Probele in procesul penal

Sectiunea I-a

Notiune si clasificare

Prin probe se inteleg elementele de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea tuturor imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei (art.63 al.1).

Probele pot fi clasificate dupa mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt functia procesuala pentru care intervin, izvorul din care provin si faptul la care se refera. Dupa functia procesuala pentru care intervin, probele sunt in aparare si in acuzare (invinuire). Dupa izvorul din care provin, probele sunt imediate si mediate. In raport de faptul la care se refera, probele se clasifica in probe directe si probe indirecte.

Sectiunea a II-a

Cerintele probelor

Pentru ca probele folosite de organele judiciare sa conduca la aflarea adevarului si la realizarea scopului legii penale, e necesar ca ele sa indeplineasca anumite cerinte: sa fie admisibile, sa fie pertinente, sa fie concludente si sa fie utile.

Admisibilitatea

In procesul penal este admisibila, in principiu, orice proba cu conditia de a fi concludenta si utila pentru solutionarea justa a cauzei penale. Regula generala a admisibilitatii probelor (principiul libertatii probelor) cunoaste doua categorii de limitari: limitari legale si limitari impuse de conceptiile generale despre lume. Daca intervin asemenea limitari, proba devine inadmisibila.

Pertinenta

Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte sau imprejurari care au legatura cu cauza urmarita sau judecata. Probele ce nu sunt in legatura cu imprejurarile de fapt ce formeaza obiectul probatiunii nu sunt pertinente.

Concludenta

Probele sunt concludente daca servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde aflarea adevarului si solutionarea justa a cauzei penale.    Aprecierea unei probe, in sensul ca este sau nu concludenta, are loc atunci cand partile cer administrarea unei probe si nu dupa ce proba a fost deja administrata. Probele contrare celor deja administrate sunt intotdeauna concludente.

Utilitatea

Probele sunt utile cand administrarea lor este necesara pentru solutionarea legala si temeinica a cauzei penale. Sunt utile si deci trebuie administrate numai probele concludente; nu toate probele concludente sunt insa utile cauzei. O proba concludenta poate deveni inutila in situatia in care faptele sau imprejurarile pe care le dovedea au fost deja dovedite prin administrarea altor probe.

Sectiunea a III-a

Obiectul probatiunii

Activitatea de strangere si verificare a probelor desfasurata de organele judiciare poarta denumirea de probatiune. Prin obiect al probatiunii se intelege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite intr-o cauza penala, pentru a fi legal si temeinic solutionata.

In ansamblul de fapte si imprejurari care formeaza obiectul probatiunii se disting:

fapte si imprejurari ce se refera la fondul cauzei

fapte si imprejurari ce se refera la normala desfasurare a cauzei

Obiectul probatiunii are in vedere, in principal, faptele si imprejurari ce se refera la fondul cauzei. In cadrul acestor fapte se face distinctie intre faptul principal si faptele probatorii.

Faptul principal il constituie faptele ce formeaza obiectul procesului penal - infractiunea si autorul ei.

Faptele probatorii sunt acele fapte sau imprejurari care desi nu cuprind faptul principal, prin existenta sau inexistenta lor asigura constatarea existentei sau inexistentei faptului principal.

In afara faptelor si imprejurarilor care au legatura cu faptul principal, mai exisa si altele care, desi nu au aceasta legatura, prin datele pe care le pot furniza pot sa ajute la rezolvarea unei cauze penale. Asemenea fapte pot fi: auxiliare, similare si negative.

Exista insa si o categorie de fapte sau imprejurari care, desi se refera la faptul principal, nu trebuie dovedite in cauza. Aceste fapte intra in obiectul probatiunii, dar pentru ele exista dispensa de proba intrucat legea sau cunostintele noastre despre lume le considera existente. Asemenea    fapte sunt prezumtiile legale, faptele notorii si faptele necontestate.

Sectiunea a IV-a

Procedura probatiunii

Sarcina probatiunii

Potrivit art.65, sarcina administrarii probelor in procesul penal revine organelor judiciare: organului de urmarire penala in faza de urmarire si instantei de judecata in faza de judecata.

Partilor in proces nu le revine sarcina dovedirii imprejurarilor pe care le invoca, ci li se acorda dreptul de a propune probe si de a cere administrarea lor (art.67 al.1).

Administrarea probelor

Administrarea probelor consta in deducerea in fata organului judiciar a faptelor si imprejurarilor faptice care configureaza orice proba, in asa fel incat sa se formeze o reprezentare exacta a celor petrecute. Deducerea probelor in fata organelor judiciare se realizeaza prin intermediul mijloacelor de proba.

Administrarea probelor in procesul penal este guvernata de principiul libertatii, astfel ca organele judiciare au posibilitatea de a alege dintre mijloacele de proba prevazute de lege pe acelea prin care se pot administra cele mai sigure probe.

Probele sunt administrate de organele judiciare care instrumenteaza cauza. Exista insa si situatii in care administrarea unor probe se poate face si de un alt organ judiciar. Potrivit art.132, cand un organ de urmarire penala sau instanta de judecata nu are posibilitatea sa asculte un martor, sa faca o cercetare la fata locului, sa procedeze la ridicarea unor obiecte sau sa efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmarire penala sau unei alte instante, care are posibilitatea sa le efectueze. In acest fel, se procedeaza la efectuarea actului procedural prin comisie rogatorie sau prin delegare.

3. Aprecierea probelor

Aprecierea probelor reprezinta operatia finala a activitatii de probatiune. In cadrul acesteia, organele judiciare determina masura in care probele le formeaza increderea ca sunt in conformitate cu adevarul, in sensul ca faptele la care se refera au avut loc sau nu in realitatea obiectiva.

In materia aprecierii probelor opereaza principiul liberei aprecieri a probelor consacrat de dispozitiile art.63 al.2 care prevede ca probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Libera apreciere a probelor si egalitatea valorii probante a acestora obliga organele judiciare sa aprecieze fiecare proba in parte nu in raport de anumite elemente prestabilite, ci in raport de increderea pe care le-o produce ca este veridica.

Bibliografie

Apetrei, Mihai. Drept procesual penal, Editura Victor, Bucuresti, 2004, p.104-113.

Neagu, Ion, Paraschiv, Carmen, Lazar, Mugurel, Damaschin, Mircea. Drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucuresti, 2001, p.149-153.

Pamfil, Mihaela Laura. Drept procesual penal. Partea generala, Editura Venus, Iasi, 2005, p.121-136.

Pavaleanu, Vasile. Drept procesual penal. Partea generala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p.271-291.

Sava, Alexandru. Aprecierea probelor in procesul penal, Editura Junimea, Iasi, 2002, 216p.

Theodoru, Grigore. Drept procesual penal. Partea generala, vol. I, Editura Cugetarea, Iasi, 1996, p.287-310.

Tulbure, Adrian Stefan, Tatu, Angela. Tratat de procedura penala, Editura All, Bucuresti, 2001, p.163-179.

Volonciu, Nicolae. Tratat de procedura penala, vol.I, Editura Paideia, Bucuresti, 1996, p.331-357.