Protectia juridica a drepturilor omului

I.           Introducere

Contextul european

In Europa, protectia juridica a drepturilor omului se asigura in conditiile stabilite de Conventia europeana a drepturilor omului. Aceasta conventie, fiind unanim considerata ca principalul document elaborat sub egida Consiliului Europei, devin necesare unele precizari prealabile privind acest organism international (regional).

Consiliul Europei a fost infiintat la data de 5 mai 1949, data la care a fost adoptat, la Londra, Statutul Consiliului Europei (semnat, initial de un numar de zece state europene: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia, Marea Britanie).

Scopul Consiliului Europei este precizat in primul articol al Statului, el fiind acela "de a realiza o mai mare unitate intre membrii sai pentru salvgardarea si realizarea idealurilor si principiilor care sunt mostenirea lor comuna si pentru facilitarea progresului lor economic si social", prin discutarea chestiunilor de interes comun si prin incheierea de acorduri si adoptarea unor actiuni comune in domeniile economic, social, cultural, stiintific, juridic si administrativ, precum si prin salvgardarea si respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului[1].

Sub aspectul componentei, Statutul precizeaza ca membrii Consiliului Europei sunt partile la acest statut, respectiv orice stat european care adera la Statut, acceptand principiile statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa se bucura de drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Statutul distinge intre doua categorii de membrii ai Consiliului Europei, respectiv intre membri (deplini) si membri asociati, cea dintai categorie fiind reprezentata in toate organele Consiliului Europei, iar cea de-a doua (categoria membrilor asociati) fiind reprezentata numai in cadrul Adunarii Consultative. Incalcarea de catre un membru al Consiliului Europei a principiilor statului de drept poate sa atraga suspendarea din drepturile sale de reprezentare sau chiar incetarea calitatii de membru a consiliului, ca urmare a unei decizii, in acest sens, a Comitetului Ministrilor. De asemenea, orice membru al Consiliului Europei poate sa se retraga, exprimandu-si aceasta intentie printr-o notificare oficiala adresata secretarului general. Retragerea devine efectiva la sfarsitul anului financiar respectiv, cu conditia ca notificarea sa fi fost facuta in primele 9 luni ale acelui an - in caz contrar, retragerea devine efectiva la sfarsitul urmatorului an financiar.

Sub aspectul structurii sale organizatorice, Consiliul Europei este format din Comitetul Ministrilor si Adunarea Consultativa, aceste doua organe fiind asistate de catre Secretariatul Consiliului Europei. Comitetul Ministrilor este un organ interguvernamental, format din ministrii afacerilor externe ai statelor membre. El decide, cu efect obligatoriu, asupra tuturor chestiunilor referitoare la organizarea si aranjamentele interne ale Consiliului Europei, adopta propriul sau regulament interior, infiinteaza, cind considera necesar, comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic, si hotaraste, prin rezolutii, adoptarea de catre guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni specifice, precum si incheierea de conventii si acorduri.

Reuniunile Comitetului Ministrilor se tin, in principiu, cu usile inchise, la sediul Consiliului Europei - care este la Strasbourg. Adunarea Consultativa este organul deliberativ al Consiliului Europei, fiind compusa din reprezentanti ai fiecarui stat membru, alesi de Parlament, conform unei proceduri decise de acesta. Fiecare membru al Adunarii Consultative trebuie sa aiba nationalitatea statului pe care il reprezinta. El nu poate fi, in acelasi timp, membru al Comitetului Ministrilor. Functional, Adunarea Consultativa face recomandari Comitetului Ministrilor, infiinteaza comitete si comisii, stabileste data deschiderii sesiunilor si propune Comitetului de Ministri chestiunile de inscris pe ordinea de zi a adunarii. Adunarea Consultativa se intruneste in sesiune ordinara o data pe an (timp de o luna), dar ea poate fi convocata si in sesiune extraordinara, fie la initiativa Comitetului Ministrilor, fie a presedintelui adunarii. Dezbaterile Adunarii Consultative sunt publice. In fine, Secretariatul Consiliului Europei este format dintr-un secretar general si un secretar general adjunct (care sunt desemnati de Adunarea Consultativa, la recomandarea Comitetului Ministrilor) si personalul necesar. El asigura celorlalte organe serviciile aministrative si orice alta asistenta de care acestea au nevoie. Membrii Secretariatului trebuie sa respecte caracterul exclusiv international al functiei, neavand dreptul sa detina functii remunerate de guverne, sa fie membrii ai Adunarii Consultative si, in general, sa indeplineasca activitati incompatibile cu atributiile lor.

Consiliul Europei are personalitate juridica si un patrimoniu propriu, constituit din contributiile anuale ale membrilor sai. Administrarea acestui patrimoniu se asigura de catre secretarul general care poate, in numele consiliului, sa contracteze, sa dobandeasca si sa instraineze bunuri mobiliare si imobiliare si sa fie parte in justitie. Localurile si cladirile Consiliului Europei sunt inviolabile, iar bunurile si fondurile acestuia se bucura de imunitate de jurisdictie, fiind exceptate de la perchezitie, rechizitie, confiscare, expropriere sau orice alta forma de constrangere administrativa sau judiciara, dupa cum sunt scutite de orice impozit direct, de orice taxe vamale, prohibitii si restrictii la import sau export.

Oficialii Consiliului Europei se bucura de privilegiile, imunitatile, scutirile si inlesnirile acordate, potrivit dreptului international, reprezentantilor diplomatiei. De acelasi tratament juridic se bucura si reprezentantii in Comitetul Ministrilor, pe durata exercitarii functiilor lor si in decursul calatoriilor catre sau de la locul reuniunii. In ce priveste reprezentantii in Adunarea Consultativa si supleantii lor, acestia se bucura, pe teritoriul lor national, de imunitatile recunoscute membrilor parlamentului, iar pe teritoriul altui stat membru, de scutirea de orice masura de detentie si orice urmarire judiciara; de asemenea, ei se bucura de inlesniri in materie vamala si de control al schimburilor valutare.

1.1.1 Istoria Conventiei europene a drepturilor omului este strans legata de istoria Consiliului Europei. Mai exact, aparitia lor a fost decisa in acelasi context, anume in cadrul "Congresului Europei", tinut la Haga, in 1948 (4-10 mai). In conceptia participantilor la acest congres, viitorul Consiliu al Europei urma sa asigure un cadru democratic de dezvoltare a tuturor tarilor europene, in special prin crearea unui sistem regional de protectie a drepturilor omului si prin crearea unei Curti de justitie cu competenta in domeniu.

Ca urmare, la numai sase luni de la infiintarea sa, Consiliul Europei a creat o comisie care avea ca misiune elaborarea unui proiect de Conventie a drepturilor omului. Aceasta comisie, denumita "comitetul de experti", a intocmit proiectul Conventiei europene a drepturilor omului, textul unic al proiectului fiind adoptat in august 1950. Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (mai cunoscuta sub denumirea de Conventia europeana a drepturilor omului) a fost deschisa spre semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare la data de 3 septembrie 1953.

Principalul izvor formal al Conventiei europene l-a constituit Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de ONU la 10 decembrie 1948 si care constituia, la momentul respectiv (1950), primul si singurul tratat unitar consacrat protectiei drepturilor omului. Cu toate acestea, Conventia europeana difera, sub cateva aspecte esentiale, de Declaratia Natiunilor Unite. Mai intai, ea a realizat o reglementare mult mai precisa a continutului drepturilor substantiale prevazute in Declaratie. Apoi, ea difera considerabil de aceasta, sub aspectul fortei juridice, caci, in timp ce Declaratia se margineste la a prevedea aceste drepturi, Conventia europeana are un caracter coercitiv, ea instituind un mecanism (jurisdictional) de control al respectarii dispozitiilor sale de catre statele membre. Si, nu in ultimul rand, Conventia evidentiaza hotararea statelor de a asigura garantarea colectiva (doar) a unora dintre drepturile prevazute in Declaratia ONU, ea avand, asadar, un caracter selectiv.

In prezent, sistemul de protectie a drepturilor omului intituit prin Conventie cuprinde 45 de state europene, cu o populatie de peste 800 de milioane de oameni.

1.2 Conceptul de "drepturi ale omului"

Pentru a intelege interesul deosebit manifestat astazi in legatura cu crearea unor sisteme internationale de protectie a drepturilor omului, este necesar sa lamurim, in prealabil, semnificatia sintagmei "drepturi ale omului".

Vom porni de la observatia ca aceasta notiune este strans legata de o alta, anume aceea de "stat de drept" (formula, din pacate, nu tocmai inspirata) si ca "statul de drept" se opune statului "totalitar" sau "dictatorial" - ceea ce ne indica, in fond, ca vorbim de relatiile dintre stat si morala (sau de "umanism"). Statul de drept se supune principiilor etice si promoveaza binele comun; statul dictatorial isi impune, prin constrangere, propria lui morala, manipuleaza morala comuna, aservind-o scopurilor politice ale regimului, care sunt intotdeauna contrare principiilor etice. Ca proba a inexistentei statului de drept in epocile anterioare, se invoca, de regula, institutia sclaviei, care neaga calitatea de fiinta umana a celor exclusi (considerati ca simple unelte) sau, mai rar, situatia barbarilor ori a femeilor, care era oarecum identica cu cea a sclavilor. Se omite insa atrocitatea pedepselor si, in general, ignorarea, timp de secole, a suferintei sau faptul ca, in conditiile moderne, asistam la forme nu mai putin grave de negare a calitatii umane, de reducere ori de mutilare a conditiei omului - de pilda, "rasturnarea sacralului"(E.Cioran), uniformizarea culturala, condamnarea revendicarilor legitime si mentinerea rangurilor politice prin forta etc. Or, toate acestea si multe altele ne arata ca nu trebuie sa confundam notiunea de "drepturile omului" cu aceea de "drepturi subiective", ca aceasta notiune face referire la idei cu mult mai inalte - cum ar fi, de pilda, ideea ca[2] drepturile subiective trebuie recunoscute, in mod egal, tuturor fiintelor umane; sau ideea ca toate interesele sociale, inclusiv cele politice, trebuie sa se subordoneze idealurilor comune de justitie si, implicit, principiilor etice; ca, altfel spus, dreptul trebuie sa aiba preeminenta asupra oricarui interes de grup, fiind mai presus de orice utilitate imediata si meschina a sa.

In orice caz, numai privita izolat, desprinsa din contextul in care a aparut, notiunea de "drepturile omului" a putut fi redusa si confundata cu aceea de "drepturi subiective" - ceea ce a avut drept consecinta faptul ca, in jurul acestei notiuni, exista inca mari controverse.

Asa de pilda, multi autori incearca sa distinga intre "drepturile omului" si "libertatile publice", considerand ca, desi ambele concepte se refera la drepturi subiective, totusi, "libertatile publice" ar cuprinde doar acele drepturi subiective pe care statul le consacra in sistemul national de drept, pe cand conceptul de "drepturile omului" ar avea un inteles mai larg, care evoca dimensiunea morala a fiintei umane, intrucat ar cuprinde si asa-numitele "drepturi naturale". Mai mult decat atat, s-a sustinut[3] ca din aceasta distinctie ar rezulta o anumita opozitie intre dreptul intern si dreptul international, deoarece libertatile publice ar apartine dreptului intern (putand deci sa difere de la o tara la alta), pe cand drepturile omului ar apartine dreptului international, fiind consacrate nu numai prin norme juridice nationale, dar si prin norme juridice internationale.

Sau, se discuta daca si in ce masura exista identitate intre notiunile de "drepturile omului" si "drepturi si libertati fundamentale". Astfel, s-a observat ca, pe plan intern, drepturile fundamentale au fost definite ca acele drepturi subiective care sunt stabilite prin Constitutie si garantate de aceasta, in timp ce, pe plan international, lipseste un criteriu unitar de delimitare a acestora, chiar daca insusi titlul original al Conventiei europene face referire la "apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale". Totusi, cele doua notiuni ar putea fi considerate ca echivalente, in masura in care intelegem prin ele acele drepturi care sunt protejate si prin instrumente internationale sau care pot fi, eventual, invocate in fata unor instante internationale. De unde s-a dedus ca drepturile omului ar reprezenta un concept specific dreptului international public.

1.3 Consecinte care decurg din definitie.

In stransa legatura cu dezbaterile mentionate, se discuta, de asemenea, de existenta anumitor consecinte sau efecte juridice ale conceptului de drepturile omului, dupa cum urmeaza:

protectia juridica a drepturilor omului impune o autolimitare a competentei statului in favoarea unor sisteme de protectie internationala, ajungandu-se astfel la un al doilea nivel de aparare a acestor drepturi, anume cel international (in ce priveste respectarea acestor drepturi, statul isi asuma raspunderea fata de comunitatea internationala);

- protectia internationala a drepturilor omului are caracter subsidiar, in sensul ca protectia acestor drepturi trebuie realizata, mai intai, in interiorul sistemului national de drept si, numai atunci cand mecanismele interne de protectie se dovedesc insuficiente, persoanele care se considera vatamate se pot adresa instantelor internationale, declansand mecanismele suprastatale de protectie a drepturilor omului;

- daca in dreptul international clasic, calitatea de subiect de drept revenea exclusiv statelor, in dreptul international al drepturilor omului, aceasta calitate revine indivizilor, particularilor. Mai precis, intrucat titulari ai drepturilor sunt particularii, iar cei obligati sa le respecte sunt statele, in cadrul sistemelor internationale de protectie a drepturilor omului particularii dobandesc calitate procesuala activa (devin reclamanti), iar statele capata calitate procesuala pasiva (devin parati). Exista insa si posibilitatea ca un stat sau un grup de state sa porneasca o actiune impotriva altui stat sau a altui grup de state, pentru a se constata si a se pune capat unor incalcari ale drepturilor omului ("cauze interstatale");

- in ce priveste obligatia statului de a respecta drepturile omului, se considera ca, pe plan intern, acesta (statul) are o obligatie de prudenta si diligenta, in sensul de a lua toate masurile - legale, administrative sau judiciare - pentru a asigura respectarea drepturilor omului, in timp ce, fata de comunitatea internationala sau fata de organismul jurisdictional, intereseaza, in primul rand, rezultatul activitatii statale (daca statul a respectat sau nu aceste drepturi), astfel ca, pe plan international, obligatia asumata de stat apare ca o obligatie de rezultat.

II Istoricul institutiei

Aparitia si dezvoltarea drepturilor omului pe plan intern

Din punct de vedere istoric, primul text legal privitor la drepturile omului este Magna Carta (1215), prin care regele englez Ioan fara de Tara acorda anumite privilegii bisericii, orasului Londra, negustorilor si demnitarilor feudali, proclamand, totodata, ca "nici un om liber nu va fi arestat, intemnitat, scos in afara legii sau exilat si nu i se va cauza nici o paguba, decat in temeiul unei judecati legale facute de semenii sai sau in temeiul legii tarii". Ulterior, dispozitii asemanatoare au fost inscrise in Bill of Rights (1629, 1680) si, mai ales, in Habeas Corpus (1679) care, in plus, instituia o procedura judiciara, in virtutea careia orice persoana arestata sau detinuta avea dreptul la un recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa decida asupra legalitatii arestarii sau detinerii.

Totusi, actele engleze din secolele XIII - XVII nu au proclamat principii universal valabile privitoare la drepturile omului, ci vizau doar inlaturarea unor abuzuri ale autoritatilor feudale, iar prin aceasta ele difera net de declaratiile americane, adoptate la sfarsitul secolului al XVII-lea. Asa de pilda, Declaratia statului Virginia (12 iunie 1776) proclama ca "toti oamenii se nasc egali, liberi si independenti; ei au drepturi inerente de care nu pot, atunci cand intra in raporturi sociale, sa fie privati nici deposedati prin vreun contract, si anume: dreptul de a se bucura de viata si de libertate, cu posibilitatea achizitionarii si stapanirii de bunuri si de a cauta si a obtine fericirea si siguranta personala". Sau, Declaratia de independenta a Statelor Unite (4 iulie 1776) proclama, in preambulul sau, urmatoarele: "Consideram evidente prin ele insele urmatoarele adevaruri: toti oamenii sunt creati egali; ei sunt dotati de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se gasesc viata, libertatea si cautarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de oameni pentru garantarea acestor drepturi, iar puterea lor legala emana prin consimtamantul celor guvernati".

Un alt moment deosebit de important pentru afirmarea si dezvoltarea institutiei drepturilor omului l-a constituit adoptarea de catre Adunarea nationala a Frantei, la 26 august 1789, a Declaratiei drepturilor omului si ale cetateanului. In cele 17 articole ale sale, Declaratia franceza proclama libertatea, egalitatea si legalitatea. Principiile cuprinse in aceasta declaratie au fost, de altfel, preluate in Constitutia franceza din 1958, fiind considerate astazi ca esentiale pentru orice societate democratica.

Aparitia si dezvoltarea drepturilor omului pe plan international.

Statele invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial au creat Organizatia Natiunilor Unite care, in Carta sa (adoptata la 26 iunie 1945) afirma, pentru prima oara la scara mondiala, "increderea statelor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si in valoarea fiintei umane, in egalitatea in drepturi a barbatilor si a femeilor, a natiunilor, mari sau mici". Insa, in ce priveste protectia drepturilor omului, competentele organelor instituite prin Carta ONU sunt destul de modeste. Adunarea generala, de pilda, poate formula recomandari statelor membre sau Consiliului de Securitate; ori poate provoca efectuarea de studii si poate face recomandari "pentru a facilita tuturor, fara distinctie de rasa, sex, limba si religie, exercitarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale" (art.13 din Carta). Sau, Consiliul Economic si Social "poate face recomandari in vederea asigurarii respectului efectiv al drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti" (art.62 din Carta).

Un imporatant pas inainte in aceasta directie l-a reprezentat adoptarea, la 10 decembrie 1948, a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului - primul document international care cuprinde o enumerare a anumitor drepturi recunoscute oricarei persoane. Fiind insa vorba de o rezolutie a Adunarii generale ONU, iar nu de un tratat, Declaratia exercita, mai degraba, o influenta morala asupra statelor membre, fara nici o pretentie de control al aplicarii dispozitiilor sale. Pe de alta parte, ea a reprezentat totusi un punct de plecare - dupa cum demonstreaza adoptarea ulterioara de catre ONU a doua pacte, anume Pactul international privitor la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international privitor la drepturile civile si politice (1966).

De asemenea, Declaratia a fost urmata de adoptarea, la nivel regional, a Conventiei europene in domeniu, a Cartei sociale europene, a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Conventiei americane privitoare la drepturile omului, a Cartei africane a drepturilor omului si a popoarelor, a Cartei arabe a drepturilor omului.

III. Clasificari ale drepturilor omului

1.1 Criterii de clasificare

Drepturile omului au facut obiectul unor multiple clasificari.

Dupa aria geografica a protectiei instituite, specialistii in domeniu disting intre sisteme universale de protectie si sisteme regionale. In legatura cu prima categorie sunt mentionate cele doua pacte ONU, respectiv Pactul privitor la drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice - ambele intrate in vigoare in 1976 (la 10 ani de la adoptare). Astfel, pe langa faptul ca aceste pacte sunt supuse regimului juridic al tratatelor, cel dintai a instituit un control al aplicarii dispozitiilor sale prin intermediul unor rapoarte statale, iar cel de-al doilea a instituit un organism de control - Comitetul pentru drepturile omului -, prin Protocol facultativ prevazandu-se, totodata, procedura ce trebuie urmata in examinarea plangerilor individuale.

Sau, dupa criteriul destinatarilor, se face distinctie intre drepturi generale ale omului si drepturi specifice ale omului. Cele generale se aplica tuturor indivizilor, cele speciale se aplica anumitor categorii de persoane (copii, femei, salariati etc).

Dupa continutul lor, se distinge intre drepturi civile si politice, pe de o parte, si drepturi economice, sociale si culturale, pe de alta parte. Cu toate acestea, unele drepturi sunt considerate "mixte" - de plida, dreptul la libertate sindicala este considerat, in acelasi timp, un drept social, dar si o expresie a libertatii de asociere, ca drept civil si politic; sau, dreptul la educatie este considerat atat un drept cultural, cat si un drept civil si politic, care exprima libertatea de gandire, de constiinta si de religie.

In fine, dupa regimul lor juridic, se distinge intre drepturi intangibile ale omului si drepturi ale omului care pot fi limitate. Drepturile "intangibile" sunt acelea care nu pot fi, sub nici o forma, suprimate, suspendate sau limitate. Conventia europeana si cea americana in materie, precum si Pactul privitor la drepturile civile si politice considera astfel (ca "intangibile") dreptul la viata, dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante, dreptul de a nu fi adus in stare de sclavie si dreptul la neretroactivitatea legii penale. Potrivit Conventiei europene, acelasi regim juridic are si dreptul de a nu fi judecat si condamnat de doua ori pentru aceeasi fapta penala (non bis in idem), iar potrivit Pactului international privitor la drepturile civile si politice, sunt, de asemenea, "intangibile", dreptul la recunoasterea personalitatii juridice, dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie si interdictia pedepsei inchisorii pentru neplata datoriilor. Conventia americana, in plus, consacra, ca drepturi intangibile, drepturile copilului, dreptul de a avea o nationalitate si drepturi politice.

Restrictii specifice

Pe langa drepturile intangibile, tratatele in domeniu consacra si drepturi ale omului al caror exercitiu poate fi limitat de state, in scopul protejarii securitatii colective, a ordinii, sanatatii sau moralei publice ori a drepturilor si libertatilor altor persoane. Asemenea restrictii pot privi atat drepturile civile si politice, cat si unele drepturi sociale, cum ar fi dreptul la viata privata si familiala, la domiciliu, la libertatea de exprimare a convingerilor sau de manifestare a religiei, la libertatea de asociere, dreptul la proprietate etc. Orice limitare a acestor drepturi este insa supusa indeplinirii cumulative a trei conditii: posibilitatea limitarii sa fie prevazuta de legea nationala in materie; limitarea sa urmareasca un scop legitim (securitatea publica, protejarea sanatatii sau moralei publice, prevenirea savarsirii unor infractiuni etc); sa fie necesara intr-o societate democratica.