REGLEMENTAREA REZERVEI SUCCESORALE IN DREPTUL ROMAN

REGLEMENTAREA REZERVEI SUCCESORALE IN DREPTUL ROMAN

Institutia rezervei isi are originea in dreptul roman, insa, fara a se constitui intr-o reproducere fidela a institutiilor corespunzatoare din dreptul roman, intrucat s-a transformat in mod fundamental sub influenta vechiului drept francez.

Initial, dreptul roman nu a cunoscut rezerva, Legea celor XII Table neimpunand nici o limita a libertatii de a testa, astfel incat parintele putea dispune de toata averea si in favoarea strainilor, nelasand nimic copiilor sai, libertate exprimata prin formula uti legassit, ita jus esto .

Ideea rezervei a aparut la inceputul imperiului, cand jurisprudenta tribunalului centumvirilor a socotit ca este contrar sentimentelor firesti ca rudele in linie dreapta sau fratii si surorile sa poata fi exheredati fara justa cauza. Un asemenea act incalca indatoririle de familie, oficium pietatis. Drept urmare, centumvirii acordara ascendentilor, descendentilor si, sub anumite conditii, fratilor si surorilor o actiune reala, asemanatoare petitiei de ereditate, querele inofficiosi testamenti, pentru a anula un asemenea testament ca si cand ar fi fost opera unei persoane lipsite de ratiune: quasi non sanae mentis fuisset. Actiunea in anulare era inlaturata, daca testatorul lasase mostenitorilor aratati partea cuvenita, portio legibus debita. Aceasta portiune era stabilita la un sfert din partea ab intestat: quarta legitimae partis .

Pentru a intenta actiunea in anularea testamentului, mostenitorii mai trebuiau sa dovedeasca faptul ca nu au fost lipsiti in mod injust de partea de mostenire ce li se cuvenea si, de asemenea, sa nu aiba la indemana o alta actiune pentru a putea intra in posesia partii de mostenire ce le revenea, deoarece actiunea querela inofficiosi testamenti, avand un caracter injurios pentru memoria defunctului, era admisa doar ca ultim remediu[3].

Imparatul Justinian, prin Novela 18, a sporit cuantumul rezervei succesorale la o treime din portiunea ab intestat, in cazul in care lasa trei copii, si la o jumatate din portiunea legala, in cazul in care lasa patru sau mai multi copii[4].

Anularea testamentului, constituind o sanctiune deosebit de grava, a fost restransa in timpul lui Justinian la cazul cand mostenitorul nu primise nimic. In caz contrar, si daca partea primita era inferioara partii legitime, mostenitorul nu va putea decat sa ceara printr-o actiune personala - actio supletoria -, o adevarata condictio ex lege, intregirea partii sale legitime[5].

In esenta, trasaturile definitorii ale rezervei succesorale in dreptul roman se refera la faptul ca eredele rezervatar poate sa reclame portiunea sa legitima, chiar daca a renuntat la succesiune, precum si la aceea ca fundamentul acestei institutii se intemeiaza pe legatura de sange, nu pe calitatea de continuator al parsonalitatii celui decedat, rezerva ereditara fiind considerata ca pars bonorum, iar nu ca pars hereditatis. Astfel, legitima acorda beneficiarilor un drept de creanta contra mostenirii (similar unui drept cu caracter alimentar), succesorii rezervatari neavand posibilitatea de a aspira la o fractiune in natura din masa succesorala, adica la o cota-parte in proprietate, ci numai la o creanta echivalenta valoric unei portiuni din mostenire[6].