Puterea judecatoreasca

Este incredintata unei curti supreme si unor curti cu grad inferior acestuia al caror jurisdictii a fost fixata la nivel federal.

Constitutia prevede componenta congresului de a infiinta judecatorii de grad superior curtii supreme. Curtea suprema este competenta sa judece plangerile formulate impotriva sentintelor pronuntate de judecatori. Tot curtii supreme ii revine prerogativa de a decide in ceea ce priveste institutionalitatea legilor. Temeiul acestor prerogative consta in principiul separatiei puterilor. Judecatorii sunt jumiti de presedinte si confirmati in functie de senat.

In prezent, sistemul instantelor judecatoresti este format din:

a.       curtea suprema;

b.      curtea de apel;

c.       curtile de district;

d.      curti cu jurisdictie speciala.

Curtea suprema reprezinta instanta de varf si este formata din noua judecatori propusi dintre juristii cu un stagiu de cel putin 10 ani.

Desi este o instanta de recurs, Curtea suprema judeca in prima instanta toate cazurile privitoare la ambasadori, ministri si consuli, si in toate cazurile in care este implicat un stat al uniunii.

Doctrina americana sustine ca puterea judecatoreasca este elementul cel mai stabil al separatiei puterilor.

Constitutia franceza

La aproape doi ani si trei luni de la caderea Bastiliei, a fost adoptata la 3 septembrie 1791 prima constitutie scrisa a Frantei, si a doua in Europa, a doua constitutie scrisa fiind adoptata de Polonia in mai 1791.

Constitutia a pus bazele unei monarhii constitutionale in care regele domnea dar nu guverna. Institutia regalitatii s-a mentinut pentru ca in Franta nu se formase inca un curent social in favoarea republicii si aceasta datorita faptului ca revolutia burgheza nu isi propuse schimbarea formei de guvernamant ci doar inlaturarea absolutismului monarhic.

Constitutia consacra principiul suveranitatii nationale avand ca rezultat delegarea constitutiei de catre natiune, unor reprezentanti ai sai prin scrutin electoral care vor exercita puterea in numele ei.

Exercitiul puterii a fost conferit unor organisme constitutionale diferite si anume: adunarea nationala ca putere legislativa, regele ca putere executiva si tribunalele ca putere judecatoreasca.

Poporul francez nemultumit ca monarhia pastrase unele prerogative insemnate unul dintre ele fiind dreptul de veto, a decis convocarea unei conventii care sa adpote noi reglementari constitutionale.

In 1792 conventia s-a reunit si a adoptat o serie de acte normative cu valoare constitutionala, cum ar fi abolirea monarhiei si inlocuirea acesteia cu forme de guvernamant republicana. La 24 iunie 1793 se adopta o noua constitutie care convoaca prima republica din istoria constitutionala a Frantei. A doua revolutie franceza determinata de evenimentele revolutionare din 1848 a instaurat un regim democratic apropiat de regimul prezidential. In sistemul constitutional francez se poate remarca o intensa preocupare privind permanenta actualizare a prevederilor constitutionale, de regula prin adoptarea de noi constitutii si nu pe calea modificarilor sau amendamente cum s-a procedat in SUA.

Astfel in Franta de la 1791 pana in 1875, au fost elaborate 13 constitutii desi multe dintre ele nu au fost decat reeditarea unora dintre cele preexistente cu mici ajustari in cadrul unor principii in general identice.

Regimul constitutional instituit in 1875 s-a mentinut pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi modial. Dupa acest razboi, in Franta domina o atmosfera apasatoare. In aceasta circumstanta, poporul francez a fost chemat la urne sa se pronunte in cadrul unui referendum in favoarea sau impotriva regimului politic existent la acea data.

La 21 octombrie1945 s-a propus adoptarea unei noi legi fundamentale. Constitutia a fost adoptata si apoi aprobata prin referendumul din 13 octombrie 1946 constituind astfel cea de-a patra republica care va dura 12 ani.

Regimul politic nou infaptuit a exprimat de fapt lupte pentru putere pentru partidele politice ceea ce a dus la instabilitatea ministeriala.

Numarul mare si mai ales diversitatea politica si ideologica a partidelor representate in parlament, constituiau un obstacol pentru reconstructia politica a tarii. Potrivit dispozitiilor constitutionale, parlamentul era organizat in doua camere legislative: camera deputatilor si consiliul revolutiei, si detinea puteri mult superioare fata de cele ale guvernului. Presedintele republicii are un rol politic redus. Primul ministru detine atributii sporite fata de presedinte, devenind astfel personajul politic cu cea mai mare influenta. Viata politica a Frantei incepe sa se caracterizeze prin instabilitate datorita rivalitatii intre partide. Partidele politice minoritare in parlament, nu puteau oferi un sprijin consistent guvernelor care se perindau la putere. La inceptul lunii iunie 1958, generalul De Gauille acceptand sa preia conducerea guvernului, manevreaza cu abilitate instrumentele constitutionale de care dispunea, si le-a folosit in favoara intaririi puterii executive. La 4 octombrie 1958 a fost promulgata o noua constitutie a Frantei denuntat constitutia republici ia patra, care este in vigoare si astazi.

Din dispozitivele constitutiei rezulta o separatie aproape stricta a celor trei puteri, o preponderenta a puterii executive fata de cea legislativa, concentrarea puterii de decizie statala la nivelul presedintelui republicii, alegerea presedintelui prin vot universal direct, iresponsabilitatea politica a sefului statului, numirea membrilor guvernului de seful statului la propunerea primilor ministri, etaca.

Alegerea presedintelui se face din sapte in sapte ani prin sufragiu universal direct. Presedintele republicii il numeste pe primul ministru si pune capat activitatii sale prin acceptarea demisiei acestuia, numeste si schimba la putere primul ministru, pe membrii guvernului, fara a mai cere aprobarea speciala a parlamentului.

Constitutia prevede situatia in care presedintele are posibilitatea de a evita parlamentul in activitatea legislativa, prin recurgerea la referendum. Constitutia da presedintelui dreptul ca dupa consultarea primului ministru si a presedintiloi adunarilor sa pronunte dizolvarea adunarilor nationale.

Comparativ cu prevederile constitutiei anterioare, potrivit constitutiei din 1958, puterea executiva a sporit in detrimentul puterii legislative. Astfel, guvernul poate lua prin ordonante, masuri care in mod normal tin de domeniul puterii legislative. Activitatea guvernului este condusa de primul ministru care asigura executarea legilor, este responsabil de apararea nationala, are dreptul de initiativa legislativa si dreptul de a evita ordonante si regulamente, are dreptul de avizare si de propunere pentru posturile in care numirea se face de catre presedintele republicii si dreptul de numire in toate celelalte posturi militare si civile.

Primul ministru are calitatea de a angaja responsabilitatea guvernului in fata parlamentului in legatura cu un program de politica generala. Primul ministru poate sesiza consiliul constitutional cand considera ca o lege adoptata de parlament nu este confirma constitutiei. Parlamentul are principalul rol de a adopta dispozitiile cele mai importante pentru organizarea vietii sociale si de stat, de a decide in anumite domenii cum ar fi declaratia de razboi, prelungirea starii de asediu, etc. membrii adunarii nationale au posibilitatea initiativei legislative concomitent cu cea a guvernului. Un rol important in activitatea legislativa revine consiliului constitutiei care cuprinde membrii de drept si membrii numiti in numar de noua, desemnati pe o perioada de 9 ani, 3 de presedintele republicii, 3 de presedintele adunarii nationale si 3 de presedintele senatului.

Un rol mai putin important il are consiliul economic (organ consultativ de avizare pentru proiectele de legi cu caracter economic si social).

Puterea judecatoreasca a fost astfel conceputa incat sa nu poata constitui o contrapondere pentru puterea executiva in special si nici pentru puterea legislativa.

Ansamblul organelor carora le revine puterea de a judeca, nu a fost considerat in Franta ca formand un corp autonom egal ca importanta cu parlamentul si guvernul. In Franta exista pluritate de organe de judecata.

Aparita constitutiei in Romania

Originile constitutionalismului in Romania coboara dupa unii autori pana la mujlocul secolului al XVIII-lea, denumirea de constitutie fiind data pentru prima oara unui document politico-juridic elaborat de Constantin Mavrocordat. Acesta ramane una din figurile cele mai insemnate ale epocii fanariote, atragand asupra lui atentia cercurilor din vestul Europei pentru faptul ca a reusit sa dea o noua orientare tarilor romane printr-o serie de reforme importante.

Principiile generale ale acestor reforme se gasesc exprimate in constitutia sa datata in 7 februarie 1740, pe cand domnea in Muntenia, si publicata in Franta in 13 articole. Un asemenea document a fost dat si in Moldova in 1743 de acelasi domnitor. Dupa alti autori, inceputurile vietii constitutionale romanesti pot fi gasite printr-un proiect de constitutie aristo-democratica de la 1802, inspirat de ideile revolutiei franceze in care boierimea inca se pronunta pentru o republica aristocratica in care exista o deplina consultare si colaborare, si in care se prevedea si o separare a puterilor in stat, precum si organizarea acestora in divanul provilnicesc si divanul de jos.

Idei asemanatoare se regasesc si in continutul anaforaliei din 1804 care constituie un fel de scrisoare anonima amicilor boieri, indreptata impotriva marilor boier.

Istoricul xenopol demonstreaza ca acest document reprezinta un important izvor juridic ce include abuzurile romanesti de marea boierime si cuprindea cereri de reforme literale si mai ales amenintarea cu principiile puse in miscare de revolutia franceza.

O prima incercare de elaborare a unei constitutii de drept ramasa in faza de deziderat a fost proiectul de constitutie de la 13 septembrie 1822, in care s-a incercat organizarea puterilor in stat si chiar separatia functiilor constitutionale realizata intr-o forma embrionara.

Acest proiect de constitutie al Moldovei ramane in istoria dreptului roman ca un act constitutional.

Prin regulamentele organice din Moldova si Tara Romaneasca s-au creat institutii tipice de natura constitutionala cum sunt parlamentele unicamerale in care nu aveau acces decat persoanele din clasele privilegiate si care aveau atributii de legiferare. Cea dintai problema de care se ocupa regulamentul organic este cea a alegerii domnului pentru ca in aceasta perioada domnul este elementul determinat in jurul caruia si in functie de care se concentreaza intreaga viata a statului.

Potrivit regulamentelor se stabileste ca domnii Moldovei si Tarii Romanesti se vor alege de catre boierii intruniti in Adunarea abstracta extraordinara, domnul urmand a se alege pe toata viata lui.

Potrivit ambelor regulamente, domnul era detinatorul puterii executive, cu atributii de sef de stat. Impreuna cu obicinuita obsteasca, adunare prezidata de metropolit, domnul exercita si putere legislativa, regulamentul organic stabilind ca legile puteau fi adoptate numai in baza acordului comun al acestora.

Initiativa legislativa putea porni de la ministru sau de la domnitor.

Transformarile din plan politic si relatiile sociale din ce in ce mai tensionate au condus la schimbarea raportului de forte in favoara modernizarii organizarii de stat si a structurilor politice prin intermediul unor miscari revolutionare care au culminat cu revolutia de la 1848.

Aceste revolutii au constituit un moment esential in procesul de inlocuire a feudalismului cu capitalismul.

Programele revolutionare dintre care proclamatia de la Islaz se distinge printr-un continut si idei inovatoare atat pe plan politic dar si social-economic cum ar fi parlamentul ales prin sufrragiul universal, improprietarirea taranilor, egalitatea cetatenilor, drepturi si libertati democratice.

Prin proclamatia de la islaz, se propunea adoptarea unei constitutii care desi nu s-a elaborat totusi, poate conduce la remarca ca aceasta proclamatie a reprezentat unul din primele acte constitutionale romanesti.

Actul unirii celor doua principate de la 24 ianuarie 1859 sub domnia unica a lui Alexandru Ioan Cuza, a creat premisele unei si mai rapide transformari in cadrul societatii romanesti, inlocuirea anacronicelor relatiilor feudale cu cele capitaliste prin intermediul reformelor initiate de domnitor cu ajutorul primului ministru (Kogalniceanu), precum reforma agrara, reforma politico-administrativa si culturala.

In perioada de domnie a lui Al. Ioan Cuza, au fost adoptate o serie de acte normative de o foarte mare importanta (statul dezvoltator al Conventiei de la Paris).

Problemele organizarii si guvernarii celor doua tari romanesti care au creat premisele formarii statului roman unitar au fost reglementate prin doua documente deosebit de importante: tratatul de la Paris 1856, incheiat de cele 7 mari puteri ale Europei, prin care principatele Romane erau puse sub protectia statelor semnatare dar ramaneau in continuare sub suzeranitatea Portii Otomane, stabilea ca nici una din aceste puteri nu are dreptul de a se amesteca in treburile interne ale principatelor.

Prevederi mai amanuntite s-au adus la Conventia de la Paris in 1858, potrivit careia in fiecare principat puterile politice se realizau de catre un domnitor si o adunare electiva, iar pentru problemele de interes comun celor doua principate, s-a infiintat o comisie centrala (la Focsani).

Conventia pentru organizarea definitiva a principatelor, prevedea ca principatele Moldovei si Valahiei, ramaneau puse sub suzeranitatea sultanului.

Dupa infaptuirea unirii, s-a constatat ca sistemul de administrare impus de Conventia de la Paris creaza probleme pentru conducerea tarii, introducerea reformelor si stabilitatea guvernamentala,toate acestea datorate in special prevederilor electorale cuprinse in anexa la Conventie sau ii dadea drept de vot unui numar foarte mic de cetateni in functie de avere.In scopul intrebuintarii si adoptarii legislatiei la conditiile concrete economice si sociale ale statului, Cuza a trecut la intocmirea unui proiect de Constitutie care la 17 septembrie 1863 a fost inaintat guvernului francez dupa ce in prealabil fusese prezentat reprezentantilor puterii garante la Constantinopol de catre Negruzzi.

Proiectul de constitutie cuprinde 58 de articole, redactat in parte dupa Constitutia franceza din 1852. proiectul de constitutie nu a fost agreat de puterile garante care au tergiversat intrunirea conferintei care ar fi putut sa se pronunte asupra sa.