Sistemul dreptului; elaborarea lui si aplicarea lui

Sistemul dreptului; elaborarea lui si aplicarea lui

1. Conceptul sistemului dreptului
2. Componentele de sistem ale dreptului
3. Diviziunile generale ale dreptului
4. Elaborarea dreptului
5. Elementele si structura interna a actelor normative
6. Realizarea dreptului




1. Conceptul sistemului dreptului

Normele juridice alcatuiesc un tot unitar, fiind foarte strans unite intre ele, chiar daca sunt deosebite prin continut. Ele formeaza un ansamblu coerent si logic, prin urmare se constituie intr-un sistem. Dreptul unui stat ni se infatiseaza nu ca o suma aritmetica data de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate, structurate intr-un sistem pe baza anumitor principii, urmarind o anumita finalitate. Studierea sistemului dreptului are o mare importanta teoretica si practica si anume: ajuta organele de stat in procesul de elaborare si perfectionare a dreptului pentru a descoperi si completa anumite lacune ale dreptului pozitiv, pentru eliminarea reglementarilor perimate si asigurarea concordantei intre normele juridice. Sistemul dreptului sta la baza sistematizarii legislatiei, contribuie la perfectionarea aplicarii si interpretarii dreptului si sta la baza clasificarii stiintelor juridice.

2. Componentele de sistem ale dreptului

Majoritatea autorilor opereaza cu distinctia ramuri de drept si institutii juridice.
a) Ramura de drept

este definita ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic intre ele, care reglementeaza relatii sociale ce au acelasi specific, folosesc aceeasi  metoda sau acelasi complex de metode. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, ci se gasesc intr-o stransa interdependenta. In general, ramura de drept reprezinta unitatea mai multor institutii juridice legate strans intre ele prin obiectul lor si prin anumite principii si metode comune.

b) Institutia juridica

cuprinde normele juridice care reglementeaza o anumita grupa unitara de relatii sociale, instaurand astfel o categorie aparte de raporturi juridice. Mai multe institutii juridice se pot grupa ca o subramura care poate face obiectul unui cod, al unui regulament etc. Asa, de exemplu, dreptul maritim, ca subramura a dreptului civil, grupeaza totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale din domeniul transportului maritim. Principalul izvor al acestei subramuri este codul maritim. Un alt exemplu il constituie codul justitiei militare, care este in afara Codului Penal; codul justitiei militare reglementeaza o categorie aparte de infractiuni savarsite de militari in legatura cu activitatea lor.

            Complexitatea dreptului a condus si la alte distinctii care sa releve mai pregnant unitatea conceptuala a dreptului, interdependentele sale de sistem, relatiile de interferenta etc. Astfel, in acest sens se disting in mod necesar: categorii juridice, institutii juridice si ordini juridice.

            Categoriile juridice exprima ansamble de drepturi, lucruri, persoane, fapte. Ele formeaza materia elementara a dreptului. Categoria juridica permite individualizarea fenomenelor juridice, stabilirea relatiilor dintre ele. Datorita sistemului categoriilor juridice, multiplele trasaturi ale faptelor sociale vin sa se incadreze in reguli bine definite, fiind cooptate de drept si primind trasaturile simplicitatii si ordinii. Categoriile juridice trebuie sa fie net distinse de institutiile juridice. Toate institutiile juridice pot fi considerate ca formand tot atatea categorii juridice, dar reciproca nu este valabila, nu orice categorie juridica constituie insa o institutie juridica. Institutiile juridice vizeaza un complex organic care corespunde unui fascicol de norme de drept. In literatura de specialitate, institutia juridica a fost abordata ca o entitate juridica care  isi are originea sa in persoana, pe care o depaseste insa in durata, continuitate, permanenta, ca de pilda: familia, biserica, natiunea. Deci, institutia juridica este un ansamblu organic care contine reglementarea unui dat concret si durabil al vietii sociale si care este constituit dintr-o increngatura de reguli juridice dirijate spre un scop comun.

            Ordinea juridica reprezinta un nou complex in cadrul normativitatii juridice, complex format dintr-un ansamblu de institutii juridice. P. Roubier distinge diferite ordini juridice:

            a) dupa materia vizata: drept penal, drept comercial, dreptul muncii etc.

            b) dupa teritoriul in care actioneaza: drept provincial, drept national, drept international, drept francez, drept german etc.

            c) dupa grupul social vizat: dreptul economic, dreptul corporatiilor etc.

            d) care vizeaza o anumita epoca: dreptul Romei antice, dreptul vechi francez etc.

            e) dupa sursa de la care emana regulile: drept legislativ, drept jurisprudential, drept cutumier etc.

3. Diviziunile generale ale dreptului

M. Djuvara distinge intre dreptul intern (norme ce se aplica numai statelor ce le-au elaborat) si dreptul extern (cuprinde norme de drept care se refera la raporturile dintre state sau dintre cetatenii unor state diferite). Acelasi autor distinge intre dreptul determinator (determina ce trebuie sa faca persoanele) si dreptul sanctionator (cel care organizeaza sanctiunile). A treia diviziune abordata de M. Djuvara este aceea care imparte dreptul in drept public si drept privat. Deosebirea intre dreptul public si dreptul privat este foarte veche. Ea este formulata chiar in dreptul roman: "publicum jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet". Conform acestei conceptii, "utilitatea s-ar parea a fi un criteriu al distinctiei". Dupa cum interesul unei norme juridice priveste statul sau un particular, dupa cum scopul urmarit de o dispozitie legala este acela de a satisface o nevoie a statului sau una a particularilor, ne vom afla in fata unei norme de drept privat sau in fata unei norme de drept public. Organizarea puterilor publice sau a serviciilor publice ar interesa mai mult statul, pe cand normele referitoare la familie, la contracte si la responsabilitatea obisnuita intre particulari ar fi de drept privat. Potrivit acestei diviziuni, din dreptul de stat sau dreptul public fac parte: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (penal  si civil), dreptul international public; din grupa dreptului privat celelalte ramuri: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul international privat etc. Insa respectarea dreptului sub toate formele sale intereseaza in primul rand intreaga societate caci intreaga societate nu ar putea sa existe, daca respectul dreptului nu ar exista. Datorita evolutiei de ansamblu a societatii, statul intervine in raporturile persoanelor si organizatiilor particulare in scopul apararii intereselor generale ale societatii. Ca urmare, se nasc o serie de norme si institutii care dupa conceptia ulpiana apartin dreptului privat, dar din punct de vedere al scopului urmarit ele au un caracter public. Nu pot fi ignorate insa interdependentele existente intre cele doua domenii. Se remarca faptul ca dreptul public domina tot mai mult dreptul privat. Pe de alta parte, dreptul privat la randul sau exercita o influenta mare asupra dreptului public. Chiar si in interiorul dreptului privat se resimt influente reciproce intre diferite ramuri. Exista si conceptii care atenueaza diviziunea clasica drept public - drept privat, impartirea facandu-se pe alte criterii. Sunt si autori care nu recunosc distinctia (Kelsen, Duguit), inlocuind-o cu ierarhia intre norme. Se vorbeste despre o "publicizare" a dreptului, considerandu-se ca toate legile intereseaza mai mult societatea decat persoana. In doctrina contemporana, in orice caz, se porneste nu de la criteriul interesului aparat ci de la cel al formei, al modului in care se asigura apararea drepturilor subiective; organele statului apara drepturile din oficiu in cadrul dreptului public, respectiv la cerere in cadrul dreptului privat; la aceasta se adauga criteriul clasic, organic, dupa care dreptul public intereseaza statul si organele sale, iar dreptul privat pe cetateni in raporturile dintre ei.

            Dreptul civil este dreptul comun fata de dreptul comercial sau fata de orice ramura de drept privat. Pe de alta parte, dreptul comercial a ajuns la formule mai flexibile decat cele ale dreptului civil, iar in anumite materii si aceste forme isi extind influenta asupra dreptului civil. Ramurile dreptului nu se influenteaza numai reciproc, ci depind din punct de vedere juridic unele de altele. Creatorul legislatiei intregi este statul. Dreptul privat nu este decat o excrescenta a dreptului public. Ce ar fi, de exemplu, sanctiunea dreptului privat daca nu ar fi statul care ii asigura executia? Ce am putea intelege din dreptul privat sau din dreptul civil, daca nu ar exista legea pe care se intemeiaza, lege care este un produs al dreptului public, pentru ca este produsa de stat? Daca statul nu poate, sau este impiedicat sa functioneze, atunci nu mai exista nici drept privat si nici drept intern.

            Exista, deci, o anumita ierarhie intre ramurile de drept, chiar daca e relativa. Dupa unii, dreptul international ar sta la baza dreptului intern: statele se nasc si functioneaza - in relatiile dintre ele - pe baza principiilor de drept international (suveranitatea, autodeterminarea), iar dreptul intern este expresia suveranitatii. Altii sustin ca dreptul international este creatia statelor, manifestarea de vointa a acestora; deci, baza o constituie dreptul intern. Din punct de vedere cronologic dreptul intern precede dreptul international; in Antichitate, Evul Mediu si epoca moderna existau de altfel putine reguli in acest domeniu - diplomatia - iar statele se creau exclusiv in functie de raporturi de forta, interne sau externe, fiind admise de celelalte tot in functie de aceasta. E adevarat insa ca astazi ele se conditioneaza reciproc: noile state se nasc pe baza vointei poporului - sau popoarelor - care il compune, dar aceasta vointa este ea insasi un principiu de drept international si trebuie sa fie conforma cu alte principii (de exemplu respectarea integritatii teritoriale a altora); pe de alta parte, e exact ca principiile respective - ca si alte reguli - sunt tot creatia statelor suverane, multe dintre acestea luand nastere in afara lor. E inexact insa ca nerecunoasterea sau boicotul unui stat ar face ca dreptul intern sa nu existe: recunoasterea ca institutie a dreptului intern nu are valoare juridica ci pur politica, de cele mai multe ori neinfluentand nici macar de facto viata unui stat; oricum, crearea dreptului intern depinde de alti factori, in primul rand de vointa membrilor societatii respective in acest sens sau cel putin de acceptarea lui de catre ei (fie ea si fortata), deci finalmente de autoritatea pe care acel stat o exercita asupra lor.

            In plan intern dreptul public ar fi baza dreptului privat. In fine, in cadrul dreptului public dreptul constitutional ar fi axa in jurul careia graviteaza celelalte ramuri iar in dreptul privat dreptul civil.

  Ramurile dreptului contemporan romanesc

            In cadrul dreptului public avem: dreptul constitutional, dreptul administrativ, financiar, penal, procesual (penal si civil), international public, iar in cadrul dreptului privat avem: dreptul civil, comercial, international privat etc. S-a conturat si un drept mixt: familiei, muncii, social, rural etc. In epoca noastra se manifesta o tendinta de reasezare dar si de aparitie a noi ramuri de drept, consecinta a nevoilor de dezvoltare a societatii: dreptul social, bancar, ecologic sau al mediului, al marii, agrar (rural), cooperatist, familiei etc.

            Dreptul constitutional

Stabileste principiile fundamentale ale structurii social-economice si ale organizarii puterii de stat, reglementeaza relatiile dintre diferitele componente ale statului, precum si cele dintre stat si cetateni, relatii materializate in drepturile si indatoririle fundamentale ale acestora. Raporturile de drept constitutional apar deci in procesul organizarii si exercitarii puterii de stat. Principalul izvor il formeaza Constitutia, dar si legile (organice sau ordinare) sau alte acte cu putere de lege ce contin norme de natura constitutionala.

            Dreptul administrativ

Reglementeaza relatiile sociale ce apar in activitatea administratiei de stat - sau in legatura cu aceasta -, adica relatiile intre organele administrative si intre ele si alte organe de stat, cele dintre administratie si cetateni; principiile organizarii si functionarii administratiei. Ca si normele de drept constitutional, normele de drept administrativ au un caracter imperativ; idem, in aceste raporturi organele statului se situeaza pe pozitii de putere fata de cetatean, iar raporturile pot sa nu se nasca prin consimtamantul ambelor parti. Raspunderea pentru violarea unei norme administrative atrage dupa ea o sanctiune de drept administrativ (contraventionala pentru cetatean).

            Dreptul financiar

Reglementeaza activitatea financiara a organelor statului, relatiile care apar intre diferite organe de stat sau intre ele si cetateni in legatura cu  intocmirea bugetului, perceperea impozitelor si taxelor, modul de cheltuire a veniturilor statului, asigurarile obligatorii de stat etc.

            Dreptul civil

Reglementeaza relatii in care, spre deosebire de cele demai sus, partile se afla pe pozitie de egalitate juridica - chiar cand una din parti este statul (ca persoana privata si nu ca autoritate publica). Aceasta este o caracteristica a tuturor ramurilor de drept privat, desprinse de fapt din dreptul civil si pe care le vom analiza mai jos. Raporturile juridice civile pot fi patrimoniale - cele mai multe - si nepatrimoniale. Normele au in majoritatea cazurilor un caracter dispozitiv.

            Dreptul muncii

Reglementeaza relatiile sociale de munca, aparute in legatura cu exercitiul dreptului la munca, conditiile de munca, salarizarea, angajarea, concedierea, organizarea si protectia muncii, jurisdictia muncii etc. Desi la origine raporturile de munca erau raporturi de drept civil si deci marcate de caracteristicile acestuia - norme dispozitive, egalitatea partilor la incheierea contractului si in ce priveste desfacerea lui -, intre timp ele au evoluat inspre o "socializare" a lor, o apropiere de domeniul dreptului public; fara a se inlatura necesitatea consimtamantului ambelor parti la incheierea contractului si posibilitatea de principiu pentru fiecare de a-l desface unilateral, aceasta  posibilitate este ingradita pentru angajator si in prezent s-au legiferat si cazuri in care un contract produce efecte si pentru cel care n-a participat la incheierea lui: de exemplu, contractul colectiv de munca. Acesta se incheie intre sindicatul cel mai reprezentativ si organizatia de patronat cea mai reprezentativa - la nivel national, de ramura si de unitate, fiind insa obligatoriu si pentru celelalte, ca  si pentru salariatii nesindicalizati sau care se angajeaza ulterior, de asemenea pentru angajatorii neafiliati sau care se infiinteaza ulterior. De asemenea, normele de dreptul muncii sunt in mare masura imperative, neputandu-se stabili prin vointa partilor drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin lege, respectiv prin contractul colectiv, in ce-i priveste pe salariati.

            Dreptul familiei

Reglementeaza relatiile dintre soti si cele de rudenie si afinitate, relatii care sunt deopotriva patrimoniale si nepatrimoniale. Institutiile principale sunt: casatoria, rudenia si afinitatea, adoptia, filiatia, ocrotirea minorilor si a majorilor incapabili. Importanta sociala a unor aspecte din acest domeniu a facut sa apara si raporturi care se nasc prin vointa legii, fara consimtamantul partilor, sau raporturi al caror continut este stabilit prin lege, dreptul familiei indepartandu-se astfel de sfera dreptului civil caruia ii apartinea.

            Dreptul penal

Reglementeaza faptele ce sunt considerate infractiuni si sanctiunile aplicabile lor, precum si principiile ce guverneaza raporturile nascute in legatura cu savarsirea de infractiuni intre individ si societate.

            Dreptul procesual penal

Reglementeaza desfasurarea urmaririi penale, a judecatii penale si a executarii pedepselor, activitati care sunt consecinta savarsirii de infractiuni. Raporturile de drept procesual penal reprezinta o materializare in plan organizatoric a raporturilor de drept penal. Ca in orice ramura de drept public, normele sunt aproape in totalitate imperative.

            Dreptul procesual civil

Reglementeaza desfasurarea judecatii civile si a executarii silite, raporturile de acest tip reprezentand materializarea in plan organizatoric a raporturilor de drept civil in sens larg.

            Dreptul international public

Reglementeaza relatiile dintre state, organizatii guvernamentale, state si organizatii guvernamentale, precum si dintre acestea si natiuni care isi constituie un stat propriu. In aceste raporturi partile apar pe pozitii de egalitate juridica iar nerespectarea normelor atrage constrangeri specifice, organizate individual sau colectiv. Spre deosebire de normele interne care nu sunt totdeauna creatia partilor sau a ambelor parti, ci a legii, deci a statului (direct sau indirect), cele internationale exprima vointa statelor parti si sunt obligatorii numai pentru cele ce au participat la elaborarea lor. Desi individul nu e un subiect traditional al dreptului international public, totusi se constata in prezent o evolutie sub acest aspect: normele care reglementeaza drepturile si libertatile fundamentale sunt elaborate in beneficiul sau; in anumite sisteme de drept le poate invoca direct, fara a astepta legi nationale de transpunere; de asemenea, el are acces - chiar daca limitat - la mecanismele internationale de control si sanctionare a  incalcarilor produse in legatura cu drepturile sale. Astfel, el devine, direct sau indirect, subiect de drept international public, domeniu rezervat pana nu demult exlusiv statelor.

            Normele internationale pot fi cuprinse in acte sau in cutume internationale.

            Dreptul international privat

Reglementeaza raporturile de drept privat - in care parti pot fi si statele dar ca persoane juridice private, precum si organizatiile neguvernamentale - cu elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetatenia, domiciliul, locul situarii imobilului etc. Normele sale sunt deopotriva de sorginte interna si internationala, in acest din urma caz de drept scris sau cutumiar.

            Elaborarea dreptului

Acesta este un proces de mare complexitate care trebuie sa ia in calcul diversi factori (politici, economici, sociali, morali, nationali si internationali), manifestand de fapt constiinta juridica a societatii si tendintele de evolutie ale acesteia. El trebuie sa tina cont de niste principii.

            a) Fundamentarea stiintifica a activitatii de elaborare a dreptului; ceea ce inseamna ca legiuitorul trebuie sa surprinda realitatile sociale care necesita o legiferare, sa le raporteze la scara contemporana de valori, sa estimeze efectele sociale posibile. Toate acestea necesita cunostinte interdisciplinare, de aceea la procesul de elaborare a actelor normative participa alaturi de juristi si specialisti din diverse domenii, in cadrul unor organisme specializate.

            b) Respectarea unitatii de sistem a dreptului. Un act normativ nu se va adauga pur si simplu unei colectii de norme juridice alcatuite "la gramada". Am vazut ca normele unui stat formeaza un complex unitar - chiar daca alcatuit din ramuri si institutii -, un sistem in care exista intre ele relatii de ierarhie, corelare, interdependenta. Prin urmare, trebuie avuta in vedere suprematia Constitutiei, a altor acte fata de legi si actele cu valoare de lege, corelarea cu acestea. De asemenea, trebuie pastrat un raport optim intre schimbare si conservare, pentru a da un anumit grad de stabilitate, de certitudine, a relatiilor sociale. Altfel dreptul nu-si va putea indeplini functia de orientare a comportamentului uman.

            c) Accesibilitatea actelor normative. Mesajul acestora trebuie sa fie clar, pe intelesul destinatarilor. In caz contrar ele vor starni confuzie, interpretari contradictorii, sau alte reactii sociale negative, riscandu-se pana la urma neaplicarea lor. Acest principiu nu tine numai de limbajul utilizat, ci si de alti factori: specificul domeniului ce va fi reglementat, obiectivele urmarite, subiectii vizati, continutul etc.

            Elaborarea unui act normativ parcurge de regula urmatoarele etape:

-initierea proiectului

-dezbaterea lui

-adoptarea

-publicarea (daca e cazul).

            Daca ne referim la lege, actul normativ cu valoarea cea mai mare, initiativa apartine unor organe ale statului (Guvern, Presedintie, parlamentari) si, in anumite conditii de reprezentativitate si de obiect, cetatenilor. Astfel, nu pot fi obiectul initiativei cetatenesti problemele fiscale si cele cu caracter international, amnistia si gratierea. Dezbaterea are loc intr-o prima faza in comisiile permanente ale Parlamentului, la lucrarile lor  participand si specialisti din domeniul vizat de lege. Comisiile au rolul de a da un aviz sau a elabora un raport asupra proiectului, o pozitie defavorabila neimpiedicand dezbaterea in plen. Aceasta reprezinta o a doua faza, votarea facandu-se de regula pe articole si apoi global. Daca se intruneste quorumul de vot cerut de Constitutie sau Regulamentele Camerelor, proiectul se considera adoptat. Daca exista contradictie intre legea asa cum e ea adoptata de o Camera si de catre cealalta, se creeaza o comisie de mediere care incearca sa ajunga la un text comun. Acesta e din nou pus la votul ambelor Camere. Respingerea lui intr-una din ele, precum si neadoptarea unui text comun duc la supunerea textelor divergente votului in sedinta comuna a celor doua Camere. Legile sunt supuse fie sanctionarii, fie promulgarii, ambele din partea sefului statului. In sistemele in care exista sanctionarea este discretionara si echivaleaza cu o aprobare, ceea ce face din seful statului un factor legiuitor, un participant la puterea legislativa. Promulgarea - existenta in Romania - are doar rolul de a certifica autenticitatea legii, faptul ca ea provine intr-adevar de la Parlament si a fost votata conform procedurii. Ea nu echivaleaza cu o aprobare, lipsa semnaturii sefului statului in termenul prevazut de Constitutie neimpiedicand intrarea ei in vigoare. Prin ea se da dispozitia de a fi publicata in Monitorul Oficial. Chiar daca, cu ocazia promulgarii, presedintele poate sa ceara legislativului o reexaminare a legii iar Parlamentul este obligat s-o reia in discutie, el poate s-o mentina in aceeasi forma, promulgarea devenind astfel obligatorie intr-un alt termen.

            Publicarea in Monitorul Oficial e necesara pentru a o face opozabila cetatenilor, numai din acest moment putandu-li-se pretinde respectarea legii. Intrarea in vigoare poate avea loc de la aceasta data sau de la una ulterioara, in nici un caz de la una anterioara.

            In Romania legile constitutionale necesita si referendum, acesta avand valoare obligatorie.

            Elementele si structura interna a actelor normative

            In elaborarea actelor normative este necesar sa se aiba in vedere structura lor, din motive de tehnica legislativa. In practica s-a statornicit un anumit model de act normativ, model care nu trebuie insa absolutizat; el e adaptabil in functie de caracterul actului, de intinderea lui, de obiectul pe care-l reglementeaza. Elementele unui astfel de act sunt urmatoarele:

-titlul

-preambulul si introducerea

-principii generale

-dispozitii de continut

-dispozitii finale si tranzitorii.

Proiectul de lege este insotit de o expunere de motive din partea celui care l-a initiat: prezentare pe scurt a actului, considerentele interventiei legislative, se fac referiri la reglementarile existente si la insuficienta lor, la scopul reglementarii propuse, la efectele sale asupra domeniului respectiv si a sistemului in general, evidentiind ceea ce e nou. Titlul e un element de identificare. El trebuie sa fie concis si sa exprime clar obiectul actului.

Preambulul reprezinta partea in care se arata considerentele de natura economica, politica, sociala, juridica care stau la baza elaborarii actului. El poate lipsi din continutul actului, dar ajuta la intelegerea acestuia, fiind un rezumat al expunerii de motive.

Introducerea arata temeiul legal, respectiv constitutional pe baza caruia e data reglementarea.

Principiile generale sunt dispozitii care privesc actul in totalitatea lui; ele constituie baza dispozitiilor de continut propriu-zise. Uneori sunt trecute intr-un capitol sau o sectiune destinata intitulata ca atare.

Continutul este mai mult sau mai putin intins, in functie de problematica tratata. El se imparte in articole, titluri, capitole, sectiuni, paragrafe, parti, carti etc. Dispozitiile finale fac mentiune despre data intrarii in vigoare a actului. Cele tranzitorii reglementeaza concursul de legi in timp, deci situatii care cad atat sub incidenta legii vechi cat si sub a celei noi. De regula ele sunt cuprinse impreuna cu dispozitiile finale.

Elementul de baza al actului normativ il constituie articolul. Acesta cuprinde o dispozitie de sine statatoare si poate fi alcatuit din unul sau mai multe alineate, daca problema tratata contine mai multe idei. Daca articolul cuprinde o enumerare, aceasta se face prin numerotare cu cifre arabe, cu cifre romane, cu litere sau prin liniute, recomandandu-se insa prima varianta. Pe marginea articolului se fac cateodata adnotari de catre legiuitor, exprimand institutia sau problema tratata. Cand intr-un act se introduc articole noi, fie se da o alta numerotare intregului, fie se numeroteaza cu indice respectivele articole.

Un act normativ poate fi modificat de un altul cu aceeasi valoare si forta juridica sau eventual cu valoare si forta superioare. La fel, daca se doreste sa se deroge de la o norma generala printr-o norma speciala, aceasta se poate face numai daca norma speciala e superioara sau egala cu cealalta. Modificarea expresa poate fi aratata chiar in titlu sau in continut, in acest din urma caz indicandu-se concret articolele din legea veche supuse modificarii si cum se modifica. Ea poate fi insa si implicita, rezultand din diferentele de reglementare ale celor doua acte.

Realizarea dreptului

Elaborarea dreptului nu reprezinta un scop in sine, ea vizeaza reglementarea relatiilor sociale, orientarea comportamentului uman. Realizarea dreptului inseamna de fapt realizarea acestui scop, traducerea in viata a prescriptiilor normelor, a drepturilor si obligatiilor prevazute de ele. Ea depinde de tipul sistemului social, de natura organizarii statale, de gradul de civilizatie si cultura - constiinta juridica a societatii -, de conditiile interne si internationale. Dupa cum afirma M. Djuvara, "libertatea este fundamentul dreptului"; ca sa putem spune ca fapta cuiva este dreapta sau nedreapta, licita sau ilicita, trebuie ca cel care a facut-o sa fi fost liber (adica sa fi avut discernamant si sa nu fi fost supus unei constrangeri care i-a anihilat vointa). Pe de alta parte, realizarea dreptului depinde nu numai de forta de constrangere a statului, ci si de moralitatea sau rationalitatea sa; el (actul) trebuie sa raspunda unei necesitati morale a societatii, sa exprime (sa reflecte) valorile acesteia, altfel este lipsit de legitimitate si, deci, e sortit sa ramana litera moarta.

Un alt autor (Dabin) considera ca un act trebuie sa fie astfel definit incat sa nu genereze controverse si ezitari, conditiile sale de aplicare sa fie riguros precizate, materia (continutul) sa fie redusa si concentrata si sa cuprinda atat ipoteza si dispozitia, cat si sanctiunea.

Realizarea dreptului nu poate fi perfecta in nici o societate: numerosi delincventi sau contravenienti raman nedescoperiti. In unele cazuri chiar dreptul legitimeaza, valideaza nerespectarea lui daca ea n-a fost "sanctionata" o perioada de timp: de exemplu, prescriptia raspunderii penale sau a executarii pedepsei in penal, prescriptia achizitiva in civil.