CONDITILE GENERALE DE ADMISIBILITATE A PROBELOR SI CONVENTII ASUPRA PROBELOR

CONDITILE GENERALE DE ADMISIBILITATE A PROBELOR

SI CONVENTII ASUPRA PROBELOR

1. ADMISIBILITATEA PROBELOR

1.1. Notiune

Notiunea de proba, in sens functional, reprezinta actiunea de infatisare a mijloacelor de convingere admise de lege in vederea demonstrarii unui act sau fapt juridic.

In cursul procesului, probatiunea parcurge mai multe etape succesive aflate intr-o ordine obligatorie, debutand cu propunerea dovezilor, continuand cu incuviintarea si administrarea lor, finalizandu-se cu interpretarea si aprecierea materialului probator de catre instanta si concretizandu-se in hotararea adoptata.

Acest mecanism complex al probatiunii judiciare impune judecatorului parcurgerea urmatoarelor etape, fiecare cu operatiuni specifice:

- stabilirea obiectului probator, constand in determinarea faptelor sau actelor ce trebuie dovedite;

- verificarea admisibilitatii probelor;

- fixarea sarcinii probei;

Verificarea conditiilor generale de admisibilitate a probelor cade in sarcina exclusiva a instantei si reprezinta o etapa obligatorie si prioritara fata de celelalte (incuviintarea, administrarea, interpretarea si valorificarea) si care se desfasoara conform unor reguli generale.

1.2. Reguli generale

a) Administrarea probelor este dependenta de indeplinirea unor conditii legale generale de admisibilitate.

b) Conditiile generale de admisibilitate sunt prevazute de legea aflata in vigoare la data in care s-a nascut faptul sau actul juridic ce trebuie probat.

c) Legea noua se aplica doar referitor la administrarea probelor, deoarece, aceasta operatie este reglementata de norme procedurale, care sunt de stricta si imediata aplicare.

d) Mijloacele de proba si admisibilitatea dovezilor se stabilesc dupa legile tarii in care s-a nascut raportul juridic.

Exemplu: Daca contractul s-a incheiat intr-o tara in care proba testimoniala este admisa, proba se va administra chiar daca legislatia tarii unde se va judeca litigiul nu o admite.

e) Judecatorul ca subiect al probei nu poate incuviinta si administra decat dovezile prevazute de lege in cauza respectiva, intemeierea pe cunostinte personale fiind posibila doar la cercetarea judecatoreasca.

I. CONDITIILE GENERALE DE ADMISIBILITATE A PROBELOR

Admisibilitatea probelor civile este dependenta de intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii generale:

- legalitatea;

- verosimilitatea;

- utilitatea;

- pertinenta;

- concludenta;

1. Legalitatea presupune ca proba, pentru a fi admisa, sa nu fie interzisa de lege.

Astfel, potrivit dispozitiilor art.1202 C. civ., orice proba folosita pentru combaterea prezumtiilor legale absolute este inadmisibila

2. Verosimilitatea probei

Din punct de vedere etimologic, verosimilitatea desemneaza insusirea de a parea adevarat, posibil sau plauzibil, de a avea o aparenta de realitate. Prin urmare proba trebuie sa se refere la un fapt posibil care sa nu contrazica legile naturii. Exemplu: este neverosimila proba prin care se incearca a se dovedi ca in noapte de 25 iulie cand s-a produs accidentul, carosabilul era acoperit cu un strat de zapada gros de 1 m.

3. Utilitatea probei

Este conditia care face ca proba sa nu poata fi admisa pentru a se dovedi fapte incontestabile, deja dovedite sau prevazute de lege. Exemplu : Este inutil sa mai dovedesti ca in ziua X s-a schimbat mersul trenurilor, din moment ce la dosar exista inscris, in acest sens, provenit de la Caile Ferate.

4. Pertinenta

Impune ca proba sa aiba legatura cu obiectul procesului si sa contribuie la aflarea adevarului, fara a conduce la tergiversarea solutionarii cauzei.

5. Concludenta

Cere ca proba sa fie relevanta, sa se refere la imprejurari strict legate de cauza (art.167 alin.1 C. proc. civ.). Potrivit acestui text de lege: "Dovezile se pot incuviinta numai daca instanta socoteste ca ele pot sa aduca dezlegarea pricinii"

Concludenta este apreciata exclusiv de judecator care, mai intai, stabileste faptele relevante pentru raportul juridic conflictual si apoi identifica probele potrivite pentru dovedirea lor.

Prin urmare, instanta va respinge ca neconcludente probele care tind sa dovedeasca un fapt irelevant pentru raportul juridic litigios (frustra admittur probari quod probatum non relevant). Exemplu: este neconcludenta proba prin care paratul chemat in judecata pentru neplata datoriei, vrea sa demonstreze ca reclamantul are conturi bancare in valuta.

Concludenta include si pertinenta dar nu intotdeauna o proba pertinenta este si concludenta. Exemplu: proba prin care comitentul vrea sa dovedeasca ca nu are culpa in alegerea prepusului sau este pertinenta, pentru ca are legatura cu obiectul cauzei, dar nu este concludenta deoarece prezumtia de culpa instituita de lege contra comitentului este absoluta si nu poate fi rasturnata.

II. CONVENTIILE ASUPRA PROBELOR

2.1. ASPECTE CONCEPTUALE

2.1.1. Definitie si forme

Prin conventie asupra probelor se intelege acordul de vointa prin care partile aflate intr-un litigiu judiciar hotarasc sa deroge de la normele care reglementeaza probatiunea.

Conventiile pot fi exprese sau tacite. De exemplu: se considera ca intre partile dintr-un litigiu s-a realizat o conventie tacita, devreme ce paratul nu se opune la administrarea unei probe cerute de reclamant si care, potrivit legii, era inadmisibila.

2.1.2. Conditii generale privind probele   

Pentru a-si produce efectele, conventiile asupra probelor trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

a) partile trebuie sa aiba capacitatea de a dispune de dreptul supus probatiunii, iar consimtamantul sa nu fie in nici un fel viciat;

b) obiectul si cauza acestor conventii trebuie sa indeplineasca conditiile generale cerute pentru orice act juridic;

c) sunt valabile doar acele conventii care nu incalca ordinea publica sau dispozitiile legale imperative;

d) conventiile trebuie sa largeasca forta juridica a probelor, nefiind admise cele care restrang si reduc aria si forta probatorie.

In doctrina, s-a exprimat opinia ramasa izolata, potrivit careia "nici un fel de conventii asupra probelor nu sunt opozabile instantei, fata de care ele sunt res inter alias acta, devenind inutile."

2.2. CATEGORII DE CONVENTII

1. Conventii privind sarcina probei

Dupa efectul produs conventiile privind sarcina probelor sunt de doua feluri:

a) Conventii care rastoarna sarcina probei si produc o derogare de la regula instituita prin art.1169 Cod Civil ("Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca").

Exemplu: in materie contractuala, partile prin conventie pot inlatura prezumtia de culpa instituita de lege in sarcina debitorului.

b) Conventii care urmaresc descompunerea sau repartizarea sarcinii probei. Asemenea conventii au drept scop usurarea probatiunii care este destul de dificila pentru partea careia, potrivit legii, ii revine.

2. Conventii referitoare la obiectul probei

Se incheie atunci cand dovedirea faptului generator al dreptului litigios este dificila, iar prin ele se realizeaza o deplasare tacita a obiectului probei la fapte vecine si conexe, dovedite sau mai usor de probat.

3. Conventii care urmaresc largirea admisibilitatii probelor

Ele au drept scop usurarea probatiunii si reprezinta acordul partilor de a folosi si alte mijloace de proba prevazute de lege, dar care, in cazul concret, nu sunt admisibile.

Pentru a fi operante si opozabile instantei, asemenea conventii trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- mijlocul de dovada pe care partile convin sa il foloseasca trebuie sa fie prevazut de lege;

- prin ele sa nu fie incalcate dispozitii legale imperative;

Articolul 1191 alin. 3 C.civ., de exemplu, permite partilor sa convina ca si in situatiile prevazute in alineatele precedente proba cu martori sa fie admisa, cu conditia ca dreptul din litigiu sa poata fi tranzactionat. Deci partile pot conveni sa foloseasca proba testimoniala pentru a dovedi acte juridice cu o valoare mai mare de 250 lei si chiar pentru a combate sau completa continutul actului. Asemenea conventii sunt admise si in cazul in care chitanta nu indeplineste conditiile cerute de art.1179 C.civ. (formalitatea multiplului exemplar) sau de art. 1180 C.civ. (mentiunea "bun si aprobat").

4.Conventii referitoare la puterea doveditoare a probelor

Conventiile prin care partile de comun acord decid sa mareasca puterea doveditoare a probelor, au o sfera de aplicabilitate destul de redusa deoarece dispozitiile legale referitoare la forta probanta a mijloacelor doveditoare sunt in genere de ordine publica, iar orice incalcare a lor atrage sanctiunea nulitatii. Astfel, conventia prin care partile stabilesc sa combata constatarile personale ale agentului care a intocmit actul autentic, prin alte mijloace decat inscrierea in fals, nu este opozabila instantei si nu produce efecte juridice. Este posibil insa ca partile dintr-un proces, prin consens, sa stabileasca ca acele copii, care conform art.179 pct.2 si 3 C. proc. civ. constituie doar inceput de dovada scrisa, au putere doveditoare pana la proba contrara.

Partile nu pot incheia niciodata conventii valabile care sa restranga puterea doveditoare a mijloacelor de proba.

5. Conventii prin care partile considera unele fapte ca fiind neconstestate

Sunt expresia vointei partilor dintr-un proces, referitoare la existenta unui fapt generator de drepturi sau cu privire la modul in care s-a petrecut acel fapt, si au ca scop inlaturarea unei probe care nu este necesara.

Rezultatul acestor conventii, in masura in care sunt valabile, este sustragerea unor fapte generatoare de drepturi de la probatiunea judiciara, iar finalitatea lor rezida in accelerarea procesului.

Desi sunt opozabile judecatorului, totusi ele nu au forta probanta absoluta, instanta avand dreptul de a aprecia daca faptul necontestat de parti mai trebuie sau nu dovedit.

Legalitatea lor este verificata si, cand este cazul, sanctionata de catre instanta. Astfel, este nula conventia prin care partile, intr-un partaj de bunuri comune, urmaresc sa sustraga un bun propriu al uneia dintre ele, de la urmarirea creditorilor personali.

6. Conventii privind administrarea probelor

Posibilitatea partilor de a incheia conventii referitoare la administrarea probelor este inca controversata in doctrina.

Intr-o prima teza se sustine ca, fata de caracterul imperativ al dispozitiilor care reglementeaza administrarea probelor, asemenea conventii sunt nule.

Intr-o alta opinie, se apreciaza ca dimpotriva partile pot incheia asemenea conventii, deoarece normele procedurale aplicabile probelor au un caracter dispozitiv.

In realitate trebuie observat ca analiza normelor legale care reglementeaza probele, permite unele distinctii.

De pilda, dispozitiile care reglementeaza termenele si procedura de propunere si administrare a probelor - art. 112, 115, 119, 132, 138 C. proc. civ. au ca scop asigurarea unei celeritati corespunzatoare in solutionarea cauzelor si proteguiesc interesele partilor. Insa, asemenea conventii nu pot afecta principiul rolului activ si nu pot constitui bariere in calea aflarii adevarului, pentru ca operativitatea judecatii nu trebuie sa impieteze in nici un fel asupra legalitatii si temeiniciei hotararii.

Concluzia cu privire la caracterul dispozitiv al normelor care reglementeaza administrarea probelor in procesul civil si, prin urmare, la posibilitatea incheierii conventiilor de catre parti, este confirmata de practica judiciara.

Astfel s-a decis ca dispozitiile referitoare la cererea de chemare in judecata, care prevad obligatia indicarii probelor, sunt instituite exclusiv in favoarea partilor si au un caracter dispozitiv.

La fel, s-a statuat, chiar daca depunerea cererii reconventionale peste termen este sanctionata cu disjungerea, totusi partea adversa poate consimti sa se judece impreuna cu actiunea sa, imprejurare ce poate rezulta din achiesarea la administrarea probelor cerute.

Dispozitiile procedurale prin care partile sunt obligate sa propuna probele intr-un anumit termen, apara interesele acestora si au un caracter dispozitiv. Prin urmare, partea in drept sa invoce exceptia pentru aplicarea sanctiunii decaderii, poate sa renunte sau nu la ea, iar daca nu o invoca la primul termen, renuntarea se prezuma.

In fine, este unanim acceptat ca instanta din oficiu nu poate respinge o proba ca tardiva, daca partea adversa nu s-a opus la administrarea ei.