aspecte psihologice ale ASCULTARii

Probleme de psihologie judiciara

"Psihologia inarmeaza pe magistrat cu o metoda exacta de cercetare, dupa urma careia el nu poate avea decat profit. Aceasta aplicare a psihologiei in practica profesionala a magistratului si in genere a omului de legi, este asa de fireasca, incat pare ciudat ca in viata practica lucrurile se petrec altmintreli de cum le indica ratiunea. In viata practica juristul, de cele mai dese ori, se crede dispensat de a se ocupa de stiinta sufletului. Calitatea de psiholog nu este ceruta nicaieri in mod oficial. Cand ea se intampla sa fie alipita de cea de jurist, aceasta este o raritate."

( C. Radulescu-Motru)

Inca de la inceputurile constituirii psihologiei stiintifice multi psihologi si-au dat seama de importanta aplicarii cunostintelor psihologice in administrarea justitiei si de aceea au consacrat acestei probleme un mare numar de studii si cercetari, prefigurand aparitia psihologiei judiciare, care are ca obiect "studierea nuantata si aprofundata a persoanei umane implicata in drama judiciara, in vederea obtinerii cunostintelor si a evidentierii legitatilor psihologice apte sa fundamenteze obiectivarea si interpretarea corecta a comportamentelor umane cu finalitate judiciara sau criminogena".

Legatura intre psihologia judiciara si criminalistica este biunivoca, atat in aspectele teoretice, cat si in cele practice ale celor doua discipline, iar in ceea ce priveste tactica criminalistica a ascultarii invinuitului sau inculpatului, psihologia judiciara este indispensabila, ea oferind cunostintele psihologice necesare cu referire la potentialul psihologic al individului uman implicat in procesul penal - inculpatul, cat si al persoanelor ce concura la aflarea adevarului in cauza, potrivit competentelor pe care legea li le confera.

Realizarea ascultarii inculpatului presupune o activitate complexa, contactul direct dintre subiectii raportului procesual penal. Intre acestia se produce in mod inevitabil si necesar o confruntare psihologica, un duel psihologic, in care, cu respectarea cerintelor legale, organele judiciare pot folosi metode si procedee tactice specifice, care pot fi dintre cele mai diverse, insa nu nelimitate. Astfel, procedeele utilizate nu pot contraveni dispozitiilor legale, fiind interzisa utilizarea unor procedee menite sa induca in eroare pe cel ascultat ori folosirea fortei in aflarea adevarului.

Reusita ascultarii inculpatului nu se poate realiza fara a cunoaste elemente ce tin de firea, caracterul persoanei care este acuzata de savarsirea unei fapte penale, respectiv trasaturile si caracteristicile psihice ale celui ascultat si in functie de acestea sa fie adoptate anumite tactici, strategii de ascultare.

Cadrul restrans al participarii la ascultare existent in timpul urmaririi penale (lucrator de politie ori procuror, pe de-o parte, si invinuit sau inculpat - uneori asistat de catre aparator - pe de alta parte) este cu totul altul in fata instantei, la ascultarea in faza cercetarii judecatoresti; in aceasta faza participa reprezentantul Parchetului in calitate de sustinator al acuzarii, partea vatamata, partea civila, partea responsabila civilmente, personal ori prin aparator, inculpatul (de regula asistat de catre aparator), membrii completului de judecata.

Relatia interpersonala intre toti acesti participanti la ascultare, lupta de pe diferite pozitii, obiectivul final ce trebuie realizat - aflarea adevarului - necesita o analiza a aspectelor psihologice privitoare la fiecare in parte ori la contactul direct ce intervine in acest "duel judiciar".

Psihologia inculpatului

Persoana ajunsa in fata organelor judiciare in calitate de invinuit sau inculpat si careia i se imputa savarsirea unei infractiuni, trebuie cunoscuta sub aspectul componentelor psihologice ale personalitatii - temperament, caracter, aptitudini - pentru ca numai astfel se poate alege tactica potrivita de ascultare a acestuia.

Momentul luarii primei declaratii de organele de urmarire penala gaseste pe cel ascultat intr-o stare psihica caracterizata la infractorii primari printr-un adevarat soc, printr-o stare de abandonare in fata a ceea ce i se intampla, printr-o stare de teama pentru ceea ce va urma.

Detentia preventiva determina pentru infractorul primar aparitia unei stari de deprimare fata de conditile in care se afla, este ingrozit de aparatul justitiei si inspaimantat de perspectiva unei condamnari care i-ar distruge cariera, familia. Daca detentia dureaza, cel arestat se obisnuieste treptat cu situatia sa, evident intr-o masura redusa, insa incepe sa imagineze cum sa-si faca o aparare cat mai veridica, se autoconvinge de lipsa sa de vinovatie, de vinovatia sa redusa ori cade intr-o stare de deprimare in care este capabil de a recunoaste orice fapta, chiar nesavarsita de el, se abandoneaza in fata situatiei in care a ajuns. In cele mai multe cazuri, infractorul isi concepe o versiune proprie, si-o repeta pentru a o prezenta anchetatorului, ajungand nu arareori sa creada in aceasta versiune.

In timpul urmaririi penale, cel arestat isi stabilizeaza trairile psihice, cauta sa imparta cu aparatorul sau sistemul de aparare pe care l-a gandit, are incredere in aparator. Teama lui de organul de cercetare penala (politist, procuror) se amplifica la constatarea raporturilor bune pe care le observa, eventual, intre acesta si aparatorul sau in momentul inceperii unei noi audieri (ex. politistul ori procurorul strange mana aparatorului, schimba amabilitati etc.), aceste raporturi creandu-i convingerea ca a fost tradat. Alteori insa aceste raporturi il fac sa creada ca va fi ajutat, ca exista sansa de a fi eliberat ori de a nu fi trimis in judecata.

O data trimis in judecata si ajuns in fata instantei, inculpatul, stabilizat psihic, va fi supus unor reluari ale emotiilor initiale, insa de o intensitate mai redusa. Constatarea existentei emotiei ce poate dovedi ca exista neconcordante intre cele afirmate si cele petrecute in realitate, dintre adevar si neadevar constituie elementul principal al tacticii criminalistice de derulare a ascultarii . Aceasta stare emotiva poate fi stabilita, observata, insa niciodata in chip total . In psihologia judiciara s-a afirmat ca starile emotive, de tensiune psihica sunt insotite de o serie de manifestari exterioare cum ar fi: accelerarea batailor inimii, marirea presiunii sangvine, apar fenomene vasodilatatorii (congestionare) sau vasocontrinctorii (paloare) se accelereaza si se deregleaza ritmul respiratiei, se deregleaza emisia vocala (ragusirea, tremurul vocii), salivatia se diminueaza (senzatie de uscare a buzelor si a gurii), muschii scheletici se contracta sau se relaxeaza subit, se schimba mimica si pantomimica (agitatie cu miscari si gesturi ce nu mai corespund unei comportari normale a individului), se intarzie timpul de reactie sau de latenta la intrebari care contin cuvinte critice (afectogene) . Aceste modificari ori manifestari pot fi observate, intr-o anumita masura, de cei care participa la ascultarea inculpatului, dar si aceasta in functie de experienta, pregatirea psihologica si insusirile native ale fiecaruia. In practica se poate constata, la o simpla asistare in sala de judecata, preocuparea sau capacitatea magistratului in acest sens, manifestarile inculpatului, incercarile acestuia de a si le ascunde sau nu.

Alaturi de emotii, de manifestarile acestora (mai sus aratate), o alta categorie de probleme psihologice ce trebuie cunoscute se refera la incercarile inculpatului de a se prezenta intr-o lumina cat mai favorabila, de a ascunde adevarul ori de a da un alt sens (evident favorabil lui) faptei savarsite. Organul judiciar trebuie sa cunoasca faptul ca in fata instantei inculpatul poate refuza de a da declaratii, sa nu recunoasca faptele ce i se retin in sarcina prin rechizitoriu (mentinandu-si pozitia de la urmarirea penala ori schimband-o, cand la urmarire a recunoscut faptele), poate incerca sa invoce imposibilitatea de a-si aduce aminte, poate sa invoce diferite alibiuri, sa recunoasca fapte mai putin grave in scopul ascunderii faptelor grave, sa simuleze alterari ale mintii (nebunie), defectiuni ale unor organe de simt (surzenie, mutenie, orbire), sa faca incercari de sinucidere ori de automutilare

Toate aceste manifestari nu sunt greu de a fi surprinse, constatate, insa dificultatea este de a le interpreta corect. Aceasta sarcina, de o importanta maxima, revine reprezentantilor autoritatilor judiciare, si in primul rand magistratului judecator, investit in aceasta faza a cercetarii judecatoresti cu realizarea obiectivului fundamental al oricarui proces, aflarea adevarului. Nu mai putin importanta este si sarcina celorlalti participanti la proces: procuror, aparatorul inculpatului, partea vatamata, parte civila, parte civilmente responsabila (ori aparatorii acestora din urma), fiecare putand sa le surprinda si sa le foloseasca in realizarea insarcinarii ori interesului ce il au in proces.

Aspecte psihologice privind pe magistratul procurer

In faza cercetarii judecatoresti procurorul participa, in majoritatea cauzelor penale, potrivit normelor de procedura penala (art. 315-316 C.pr.pen.), exercitand rolul sau activ in vederea aflarii adevarului si a respectarii dispozitiilor legale. Desi legea nu atribuie in mod expres procurorului rolul de acuzator in proces, totusi, practic, procurorul exercita acest rol si este receptat ca atare. In aceasta faza, procurorul nu conduce ascultarea, dar participa la ea in mod activ, prin intrebarile ce le adreseaza inculpatului si care sunt puse prin intermediul presedintelui completului de judecata (de regula), cu aprobarea presedintelui putand uneori sa puna intrebarile si in mod direct (art. 323 C.pr.pen.). Fiind investit cu o anumita calitate in proces si plecand de pe o alta pozitie decat procurorul de la urmarirea penala, procurorul care participa la faza de cercetare judecatoreasca cunoaste deja probele administrate in faza de urmarire penala, le apreciaza valoarea probanta si, de multe ori, prevede coordonatele ascultarii in instanta a inculpatului, aducandu-si contributia la aceasta activitate.

Ca trasaturi psihologice, de personalitate a procurorului se impun a exista rabdarea, atentia, intelegerea, puterea de adaptare, corectitudinea, buna-credinta, puterea de a-si cunoaste si a-si controla trasaturile de personalitate de natura sa se repercuteze negativ asupra ascultarii, cum ar fi, de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calitati , convingerea neclintita in vinovatia inculpatului, exacerbarea rolului de acuzator, impertinenta, aroganta

Un bun procuror trebuie sa aiba sau sa dobandeasca unele calitati speciale ca: perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta de buna-credinta, subtilitatea deductiilor si sintezelor, rapiditatea sesizarii unor relatii si forta argumentarii logice, a caror rezultanta formeaza intuitia profesionala , iubirea de oameni, respectul fata de fiinta umana.

Alaturi de aceste aspecte, nu trebuie uitat a aminti si faptul ca, de regula, procurorul, datorita pozitiei pe care a ocupat-o peste 45 de ani in sistemul judiciar roman, are credinta ca este superior apararii, partilor din proces, chiar instantei de judecata, ceea ce ii confera o psihologie aparte, care nu poate decat sa prejudicieze o corecta ascultare a inculpatului, in situatia in care nu isi intelege exact rolul stabilit de lege - de participant in procesul de aflare al adevarului (nu de confirmare a acuzarii) si de supraveghetor al respectarii dispozitiilor legale.

Aceasta psihologie a 'superioritatii acuzarii' s-a format pe temeiul convingerii procurorului ca, fiind abilitat de lege sa decida trimiterea sau nu a unei persoane in judecata cu o incadrare juridica a faptei pe care tot el o stabileste, ceilalti participanti la proces trebuie sa se conformeze celor stabilite de el, sa-i respecte opinia exprimata in ce priveste vinovatia inculpatului pe care l-a trimis in judecata, pentru ca el reprezinta statul.

Consideram ca procurorul cat si aparatorul si partile din proces trebuie sa aiba o pozitie egala in fata instantei, iar tinuta procurorului si aparatorului sa fie egala in solemnitate (prin purtarea robei) in toate etapele desfasurarii unui proces. Deasemeni, in faza de judecata, procurorul trebuie sa devina o parte in procesul penal care sustine acuzarea, egala apararii, pentru ca doar in acest fel drepturile inculpatului vor fi pe deplin respectate.

Aspecte psihologice privind pe aparator

In procesul penal, potrivit art. 24 din Constitutia Romaniei, partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. In ceea ce-l priveste pe inculpat, legiuitorul a stabilit ca asistenta sa juridica de catre un avocat este obligatorie, cand acesta este minor, militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei unitati militare de invatamant, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ ori cand este arestat chiar in alta cauza, in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii de 5 ani sau mai mare sau cand instanta apreciaza ca inculpatul nu si-ar putea face singur apararea (art. 171 C.pr.pen.).

In comparatie cu ceilalti participanti in procesul penal, psihologia avocatului este diferita in functie de calitatea in care acesta participa in proces, respectiv aparator al inculpatului, al partii vatamate, al partii civile ori al partii civilmente responsabile.

a) Psihologia aparatorului inculpatului

Inca din momentul alegerii ori desemnarii din oficiu pentru realizarea apararii unui inculpat, avocatul va fi supus unor trairi psihologice diferite in functie de raportarea sa la fapta comisa de inculpat si la persoana acestuia.

In faza de judecata aparatorul inculpatului poate studia dosarul cauzei, anterior ascultarii, pentru a lua cunostinta de invinuirea care se aduce celui caruia ii va face apararea, va putea obtine date despre acesta spre a-i cunoaste personalitatea, pozitia pe care a adoptat-o in proces pana in acel moment, de recunoastere ori nerecunoastere a faptei imputate.

Gravitatea faptei comise de inculpat, antecedentele penale ale acestuia, eventuala publicitate facuta cauzei in presa pot declansa in aparatorul acestuia atitudini diferite, de la resemnarea in fata invinuirii pana la indarjirea de a dovedi nevinovatia clientului sau, chiar impotriva probelor administrate si pe care a avut posibilitatea sa le analizeze. Oricare din aceste atitudini, o data imbratisate, conduc la derularea unor procese psihice de o deosebita intensitate, care vor prejudicia activitatea de aflare a adevarului.

Un aparator resemnat in fata invinuirii este, de obicei, cel care nu a putut ajunge la intelegerea egalitatii apararii cu acuzarea, cu sentimentul ca munca sa este inferioara celei desfasurata de procuror, intimidat de acuzator, de multe ori cu o pregatire profesionala, dar mai ales cu o capacitate psihica modesta. Sentimentul de abandonare, teama de a nu supara, dorinta de a nu se implica intr-o aparare care sa nu izbuteasca, frica de situatii conflictuale, determina adoptarea unei atitudini de apatie, marcata totusi de un stress emotional intens.

La polul opus, aparatorul hotarat de a face apararea cu orice pret, fara a tine seama de adversar, de gravitatea faptei imputate inculpatului, va cauta cu febrilitate probatiuni favorabile clientului sau, bazandu-se pe o disproportionata incredere in sine, in cunostintele sale, in pozitia sa profesionala (si uneori politica), cautand chiar si influentarea opiniei publice prin interviuri in mijloacele de informare in masa. Procesele psihice care se declanseaza in persoana unui asemenea aparator sunt, de obicei, paralele cu cele declansate in persoana clientului sau, sunt determinate de dorinta de a se remarca personal, dar in detrimentul apararii clientului sau.

Sentimentele de simpatie ori antipatie ale aparatorului fata de inculpatul pe care il apara, generate de fapta savarsita sau de persoana acestuia, trebuie inlaturate sau, cel putin, tinute sub control. Indiferent de aprobarea sau dezaprobarea faptelor comise ori de profilul moral ori antecedentele faptuitorului, aparatorul trebuie sa-si infranga resentimentele si sa-i faca o aparare in limitele legii, deci mecanismul derularii proceselor psihologice trebuie sa fie echilibrat, fara sincope

Sarcina avocatului ales de inculpat (ori desemnat din oficiu) este de a-i face acestuia o aparare completa si competenta, in limitele legale. De la primul contact cu inculpatul, in faza de urmarire penala (cand i-a fost aparator inca din aceasta faza) ori in faza cercetarii judecatoresti (cand a fost ales doar in aceasta faza) avocatul, fara a se identifica din nici un punct de vedere cu inculpatul, va incerca a intelege si a explica atitudinea de vinovatie ori de nevinovatie a acestuia. Din perspectiva psihologica, deosebit de important este ca avocatul sa aiba rabdarea de a asculta, o atentie treaza, capacitate de intelegere (atat a motivatiilor intime ale inculpatului, a personalitatii acestuia, cat si a mecanismelor de comitere a faptei), sa dovedeasca perspicacitate (sesizand eventualele "fisuri" in acuzare, nepotriviri intre probele administrate, omisiuni de probatiune), buna-credinta, respect fata de adevar, mobilitate in gandire si adaptabilitate la orice schimbare in mersul previzibil al procesului. Aspecte de superficialitate, aroganta, eventuala resemnare in fata probelor considerate deosebit de concludente, suficienta, nerabdare, duritate sunt defectiuni psihice care nu isi au locul in persoana unui aparator. In aceeasi categorie trebuie cuprinsa si atitudinea aparatorului de a face o aparare cu orice chip, cautand probatiuni mincinoase, contrafacute ori contrafacandu-le, ori identificarea cu inculpatul pana la a crede ca-si apara propria cauza. De asemenea, aparatorul inculpatului trebuie sa se considere egal cu reprezentantul acuzarii, si de pe aceasta pozitie sa procedeze la desfasurarea intregii aparari.

Avocatul inculpatului, pe langa participarea la rezolvarea laturii penale a cauzei, trebuie sa fie bine pregatit si pentru disputa legata de rezolvarea pretentiilor civile, respectiv solutionarea laturii civile. Aceleasi calitati psihice, dublate de cunostinte profesionale temeinice trebuie sa aiba drept rezultat o corecta stabilire a pretentiilor civile ale partii civile.

b) Psihologia aparatorului partii vatamate si a partii civile

Persoana care a suferit prin fapta penala comisa de inculpat o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa la procesul penal, se numeste parte vatamata, iar persoana vatamata care exercita actiunea civila in cadrul procesului penal se numeste parte civila (art. 24 alin. 1 si 2 C.pr.pen.).

Indiferent de aceste calitati procesuale in care intelege sa participe in procesul penal, victima infractiunii, prejudiciata in mai mare sau mai mica masura in integritatea sa fizica, in personalitatea ei ori in avutul ei, in momentul in care isi va angaja un aparator in proces, acesta trebuie sa posede cunostinte psihologice in baza carora sa abordeze victima si sa-i sustina interesele. De la primul contact cu aceasta, aparatorul trebuie sa incerce, prin luarea informatiilor despre felul in care s-a comis fapta, sa cunoasca persoana victimei, gradul in care fapta inculpatului a afectat-o fizic, moral ori material, pozitia ei subiectiva fata de cele intamplate, gama de trairi ale victimei in raport cu ce i s-a intamplat, cuprinsa intre sentimente de indarjire, dorinta de razbunare si pana la compasiune fata de inculpat, regret ca a ajuns in aceasta situatie. Pe langa aceasta, eventualele pretentii civile trebuind justificate si dovedite in instanta, aparatorul va putea aprecia seriozitatea intinderii acestora (respectiv daca sunt exagerate si nejustificate ori modice). Din toate aceste constatari, aparatorul poate cunoaste personalitatea victimei, adaptandu-si apararea, felul in care va trebui sa o faca, respectiv daca va pleca de la constatarea lipsei oricarei culpe a victimei ori de la existenta unei culpe mai mari sau mai mici. Consideram ca, evident in functie de caracteristicile psihologice ale victimei, sesizate in acest timp, aparatorul trebuie, de regula, sa explice de la inceput victimei faptul ca si ea are sau nu are vreo culpa , si aceasta in mod corect si deschis, pentru ca altfel, pe timpul derularii procesului, daca va incerca aceste explicatii ori victima va observa ca aparatorul ei accepta tacit o cat de redusa culpabilizare a sa , va interveni susceptibilitatea victimei care, adeseori, direct sau indirect, il va acuza de "pactizare" cu avocatul inculpatului , simtindu-se tradata in interesele sale.

Din punct de vedere al psihologiei judiciare, victima trebuie inteleasa ca manifestandu-se diferit in situatia in care participa in proces ca parte vatamata, neavand pretentii civile si urmarind doar o cat mai aspra condamnare a inculpatului ori ajutarea acestuia spre a fi cat mai usor condamnat sau chiar achitat si situatii in care participa la proces ca parte civila, de aceasta data precumpanind interesul pecuniar. Aparatorul trebuie sa inteleaga aceste aspecte psihice si sa-si canalizeze activitatea in sensul dorit de victima spre rezolvarea, in limitele legii, a interesului acesteia. Cu totul gresit va proceda atunci cand, identificandu-se cu victima, cu durerea ei, cu prejudicierea ei, aparatorul va asigura victima, de la inceput si apoi pe tot parcursul procesului, de dreptatea interesului sau, iar in final, dupa ce hotararea instantei nu i-a confirmat cererile, sa gaseasca culpe imaginare celorlalti participanti la proces.

c) Psihologia aparatorului partii responsabile civilmente

Persoana chemata in procesul penal sa raspunda potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta invinuitului sau inculpatului se numeste parte responsabila civilmente (art. 24 al. 3 C.pr.pen.).

In apararea acestei parti se prezinta in proces fie un avocat ales, in situatia in care aceasta calitate o are o persoana fizica, fie jurisconsultul unitatii ori un avocat ales, cand este vorba de o persoana juridica. Desi ambii aparatori sunt persoane cu pregatire juridica, din punct de vedere psihologic, exista, de regula, o diferentiere care isi are izvorul in contactele mai dese si repetate cu faza de cercetare judecatoreasca ale unui avocat, in raport cu astfel de contacte mult mai reduse ale unui jurisconsult, specializarea acestuia din urma fiind legata mai putin de desfasurarea unui proces penal.

In ceea ce priveste avocatul, aparator al partii civilmente responsabile, acesta, in general, prezinta aceleasi caracteristici psihologice cu aparatorul inculpatului, interesul partii pe care o apara fiind alaturat interesului inculpatului, astfel ca nu le vom mai repeta, fiind expuse anterior.

Jurisconsultul societatii comerciale, care o reprezinta pe aceasta si care figureaza in proces ca parte responsabila civilmente, de regula, se caracterizeaza prin aspecte de timiditate, de pasivitate in momentul ascultarii inculpatului, considerand in mod eronat ca rolul sau este subsidiar celui al aparatorului inculpatului. Situatiile in care jurisconsultul depaseste aceasta pozitie, se implica activ si cu buna-credinta in aceasta activitate, dovedeste perspicacitate, intelegere, dinamism, nu pot decat sa constituie un ajutor in aflarea adevarului, in eventuala diminuare a vinovatiei inculpatului, care, corelativ, va duce si la reducerea responsabilitatii civilmente a unitatii pe care el o reprezinta.

Aspecte psihologice ale partii vatamate si ale partii civile

Studierea sistematica a victimei (care in procesul penal poate figura in calitate de parte vatamata sau parte civila) a fost ridicata in anul 1956 de catre B. Meldenson, care a propus chiar constituirea unei noi discipline stiintifice, denumita victimologia

Dupa acest inceput, mai multi autori au preluat ideile si argumentatiile lui Mendelson, dezvoltandu-le ori criticandu-le, problematica psihologica a victimei constituind preocupare constanta in psihologia judiciara.

Starile psihice prin care trece victima unei infractiuni sunt provocate de situatiile neasteptate, neobisnuite, de atmosfera conflictuala circumscrisa unor infractiuni , ceea ce pune victima in stare de puternica emotie, frica, groaza, disperare, manie, reducandu-i perceptia situatiilor in care a fost implicata, aducand-o in starea unor reactii de agitatie, de incapacitate de a reactiona, de puternica dezorganizare psihica. Actiunea faptuitorului asupra victimei, asupra bunurilor acesteia, fac posibila supunerea acesteia unor senzatii corporale de durere care se repercuteaza si asupra psihicului celui vatamat sau pagubit, ceea ce afecteaza si stocarea memoriala a informatiilor ducand la o retinere lacunara a evenimentelor sau la o alterare a adevarului faptelor comise impotriva sa.

Perceptia si memorarea, fiind puternic afectate de starea emotionala cauzata de fapta infractorului, conduc la retinerea partiala a filmului desfasurarii actiunii indreptate impotriva sa, asa incat, lipsind unele momente sau faze, partea vatamata este instinctiv manata spre refacerea logica a intregului, de unde si consecinta unor denaturari care pot apare.

Distorsionarea receptarii si retinerii momentelor comiterii faptei conduc la prezentarea denaturata a acesteia cu prilejul reproducerii, din cauza unor imprejurari mai presus de vointa persoanei vatamate ori dependente de vointa acesteia, alterarea adevarului celor intamplate putand avea un caracter constient sau inconstient.

Denaturarea inconstienta, involuntara se datoreaza, cel mai adesea, starii emotionale sub stapanirea careia persoana vatamata a perceput faptele si consta in exagerarea modului de comitere, a consecintelor produse, a prejudiciului fizic, moral sau material suferit

Sensibilitatea redusa sau sporita a victimei face ca, in timp, pericolul la care a fost expusa, in momentele comiterii faptei de catre inculpat, sa creasca in gravitate generand ca reactie o atitudine mult mai acuzatoare a victimei fata de inculpat.

Denaturarea constienta, voluntara a celor intamplate este urmarea unei atitudini deliberate prin care, desi faptele sunt receptate in mod corect, se incearca inrautatirea situatiei infractorului, din motive de razbunare pentru ceea ce s-a comis si de obtinere a unei pozitii care sa estompeze eventuala sa contributie la savarsirea actiunii infractionale generata de atitudinea sa provocatoare sau violenta ori a unor relatii de dusmanie anterioare.

In esenta, s-a apreciat ca aceasta problematica se integreaza fenomenului psihologic al frustratiei determinate de impactul pe care infractiunea il are asupra cursului firesc al vietii persoanei victimei . Aceasta frustratie se bazeaza pe faptul ca, prin fapta inculpatului, victimei i s-au cauzat suferinte morale sau fizice ori pagube materiale, ceea ce determina victima, de regula, sa aiba tendinta de a deveni razbunatoare incercand sa prezinte o stare de fapt exagerata, in detrimentul inculpatului, pentru a-i ingreuna situatia din punct de vedere penal ori pentru a obtine pe cale judecatoreasca despagubiri civile substantiale , ori sa incerce sa-si ascunda aportul ei la declansarea activitatii ilicite a inculpatului, cum ar fi, de pilda, anumite acte de provocare, unele neintelegeri anterioare avute cu inculpatul

Nu este exclus insa ca victima sa fie deasupra acestor stari si, prin urmare, sa se prezinte echilibrata psihic si obiectiva, prezentand real starea de fapt. Alteori victima va putea sa incerce denaturarea faptelor in sensul ajutarii inculpatului, evocarii unor culpe ale ei neconforme cu adevarul, aceasta pentru a determina reducerea raspunderii penale a inculpatului ori chiar inlaturarea acestei raspunderi, sorgintea acestei atitudini putand consta fie in sentimentele de rudenie sau de afectiune care o leaga de inculpat, fie in faptul ca i s-au acoperit daunele cu o suma mult mai mare de catre inculpat sau apartinatorii acesteia.

In ce priveste partea civila, care exercita actiunea civila in procesul penal si solicita despagubiri, problematica psihologica trebuie sa aiba in vedere urmatoarele categorii de prejudicii care decurg din traume psihologice perene si care se acorda intr-o gama tot mai ampla de catre instantele judecatoresti in ultima perioada

- prejudicii constand in dureri fizice sau psihice ;

- prejudiciul estetic (in caz de slutire fizica a victimei);

- prejudiciul de agrement (compensatie la posibilitatile de viata diminuate ale unei persoane prin alterarea integritatii sale functional-fiziologice);

- prejudiciul juvenil (prejudiciu moral special suferit de catre o fiinta umana tanara care isi vede reduse sperantele de viata ori anumite agremente ale existentei).

Sfera prejudiciilor de ordin psihologic este mult mai vasta in doctrina si practica judiciara a tarilor Europei Occidentale si in America

Problematica psihologica a victimei, constituita parte civila in procesul penal, a fost abordata de noi in tara si cu referire la finalitatea realizarii repararii efective a prejudiciului, constatandu-se ca, daca infractorul este pedepsit prin aplicarea unei pedepse, statul este la randul sau "pedepsit" (in sensul ca trebuie sa se ingrijeasca de detinut pe durata pedepsei - asigurandu-i hrana, imbracamite si masuri educative de reeducare), doar partea civila este neglijata, in sensul ca primirea sumelor stabilite de instanta ca despagubiri civile depinde de starea materiala a inculpatului ori eventual a partii responsabile civilmente , de multe ori acoperirea efectiva a prejudiciului civil stabilit fiind fara finalitate, in lipsa posibilitatilor de plata a celor obligati.

Preocuparile pentru armonizarea si chiar unificarea legislatiei interne a tarilor europene in domeniul raspunderii civile pentru daunele morale au dus la elaborarea unor "Recomandari asupra recuperarii prejudiciului moral" elaborate la Colocviul tinut la Londra intre 21-25 iulie 1969, sub auspiciile Consiliului Europei , elaborandu-se o serie de indrumari in acest sens, dovada a interesului ce exista in tot mai mare masura cu privire la victimele prejudiciate sub aspect moral.

Aspecte psihologice privind pe magistratul judecator

In faza cercetarii judecatoresti, conducatorul activitatii de ascultare a inculpatului este judecatorul - presedinte al completului de judecata (art. 296, 298, 322-325 C.pr.pen.).

O suma de cunostinte profesionale temeinice, dublate de o gandire logica nu pot duce singure la stabilirea adevarului intr-o cauza, tactica ascultarii unui inculpat fiind determinata si de personalitatea judecatorului magistrat, care este constituita nu numai din calitatile ca atare ale acestuia, ci si din capacitatea de adaptare a trasaturilor de personalitate a comportamentului celui care asculta, in fiecare situatie concreta. Un bun judecator trebuie sa se caracterizeze printr-o gandire mobila, prin capacitatea de a stabili usor contactul psihologic cu persoana ascultata, prin obiectivitate in capacitatea de prelucrare si interpretare a declaratiilor date in faza de urmarire penala, prin capacitatea de controlare a sentimentelor de simpatie sau antipatie fata de cel ascultat si mai ales prin capacitatea de a nu-si forma idei preconcepute cu privire la vinovatia sau nevinovatia inculpatului , trebuind sa aiba totodata si aprofundate cunostinte de psihologie practica, un deosebit simt al dreptatii.

Activitatea judecatorului de ascultare a inculpatului in instanta prezinta o serie de aspecte psihologice, intre care si aspecte subiective ce tin de personalitatea magistratului. Prin urmare, si in activitatea de cercetare judecatoreasca, chiar respectand prevederile procedurale de asigurare a garantiilor legale, intervine un anumit grad de subiectivitate, fapt care nu este daunator si nu afecteaza, in mare, administrarea justitiei, daca se reuseste cunoasterea acestor aspecte pentru a se putea actiona cu maximum de obiectivitate posibila . Aceasta subiectivitate, in sens psihologic si asa cum trebuie inteles termenul, inseamna tot ceea ce este legat de subiect, de personalitate deci, si implica activitatea constienta, luciditatea etc., caracteristici care apar diferit la fiecare persoana, motiv pentru care actioneaza sau reactioneaza in spatiul psihologic fiecare in felul ei . Intr-un dosar penal, studiat la fel de aprofundat, tactica de ascultare a inculpatului, elementele ce par importante, planul de ascultare, obiectivele de urmarit pot fi cu totul diferite de la un magistrat la altul si aceasta pentru ca din momentul studierii cauzei se declanseaza o serie de procese psihice care tin de personalitatea fiecarui magistrat judecator, de calitatile perceptive, observative, imaginative si cele de gandire ale acestuia, de experienta sa anterioara in domeniu si de capacitatea de a valorifica aceasta experienta. Alaturat acestora se declanseaza si spiritul de analiza si sinteza, precum si capacitatea de apreciere, care, si ele, sunt diferite de la o persoana si alta.

In timpul cercetarii judecatoresti, la ascultarea inculpatului, judecatorul, prin atributiile sale stabilite de lege, domina aceasta activitate, pentru ca el conduce ascultarea, are si posibilitatea sa observe, sa studieze pe inculpat sub aspectul exteriorizarii trairilor sale psihice. Interpretarea corecta a acestor exteriorizari tine de experienta profesionala a magistratului, de cunostintele sale de psihologie judiciara, de inteligenta sa si de buna-credinta.

Realizarea unei bune ascultari a inculpatului, avand drept scop aflarea adevarului, necesita in persoana magistratului si o serie de alte insusiri, printre care si perseverenta lui de a verifica cu rigurozitate toate variantele sustinute in aparare sau acuzare, pentru a putea exclude orice posibilitate de eroare, perseverenta care trebuie dublata de o gandire limpede, mobila, neinghetata in proiect, o capacitate de a putea intelege ca nu doar varianta rechizitoriului sau a inculpatului trebuie urmarita si verificata, ca poate exista si o alta varianta care poate fi cea adevarata.

Consideram ca, una dintre cele mai importante insusiri care ar trebui sa alcatuiasca personalitatea unui judecator, este cea de respect fata de fiinta umana, capacitatea de a intelege omul in ansamblul sau ca suma de calitati si defecte, pentru ca judecata se face in primul rand cu privire la om, prin prisma persoanei sale si raportat la fapta savarsita.

Adaptand la faza de judecata o clasificare a psihologiei judiciare in ce priveste tipurile psihologice ale persoanelor care efectueaza ascultarea, vom putea spune ca magistratii judecatori s-ar putea imparti, raportat la momentul ascultarii inculpatului, in:

- tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, echilibrat, care asculta cu atentie inculpatul, este rabdator, calm, analitic, oportun si eficient in interventii, cu tactul corespunzator situatiei, interesat de lamurirea aspectelor esentiale;

- tipul amabil, care se manifesta printr-o anumita transparenta in relatia cu inculpatul si jovialitate, care creeaza o atmosfera destinsa, de castigare a increderii inculpatului ;

- tipul autoritar, individualizat printr-o atitudine rigida, grava, cu accent de solemnitate, impunandu-si la modul imperativ vointa in fata inculpatului, realizand, de cele mai multe ori, o atmosfera de intimidare ce are ca efect lipsa de cooperare a inculpatului in audiere;

- tipul expansiv in gestica, mimica, limbaj, exteriorizat prin interventii inoportune in desfasurarea ascultarii care se desconspira in intentiile sale, usor de observat si studiat de catre inculpat, deseori complexat de necesitatea afirmarii ori nerabdator si superficial;

- tipul cabotin, caracterizat prin exagerarea utilizarii procedeelor actoricesti, caruia ii place sa se auda, este preocupat de imaginea sa si nu de felul in care se desfasoara ascultarea;

- tipul patern, care se exprima printr-un comportament bland in timpul ascultarii, cu intelegere si chiar compasiune fata de inculpat, interesat excesiv de mobilul savarsirii faptei, considerandu-se obligat sa faca aprecieri, sa dea sfaturi;

- tipul monoton, neinteresat, caracterizat prin indiferenta fata de inculpat, de personalitatea acestuia, de faptele lui, plat in gandire, fara rol activ, apatic, modest intelectual si juridic, multumit de ascultarile anterioare de la urmarire, cu rare tresariri de personalitate

Este insa de observat ca, in multe cazuri, magistratul judecator nu poate fi incadrat efectiv in vreunul dintre aceste tipuri, existand in manifestarile sale o combinatie intre aceste tipuri sau o schimbare, de la o cauza la alta, a tipului in care ar putea fi incadrat. Daca aceste schimbari se datoreaza dispozitei momentane a persoanei magistratului, bazata pe factori exteriori momentului ascultarii (probleme de familie, de sanatate, neintelegeri la locul de munca, satisfactii personale ori insatisfactii etc.) magistratul nu prezinta un echilibru psihic care sa-i confere posibilitatea de a efectua o buna ascultare. Daca insa schimbarea este constienta, cu rol tactic in vederea adaptarii la tipul psihologic observat sau intuit al persoanei ce va fi ascultata, aceasta va putea conduce la o reusita a ascultarii.

Cateva consideratii privind psihologia duelului judiciar

in faza cercetarii judecatoresti

In procesul penal, in faza de cercetare judecatoreasca, sfera mai larga de participanti la ascultarea inculpatului (decat in faza de urmarire penala), presupune in mod necesar o activitate mai ampla, desfasurata in mod conex, de pe pozitii diferite, de catre cei care sunt legal chemati la desfasurarea acestei activitati.

Notiunea de duel judiciar a fost mai putin utilizata inainte de anul 1989, in tara noastra neexistand abordari ale problematicii psihologiei acuzatorului public si aparatorului, in privinta Procuraturii asemenea studii nefiind posibile "din cauza caracterului inchis al institutiei si a unei psihologii oficiale, caracterizate prin rigiditate, ignorandu-se ca in spatele functiei se afla totusi oameni cu personalitatea lor psihosociala si culturala distincta' . De asemenea, avocatul, cel ales sau numit, pentru asigurarea apararii inculpatului, a fost marginalizat si ignorat, desi nu s-a putut nega niciodata importanta si valoarea profesiunii lui, neexistand ca atare nici preocupari privind psihologia acestuia.

In prezent egalitatea acuzarii si apararii in fata justitiei, devenind reala, necesita o tratare psihologica ca atare, in interactiune si interdependenta, rolul lor la aflarea adevarului fiind deosebit de important.

In acest duel judiciar nu trebuie uitata participarea si a celorlalte parti din proces: partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila, fiecare cu interesele ei, alaturate fie acuzarii fie apararii, intr-o anumita masura.

Urmarirea modului in care se desfasoara acest duel judiciar, dar si interventia activa in derularea acestuia, respectarea dispozitiilor legale, orientarea lui, sunt atribute ale instantei de judecata in sistemul nostru de drept.

In ascultarea inculpatului, potrivit principiului contradictorialitatii ce constituie fundamentul juridic al duelului judiciar, acest duel incepe in faza de adresare a intrebarilor si primire a raspunsurilor, care succede faza relatarilor libere, intrebari care se adreseaza prin intermediul presedintelui completului de judecata, ceea ce explica implicarea judecatorului in duelul judiciar . Rolul activ al judecatorului care conduce audierea are un impact psihologic asupra participantilor la ascultare, indiferent de pozitia pe care acestia o ocupa - de acuzatori ori de aparatori. Cunoasterea trasaturilor de personalitate a judecatorului constituie o cerinta necesara, care poate fi de folos in realizarea colaborarii cu completul de judecata in indeplinirea mandatului pe care procurorul si avocatul il au, respectiv de acuzator ori de aparator. Este evident, totodata, ca si judecatorul trebuie sa sesizeze profilul psihic al procurorului, al aparatorului, al partilor din proces, asa cum si partile din proces trebuie sa-si cunoasca reciproc acest profil, datorita interactiunii in care isi desfasoara activitatea. Dar, totusi, cea mai importanta cunoastere interpersonala, sub aspectele ei psihice, trebuie sa se realizeze intre reprezentantul acuzarii si cel al apararii, de multe ori aceasta fiind hotaratoare in castigarea duelului judiciar.

Procurorul care, de regula, este sustinatorul actiunii publice, reprezentant al societatii (in cauzele in care actiunea penala se exercita din oficiu), sustinator al acuzarii inculpatului, este inlocuit in aceasta din urma calitate de un avocat in situatia proceselor in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, devenind reprezentant al acuzarii, astfel ca o calitate in plus a avocatului ar trebui sa fie mobilitatea lui psihica, garantie a reusitei sale in duelul judiciar.

Norme tactice legale de ascultare a inculpatului

Normele procedurale penale fixeaza cadrul ascultarii inculpatului in instanta (art. 323-325 C.pr.pen.) prevazandu-le pe cele mai importante, care au caracterul unor metode tactice. Legiuitorul a prevazut doar aceste norme pentru ca nici nu putea si nici nu trebuia sa includa toate metodele tactice, deoarece, cu respectarea cadrului legal stabilit, ramane criminalisticii sarcina elaborarii de reguli si procedee tactice de ascultare a inculpatului.

O prima norma procedurala este cea prevazuta de art. 323 alin.1 C.pr.pen. care stabileste ca ascultarea inculpatului este prima activitate pe care instanta trebuie sa o desfasoare in cadrul procesului de aflare a adevarului. In alin.2 al aceluiasi articol este prevazuta apoi o dispozitie legala cu caracter de norma tactica, respectiv oferirea posibilitatii inculpatului de a relata liber tot ce stie despre fapta pentru care este trimis in judecata, fara a fi intrerupt si fara a i se citi ori a i se aminti continutul declaratiilor date in faza de urmarire penala, acesta in realizarea scopului de a se obtine o relatare spontana, cursiva si cat mai conforma cu realitatea.

Pentru situatiile rare in care inculpatul nu-si mai aminteste anumite fapte sau imprejurari, ori pentru situatiile in care exista contraziceri intre declaratiile facute de inculpat in instanta si cele date anterior, legiuitorul stabileste prin art. 325 alin.1 C.pr.pen. o regula completatoare, respectiv, presedintele, dupa terminarea relatarii libere, este indrituit a cere inculpatului explicatii, putand da citire, in intregime sau in parte, declaratiilor anterioare. Daca inculpatul refuza sa dea declaratii in fata instantei, potrivit art. 325 alin.2 C.pr.pen., presedintele dispune sa fie citite declaratiile date de inculpat in faza de urmarire penala.

O noua norma procedurala, cu caracter de procedeu sau regula tactica, este cea prevazuta de art. 323 alin.2 teza II C.pr.pen., care stabileste ca, dupa terminarea relatarii libere, incepe faza de punere a intrebarilor si primire a raspunsurilor, intrebari care se pot pune de catre presedinte, de catre procuror, partea vatamata, partea civila, partea civilmente responsabila, de catre ceilalti inculpati, precum si de catre aparatorul inculpatului a carui ascultare se face (in situatiile in care ceilalti participanti la proces au aparatori, intrebarile sunt puse, de regula, de catre acestia). Intrebarile sunt puse prin intermediul presedintelui de complet, iar instanta are abilitarea sa respinga acele intrebari pe care nu le considera necesare in cauza (art. 323 alin.3 C.pr.pen.).

Prin art. 323 alin.4 C.pr.pen. se mai stabileste ca inculpatul poate fi supus unei ascultari repetate ori de cate ori este necesar.

O alta norma procesuala cu caracter tactic este si cea prevazuta de art. 324 alin.1 C.pr.pen., care, diferit de regula generala instituita prin art. 71 alin.2 C.pr.pen., prevede ca la cercetarea judecatoreasca, cand sunt mai multi inculpati in aceeasi cauza, fiecare este ascultat in prezenta celorlalti. Observam aici o deosebire de reglementare intre modalitatea stabilita pentru ascultarea in faza de urmarire penala si in faza cercetarii judecatoresti, in aceasta din urma faza accentul punandu-se pe verificarea si completarea probelor administrate in faza de urmarire penala, verificare si completare care au loc in sedinta publica, cu participarea tuturor subiectilor oficiali si neoficiali ai procesului penal prezenti la judecata , astfel ca ascultarea coinculpatilor se face in prezenta tuturor, realizandu-se publicitatea si contradictorialitatea sedintei de judecata . Pentru situatiile in care aceasta regula de principiu ar impiedica insa o buna ascultare, legiuitorul a prevazut prin art. 324 alin.2 C.pr.pen. ca atunci cand interesul aflarii adevarului o cere, instanta poate dispune ca unul sau unii dintre inculpati sa fie ascultati fara ca ceilalti sa fie de fata. Aceasta reglementare are si ea caracter tactic, permitand dispunerea, la cererea oricarui participant la proces sau din oficiu, a unei ascultari care sa aiba o mai mare eficienta. In acest caz, in sala de sedinta ramane doar inculpatul ce se asculta, ceilalti fiind indepartati din sala. Consideram necesar ca pentru realizarea eficientei acestei ascultari separate, dupa ascultarea unui inculpat si introducerea pentru ascultare a altui coinculpat, cel anterior ascultat sa fie tinut separat de cei care inca nu au fost ascultati (si apoi fata de cei deja ascultati) pentru a nu-si comunica ce au declarat ori a se pune de acord cu anumite aspecte ale faptei. In cazul in care nu se realizeaza aceasta separare, ascultarea separata isi poate pierde utilitatea.

Exemplificam in acest caz ascultarea realizata in dosarul 990/1986 in care au fost trimisi in judecata un numar de 9 inculpati pentru comiterea infractiunii de incaierare. Din ascultarile inculpatilor efectuate in cursul urmaririi penale nu s-a putut stabili precis care dintre inculpati a aplicat lovitura care a cauzat decesul unei victime si care a aplicat lovitura care a produs vatamarea corporala grava a unei alte victime, toti cei sapte inculpati din primul grup fiind trimisi in judecata pentru incaierare in forma agravata prevazuta de art. 322 alin. 3 C.pen.

In fata instantei s-a dispus ascultarea separata a inculpatilor luandu-se masuri si pentru ca cei indepartati din sala sa nu comunice intre ei , si, dupa o audiere care a durat peste sase ore , doar din cele declarate de inculpati s-a putut stabili cu precizie autorul uciderii victimei, respectiv a vatamarii corporale grave a celeilalte victime si actele de complicitate a restului inculpatilor . Tot din aceasta ascultare s-a desprins si un alt aspect important privind incadrarea juridica a faptelor, respectiv modalitatea in care s-au comis faptele si vinovatia fiecarui inculpat, ulterior schimbandu-se incadrarea juridica din incaierare in infractiune de omor si vatamare corporala grava.

Consideram ca, daca nu s-ar fi procedat la aceasta ascultare separata, rezultatul audierii ar fi fost departe de a contribui la aflarea adevarului.

Pentru realizarea deplina a contradictorialitatii, legiuitorul a stabilit insa, prin art. 324 alin.3 C.pr.pen., obligatia instantei ca, dupa ascultare, in prezenta tuturor coinculpatilor, sa fie citite declaratiile luate separat, dupa care coinculpatii care nu au fost prezenti, pot pune intrebari inculpatului ascultat separat . In alin. 4 al art. 324 C.pr.pen. se mai instituie si posibilitatea ca inculpatul ascultat separat sa poata fi ascultat repetat in prezenta celorlalti inculpati sau a unora dintre ei.

Pentru ca pot apare situatii in care inculpatul nu-si mai aminteste anumite fapte sau imprejurari la care s-a referit in declaratiile anterioare date in faza de urmarire penala ori intre acele declaratii si declaratia data in faza cercetarii judecatoresti, exista neconcordante, contraziceri ori se retracteaza total cele declarate anterior, s-au prevazut prin art. 325 C.pr.pen. alte dispozitii procesuale cu caracter tactic, respectiv instanta sa ceara explicatii cu privire la neconcordantele ivite, putand da citire, daca e cazul, in intregime sau in parte, declaratiilor date anterior (alin.1), aceeasi citire a declaratiilor anterioare fiind facuta in mod obligatoriu atunci cand inculpatul refuza sa dea declaratii in fata instantei (alin.2). Lectura in instanta a declaratiilor scrise date anterior este mijlocul prin care se satisface principiul oralitatii judecatii . Prin necunoasterea sau nesocotirea acestor dispozitii legale se mai practica uneori in instanta inceperea audierii inculpatului cu citirea declaratiilor sale date in faza de urmarire penala ori se renunta complet la audierea inculpatului prezent, inlocuind aceasta prin citirea declaratiilor anterioare . Aceasta practica, gresita din punct de vedere procedural, este cu atat mai gresita din punct de vedere al tacticii criminalistice, intrucat propriu-zis se exclude o faza deosebit de importanta a procesului penal - ascultarea inculpatului in instanta.