♦ Daca este vorba despre un drept real, sentinta s-a pronuntat prin procedura sacramentum in rem, daca procesul era castigat de partea careia i se atribuie provizoriu bunul, ramanea acum definitiv stapana. Daca se castiga de partea se adresa chezasilor sa aduca bunul promis. Daca nu se restituia bunul se trecea la executarea silita.

♦ Daca este vorba despre un drept de creanta, adica personal, partea care a castigat procesul avea la indemana manus injectio (punerea mainii pe bun).

Aceasta legis-actiune nu se putea intenta decat in temeiul unei hotarari judecatoresti.

Manus injectio este de trei feluri:

- Manus injectio judicati se aplica la creantele stabilite prin indicatum sau confesio.

- Manus injectio pro judicato se aplica la creante stabilite damnatio.

- Manus injectio pura se aplica la cazuri speciale introduse prin legile Marcia si Furia testamentaria.

Distinctia dintre cele trei are importanta pentru ca doar manus injectio judicati nu se putea apara singur. Debitorul, de celelalte doua se putea apara.

5. Procedura formulara

Gaius ne spune ca la un moment dat legis-actiunile au devenit cu timpul odioase din cauza caracterului lor formalist. Prin ele patricienii exploatau plebea. Plebeul nu se putea judeca fara juristconsult iar acestia erau patricieni.

Prin legile Aebutia si Iulia Judiciaria s-au creat brese in vechiul sistem procedural. Noua procedura se desfasura tot in doua etape numai ca in acest caz magistratul nu mai avea rol mecanic ci creator. El poate crea actiuni noi, actiuni pretoriene.

In fata magistratului partile isi expun pretentiile asa cum vor fara termeni si gesturi sacramentale. La urma magistratul redacta cu consensul partilor un inscris numit formula adresat judecatorului si de care acesta trebuia sa tina seama la darea sentintei.

♦ Originile si studiul Formulei

Originea formulei este controversata. Opinia cea mai plauzibila este ca ea isi are originea in organizarea de pretorul peregrin a proceselor dintre cetatenii romani si straini. Strainii nu puteau folosi procedura legis-actiunilor, iar pretorul organiza procesul pe baza de indicatii scrise. Procedeul acesta se extinde si intre cetatenii romani.

Formula cuprinde:

parti principale - intentio, condemnatio, demonstratio

parti accesorii - prescriptii, exceptii, duplici, replici s.a.

I. Partile principale ale formulei

◊ Intentio este partea de formula prin care reclamantul isi expune pretentiile. Intentio poate fi In ius sau In factum. Sunt in ius intentiile care pun judecatorul probleme de drept civil. Se recunosc dupa termeni: ex iure, quiritium ese s.a. Intentio in factum pune judecatorului chestiuni de fapt.

◊ Condemnatio - este partea de formula care da judecatorului puterea de a obliga pe parat sau de a-l absolvi de obligatie. Condemnatio este certa sau incerta. E certa cand obligatia era fixata cu precizie, si incerta cand judecatorul condamna la ceva, care sa corespunda reparatiei fara sa arate in concret marimea.

◊ Demonstratio - este partea de formula care figureaza la inceput si arata fundamentul juridic al pretentiei.

◊ Adjudecatio - se gaseste numai la actiunea prin care se imparte succesiunea, fixarea liniei de hotar. Da dreptul judecatorului sa protejeze bunul sa arate linia de hotar.

II. Partile accesorii formulei

◊ Prescriptiile - sunt in favoare reclamantului sau a paratului.

◊ Exceptiile - sunt parti accesorii ale formulei prin care paratul nu contesta adevarul dar invoca imprejurari care daca sunt dovedite pot stinge procesul. Unele exceptii se bazeaza pe legi altele sunt date de pretor. Exceptiile perpetue se pot invoca oricand.

La exceptia paratului, reclamantul putea avea obiectii denumite ◊ replica (replicatio). La replica paratul putea opune ◊ o duplica s.a.

6. Clasificarea actiunilor

Prin actiune (actio) se intelege mijlocul procedural pe care dreptul il pune la indemana unei persoane in vederea ocrotirii unui interes legitim.

Drepturile in perioada romana nu puteau fi ocrotite daca nu existau actiuni care sa le ocroteasca. Actiunile si formulele lor se gaseasc inscrise in edictul pretorului.

Dreptul roman este un drept al actiunilor.

Actiuni reale si actiuni personale.

a) Actiunile reale urmaresc sa ocroteasca drepturi reale adica acelela in temeiul carora titularul isi pot exercita direct fara concursul altor persoane prerogativele asupra lucrului (in rem).

b) Actiunile personale (in personam) rezulta din neindeplinirea unei obligatii ce-i da dreptul creditorului sa urmareasca pe debitor pentru ca nu si-a achitat datoria. In actiunile reale nu se arata numele paratului, dar in cele personale este indicat.

2. Actiuni de drept strict si de buna credinta

a) Actiunile de drept strict sunt actiuni personale unde puterea de apreciere a judecatorului este limitata. Aici judecatorul poate tine cont numai de litera actului prin care partile au stabilit conventia.

b) Actiunile de buna-credinta dau dreptul judecatorului sa fie chiar liber in apreciere. El tine seama de toate obiectiile partilor dar si de echitate.

3. Actiuni civile si pretoriene

a) Actiunile civile sunt create de dreptul civil. Judecatorul da castig de cauza numai daca pretentiile aratate in INTENTIO sunt adevarate - adica intentie bazata pe normele dreptului civil.

b) Actiunile pretoriene sunt create de pretor si isi trag originea din jurisdictia proprie a magistratului. Ele se impart in:

- Actiuni pretoriene in factum - prin ele pretorul ocrotea un raport juridic nou. Intentio se baza pe elemente de fapt nu pe reguli de drept civil. Exemplu: ipoteca.

- Actiuni pretoriene ficticii - prin ele pretorul extindea aplicarea legii la cazuri care nu erau de competenta sa. Exemplu: pretorul cerea judecatorului sa considere printr-o fictiune ca sunt indeplinite toate conditiile de aplicare a legii la un fapt desi in realitate nu erau, si sa pronunte o sentinta.

- Actiuni care cuprind formule cu transpozitie - se numesc astfel pentru ca in intentio la formula apare o persoana iar condemnatio alta persoana. Exemplu: la reprezentarea judiciara.

- Actiuni private si actiuni populare - primele urmaresc ocrotirea intereselor particulare iar cele populare urmaresc ocrotirea unui interes general.

- Actiunea confesorie - sunt actiuni care apara servitutile, superficia sau uzufructul si derivatele sale.

- Actiunea negatorie prin ea titularul dreptului real respinge pretentia altuia ca ar avea un drept asupra lucrului sau.

7. Efectele hotararii judecatoresti

♦ Autoritatea lucrului judecat

Dupa pronuntarea sentintei judecatorul si-a terminat misiunea. Hotararea pronuntata intre parti era consideratp ca o expresie a adevarului iar o reluare a procesului intre aceleasi parti si pentru aceeasi chestiune nu mai era ingaduita (res judiciata pro veritate accipitur).

♦ Caile de atac impotriva hotararilor judecatoresti

Impotriva hotararii partea nemultumita avea urmatoarele cai de atac:

a) putea ataca sentinta invocand nulitatea de de fond sau de forma a procesului. Daca partea apelativa pierdea si aici, era obligata sa plateasca dublu suma la care initial a fost obligata.

b) daca magistratul a fost mituit, partea putea cere sa fie repusa in starea anterioara. La fel la marturie mincinoasa.

c) putea chema in judecata pe judecator daca a dat o hotarare bazata pe dol sau culpa.

La finele secolului al III-lea d.Hr. procedura formulara s-a inlocuit prin procedura extraordinara.