PROCEDURA FORMULARA - PROCEDURA CIVILA ROMANA

PROCEDURA FORMULARA - PROCEDURA CIVILA ROMANA

CAPITOLUL I

NOTIUNI INTRODUCTIVE

1. APARITIA PROCEDURII FORMULARE. LEGEA AEBUTIA

Potrivit lui Gaius, spre sfarsitul republicii, legisactiunile au devenit "odioase" romanilor datorita formalismului lor excesiv. De aceea, intre anii 149-126 i.Hr. s-a dat o lege speciala, numita Legea Aebutia, prin care s-a introdus o noua procedura de judecata mult mai evoluata, denumita procedura formulara.

Prin introducerea procedurii formulare, Legea Aebutia nu a desfiintat legisactiunile, ci a lasat partilor posibilitatea sa aleaga intre procedura legisactiunilor si procedura formulara.

Intrucat in practica, partile optau in mod invariabil pentru procedura formulara, imparatul Octavian Augustus a dat legile "Iuliae Judiciarae", prin care legisanctiunile au fost abrogate in mod expres.

CAPITOLUL II

FORMULA

1. ROLUL FORMULEI

Si in procedura formulara procesul se desfasura in doua faze: in iure si in iudicio, insa au aparut o serie de elemente noi.

In prima faza a procesului, partile nu se mai exprimau in formule solemne, ci in limbajul obisnuit. De asemenea, s-a introdus un nou mijloc procedural, denumit formula, aceasta fiind un mic program de judecata, prin care magistratul ii arata judecatorului cum sa solutioneze cazurile.

In legatura cu rolul formulei in proces, trebuie retinut faptul ca dreptul clasic se aplica principiului conform caruia nu exista drept subiectiv fara o actiune in justitie corespunzatoare. Abordarea actiunii in justitie echivala cu cu remiterea formulei de catre magistrat reclamantuluim, astfel incat, pe baza acelei formule, reclamantul putea sa-si valorifice pretentiile pe cale judiciara.

In practica, ori de cate ori magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, verifica in edictul sau daca exista un tip corespunzaaor de formula; daca exista, completa acea formula cu elementele concrete ale procesului. Daca magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, dar in edictul sau nu exista un tip corespunzator de formulaa atunci el crea o formula noua, dandu-i posibilitatea reclamantului sa se judece si sa-si valorifice pretentiile prin proces. Pretentia valorificata pe cale judiciara dobandeste valoarea de drept subiectiv. Astfel, prin intermediul formulei, magistratul a sanctionat noi drepturi subiective si a extins sfera de reglementare juridica pe cale procedurala.

2. STRUCTURA FORMULEI

Orice formula incepea cu numirea judecatorului: Caius Iulius iudex esto.

Partile principale ale ei sunt:

- intentio

- demonstratio

- adiudicatio

- condemnatio

In intentio se preciza care sunt pretentiile reclamantului.

In demonstratio era mentionat actul sau faptul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului.

Adiudicatio figura numai in formulele actiunilor de iesire din diviziune sau de partaj, intrucat prin adiudicatio magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte iesirea din indiviziue.

Condemnatio era partea formulei prin care magistratul il imputernicea pe judecator cu dreptul de a pronunta o sentinta de condamnare sau de absolvire.

Partile accesorii ale formulei sunt:

- prescriptiones (prescriptiunile)

- exceptiones.

Prescriptiunile erau anumite precizari facute in fruntea formulei, fie in favoarea reclamantului, fie in favoarea paratului. Precizarile facute in favoarea reclamantului se numeau prescriptiones pro actore. Precizarile in favoarea paratului erau denumite prescriptiones pro reo, intrucat paratul era denumit reus.

Exceptiunile erau mijloace de aparare prin care paratul nu nega pretentiile formulate de reclamant si invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii. Spre exemplu, paratul nu nega ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca ulterior a platit sau ca a fost iertat de datorie.

Pentru ca exceptiunea sa poata fi opusa in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula si era introdusa in formula de catre magistrat la cererea expresa a paratului. Daca paratul nu avea grija sa-i ceara magistratului sa introduca exceptiunea in formula, judecatorul nu o putea lua in considerare, intrucat, potrivit lui Gaius, judecatorul este "sclavul formulei" si trebuie sa judece procesul in stricta conformitate cu indicatiile pe care le-a primit prin intermediul formulei.

Datorita acestui fapt, in procedura formulara, exceptiunile au avut un caracter absolutoriu, ceea ce inseamna ca, ori de cate ori exceptiunea se dovedea intemeiata sau justa, judecatorul nu putea pronunta sentinta de condamnare la mai putin, ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire. Spre exemplu, daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de exceptiune ca datoreaza numai 50, adica mai putin, judecatorul nu-l putea condamna la 50, ci trebuia sa pronunte sentinta de absolvire, intrucat magistratul il intemeinicise sa se pronunte numai in legatura cu suma de 100. In acest caz magistratul scria: "Judecatorule verifica daca paratul datoreaza o suta. Daca te vei convinge, pune-l sa plateasca".

Pe de alta parte, odata cu introducerea exceptiunilor, au fost depasite toate inconvenientele care decurgeau in vechea procedura din principiul unitatii de chestiune, caci, in procedura legisanctiunilor, in acelasi proces, numai reclamantul putea sa-si afirme pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat anumite pretentii fata de reclamant, trebuia sa declanseze un alt proces. Astfel, in procedura formulara, odata cu introducerea exceptiunilor, ambele parti isi puteau formula pretentiile in acelasi proces, caci reclamantul isi formula pretentiile pe cale de actiune, iar paratul si le formula pe cale de exceptiune in acelasi proces.

CAPITOLUL III

DESFASURAREA PROCESULUI

1. FAZA IN IURE

In sistemul procedurii formulare, procesul continua sa se desfasoare in doua faze, dar au fost introduse unele inovatii cu privire la citare, precum si cu privire la activitatea partilor si a pretorului.

● Citarea

In materia citarii s-au mentinut vechile procedee, pe langa care au fost introduse altele noi. Astfel, pretorul a dat o actiune speciala impotriva paratului care, la somatia reclamantului, refuza sa vina la proces. De asemenea, s-a dat impotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat o missio in possessionem, in baza careia reclamantul putea vinde bunurile paratului.

● Activitatea partilor

In virtutea caracterului consensual al procesului, era necesar ca ambele parti sa fie prezente in fata magistratului. Dezbaterile se desfasurau in cuvinte obisnuite, fara utilizarea unor formule solemne si a unor gesturi rituale, ca in cazul procedurii legisactiunilor.

Fata de pretentiile reclamantului, ca si in vechea procedura, paratul putea adopta 3 atitudini:

- sa recunoasca

- sa nege

- sa se apere cum trebuie.

In plus, s-a admis ca in procesele avand ca obiect o suma de bani determinata, litigiul sa fie solutionat prin pronuntarea unui juramant:

- fie reclamantul jura ca are un drept de creanta

- fie paratul jura ca nu datoreaza nimic.

Dupa ce dezbaterile se incheiau, in functie de natura cazului litigios si de afirmatiile partilor, pretorul acorda actiunea reclamantului sau i-o refuza. Daca pretentiile reclamantului erau gasite intemeiate, pretorul ii elibera o actiune civila, cand exista o actiune corespunzatoare. Atunci cand edictul nu cuprindea o actiune potrivita, pretorul crea o noua actiune, redactata cu elementele litigiului. Dupa ce formula era redactata, avea loc ultimul act in fata magistratului, numit litis contestatio (o alta inovatie in p.f.).

● Litis contestatio

In procedura legisactiunilor, litis contestatio insemna luare de martori care sa constate vointa partilor, a reclamantului si a paratului, de a se prezenta in iudicio, pe cand in procedura formulara, litis contestatio inseamna dictarea formulei de catre reclamant paratului sau remiterea unei copii a formulei de catre reclamant paratului, astfel incat, in faza a doua a procesului, paratul sa stie cum sa se apere.

Litis contestatio prezinta o importanta deosebita deoarece, prin valorificarea efectelor lui litis contestatio, pretorul si jurisconsultii au creat noi institutii juridice, mai cu seama in materia obligatiilor, caci litis contestatio produce trei efecte:

- efectul extinctiv,

- efectul creator

- efectul reglator sau fixator.

In virtutea efectului extinctiv, in momentul lui litis contestatio, dreptul initial al reclamantului, adica dreptul pe care reclamantul l-a dedus in justitie, se stingea. Spre exemplu, daca reclamantul afirma ca este proprietarul unui teren, in momentul lui litis contestatio dreptul lui de proprietate se stingea. In anumite procese, dreptul primitiv al reclamantului se stingea de drept, pe cand in altele se stingea prin introducerea unei exceptiuni in formula.

In virtutea efectului creator, in locul efectului care s-a stins, se nastea un nou drept, pe care il denumim dreptul nou creat, un drept care purta in mod invariabil asupra unei sume de bani, astfel incat ori de cate ori castiga procesul, reclamantul urma sa primeasca o suma de bani, indiferent de obiectul pretentiilor sale. De aceea jurisconsultii clasici spuneau ca in procedura formulara, sentinta de condamnare prezinta un caracter pecuniar, banesc.

In functie de natura si de obiectul dreptului initial, intre dreptul initial si dreptul nou creat puteau sa apara anumite deosebiri. Spre exemplu, daca dreptul initial a fost un drept real, atunci dreptul initial se deosebea fata de dreptul nou creat in privinta:

- naturii juridice,

- obiectului,

- cauzei sau temeiului juridic.

Intrucat dreptul initial a fost prin natura lui un drept real, iar dreptul nou creat are alta natura juridica, fiindca este un drept de creanta, nu mai este un drept real, ele se deosebeau si in privinta obiectului, intrucat dreptul initial a purtat asupra unui lucru (drepturile reale poarta intodeauna asupra unor lucruri). Ele se deosebeau si asupra cauzei juridice deoarece dreptul initial a putut izvori dintr-un mod de dobandire a proprietatii, dreptul nou creat are alt temei juridic, din vreme ce izvoraste din litis contestatio.

Daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unui lucru, cele doua drepturi se deosebau in privinta obiectului si cauzei juridice (in sens de fapta din care izvoraste). Daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unei sume de bani, cele doua drepturi se deosebeau numai in privinta cauzei jurdice.

In concluzie, indiferent de natura si obiectul dreptului initial, dreptul nou creat se va deosebi intodeauna fata de dreptul initial in privinta cauzei juridice

Prin efectul reglator sau fixator, in momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atat elementele reale, cat si elementele personale ale procesului.

2. FAZA IN IUDICIO

Prin elemente reale ale procesului intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata magistratului, pretentii care sunt mentionate in intentio. Pe cale de consecinta, in faza a doua, in iudicio, reclamantul va trebui sa formuleze aceleasi pretentii, caci daca formuleaza alte pretentii, judecatorul nu le poate lua in considerare.

Prin elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si a partilor. Aceasta inseamna ca, in faza a doua, procesul trebuie sa se desfasoare in fata judecatorului, care este mentionat in fruntea formulei si trebuie sa se desfasoare intre partile mentionate in formula. Daca judecatorul disparea, partile reveneau in fata magistratului in vederea alegerii altui judecator, iar formula era modificata in mod corespunzator. Daca disparea una dintre parti, mostenitorul nu se putea prezenta la proces, ci impreuna cu adversarul se prezenta in fata magistratului in vederea modificarii formulei, in locul numelui defunctului trecandu-se numele mostenitorului.

CAPITOLUL IV

ACTIUNI

1. GENERALITATI

Alta inovatie introdusa prin procedura formulara a fost in legatura cu sensul si sfera de aplicare a conceptului de actiune in justitie. In vechea procedura, actiunile in justitie, denumite legisactiuni, au fost create intr-un numar limitat si se aplicau numai la cazuri determinate, pe cand in procedura formulara, actiunea in justitie a devenit mijlocul procedural prin care se putea valorifica pe cale judiciara orice pretentie legitima. De aceea se spunea ca in procedura formulara, sfera de aplicare a actiunii in justitie s-a generalizat de vreme ce abordarea actiunii in justitie echivala cu remiterea formulei de catre magistrat reclamantului, iar magistratul ii remitea reclamantului o formula ori de cate ori se convingea ca pretentiile sale sunt legitime.

2. CATEGORII DE ACTIUNI

► Actiuni in rem (reale) si actiuni in personam (personale)

Diviziunea actiunilor in reale si personale este cea mai veche, dar si cea mai importanta.

Actiunile reale sanctioneaza drepturi reale, drepturi care, prin excelenta, poarta asupra unor lucruri.

Actiunile personale sanctioneaza drepturi personale (de creanta), cum sunt, de ex, cele izvorate din contracte sau delicte.

Intrucat drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale, formulele celor doua tipuri de actiuni au o redactare diferita.

Dreptul real izvoraste din raportul juridic stabilit intre o persoana si toti ceilalti membri ai societatii si este opozabil tuturor (erga omnes), pe cand, dreptul personal izvoraste din raportul juridic stabilit intre doua persoane determinate si este opozabil numai debitorului. De aceea, in intentio a formulei va figura numai numele reclamantului. Numele paratului nu va fi trecut, deoarece calitatea de parat o poate avea orice persoana care aduce atingere dreptului real in cauza. Daca magistratul ar gresi si ar mentiona in intentio a formulei si numele paratului, ar fi posibil ca intre momentul redactarii formulei si momentul judecarii procesului, lucrul revendicat de reclamant sa ajunga in mainile altei persoane. In acest caz, judecatorul, ca sclav al formulei, va constata ca cel mentionat in formula ca parat nu este posesor al lucrului revendicat, prin urmare, nu-l poate condamna, iar reclamantul pierde procesul. De aceea, in fata judecatorului va fi chemat acela care poseda lucrul in momentul judecarii procesului. Dimpotriva, in intentio a formulei actiunii va figura atat numele reclamantului, cat si numele paratului, caci actiunea personala poate fi intentata numai impotriva debitorului, care este o persoana determinata.

► Actiuni civile si actiuni honorarii

O alta clasificare a actiunilor, intemeiata pe originea acestora, este aceea in actiuni civile si actiuni onorarii.

Toate actiunile, si cele civile si cele onorarii, sunt creatii ale pretorului, numai ca:

- actiunile civile nu sunt originale, ele avand o formula redactata in ius, adica ele au un model in vechile legisanctiuni. Spre exemplu, actiunea in revendicare are un model in sacramentum in rem.

- actiunile honorarii sunt creatii ale magistratului determinate de necesitatea crearii unor tipare procedurale pentru situatiile noi ivite in practica sociala si pentru care nu exista un model in vechea procedura. Actiunile onorarii sunt de trei categorii: in factum, ficticii, formula cu transpozitiune.

a. Actiunile in factum au o formula redactata corespunzatoare cu forma actiunii in factumt expusa de reclamant pe care magistratul o insera in cuprinsul formulei si pe care judecatorul trebuia sa o aiba in vedere la solutionarea procesului.

b. Actiunile ficticii au o formula redactata in ius, elementul original fiind faptul ca in cuprinsul formulei lor magistratul introduce o fictiune juridica, adica el considera ca existent un fapt inexistent sau invers. Spre exemplu, actiunea publiciana care sanctioneaza proprietatea pretoriana si in formula careia magistratul introduce fictiunea ca termenul necesar uzucapiunii s-a implinit, desi nu se implinise.

c. Actiunile cu formula in transpozitiune au fost create de magistrat pentru obtinerea unor efecte juridice pentru acte care nu puteau fi intocmite in mod fatis, aceste actiuni cu formula cu transpozitiuni au avut multiple aplicatiuni, dintre care, una dintre cele mai importante este reprezentarea in justitie (sistemul potrivit caruia o persoana, numita reprezentant, sta in proces in numele altei persoane, numita reprezentat).

Mult timp, romanii nu au admis ideea reprezentarii in justitie, potrivit principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate introduce o actiune a legii in numele altei persoane). Ulterior, fata de necesitatile impuse de dezvoltarea productiei si a schimbului de marfuri, romanii au fost nevoiti sa admita reprezentarea in justitie prin utilizarea formulei cu transpozitiune in sensul ca in intentio apare numele reprezentatului, deoarece el este titularul dreptului subiectiv dedus judecatii, iar in condemnatio apare numele reprezentantului, deoarece el sta in proces si asupra lui urmeaza a se rasfrange efectele sentintei pronuntata de judecator.

Prin urmare romanii au cunoscut reprezentarea imperfecta in justitie, caci reprezentantul dobandeste in virtutea sentintei un drept sau o obligatie pe care o transmite ulterior reprezentatului.

Au existat doi reprezentanti in justitie, Cognito, cel care se constituie in prezenta adversarului prin utilizarea unor formule solemne si procurato ad litem, cel care se constituie fara forme solemne, chiar si in absenta adversarului.

In cazul lui cognito, romanii au facut un pas in sensul ca actiunea prin care se obtine executarea silita era acordata direct persoanei reprezentatului.

Nu trebuie sa confundam reprezentarea in justitie cu asistenta judiciara pe care avocatul o acorda uneia dintre partile litigante pledand pentru aceasta in fata judecatorului (postulare pro alio) pentru ca la romani avocatul nu este reprezentantul partii, ci el asista partea care sta in proces in nume propriu. Alte aplicatiuni sunt actiunile cu caracter alaturat, adiectice qualitatis precum si actiunea rudiliana intentata de bonorum in cadrul de executare silita prin denditio bonorum.

► Actiuni directe si actiuni utile

Actiunile directe sunt cele create pentru cazuri determinate.

Actiunile utile sunt cele extinse la cazurile similare.

In anumite conditii, orice actiune directa poate deveni utila (ex. prin introducerea unei fictiuni in formula acesteia).

► Actiuni populare si actiuni private

Actiunile populare sunt acelea care pot fi intentate de oricine deoarece ocrotesc interese generale (ex. actiunea cu privire la bunurile varsate si aruncate).

Actiunile private pot fi intentate numai de anumite persoane si anume titularii drepturilor subiective sanctionate prin actiunile respective (ex. actiunea in revendicare poate fi introdusa doar de titularul dreptului de proprietate).

► Actiuni penale si actiuni persecutorii

Actiunile penale (actiones poenales) sunt acelea care au ca efect condamnarea paratului gasit vinovat la plata unei amenzi - poena.

Actiunile persecutorii (actiones rei persecutoriae) sunt acelea care vizeaza condamnarea paratului gasit vinovat la restituirea lucrului sau repararea prejudiciului cauzat.

► Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta

In cadrul actiunilor de drept strict, judecatorul interpreteaza actul juridic care reprezinta temeiul juridic, izvorul juridic sau cauza juridica a pretentiilor reclamantului ad literam, adica potrivit literei sale si nu potrivit vointei reale a partilor.

Per a contrario, in actiunile de buna-credinta judecatorul interpreteaza actul juridic ce reprezinta temeiul pretentiilor reclamantului potrivit bunei-credinte, adica potrivit vointei reale a partilor si nu potrivit literei actului. Pentru a face o asemenea interpretare este necesar ca magistratul sa introduca in formula actiunii expresia ex fide bona, numai atunci judecatorul poate interpreta actul juridic dedus judecatii potrivit vointei reale a partilor.

► Actiunile arbitrarii

Actiunile arbitrarii au fost create pentru a atenua efectele negative ale caracterului invariabil pecuniar al sentintei de condamnare in procedura formulara. Potrivit mecanismului actiunilor arbitrarii, judecatorul actioneaza intr-o dubla ipostaza -aceea de arbitru si aceea de judecator propriu-zis.

In calitate de arbitru, dupa ce se convinge de temeinicia pretentiilor reclamantului, ii ordona paratului sa satisfaca acele pretentii asa cum au fost ele formulate. Paratul are doua posibilitati:

1. sa dea curs ordinului dat de judecator in calitate de arbitru si sa satisfaca pretentiile reclamantului asa cum au fost ele formulate, situatie in care se ajunge pe cale indirecta la o condamnare ad ipsam rem.

2. sa refuze executarea ordinului dat de judecator in calitate de arbitru situatie in care judecatorul, de data aceasta in calitate de judecator propriu-zis, va pronunta o sentinta de condamnare a paratului la plata unei sume de bani care reprezinta contravaloarea pretentiilor reclamantului stabilita de insusi reclamant sub prestare de juramant.

Dar chiar si asa, reclamantul are tendinta fireasca de a supraevalua obiectul pretentiilor sale. De aceea, de cele mai multe ori, paratul prefera sa dea curs ordinului dat de judecator in calitate de arbitru si sa satisfaca pretentiile reclamantului, asa cum au fost ele formulate, decat sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat valoarea efectiva a acelor pretentii.

Exemplii gratia in materia actiunilor arbitrarii este actiunea in revendicare.

CAPITOLUL V

EFECTELE SENTINTEI

1. FORTA JURIDICA A SENTINTEI

Forta juridica a sentintei este imposibilitatea redeschiderii unui nou proces intre aceleasi parti in sens procesual si avand acelasi obiect. Este ceea ce astazi denumim autoritatea de lucru judecat a sentintei.

Romanii nu au cunoscut autoritatea de lucru judecat asa cum o cunoastem noi astazi inca de la inceputul procedurii civile romane. Astfel, in procedura legisactiunilor, autoritatea de lucru judecat functiona doar fata de reclamant in baza principiului bis de eadem re ne sit actio (nu pot fi introduse doua actiuni ale legii pentru valorificarea aceluiasi drept subiectiv). Nimic nu-l impiedica pe parat sa redeschida procesul impotriva reclamantului pentru valorificarea aceluiasi drept subiectiv. In procedura formulara, la inceput, forta juridica a sentintei era asigurata tot doar fata de reclamant in virtutea efectului extinctiv a lui litis contestatio. Nimic nu-l impiedica insa pe parat sa redeschida procesul impotriva reclamantului, avand ca obiect acelasi drept subiectiv.

De aceea jurisconsultii romani au creat principiul res iudicata pro veritate accipitur (lucrul judecat se considera adevarat). Din acest principiu a fost extrasa o exceptiune - exceptio rei iudicatae, ce putea fi opusa de oricare dintre partile litigante celeilalte parti, daca aceasta din urma ar fi incercat redeschiderea procesului, evident pentru valorificarea aceluiasi drept subiectiv. In acest fel, forta juridica a sentintei, sau autoritatea de lucru judecata era asigurata in raport cu ambele parti litigante.