Probele

Probele

Probele sunt acele elemente de fapt care servesc la constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savarsit-o si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. Sunt aduse la cunostinta organelor judiciare prin anumite mijloace.

Mijloacele de proba sunt acele mijloace prevazute de lege prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca proba.

Importanta probelor in procesul penal

Legea procesual penala prevede ca:

- urmarirea penala are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora (art. 200 C. proc. pen.);

- procurorul, daca constata ca au fost respectate dispozitiile legale care garanteaza aflarea adevarului, ca urmarirea penala este completa, existand probele necesare si legal administrate, dispune trimiterea in judecata (art. 262 C. proc. pen.);

- instanta de judecata isi formeaza convingerea pe baza probelor administrate in cauza (art. 287 C. proc. pen.) si nu poate condamna pe inculpat daca nu exista probe suficiente din care sa rezulte vinovatia sa.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilita. Aprecierea fiecarei probe se face de organul de urmarire penala sau de instanta de judecata, in urma examinarii tuturor probelor administrate, in scopul aflarii adevarului. Principiul liberei aprecieri a probelor presupune ca fiecarei probe i se confera o anumita importanta justificata, de altfel, prin informatiile pe care aceasta le ofera in scopul aflarii adevarului intr-o cauza penala.

Clasificarea probelor

Dupa caracterul sau natura lor

Probele sunt in sprijinul invinuirii sau al apararii, devenind astfel:

a) probe in acuzare (care servesc la dovedirea vinovatiei invinuitului sau inculpatului sau a existentei unor circumstante agravante);

b) probe in aparare (care servesc la dovedirea nevinovatiei invinuitului sau inculpatului sau a existentei unor circumstante atenuante).

Dupa natura lor, probele sunt:

a) probe imediate, obtinute din sursa lor originara, cum ar fi depozitia unui martor ocular; se mai numesc si primarei

b) probe mediate, obtinute dintr-o alta sursa decat cea originara, cum ar fi: continutul declaratiei unui martor care relateaza ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o anumita imprejurare; se mai numesc si secundare sau derivate.

Dupa legatura lor cu obiectul probatiunii, probele sunt:

a) probe directe, care dovedesc in mod nemijlocit vinovatia sau nevinovatia invinuitului sau inculpatului, cum ar fi prinderea faptuitorului in flagrant delict;

b) probe indirecte, care nu furnizeaza informatii de natura a dovedi in mod direct vinovatia sau nevinovatia faptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii in cauza penala, dar coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi gasirea unui obiect de o persoana care nu poate justifica provenienta obiectului.

Obiectul probatiunii

Obiectul probatiunii (thema probandum) este format din ansamblul faptelor sau imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite in scopul solutionarii cauzei penale.

Obiectul generic are caracter general si trebuie dovedit in orice proces, iar obiectul specific reprezinta obiectul probatiunii intr-un proces determinat si trebuie dovedit in fiecare caz concret.

Din obiectul generic al probatiunii, de regula, fac parte urmatoarele imprejurari:

a) dovedirea faptelor care confirma sau infirma invinuirea (in primul rand faptele referitoare la existenta elementelor infractiunii);

b) circumstantele atenuante si agravante legale si judiciare de natura a influenta gradul de responsabilitate al faptuitorului;

c) mobilul infractiunii (uneori poate constitui un element de apreciere a periculozitatii sociale a faptuitorului);

d) datele personale privind inculpatul si celelalte parti (profilul moral si atitudinea generala in societate);

e) urmarile infractiunii atat sub aspectul consecintelor civile ale daunei produse, cat si referitor la rezolvarea corecta a laturii penale;

f) faptele sau imprejurarile care au favorizat sau determinat comiterea infractiunii. Obiectul concret al probatiunii (datorita varietatii) nu se poate determina decat in raport cu cazul particular dat, urmandu-se a se analiza alte aspecte, cum ar fi:

a) modul in care, intr-un caz concret, o fapta ajuta in activitatea de dovedire;

b) masura in care o proba este admisibila, concludenta sau utila;

c) ce fapte sau imprejurari nu mai trebuie dovedite ori exista piedici in probarea acestora.

Fapte si imprejurari care formeaza obiectul probatiunii

Referitor la faptele si imprejurarile cu ajutorul carora se rezolva fondul cauzei, acestea sunt faptele principale (res probandae) si faptele probatorii (res probantes).

a) Faptele principale sunt acele fapte prin intermediul carora se poate face dovada existentei sau inexistentei faptei, a urmarilor ei socialmente periculoase, precum si a vinovatiei sau nevinovatiei faptuitorului. Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (de exemplu, in cazul unei infractiuni de omor, faptul principal il constituie actiunea prin care a fost suprimata viata victimei);

b) Faptele probatorii (indiciile) sunt acele fapte care, prin informatiile pe care le furnizeaza, conduc la stabilirea, pe cale indirecta a faptelor principale (de exemplu, in cazul unui omor, pot fi considerate fapte probatorii, relatiile de dusmanie dintre autor si victima).

Fapte auxiliare, similare si negative

Faptele auxiliare sunt acelea care, desi nu se refera la dovedirea imprejurarilor care privesc cauza, prezinta importanta, ajutand la aprecierea unor probe administrate

Faptele similare sunt acele fapte care se aseamana cu faptele ce formeaza obiectul probatiunii, fara a se afla insa in raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de aceeasi natura savarsite anterior de catre aceeasi persoana, situatie in care modul de operare (modus operandi) poate conduce la identificarea faptuitorului.

Faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut. Se face deosebire intre faptele negative determinate si faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate, daca sunt limitate, pot forma obiect al probatiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive. Faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse in obiectul probatiunii, deoarece nu pot fi dovedite.

Fapte si imprejurari ce nu pot forma obiect al probatiunii

Din cuprinsul art. 67 C. proc. pen. reiese ca cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este concludenta si utila. La aceasta regula exista doua limitari: limitari legale si limitari impuse de principiile generale ce privesc conceptia generala despre lume si societate.

Fapte si imprejurari ce nu trebuie dovedite

Exista dispensa de proba in urmatoarele situatii:

a) Prezumtiile legale - in aceasta acceptiune nu trebuie dovedite faptele si imprejurarile prezumate de lege ca existente sau inexistente.

Prezumtiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumtiile legale nu admit probe contrarii. Prezumtiile legale relative pot fi inlaturate cu probe contrarii.

b) Faptele evidente si faptele notorii- nu trebuie dovedite, intrucat sunt cunoscute. Faptele evidente sunt cunostintele despre lume dobandite din experienta vietii. Faptele notorii sunt cele cunoscute de toata lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generala sau locala; caracterul notoriu, precum si gradul de notorietate al unui fapt sunt stabilite de organele judiciare in functie de imprejurarile respective si de nivelul de instructie al persoanei in cauza.

c) Faptele necontestate sunt imprejurarile cu privire la care partile, de comun acord, nu ridica probleme, acceptandu-le existenta sau inexistenta.

Cerintele probelor

a) Admisibilitatea, in principiu, orice proba este admisibila, in acest sens, art. 67 C. proc. pen. prevede ca partile pot propune probe si cere administrarea lor, aceste cereri neputand fi respinse daca proba este concludenta si utila. Prin exceptie, exista si situatii cand proba nu este admisibila, atunci cand legea o interzice

b) Pertinenta. Probele sunt pertinente daca au legatura cu solutionarea procesului penal, cu faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite. Nu este suficient ca proba sa fie pertinenta; pentru a contribui la rezolvarea cauzei, proba trebuie sa fie si concludenta.

c) Concludenta. Probele sunt concludente daca sunt esentiale in cauza, contribuind hotarator la solutionarea procesului. O proba este concludenta daca poate clarifica elemente necunoscute ale cauzei.

d) Utilitatea. Probele sunt utile in masura in care, fiind concludente, se impune administrarea lor in cauza penala. Sunt utile acele probe care, prin informatiile pe care le furnizeaza, sunt necesare pentru solutionarea procesului. O proba este utila daca are calitatea de a clarifica anumite fapte sau imprejurari care nu au fost dovedite prin alte probe.

Sarcina probatiunii si prezumtia de nevinovatie

A. Sarcina probatiunii

Prin sarcina a probatiunii (onus probandi) se intelege obligatia procesuala ce revine unui participant in procesul penal de a dovedi imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii. Cu alte cuvinte, sarcina probatiunii inseamna obligatia administrarii probelor in cadrul procesului penai.

Regula actori incumbit probatio (sarcina probatiunii revine celui care afirma) trebuie inteleasa in procesul penal, in sensul ca obligatia de a dovedi existenta faptei si a vinovatiei cade in sarcina subiectilor procesuali care exercita actiunea penala.

B. Prezumtia de nevinovatie

Conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., invinuitul sau inculpatul beneficiaza de prezumtia de nevinovatie si nu este obligat sa-si probeze nevinovatia. Pana la dovedirea vinovatiei de catre organele judiciare, invinuitul sau inculpatul este prezumat nevinovat; in cazul in care exista probe de vinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze lipsa lor de temeinicie [art. 66 alin. (2) C. proc. pen.].

Administrarea si aprecierea probelor

Administrarea probelor

Administrarea probelor este activitatea procesuala desfasurata de organele judiciare, in colaborare cu partile, constand in indeplinirea drepturilor si obligatiilor prevazute de lege cu privire la procurarea, verificarea si preluarea, ca piese ale dosarului, a dovezilor, prin prisma carora urmeaza sa fie elucidate faptele si solutionata cauza .

Administrarea probelor trebuie facuta in asa fel incat sa nu aduca atingere drepturilor si intereselor partilor. In ceea ce priveste modul de administrare a probelor, se pot face unele distinctii intre faza de urmarire penala si faza de judecata:

- in faza de urmarire penala, descoperirea, strangerea si aprecierea probelor este o obligatie a organelor de urmarire penala. Administrarea probelor se realizeaza indiferent de prezenta partilor (cu exceptia mijloacelor de proba care, prin specificul lor, impun prezenta partii - de exemplu, declaratiile inculpatului), cu conditia incunostintarii lor de activitatile ce vor fi efectuate, cand apararea este obligatorie;

- in cursul judecatii, administrarea probelor se face de catre instanta de judecata, in prezenta partilor. Instanta readministreaza probele stranse in cursul urmaririi penale pentru verificarea lor si poate administra probe noi, din oficiu sau la propunerea partilor.

Aprecierea probelor

Prin aprecierea probelor, ca operatie finala a activitatii de probatiune, organele judiciare determina masura in care acestea le formeaza convingerea ca faptele si imprejurarile la care se refera au avut sau nu loc in realitate.