FUNDAMENTE ALE RASPUNDERII INTERNATIONALE A STATELOR - INSTITUTII DE DREPT INTERNATIONAL INTERNATIONAL PENAL

Universitatea Spiru Haret

Master Stiinte Penale

Anul I

INSTITUTII DE DREPT INTERNATIONAL INTERNATIONAL PENAL

FUNDAMENTE ALE RASPUNDERII INTERNATIONALE A STATELOR

Fundamente ale raspunderii internationale a statelor

Sectiunea I

Consideratii generale cu privire la raspunderea internationala. Notiunea de raspundere in dreptul international

Sectiunea II

Evolutia dreptului international penal. Definirea notiunii de drept international penal

Sectiunea III

Raspunderea internationala penala

3.1. Fundamentul raspunderii internationale penale

3.2. Consideratii privind determinarea subiectelor raspunderii internationale penale

3.3. Persoana fizica, subiect al raspunderii internationale penale

3.4. Raspunderea internationala penala a persoanelor fizice, in calitate de organe ale statului

3.5. Raspunderea statului pentru actele persoanelor particulare

Sectiunea IV

Principiile raspunderii penale in dreptul international contemporan

4.1. Principiul legalitatii incriminarii infractiunilor si al legalitatii pedepselor

4.2. Principiul represiunii universale

4.3. Principiul imunitatii de jurisdictie

4.4. Imprescriptibilitatea crimelor contra pacii, a crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii

4.5. Principiul legitimei aparari

Sectiunea I

Consideratii generale cu privire la raspunderea internationala. Notiunea de raspundere in dreptul international. Dreptul international public a aparut si s-a dezvoltat datorita necesitatii formarii unui cadru ordonat de manifestare a relatiilor internationale. Rolul determinant al dreptului international public este de a contribui la dezvoltarea armonioasa a comunitatii internationale, asigurand functionarea acesteia si, totodata, de a-si aduce aportul la prevenirea si solutionarea conflictelor care afecteaza aceasta comunitate.

Problema raspunderii internationale este fundamentala pentru comunitatea internationala, de al carei mod de definire si angajare depinde, intr-o masura hotaratoare, ordinea internationala. Raspunderea internationala - institutie juridica complexa - garanteaza eficienta dreptului international, indeplinind, dincolo de particularitatile fiecarei forme de raspundere, importante functii in dreptul international: legalitatea internationala, garantarea ordinii publice, dezvoltarea acestora.[1]

Importanta institutiei responsabilitatii internationale este atestata de atentia care s-a dat acesteia la nivelul forurilor internationale, regula general acceptata fiind ca subiectele de drept international isi angajeaza raspunderea internationala prin savarsirea unor acte ilicite, fiind responsabile pentru nesocotirea normelor de drept international ori pentru nerespectarea angajamentelor juridice asumate pe cale conventionala. Se poate, deci, concluziona, ca raspunderea internationala constituie institutia dreptului international public in temeiul careia statul sau alte subiecte ale dreptului international, sunt raspunzatoare fata de statul lezat prin aceste fapte, ori fata de toate statele lumii, in cazul crimelor internationale.[2]

Sectiunea II

Evolutia dreptului international penal. Definirea notiunii de drept de international penal

Un loc important in cadrul raspunderii internationale il ocupa raspunderea penala, raspundere care revine subiectelor de drept ca urmare a savarsirii oricarui fapt international ilicit care lezeaza ordinea juridica internationala, indiferent de originea regulilor de conduita incalcate, cutumiara sau conventionala. Dreptul international penal constituie o ramura a dreptului international public, al carui rol este asemanator celui al dreptului penal in ordinea interna. Instrumentele juridice specifice dreptului international penal stabilesc faptele care aduc atingere intereselor superioare ale comunitatii internationale.

Potrivit opiniei unor autori[3], dreptul international penal s-a constituit ca ramura de sine statatoare a dreptului international public dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, momentul nasterii acestuia fiind considerat tragerea la raspundere penala a criminalilor de razboi si a celor care au savarsit crime impotriva pacii si securitatii internationale prin declansarea si purtarea razboiului de agresiune. Atat in antichitate cat si in evul mediu, statele s-au condus dupa principiile laice cu privire la modul de purtare a razboiului - Jus in bello, precum si dupa preceptele religioase afirmate de doctrinari ai religiei precum Sfantul Augustin ori Thomas d'Aquino, precepte care promovau ideea razboiului just, in masura sa impace conceptiile religioase cu interesul politic. Ulterior, modul de purtare a razboiului a fost raportat la principiile solidaritatii crestine reglementate de legile bisericii, purtarea razboiului cunoscand o usoara ameliorare prin introducerea unor institutii precum "Armistitiul lui Dumnezeu", a caror nesocotire era sanctionata cu excomunicarea de catre Papalitate.

Bazele unor principii si criterii juridice in privinta razboiului au fost puse de Hugo Grotius, in lucrarea sa fundamentala "De jure belli ac pacis". Hugo Grotius aducea argumente in favoarea unui sistem international coerent    de reguli umanitare pentru protejarea persoanelor implicate in ostilitati ori a celor care nu participa la lupta, cum sunt ostatecii sau prizonierii, precum si fata de bunuri. Ideile lui Grotius se regasesc mai tarziu in "Contractul social" al lui Jean Jacque Rousseau, care ridica pentru prima oara problema responsabilitatii guvernantilor pentru infractiuni cu caracter international. Fondarea Crucii Rosii, in anul 1963, a avut un rol deosebit in promovarea si edificarea regulilor razboiului, avand drept finalitate incheierea, in anul 1864 a Conventiei de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor raniti din armatele in campanie.

O noua etapa este marcata de conferintele de pace de la Haga din 1899 si 1907, care, prin codificarea dreptului cutumiar al conflictelor armate, au influentat decisiv evolutia reglementarilor ulterioare in materie. In anul 1919, prin Tratatul de la Versailles a fost pentru prima oara ridicata atat problema raspunderii internationale a statului agresor, cat si problema raspunderii personale pentru crimele de razboi savarsite de militarii facand parte din armata statului agresor infrant in razboi. Totodata, prin acest tratat s-a statuat ca raspunderea statului agresor nu poate avea decat un caracter civil, ridicandu-se, insa, problema raspunderii personale a sefului statului agresor.

Prin Actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de razboi ai puterilor europene ale Axei, semnat la Londra la 8 august 1945 de cele patru mari puteri invingatoare, s-a hotarat constituirea unui tribunal militar international insarcinat cu judecarea criminalilor de razboi ale caror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unui singur stat.

In consecinta, a fost infiintat Tribunalul de la Nurenberg, al carui Statut cuprindea reguli de fond si de ordin procedural care exprimau dreptul international in vigoare la acea data. In acelasi mod a fost constituit si Tribunalul militar international de la Tokio al puterilor care au participat pe frontul din Asia. Principiile de drept international recunoscute de statutele celor doua tribunale au fost confirmate prin Rezolutia nr. 95 din 11 decembrie 1946 a O.N.U., care a stabilit valoarea generala a acestor principii si norme, ca parte a dreptului international.

Totodata, Adunarea Generala a cerut Comisiei de drept international a O.N.U. sa redacteze un proiect de Cod al crimelor contra pacii si securitatii omenirii, avand la baza principiile recunoscute de Statutul Tribunalului de la Nurenberg. In anul 1953 a fost intocmit un proiect de statut al unei jurisdictii penale internationale, pentru crearea unei curti penale internationale care sa judece crimele internationale, problema, datorita complexitatii careia , care nu a intalnit vointa politica pentru transpunerea proiectului in realitate. Atingerile frecvente aduse unor valori care intereseaza comunitatea internationala stau la baza constituirii si dezvoltarii dreptului international penal, ca expresie a coordonarii eforturilor de interzicere si reprimare a faptelor antisociale daunatoare legalitatii si progresului intregii societati umane contemporane.[6]

Dreptul international penal constituie ansamblul regulilor juridice, conventionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate in relatiile dintre state, cu privire la incriminarea si reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunitatii internationale. Analizand conceptul de drept international penal si, respectiv, conceptul de drept penal international, trebuie observat ca primul desemneaza dreptul penal care vizeaza faptele prin care se aduce atingere ordinii publice internationale, normele lui fiind stabilite prin acordul dintre state, iar cel de-al doilea concept se refera la probleme internationale ridicate de infractiunile care lezeaza ordinea interna a unui stat, probleme care se manifesta intr-un element de extraneitate si are ca element de legatura competenta legislativa a fiecarui stat.

Sectiunea III

Raspunderea internationala penala

3.1. Fundamentul raspunderii internationale penale Legislatiile penale nationale ale tuturor statelor consacra principiul fundamental potrivit caruia infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Obligatia unei persoane care a incalcat o norma penala de a suporta o pedeapsa pentru infractiunea comisa si dreptul organelor judiciare de a aplica pedeapsa, reprezinta raspunderea penala, ca forma a raspunderii juridice.

Pentru angajarea raspunderii penale este necesar ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie, sa prezinte pericol social si sa fie prevazuta si pedepsita de o norma penala, lipsa oricaruia dintre aceste elemente avand drept consecinta lipsa raspunderii penale. Raspunderea penala este personala, aceasta revenind numai infractorului, iar individualizarea raspunderii se realizeaza prin aceea ca atat pedeapsa aplicata fiecarui autor sau participant trebuie sa corespunda genului infractiunii, circumstantelor savarsirii faptelor si trebuie sa fie proportionala cu gravitatea faptei. Dreptul de a aplica pedeapsa si obligatia de a suporta pedeapsa trebuie sa aiba caracter legal. Raspunderea penala revine intotdeauna persoanei fizice, fiind necesara, pentru angajarea raspunderii, existenta vinovatiei, si este personala, ceea ce presupune excluderea raspunderii si pedepsei penale colective. Caracteristicile principale ale raspunderii penale au incidenta si in dreptul international, comportand particularitati, determinate de natura raporturilor juridice internationale si a continutului infractiunilor specifice.

3.2. Consideratii privind determinarea subiectelor raspunderii internationale penale

Raspunderea internationala penala exista numai in situatii exceptionale, intrucat dreptul international contemporan a ramas fidel principiului traditional potrivit caruia nu exista responsabilitate penala in cazul persoanelor morale.

In evul mediu, o puternica influenta in materie a avut-o ideea capacitatii delictuale a corporatiilor, in temeiul careia puteau fi trase la raspundere penala comunitatile locale sau breslele, pentru anumite acte penale ca rebeliunea ori violenta. Aceasta idee a fost abandonata in perioada revolutiilor burgheze. La inceputul secolului trecut au fost conturate trei doctrine cu privire la determinarea subiectului raspunderii penale.

In opinia lui H.Lauterpacht, punctul de vedere potrivit caruia raspunderea statelor pentru infractiunile internationale, luand in considerare suveranitatea acestora, se limiteaza la obligatia de reparatie pentru faptele comise si nu pot depasi limitele de restituire, nu concorda cu principiul si practica. Autorul mentionat sustine ca, desi tribunalele, in majoritatea deciziilor, au fost de parere ca daunele penale sau vindicative nu pot fi acordate impotriva statelor, respectiva solutie se explica prin faptul ca instantele in cauza erau tinute de limitarile determinate de acordurile de arbitrare. Instantele au acordat insa daune care pot fi apreciate ca penale, in numeroase cazuri, in special datorita faptului ca statele nu au sanctionat persoanele vinovate de acte criminale, in mod efectiv.

S-a sustinut, potrivit aceleiasi opinii, caracterul penal al condamnarii guvernelor pentru ordonarea masacrelor sau razboaielor de agresiune, precum si al responsabilitatii statelor si a indivizilor raspunzatori pentru astfel de ordine. In literatura de specialitate a fost criticata opinia prezentata, considerandu-se ca pedepsirea persoanelor fizice pentru crimele de razboi presupune o condamnare a actelor statelor in sensul general al termenului, nu insa si o condamnare penala, iar pedeapsa penala nu constituie o condamnare pur si simplu, si este aplicata persoanelor fizice, nu statelor. S-a aratat, totodata, ca nu se poate accepta conceptia personificarii persoanelor juridice, fapt care ar conduce la solutia responsabilitatii penale colective, solutie care contravine principiilor fundamentale si naturii dreptului international contemporan.

Elementul punitiv apare si in cazul raspunderii civile, atunci cand cuantumul despagubirilor este stabilit in considerarea gradului de culpa a autorului daunei, fara ca natura sanctiunii se fie transformata din civila in penala datorita notei punitive. Principiul personalitatii raspunderii penale impiedica delegarea raspunderii penale, in orice mod, altei persoane, si totodata, face imposibila extinderea efectelor raspunderii penale asupra altor persoane decat cea a faptuitorului. Din principiul personalitatii raspunderii penale si din principiul personalitatii pedepsei rezulta, inca o data, excluderea responsabilitatii penale a statului.

Proiectul de articole privind raspunderea internationala a statelor, elaborat de Comisia de Drept International, prevede ca statul, desi este subiect al infractiunii internationale, nu este subiect al raspunderii penale. Responsabilitatea penala nu a fost extinsa la responsabilitatea statului, in pofida numeroaselor teoretizari referitoare la criminalitatea colectiva a statului, intemeiate pe recunoasterea personalitatii statului ca efect al reprezentarii nationale.

3.3. Persoana fizica, subiect al raspunderii internationale penale

In literatura de specialitate s-a sustinut ca persoanele fizice sunt subiecti ai dreptului international in masura in care situatia lor juridica este determinata direct de regulile de drept international.[8] In acest sens, drepturile si libertatile fundamentale ale omului constituie, devenite o problema de drept international ca efect al ratificarii de catre state a Cartei Natiunilor Unite, constituie un instrument care ii confera individului, in mod direct, drepturi internationale.

In raporturile juridice persoana fizica nu poate fi, insa, subiect de drept international, intrucat nu are capacitate juridica internationala proprie, independenta in raport cu statele, fiind doar beneficiarul unor norme internationale. Individul nu poate fi creator al normelor de drept international. Accesul individului la ordinea juridica internationala este posibila datorita participarii statelor la tratatele internationale care reglementeaza acest acces in mod exceptional.[9]

Desi, potrivit opiniilor exprimate in doctrina, persoana fizica nu devine subiect de drept international, responsabilitatea internationala penala revine numai persoanelor fizice.

Persoanele care actioneaza ca agenti ai statului se considera ca savarsesc infractiuni atunci cand decid, ordona sau executa acte a caror incriminare este prevazuta de dreptul international. In consecinta, subiect al raspunderii internationale penale este persoana fizica ce a savarsit o infractiune internationala, fie prin natura ei, fie prin modul de incriminare care indeplineste conditiile prevazute de legea internationala sau drepturile nationale, pentru a fi trasa la raspundere penala sub jurisdictia Curtii Penale Internationale ori in conformitate cu sistemele de drept interne.

3.4. Raspunderea internationala penala a persoanelor fizice, in calitate de organe ale statului

Problema raspunderii internationale penale a persoanelor care au savarsit fapte penale avand calitatea de organe ale statului si in indeplinirea unor insarcinari oficiale, a fost ridicata in dreptul international pentru prima oara in secolul al XIX-lea, confruntandu-se de-a lungul timpului trei doctrine: a raspunderii exclusive a statului, a raspunderii cumulative a statului si a indivizilor si cea a raspunderii exclusive a indivizilor.[10]

In prezent, in dreptul international este acceptata teza raspunderii cumulative a statului si a indivizilor. Statul raspunde pentru faptele agentilor sai, in orice forma in afara formei penale a raspunderii. Raspunderea penala este a agentilor care au savarsit fapta, exclusiv persoana fizica fiind susceptibila de savarsirea unei fapte penale si de raspundere penala pentru infractiunea comisa.

3.5. Raspunderea statului pentru actele persoanelor particulare

Statul nu este raspunzator, in principiu, pentru actele ilicite savarsite de persoane particulare pe teritoriul sau. Insa, in baza angajamentelor asumate prin tratate internationale ori in respectul principiilor dreptului international care stabilesc conduita normala in raporturile statelor, statele pot fi raspunzatoare pentru actele ilegale comise de catre cetateni pe teritoriul sau, in cazul in care aceste acte lezeaza un alt stat sau pe cetatenii unui alt stat.

Statul va raspunde pentru faptele savarsite de persoane particulare impotriva altui stat ori a cetatenilor altui stat, numai in cazul in care fapta comisa si prejudiciul produs sunt consecinta omisiunii de a lua masurile pe care avea obligatia de a le lua. Intr-o astfel de situatie, se va putea ridica problema despagubirilor datorate de statul in cauza sau a acordarii unor satisfactii din partea acestuia.

In cazul in care omisiunea luarii masurilor necesare de catre statul pe teritoriul caruia s-a comis fapta prejudiciabila, nu se va putea stabili, statul in cauza are numai obligatia de a pedepsi pe faptuitor si de a crea pentru cel prejudiciat posibilitatea obtinerii despagubirilor din partea persoanei vinovate, in fata organelor sale specializate. O atitudine contrara din partea statului pe teritoriul careia a fost savarsit actul ilicit reprezinta o incalcare a regulilor dreptului international public.

Sectiunea IV

Principiile raspunderii penale in dreptul international contemporan

4.1. Principiul legalitatii incriminarii infractiunilor si al legalitatii pedepselor

Legalitatea incriminarii infractiunilor - nullum crimen sine lege -     si al legalitatii pedepselor - nulla poena sine lege - sunt principii potrivit carora nu exista infractiune daca fapta nu este prevazuta de legea penala, anterior savarsirii acesteia, si, respectiv, nici o pedeapsa nu poate fi aplicata daca ea nu era prevazuta de legea penala, inainte de comiterea faptului incriminat.

In considerarea caracterului cutumiar al numeroaselor norme ale dreptului international, societatea internationala a decis in favoarea principiului legalitatii incriminarii infractiunilor internationale, indiferent daca acestea sunt incriminate sau nu in legislatia penala interna a statelor.

Art. 12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948, prevede ca "nimeni nu va fi condamnat pentru actiuni sau omisiuni care, in momentul cand ele au fost comise nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului national sau international".

4.2. Principiul represiunii universale

Acest principiu opereaza in dreptul penal intern, protejand prin sanctiuni penale ordinea interna a statului. Urmarind protejarea intereselor comunitatii internationale, dreptul international penal nu se limiteaza la frontierele unui singur stat si nu depinde de vointa unui stat oarecare.

Intrucat dreptul international penal nu se prezinta ca un cod unitar, asemanator celui din dreptul intern, deoarece nu exista un aparat represiv unic si unitar, rolul acestuia se manifesta in forme specifice. Infractiunile internationale sunt supuse principiului represiunii universale, in temeiul caruia orice stat are dreptul sa judece orice fapta penala incriminata in conformitate cu normele dreptului international penal.

4.3. Principiul imunitatii de jurisdictie

Ca o exceptie de ordin procedural, unele categorii de persoane - agentii diplomatici, se bucura de imunitate de la jurisdictia penala a unui stat strain.

Imunitatea nu se confunda cu inlaturarea caracterului infractional al faptelor savarsite. Beneficiarul imunitatii nu poate fi urmarit sau judecat, dar ramane obligat sa respecte legea, savarsind infractiunea in cazul incalcarii acesteia.

Aplicare dispozitiilor acestei prevederi a Statutului suscita unele probleme legate de conflictul dintre aceasta norma si principiul imunitatii suveranului, consacrat de constitutiile moderne, potrivit caruia seful de stat se bucura de imunitate penala in timpul exercitarii mandatului sau, fiind determinat astfel un impediment procedural, valabil pe perioada in care o persoana exercita functia de sef al statului. Totodata, sefii de stat beneficiaza, pe plan international, de prevederile art. 1 alin. 1 din Conventia pentru prevenirea si sanctionarea infractiunilor contra persoanelor care se bucura de protectie internationala, inclusiv agentii diplomatici.[11]

4.4. Imprescriptibilitatea crimelor contra pacii, a crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii

Faptul ca pedeapsa nu a fost pusa in executare intr-o anumita perioada de timp, nu conduce la exonerarea de raspundere penala pentru faptele savarsite, intrucat, in dreptul international penal prescriptia nu constituie o cauza de inlaturare a raspunderii. Gravitatea deosebita a crimelor contra pacii, a crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii si interzicerea ferma a agresiunii in dreptul international sunt in masura sa justifice neaplicarea porescriptiei in dreptul international.

4.5. Principiul legitimei aparari

Potrivit prevederilor art. 51 din Carta Natiunilor Unite, legitima aparare nu poate fi exercitata decat in situatia in care statul care face uz de acest drept a constituit, in prealabil, obiectul unui atac armat.

Folosirea fortei armate, ca raspuns la un atac armat, are anumite limite in timp, spatiu si in intensitate. Starea de necesitate nu poate fi invocata, dar, in anumite imprejurari speciale, incalcarea neintentionata a legilor razboiului poate constitui o scuza a necesitatilor militare.

Legitima aparare in dreptul international are in vedere statul al carui teritoriu, persoane sau bunuri care se gasesc pe teritoriul sau sunt tinta atacului armat, si nu se refera la resortisantii acelui stat care se pot gasi in pericol in afara teritoriului acelui stat.

Sectiunea I Generalitati.

Existenta atator momente triste si tragice pentru societatea umana , de la inceputurile sale, a impus in timp elaborarea unor mecanisme de justitie internationala penala. Aceste mecanisme se inscriu in eforturile comunitatii de a elabora un cadru legal adecvat, care sa permita urmarirea si sanctionarea crimelor internationale ce nu pot fi lasate la discretia jurisdictiilor nationale[12]. In doctrina se semnaleaza necesitatea constituirii unei jurisdictii penale internationale inca din anul 1875; elvetianul Gustav Moynier propune infiintarea unui tribunal din 5 judecatori care sa judece crimele contra dreptului gintilor .O incercare nereusita de infiintare a jurisdictiei internationale o reprezinta cea din 1907 cand, prin Conventiile de la Haga din acel an, s-a prevazut infiintarea unei Curti internationale de prize maritime, a carei competenta materiala se stabilea cu privire la fapta de a captura o nava , de catre o alta nava cu pavilion strain . Nefiind ratificata conventia, Curtea nu a fost infiintata. Cu prilejul negocierilor de pace la sfarsitul primului razboi mondial, a luat fiinta Comisia cu privire la raspunderea autorilor vinovati de declansarea razboiului si de sanctionare a acestora. S-a creat un tribunal interaliat ce urma sa procedeze la judecarea lui Wilhelm al doilea ,kaiserul german, sub acuzatia de savarsire a ofensei adusa moralei internationale si fortei sacre a tratatelor.Acesta nu a putut fi judecat deoarece s-a refugiat pe teritoriul Olandei, iar acest stat a refuzat extradarea lui .

In timpul desfasurarii razboiului, in 1943, Uniunea Sovietica a efectuat Declaratia de la Moscova prin care isi exprima hotararea ca membrii partidului nazist , ofiterii si militarii germani ce poarta raspunderea pentru atrocitati si omoruri sa fie trimisi in pentru a fi trasi la raspundere in fata jurisdictiilor nationale a statelor pe teritoriul carora au savarsit asemenea fapte[16].

La sfarsitul razboiului s-au infiintat Tribunalele de la Nurenberg si Tokio, avand ca scop judecarea si condamnarea vinovatilor pentru atrocitatile si masacrele comise in timpul celui de-al doilea razboi mondial[17].Autorii infractiunilor grave, a caror efecte se intindeau teritorial pe zone intinse,uneori diferite,vizand resortisanti ai multor tari ca parti lezate direct sau indirect, au fost calificati criminali de razboi.In cuprinsul Statutelor de infiintare si organizare a Tribunalelor se gasesc dispozitii referitoare la organizarea si procedura jurisdictiei acestora , inclusiv dreptul international ce urma sa fie aplicat .Mai recent,criza din Iugoslavia a determinat Consiliul de Securitate al O.N.U. sa dispuna infiintarea Tribunalului International Penal pentru fosta Iugoslavie ce are ca scop judecarea acelor persoane ce se prezuma a fi responsabile pentru violari grave ale dreptului umanitar international, savarsite pe teritoriul fostei Iugoslavii intre 1 ianuarie 1991 si o data ce urma a fi stabilita de Consiliul de Securitate la restabilirea pacii .

In anii ce au urmat sfarsitului razboiului rece s-au infiintat mai multe tribunale internationale menite sa judece atrocitati petrecute in diverse zone de conflict din lume.

2. Precedente ale eforturilor comunitatii internationale in directia statornicirii unei jurisdictii internationale penale. Instantele internationale penale ad-hoc.

2.1. Inaltul Tribunal International din 1919 Comisia creata la 25 ianuarie 1919 de Conferinta preliminariilor pacii a avut scopul de a investiga crimele contra legilor si obiceiurilor razboiului savarsite in timpul primului razboi mondial, prezentand un raport privitor la masurile ce se impuneau a fi intreprinse. Comisia astfel creata a considerat necesara si a recomandat instituirea Inaltului Tribunal International[20].

Structura, organizare, scop. Tribunalul era compus din cinci judecatori, provenind din tarile invingatoare in razboi - Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia si Statele Unite ale Americii.

Tribunalul a avut insarcinarea de a-l judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, fostul imparat al Germaniei invinse in razboi, pentru ofensa suprema adusa moralei internationale si respectului sacru al tratatelor[21]

Activitate Instanta interaliata nu l-a putut judeca pe fostul suveran, intrucat Olanda, statul pe teritoriul caruia acesta se refugiase, a refuzat extradarea, sustinand ca faptele pentru care a fost acuzat nu erau prevazute nici in dispozitiile referitoare la extradare din legea olandeza, nici in tratatele de extradare incheiate de Olanda cu alte state[22].

Competenta ratione loci, ratione personae, ratione materiae. Art. 228 - 230 din Tratatul de la Versailles prevedea urmarirea si judecarea in Germania si pe teritoriul puterilor aliate si asociate a persoanelor acuzate de comiterea unor acte contrare legilor si obiceiurilor razboiului, tribunalele care urmau sa judece fiind compuse din membri apartinand tribunalelor militare ale puterilor interesate, in cazurile in care faptele erau comise impotriva resortisantilor mai multor puteri aliate.

Tribunalul militar international de la Nurnberg

Constituirea Crimele savarsite in timpul celui de-al doilea razboi mondial si atrocitatea cu care acestea au fost comise, au determinat puterile invingatoare sa analizeze, inainte de sfarsitul razboiului, posibilitatea instituirii unei instante care sa judece responsabilii faptelor care au marcat constiinta umanitatii.

Intentia puterilor aliate de a trimite membrii partidului nazist si militarii germani, responsabili de atrocitati sau crime ori participanti voluntari la savarsirea acestora, in tarile unde au fost comise faptele pentru a fi judecati si pedepsiti potrivit legilor acestor tari, a fost cuprinsa in Declaratia de la Moscova din 30 octombrie 1943. Conform acestei Declaratii, marii criminali, ale caror crime nu aveau o localizare exacta, urmau sa fie pedepsiti in baza unei decizii comune a guvernelor aliate.[23]

Structura,organizare,functionare. Tribunalul militar international era compus din patru membri si patru supleanti, reprezentand cele patru mari puteri invingatoare, iar presedintia Tribunalului urma sa fie asigurata de catre unul din judecatori. Hotararile se luau cu majoritatea membrilor, pentru condamnare fiind necesar votul a cel putin trei judecatori.

Competenta. Competenta de judecata ratione materiae a Tribunalului se referea la crimele contra pacii, crimele de razboi si crimele contra umanitatii, astfel cum erau definite in art. 6 din Statut. Instanta era competenta sa judece orice persoana care a comis oricare dintre crimele mentionate in Statut, in mod individual sau ca membru al unei organizatii.

Aspecte procedurale. In consecinta, autoritatile fiecaruia dintre statele care au participat la constituirea Tribunalului aveau dreptul sa defere instantelor militare nationale pe orice membru al organizatiei sau grupului declarat ca avand caracter criminal. In situatia in care se considera ca ar fi in interesul justitiei, acuzatii puteau fi judecati in contumacie, daca acestia nu se prezentau sau nu erau descoperiti. Art. 14 si 15 din Statut prevedeau constituirea Comisiei de instructie si urmarire a marilor criminali de razboi, a carei atributii constau in descoperirea criminalilor, efectuarea actelor de urmarire penala, pregatirea actului de acuzare si sustinerea acestuia in fata Tribunalului.

Drepturile acuzatilor Garantiile fundamentale pentru judecarea acuzatilor in cadrul unui proces echitabil si regulile de procedura care urmau sa fie observate de instanta in cadrul procesului erau prevazute de Statut, fiind in concordanta cu regulile fundamentale judiciare si procedurale in vigoare in legislatia statelor care au participat la constituirea Tribunalului. Erau stabilite reguli potrivit carora acuzatii aveau dreptul la aparare, folosirea unei limbi cunoscute de acuzat, dreptul de a aduce probe, de a pune intrebari martorilor.

Hotararea instantei Potrivit art. 26 din Statut, hotararea Tribunalului prin care se constata vinovatia inculpatului ori prin care acesta era achitat trebuia sa fie motivata. Hotararea era definitiva si nesusceptibila de revizuire.

Despre pedepse. In cazul constatarii vinovatiei, Tribunalul putea sa pronunte orice pedeapsa considerata justa, inclusiv pedeapsa cu moartea. Tribunalul putea dispune confiscarea bunurilor furate de catre condamnat. Consiliul de Control al Aliatilor avea dreptul de a modifica pedepsele aplicate, fara insa a putea sa le agraveze. Consiliul avea sarcina executarii pedepselor.

Legea aplicabila. Luand in considerare prevederile Protocolului al II-lea de la Geneva din 1977 referitor la conflictele armate interne, care nu cuprind dispozitii privitoare la pedepsirea autorilor crimelor de razboi si crimelor contra umanitatii, s-a ridicat problema legii aplicabile in desfasurarea activitatii tribunalului ad-hoc.

Rolul dispozitiilor Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate a facut apel la dispozitiile art. 29 din Carta O.N.U., potrivit carora Consiliul avea dreptul sa infiinteze organele subsidiare pe care le considera necesare pentru indeplinirea functiilor sale. Consiliul s-a prevalat si de dispozitiile art. 39 punctul 2 si 49 punctul 3 din Carta, considerand ca situatia din fosta Iugoslavie reprezinta o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale. Ideea crearii tribunalului a fost considerata, in unele cercuri, o interpretare extensiva a prevederilor Cartei O.N.U., in temeiul carora Consiliul de Securitate poate adopta masuri care nu implica folosirea fortei armate, masuri a caror lista nu este limitativa, prevederile acestui text urmand a fi coroborate cu cele ale art. 29 din Carta, care permit Consiliului sa constituie organe subsidiare.[24]

CompetentaCompetenta ratione personae a Tribunalului se refera la persoanele fizice, autori, coautori, instigatori si complici, care au savarsit grave violari ale dreptului international. Nu este prevazuta posibilitatea inculparii unor grupuri institutionalizate.

Competenta ratione personae a Tribunalului are in vedere incalcarile grave ale Conventiilor de la Geneva din 1949, violarile legilor si obiceiurilor razboiului, genocidul si crimele impotriva umanitatii. Jurisdictia Tribunalului se extinde asupra faptelor savarsite pe teritoriul fostei Iugoslavii

, incepand cu data de 1 ianuarie 1991. Procurorul sef al Tribunalului a declarat public, la 10 martie 1998, ca jurisdictia Tribunalului se va extinde si asupra faptelor privitoare la violentele din Kosovo.

Statutul mentioneaza in mod expres ca violari ale legilor si obiceiurilor razboiului recurgerea la metode si mijloace de razboi interzise prin instrumente juridice internationale.

Desi epurarea si purificarea etnica nu sunt mentionate printre faptele vizate de Statut, acestea cad sub incidenta crimelor impotriva umanitatii, in masura in care constituie expulzari de persoane, persecutii pentru ratiuni de ordin politic, rasial sau religios ori alte acte inumane, sau acte de genocid.[25]

Aspecte procedurale Procedura Tribunalului este publica, iar Statutul recunoaste acuzatilor toate garantiile judiciare prevazute de Pactul referitor la drepturile civile si politice din 1966.

La sesizarea Procurorului sau a condamnatului, hotararile date in camerele de prima instanta sunt supuse recursului, in fata Camerei de apel, numai pentru eroare intr-o problema de drept si eroare asupra faptelor stabilite. Camera de apel poate confirma, anula sau revizui hotararea camerelor de prima instanta.

BIBLIOGRAFIE

Grigore Geamanu, Drept International Public, vol. 1, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.

Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Raspunderea in dreptul international, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998,

St. Glaser, Droit international penal conventionnel, vol. 1, Bruxelles, Establissement Emile Bruylant, 1970

Hogo Grotius, Despre dreptul razboiului si al pacii, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968.

Stanislav Plawski, Etude des principes fundamenteaux de droit international penal, Paris, 1972.

Dumitru Diaconu, Curtea Penala Internationala. Istorie si realitate, Editura All Beck, Bucuresti, 1999.

Vasile Cretu, Drept International Penal, Editura Tempus Romania, Bucuresti, 1996.

Ion M. Anghel, Viorel I. Anghel, Raspunderea in dreptul international, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998.

Grigore Geamanu, Dreptul international penal si infractiunile internationale, Bucuresti, 1977.

Beatrice Onica Jarka, Unele elemnte ale jurisdictiei penale contemporane, in Dreptul nr.8 din 2000.

Al.Bolintineanu s.a., Drept international contemporan, pag.262

Gr.Geamanu, Drept international contemporan, p.563

Marian C.Molea, Raspunderea statelor in dreptul international, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1978,pag.169.

Doina Gherman, Instituirea unei jurisdictii penale internationale permanente, in Curentul juridic nr.2/2000.

Vasile Cretu, Drept international penal, Editura Societatii Tempus Romania, Bucuresti, 1996