STATUL. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

1. Notiunea de stat

Statul este forma institutionalizata de organizare politica a unei colectivitati umane constituite istoric si localizata geografic pe un anumit teritoriu, in care un grup de indivizi, detinand in virtutea suveranitatii poporului si ca expresie a vointei acestuia, ori ilegitim, prerogativele si instrumentele exercitarii autoritatii publice, ale elaborarii si aplicarii normelor de convietuite sociala, exprima si apara interesele fundamentale ale statului si ale natiunii si impune vointa acestora ca vointa general-obligatorie

Aceasta definitie este valabila si pentru statele pe al carui teritoriu convietuiesc alaturi de natiunea majoritara si minoritati nationale mai mult sau mai putin numeroase. In aceasta situatie, statul reprezinta si apara interesele tuturor cetatenilor sai, fara deosebire de nationalitate, si le garanteaza, deopotriva, drepturile si libertatile fundamentale, care, de altfel, sunt egale pentru toti.

Desigur, fiecare stat suveran va actiona in cadrul definitoriu mentionat, organizandu-se, selectand si reprezentand anumite interese, impunand vointa generala a natiunii, asa cum considera ca este mai potrivit. De fapt, in aceasta consta suveranitatea sa.

In afara de dominatie, statul exercita o autoritate morala si chiar religioasa (cu exceptia statului contemporan), economica (autoritatile statului stabileau in antichitate regulile generale ale productiei, repartitiei si schimbului de produse), politica (statul asigura guvernarea societatii), sociala (statul este factor de echilibru social si apara ordinea sociala), juridica (statul impune si apara ordinea de care beneficiaza, la inceput chiar si inegal, intreaga comunitate) si militara.

Printr-un asemenea contract social, poporul (masa neorganizata) scapa de anarhie, tulburari si conflicte sociale generate de cucerirea si exercitarea dezordonata a puterii, iar guvernantii capata in schimb prestigiul si "deliciul" puterii, in schimbul obligatiei de a impune si apara ordinea sociala in beneficiul egal al indivizilor intregii comunitati sociale.

Indiferent de formularile folosite in definirea statului de diversi autori, elementele esentiale ale definitiei complete a acestuia sunt urmatoarele:

a) forma de organizare politica a unei colectivitati umane constituite istoric;

b) localizarea geografica;

c) existenta unui grup conducator investit cu atributii de guvernare si de exercitare a autoritatii publice in numele poporului;

d) prerogativa grupului conducator de a stabili si a apara ordinea statala si, in cadrul acesteia, ordinea juridica.

Din aceasta perspectiva, statul poate sa apara, pe de o parte, ca ansamblul de institutii investite prin Constitutie, sau in conformitate cu aceasta, cu prerogative de putere si, pe de alta parte, ca un fenomen social sintetizand toate actele si faptele prin care se exercita puterea si care au ca rezultat organizarea si coeziunea unei colectivitati umane localizate spatial si temporal.

Intrucat in studierea statului, privit atat ca fenomen, cat si ca ansamblu de organizare, sunt interesati deopotriva specialistii in stiintele politice, ca si juristii, consideram util sa punctam principalele elemente ale notiunii de stat din perspectiva politologica, sociologica, ca si din perspectiva juridica.

2. Analiza politologica a statului

Intr-o analiza politologica, statul apare deci ca o colectivitate umana istoriceste constituita si organizata pe un anumit teritoriu, care se structureaza politic in grupul de guvernanti si restul populatiei. Modul de constituire si organizare difera de la stat la stat si poate fi generat de factori naturali (asezarea geografica, conformatia solului), militari (cuceriri teritoriale), economici (bogatiile naturale) etc.

Din aceasta definitie rezulta cel putin patru elemente definitorii ale notiunii de stat din perspectiva analizei politologice:

a) organizarea politica a unei comunitati umane,

b) gradul de coeziune al colectivitatii respective;

c) raporturile de comanda/supunere (subordonare) existente intre guvernanti si guvernati;

d) legitimitatea exercitarii autoritatii si a puterii de comanda (dominatie) de catre guvernanti.

Cerinta unui anumit grad de organizare sociala si politica are o importanta deosebita pentru a se face deosebire intre formatiunile prestatele cu caracter rudimentar, caracterizate prin anarhie, dezordine sociala, si stat care presupune o organizare sociala ordonata si ierarhizata.

Coeziunea unei colectivitati umane este data, in primul rand, de comunitatea limbii vorbite, de factori etnici, de valorile culturale si traditiile comune, de comunitatea de viata economica, de valorile politice, de solidaritatea indivizilor, indiferent care ar fi structura etnica a populatiei s.a.

Coeziunea unei societati organizate statal poate fi privita sub mai multe aspecte:

a) istoric (valorile si traditiile istorice pastrate si respectate in procesul de formare si dezvoltare a natiunii pe teritoriul statului respectiv);

b) economic (traditiile dezvoltarii economice);

c) cultural (limba si cultura comuna);

d) religios (respectarea unui anumit cult religios);

e) politic (instituirea puterii politice, organizarea politica unitara, stabilirea institutiilor guvernante);

f) national (preponderenta in ansamblul populatiei a unei natiuni in raport cu minoritatile nationale) etc.

Raporturile politice bazate pe principiul comanda/supunere (subordonare) presupun puterea de constrangere exercitata de stat. Prerogativa statului de a adopta sau sanctiona norme de conduita, inclusiv in domeniul organizarii vietii publice si al guvernarii si a le pune in aplicare, precum si de a pedepsi incalcarea acestora constituie un atribut inerent al statului. Aceasta prerogativa este infaptuita de organisme specializate, investite in mod legitim cu atributii de putere.

Daca privim insa statul facand abstractie de indivizii care exercita la un moment dat puterea, acesta ne va aparea ca un fenomen social manifestat printr-o multitudine de acte si fapte de guvernare.

Incercarea de a explica statul ca fenomen social este facuta nu numai de politologie, ci si de sociologia politica.

3. Analiza sociologica a statului

Din perspectiva sociologica, statul sau, altfel spus, fenomenul puterii publice reprezinta un produs al evolutiei sociale a civilizatiilor.

In prezent, statul se afirma din punct de vedere sociologic ca o colectivitate umana bazata pe raporturi de cetatenie si dotata in mod legitim cu institutii de guvernare specializate care au un caracter impersonal si permanent.

Sociologul care s-a impus in analiza, din perspectiva sociologiei politice, a statului este Max Weber. In analiza fenomenului statal, Weber pune accentul pe DOMINATIE, SUBORDONARE, AUTORITATE si FORTA sau PUTERE. Potrivit lui Max Weber, statul constituie, asemenea uniunilor politice care 1-au precedat in istorie, un raport de dominare a oamenilor de catre oameni, bazat pe instrumentul exercitarii legitime (mai bine zis, considerate legitime) a constrangerii. Pentru ca statul sa existe, trebuie asadar ca cei dominati sa se supuna autoritatii celor ce se pretind a fi, la un moment dat, dominatorii.

Tot din perspectiva sociologica, Andre Hauriou afirma ca statul este un grup uman fixat pe un teritoriu determinat si in care este stabilita si mentinuta, de catre o autoritate investita cu puterea de constrangere, o ordine sociala, politica si juridica. Dezvoltand aceasta conceptie, autorul francez remarca patru elemente care, reunite, indica existenta unui stat:

a) existenta unui grup uman;

b) existenta unui teritoriu pe care s-a stabilit colectivitatea umana;

c) existenta unei puteri care conduce colectivitatea umana;

d) stabilirea de catre putere a unei ordini economice, sociale, politice si juridice.

Din perspectiva sociologica, statul apare deci ca o grupare de indivizi avand un grad ridicat de organizare si stabilitate, care ocupa un teritoriu determinat geografic si recunoscut politic, asupra careia o autoritate publica exercita prerogative de comanda sau de putere, inzestrata, totodata, cu vocatia si capacitatea organizatorica si institutionala de a exprima si impune tuturor vointa grupului ca vointa generala.

Nu se poate atribui apelativul de stat unei colectivitati sociale in care raporturile de organizare politica propriu-zisa (de exemplu, stabilirea, in mod coerent si organizat, a unor norme de comportament general-obligatoriu; constituirea unor celule organizatorice specializate, investite cu anumite atributii in ceea ce priveste desfasurarea vietii in comun; constituirea unei armate; recunoasterea autoritatii unui sef militar, precum si a unui conducator religios, chiar daca cele doua tipuri de autoritate ar fi exercitate de aceeasi persoana s.a) se confunda cu relatiile de natura patrimoniala (proprietatea asupra uneltelor si armelor, asupra vanatului, adaposturilor, celorlalte bunuri personale s.a.).

Cercetarea sociologica a manifestarilor sau fenomenelor de putere in grupurile sociale, altele decat statul, este justificata, dar aceasta nu inseamna a generaliza fenomenul statal pe intreaga scala a evolutiei civilizatiei omenesti.

Potrivit doctrinei politice si sociologice actuale, societatea politica (statul) a capatat trasaturi caracteristice rezultate din experienta anterioara si s-a delimitat net de alte forme de organizare sociala.

Din perspectiva politologiei si sociologiei politice, in epoca contemporana, trasaturile care confera specificitate fenomenului statal sunt:

a) legitimitatea investirii organelor statului cu atributele puterii politice;

b) structurarea puterii si exercitarea ei de catre un aparat de guvernare specializat si autonomizat fata de restul populatiei (aparatul birocratic);

c) stabilirea unor raporturi precise intre institutiile de guvernare pe baza principiului separatiei puterilor;

d) exercitarea legitima de catre stat a dominatiei si constrangerii, precum si functionarea eficienta a mecanismelor de conducere (de administrare si gestionare a Binelui comun);

e) comportamentul politic al Guvernantului, exprimat prin impunerea de catre acesta a dominatiei, a puterii de comanda si a autoritatii publice;

f) comportamentul social al indivizilor, exprimat prin supunerea fata de autoritatea statului.

Un alt element al analizei sociologice a statului consta in considerentul ca fenomenul statal, localizat initial la scara regionala, a devenit planetar. Se poate spune ca, incepand din secolul al XVI-lea, statul a fost circumscris practic in aria europeana. S-a considerat insa fara temei ca fenomenul statal este si va ramane vesnic propriu spatiului european.

4. Analiza juridica a statului

Din punct de vedere juridic, statul reprezinta ordinea juridica mai mult sau mai putin centralizata si aflata in stransa legatura cu ordinea internationala . Atunci cand ne referim insa la ordinea juridica instituita de catre un stat, avem in vedere ansamblul de norme si principii ale dreptului, aplicate in interiorul statului; cu alte cuvinte, ordinea sa interna. Spre deosebire de aceasta, exista o ordine internationala. Ordinea internationala este ansamblul de norme si principii privind raporturile politice, economice, militare, culturale s.a. intre state suverane, convenite prin acordul acestora.

Statul mai poate fi privit ca o persoana juridica sau persoana morala, adica este titular de drepturi si obligatii ca orice persoana fizica. Cu alte cuvinte, statul este subiect de drept (statul garanteaza drepturile cetatenesti; recunoaste cetatenia; intra in raporturi de drept international cu alte state s.a.).

Doctrina considera ca elementele personalitatii juridice sunt:

a) organizare de sine statatoare;

b) independenta patrimoniala;

c) scop in acord cu interesele generale ale societatii. Astfel, art.25 din Decretul nr.31/1954 prevede ca statul este persoana juridica in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi si obligatii. El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finantelor, afara de cazurile in care legea stabileste alte organe in acest scop.

Statul este o persoana juridica de drept public. Aceasta calitate este inerenta statului. Pentru toate celelalte persoane juridice de drept public, personalitatea este atribuita pe cale legislativa si deci recunoscuta in anumite conditii si cu anumite limite (Guvernul, Camera Deputatilor, Senatul, ministerele, primarul au personalitate juridica, dar aceasta nici nu se poate compara cu cea a statului). Statul poate fi, insa, si subiect in raporturile de drept privat.

Iata cum un concept juridic si politic - Statul - percepe relatii complexe si le da o solutie la fel de complexa, ingloband unitar raspunsuri de natura juridica - pe cale legislativa, executiva, judecatoreasca -, politica, economica, culturala, religioasa.

5. Elementele constitutive ale statului

Importanta cunoasterii si studierii acestor elemente deriva din necesitatea de a sti cu precizie daca o anumita societate umana poate fi considerata ca stat. Doctrina constitutionala occidentala a formulat trei elemente constitutive ale statului, aflate intr-o unitate organica: teritoriu, populatie, putere politica suverana.

A. Teritoriul

Teritoriul de stat este spatiul geografic alcatuit din sol, subsol, ape, precum si din coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra caruia un stat isi exercita suveranitatea exclusiva si deplina. Aceasta definitie surprinde elementele teritoriului din perspectiva dreptului international. Cu toate acestea, trecerea in revista a comportamentelor respective indica in mod limpede ca teritoriul constituie una dintre premisele materiale, naturale ale existentei statului.

Suveranitatea statului asupra propriului teritoriu s-a configurat cu mai multa claritate in operele unor ganditori din secolul al XVII-lea, ca un drept teritorial general - apartinand Natiunii - opus, din ratiuni de unitate, drepturilor domeniale particulare. Teritoriul a capatat astfel o valoare politica, independent de valoarea sa economica sau militara. O consecinta fundamentala a acestei noi conceptii a fost, totodata, inlaturarea posibilitatii ca unii monarhi sa instraineze parti ale teritoriului regatului - din motive matrimoniale, militare ori politice - altor dinastii.

Suveranitatea statului asupra teritoriului national are caracterul unei puteri publice continuu exercitate, care este suprapusa dreptului de proprietate. Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul capata automat unele trasaturi ale acestuia. De aceea, puterea statului asupra teritoriului national este mai presus decat dreptul de proprietate, care presupune posibilitatea juridica a schimbarii titularilor sai.

Orice modificari ale unui teritoriu sunt deci admisibile, potrivit dreptului international contemporan, numai daca au la baza vointa suverana a natiunii sau poporului care locuieste pe acel teritoriu.

Asupra intregului sau teritoriu, statul exercita o autoritate exclusiva, manifestata sub trei aspecte generale:

a) plenitudine;

b) exclusivitate;

c) opozabilitate fata de orice alt stat.

Primul aspect indica faptul ca statul exercita in limitele sale teritoriale plenitudinea functiilor sale (statul, prin organismele sale specializate, legifereaza, organizeaza administratia locala; stabileste instantele de judecata; organizeaza armata si fortele de politie s.a.).

In ceea ce priveste exclusivitatea, este general admis ca, pe teritoriul sau, statul isi exercita in mod liber intreaga autoritate, fiind excluse, asadar, interventia sau amestecul altui stat. Este adevarat ca principiul exclusivitatii competentelor statului suveran pe teritoriul sau sufera o serie de atingeri stabilite cel mai adesea prin tratatele internationale. Un stat suveran are insa dreptul sa accepte o diminuare a suveranitatii sale (de exemplu, un stat care are instalatii nucleare accepta o inspectare a instalatiilor sale sau folosirea acestora de catre un alt stat sau de catre o organizatie internationala; existenta unor baze militare sau instalatii militare in alte state; Uniunea Europeana impune, prin unele organisme si mecanisme economico-financiare, diminuarea competentelor statului asupra propriului teritoriu).

Aceasta "stirbire" a suveranitatii este, de fapt, o expresie a suveranitatii sale. Statul este liber sa nu accepte astfel de imixtiuni. Aspectul opozabilitatii este conferit, in primul rand, de legitimitatea si recunoasterea internationala a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Cu alte cuvinte, un teritoriu poate apartine unui stat doar in mod legitim si legal. In plus, legitimitatea si caracterul legal al ocuparii unui teritoriu de catre un stat trebuie recunoscute de comunitatea internationala. Exceptie de la acest principiu sunt rapturile, anexiunile teritoriale, cedarile de teritorii sub presiunea sau amenintarea militara, politica a altor state s.a. Un astfel de exemplu il reprezinta Basarabia si Bucovina de Nord, rupte din trupul Romaniei si anexate prin forta de Uniunea Sovietica in vara anului 1940.

Importanta stabilirii teritoriului unui stat implica o delimitare precisa a frontierelor sale. Frontiera apare, asadar, ca o institutie juridica foarte importanta, iar dreptul international - care o defineste ca o linie si eventual ca o zona care separa teritoriul unui stat de altul sau la care limiteaza atributele suveranitatii statale - prevede diverse tehnici si proceduri de delimitare a acestora. Aplicarea efectiva a regulilor respective se ciocneste intotdeauna de interesele sau ambitiile statelor. De altfel, existenta si traseul frontierelor se afla la originea multor conflicte militare si politice intre state.

In privinta tarilor africane care si-au declarat independenta in anii '60, frontierele intre ele au urmat vechile limite administrative stabilite in perioada coloniala. Astfel, daca acelasi teritoriu colonial fusese administrat in trecut de doua sau trei puteri coloniale, dupa declararea independentei au aparut doua sau trei state, corespunzator numarului puterilor coloniale respective, frontierele dintre ele fiind cele din perioada coloniala.

Recunoasterea unei frontiere are o consecinta juridica de drept international: respectarea integritatii teritoriale a statului respectiv.

Din punct de vedere juridic, intinderea sau configuratia teritoriului unui stat nu are importanta sub aspectul care ne intereseaza. Intins sau mai putin intins, continental sau insular, teritoriul exista ca atare. Configuratia geografica poate influenta insa forma statului: unitar sau compus. Evident, un stat al carui teritoriu este vast va avea resurse si posibilitati superioare de dezvoltare social-economica. Aceasta nu este insa o conditie absoluta; exista state care, desi au un teritoriu vast si mari bogatii naturale, nu au atins un inalt grad de progres economic.

In practica internationala au existat totdeauna diferentieri intre marile puteri si statele mici in ceea ce priveste admiterea si respectarea principiului egalitatii intre toate statele suverane.

Teritoriul are o importanta vitala pentru stabilirea unei populatii si pentru accelerarea procesului de formare a natiunii si a sentimentului national. In cadrul unor frontiere precise si sigure, stabilite in legatura cu procesul de formare a unei populatii, aceasta se va simti mai atasata de teritoriul national. Stabilirea legitima a frontierei contribuie la intarirea sentimentului national si la aparitia si afirmarea ideii de patrie.

Constientizarea apartenentei la un anumit teritoriu, apoi la o anumita patrie duce evident la constientizarea de sine a natiunii, la stabilirea unor trasaturi comune ale acesteia, la o anumita identitate cu caracter national, manifestata prin: limba comuna; piata economica comuna; specificitatea dezvoltarii economice (oieritul in Anglia a marcat intr-o anumita perioada dezvoltarea industriei in aceasta tara; comertul maritim a caracterizat dezvoltarea Greciei in epoca antica; in Romania, agricultura - cultivarea pamantului - a avut un caracter primordial pana in vremuri recente); formarea unui anumit arhetip cultural (Horezu, Boian etc.), formarea unei anumite conceptii privind abordarea relatiilor cu alte state (se spune, in general, despre germani ca ar fi o natiune razboinica; dimpotriva, italienii nu au traditii militare solide; romanii nu au pornit niciodata razboaie de agresiune si se caracterizeaza ca un popor pasnic).

Spre deosebire de popoarele sedentare, populatiile nomade nutresc mai putin un sentiment national. In lume au existat candva comunitati nationale dispersate datorita conditiilor vitrege ale istoriei. Acestea au luptat pentru dobandirea unui teritoriu identificat cu vatra stramoseasca. Exemplul Israelului, care a fost creat ca stat in 1948, este clasic. Aceeasi revendicare au astazi, de pilda, palestinienii.

In afara de caracteristicile sale politice, economice sau nationale, teritoriul prezinta doua mari caracteristici juridice. Astfel, teritoriul unui stat este indivizibil si inalienabil.

Indivizibilitatea teritoriului exprima unitatea acestuia. Fiind un element constitutiv al statului, teritoriul nu poate fi divizat si instrainat altor entitati statale. Faptul ca teritoriul statal este impartit in unitati administrativ-teritoriale care se bucura de autonomie locala nu are, in acest sens, nici o relevanta, intrucat unitatile respective nu sunt opuse statului ca atare.

Cu alte cuvinte, in epoca moderna, teritoriul statului nu poate fi divizat in componente teritoriale distincte pentru a fi apoi instrainate pentru diferite motive. O asemenea instrainare ar afecta insasi suveranitatea statului ca atare.

In ceea ce priveste optiunea pentru un anumit model de organizare administrativ-teritoriala, trebuie subliniat ca acesta trebuie sa fie, exclusiv, rezultatul manifestarii de vointa a statului respectiv. Statul isi exercita suveranitatea si prerogativele de putere pe intreg teritoriul sau, fara amestecul altui stat sau a1 organizatiilor internationale.

Inalienabilitatea teritoriului intareste indivizibilitatea acestuia. Fiind inalienabil, teritoriul nu poate fi instrainat altui stat. Asa cum am aratat deja, in practica internationala este acceptata ideea modificarii frontierelor, dar numai ca expresie a acordului intre statele suverane interesate.

In doctrina constitutionala, acestor doua caracteristici - indivizibilitatea si inalienabilitatea - li s-a adaugat "impenetrabilitatea" teritoriului, care ar consta in interdictia ca pe teritoriul unui stat sa-si poata exercita puterea de comanda un alt stat. Cu toate acestea, recent s-a conturat tendinta ca unor state suverane sa li se impuna, sub acoperirea Cartei ONU, restrictii cu privire la folosirea propriului teritoriu. Astfel, Irakului i s-a impus, de catre O.N.U., in 1993, o "zona de excludere aeriana" in propriul teritoriu. In aceasta zona nu este permis accesul navelor aeriene irakiene. Legitimitatea unei asemenea masuri a fost contestata de Irak la O.N.U., ca un act ce incalca suveranitatea unui stat independent.

B. Populatia

Orice societate, orice stat presupun un minimum de populatie stabila. Este necesar ca populatia sa prezinte anumite caracteristici specifice.

In cadrul populatiei unui stat se gasesc, in general, doua categorii de locuitori: locuitori avand aceeasi cetatenie (cei mai numerosi); locuitori care nu au calitatea de cetateni ai statului respectiv.

Cetateanul este individul legat de stat printr-o legatura juridica: "cetatenie". Aceasta legatura este determinata in mod suveran de catre stat pe anumite criterii: jus sanguinis sau jus loci (jus soli). Strainul este cetatean al altui stat si ramane supus acestuia din punct de vedere al indatoririlor cetatenesti. In aceasta categorie intra si indivizii fara cetatenie (apatrizii). O categorie suplimentara si nesemnificativa o formeaza indivizii cu dubla cetatenie.

Prezenta unei comunitati de straini intr-un stat ridica multiple probleme de ordin economic, financiar, politic, social, cultural, religios, etnic.

In legatura cu aceasta problema, exista pericolul ca autoritatile unui stat sa-si trateze grupurile minoritare - cetateni ai statului respectiv - ca pe straini. Problema poate fi abordata din punct de vedere cantitativ si calitativ. Aspectul cantitativ al populatiei poate influenta sentimentul de comunitate nationala. Este mai usor sa mentii, sa dezvolti acest sentiment la populatii numarand zeci si sute de milioane de indivizi si mai greu cand o asemenea populatie se ridica la un milion de oameni. Cu toate acestea, traditiile nationale suplinesc uneori numarul mic al locuitorilor tarii respective.

Aspectul cantitativ al populatiei se pune in raport cu fenomenul demografic. In aceasta privinta, este dreptul statului de a stabili o anumita rata de crestere demografica a populatiei sau macar de a o controla.

Aspectul calitativ are in vedere faptul ca fiecare stat regrupeaza intr-o proportie mai mare sau mai mica populatii cu trasaturi etnice diferite. In functie de aceasta regrupare, statele se pot imparti in state nationale si state multinationale.

Statele nationale sunt cele in care populatia majoritara formeaza o singura natiune.

ELEMENTELE NATIUNII sunt: rasa; limba; religia; traditiile istorice; interesele materiale si culturale comune; situatia geografica. Datorita unor imprejurari speciale, nu intotdeauna aceste elemente pot fi intrunite fara, insa, ca natiunea sa fie afectata.

Trebuie retinuta insa ideea ca natiunea presupune o incontestabila unitate sociologica a populatiei, dar nu o uniformitate absoluta.

Din aceasta perspectiva, identificarea STAT-NATIUNE este considerata, in doctrina constitutionalista occidentala, ca fiind solutia cea mai buna, pentru ca ea asigura cea mai profunda solidaritate in randul populatiei. De fapt natiunea STAT-NATIUNE reprezinta o componenta esentiala a doctrinei tratatelor de pace incheiate dupa primul razboi mondial si reprezentand si in prezent un factor structurant al relatiilor internationale.

In ceea ce priveste raporturile intre natiune si stat, natiunea precede statul. Natiunea romana s-a format inainte de unirea celor doua principate romanesti si formarea statului national, in 1859. La 1 decembrie 1918 s-a desavarsit statul national unitar roman.

STATUL MULTINATIONAL este statul a carui populatie este formata din diferite rase sau nationalitati, vorbind limbi diferite si avand culturi si un trecut istoric diferite. In asemenea state, coeziunea nationala este dificil de asigurat, dar nu imposibil de realizat.

C. Puterea politica suverana

Statul suveran este dator sa exercite pe teritoriul sau si fata de intreaga populatie prerogativele sale de putere suverana, pentru a mentine ordinea, a apara comunitatea respectiva impotriva oricarei agresiuni etc.

O autoritate publica este suverana atunci cand nu este supusa nici unei alte autoritati, nici in cadrul intern al statului, nici pe plan extrem. Nici o alta entitate nu o poate controla. Altfel spus, in interiorul frontierelor sale, statul exercita o putere exclusiva; detine puterea de a controla, comanda si de a sanctiona in mod suveran.

Unul din atributele esentiale ale suveranitatii statului il constituie dreptul sau inalienabil de a reglementa, in mod liber si fara nici o interventie din partea altui stat, organizarea si functionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetatean; raporturile personale si patrimoniale intre indivizi etc., prin intermediul normelor juridice. Transpunand in norme de drept obiectivele cele mai importante ale dezvoltarii social-economice si politice, statul instituie, in virtutea suveranitatii sale, o ordine juridica menita sa-i ocroteasca si sa-i consolideze valorile fundamentale pe care se intemeiaza si pe care este interesat sa le promoveze si sa le apere, relatiile sociale corespunzatoare acestor valori.

Legatura indisolubila dintre suveranitatea puterii de stat si ordinea juridica dintre stat si drept are radacini istorice adanci, aparitia si cristalizarea diferitelor formatiuni sociale desfasurandu-se ca un proces istoric complex, in care latura politica a activitatii sociale, rolul statului suveran s-au impletit armonios cu elaborarea si aplicarea normelor de conduita.

Sintetizand cerintele sociale fundamentale si prefigurand, pe plan legislativ, un anumit comportament uman corespunzator acestora, autoritatea publica, in virtutea suveranitatii sale, instituie o ordine juridica potrivit intereselor sale majore.

Este esential ca puterea sa fie legitima si sa se exercite in cadrul legislatiei constitutionale adoptate in mod democratic.

O putere devine ilegitima prin contestarea ei de catre intreaga natiune sau de catre majoritatea populatiei. O conditie a legitimitatii este respectarea de catre putere a Constitutiei. Astfel, un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorita activitatii sale. Lipsa de legitimitate intr-o asemenea situatie se exprima prin pierderea de catre guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare.

In primul caz, ilegitimitatea guvernului are conotatii moral-politice si evidentiaza ca poporul nu mai are incredere in echipa guvernamentala si in programul acesteia de guvernare. In al doilea caz, ilegitimitatea este pusa in discutie chiar de catre Parlament.

Simpla contestare a unui guvern de catre partidele din opozitia parlamentara sau de opinia publica (prin mitinguri de protest, demonstratii antiguvernamentale, marsuri, greva generala s.a.) nu inseamna insa automat si pierderea legitimitatii guvernului. Ratiuni de ordin practic impun cerinta stabilitatii institutiilor constitutionale si, in cadrul acesteia, a guvernului. De aceea, contestarea publica a unor autoritati statale nu are ca rezultat automat revocarea acestora si inlocuirea lor cu altele.

In cazul analizat de noi, ilegitimitatea trebuie constatata oficial pe cale parlamentara, prin votarea unei motiuni de cenzura sau ca rezultat al unei revolutii sau revolte populare.

In cazul constatarii legitimitatii guvernului, urmeaza ca acesta sa fie inlocuit printr-un alt guvern, cu respectarea dispozitiilor constitutionale in materie.

Elementele legitimitatii puterii politice sunt: legalitatea instituirii puterii (cu respectarea Constitutiei) si corecta folosire a acestei puteri (in conformitate cu legile statului).

Este important de subliniat ca, in numele legitimitatii sale, institutia politica exercita dominatia sociala. La randul sau, populatia se supune ordinelor primite de la guvernant (institutia politica) in numele aceleiasi legitimitati, pe care, de altfel, i-a conferit-o prin sprijinul sau electoral. Pentru justificarea legitimitatii de comanda exercitate de guvernant s-au invocat mai multe teorii. Dintre acestea, se remarca in mod deosebit cea formulata de sociologul german Max Weber. Potrivit acestuia, exista trei tipuri de legitimare a puterii in numele carora liderul exercita dominatia: calitatile personale ale liderului (dominatia charismatica); traditia (dominatia este acceptata de populatie ca un obiect intrat in constiinta publica); legala (poporul se supune ordinelor si legilor adoptate de autoritatile publice pe care el le-a investit in mod legal cu atributii de guvernare).

Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definita ca fiind caracteristica puterii (a sursei, naturii si organizarii sale de a fi conforma cu ceea ce crede preferabil sau corespunzator potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor traditii consacrate).

Din punct de vedere politologic, legitimitatea este considerata un principiu de intemeiere si justificare a unui sistem de guvernamant care presupune o anumita recunoastere a acestui drept de catre guvernanti.