TERITORIUL DE STAT IN DREPTUL INTERNATIONAL

TERITORIUL DE STAT IN DREPTUL INTERNATIONAL

Teritoriul de stat

Teritoriul de stat in dreptul international este definit ca fiind spatiul geografic alcatuit din suprafete terestre, acvatice si marine, din solul, subsolul si spatiul aerian, asupra carora statul isi exercita suveranitatea sa deplina si exclusiva.

Teritoriul de stat este conditia materiala naturala fara de care poporul sau natiunea nu-si pot exercita dreptul la autodeterminare si nu se pot organiza politic intr-un stat. Principalele caracteristici ale teritoriului de stat sunt urmatoarele: stabilitate, relativitate si ambiguitate.

Teritoriul de stat este stabil din perspectiva existentei pe acesta a unei populatii permanente organizata politic. Dar este si relativ din perspectiva modului in care este utilizat de stat. Realitatea a demonstrat ca nu intotdeauna un teritoriu mare a determinat si o mare putere; dimpotriva. Un teritoriu vast poate pune in dificultate statul din punctul de vedere al administrarii sale, cu efecte asupra stabilitatii. Ambiguitatea este subliniata de existenta unor teritorii, care desi foarte asemanatoare, pot duce la rezultate diferite in functie de aspectele particulare ale organizarii politice, de traditii sau ideologie.

Teritoriul de stat este limitat. Frontierele statului nu sunt simple delimitari spatiale, ci, mai ales, delimitari ale competentelor interne ale statelor in virtutea suveranitatii lor: competente legislative, administrative si jurisdictionale. Potrivit teoriei competentei, teritoriul de stat nu este altceva decat spatiul suveranitatii statului, ca suveranitate deplina si exclusiva, ceea ce exclude exercitarea unor competente straine fara acordul acestuia (extrateritorialitate).

Natura juridica

Pentru determinarea naturii juridice a teritoriului este necesar sa se porneasca de la faptul ca teritoriul constituie: a) spatiul exercitarii puterii suverane exclusive a statului; b) spatiul infaptuirii dreptului poporului la autodeterminare; c) obiectul suveranitatii permanente asupra resurselor si bogatiilor naturale.

Componenta teritoriului de stat

Teritoriul de stat se compune din:

1. Spatiul terestru, care cuprinde partea terestra (sol si subsol) si poate fi format dintr-o singura intindere terestra sau din mai multe insule despartite de ape maritime, care formeaza un stat arhipelag (de ex. Indonezia, Filipine).

2. Spatiul acvatic, care este reprezentat de apele interioare sau nationale si marea teritoriala. Apele interioare cuprind: fluvii, rauri, canale, lacuri, mari interioare, ape maritime interioare. Apele interioare care fac parte din teritoriul statului sunt supuse suveranitatii sale, ceea ce inseamna ca statul exercita asupra acestora jurisdictia sa deplina, avand dreptul de a reglementa prin legi interne navigatia, exploatarea hidroenergetica si a resurselor naturale, masurile de protectie ale mediului inconjurator, de protectie impotriva inundatiilor.

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare pana la linia care uneste instalatiile permanente, facand parte integranta din sistemul portuar, care inainteaza cel mai mult in larg. Porturile militare sunt de regula inchise, celelalte porturi fiind deschise navelor comerciale.

Marea teritoriala este fasia de mare adiacenta tarmului, avand o latime de 12 mile marine, masurate de la liniile de baza, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul tarmului sau liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale tarmului. Conventia din 1982 privind dreptul marii stabileste latimea marii teritoriale la 12 mile marine, limita pe care o consacra si Legea romana nr. 17 din 1990 in art. 1. Statul riveran exercita in marea teritoriala drepturile ce decurg din suveranitate: dreptul de explorare si exploatare a tuturor resurselor naturale, reglementarea navigatiei, aplicarea masurilor de securitate, de protectie a mediului, de control vamal si sanitar.

Delimitarea marii teritoriale intre statele vecine (cu tarmuri adiacente sau fata in fata) se realizeaza prin acord, de regula prin linia mediana ale carei puncte sunt la distante egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de baza de la care se masoara latimea marii teritoriale a fiecaruia dintre cele doua state. Desi marea teritoriala este componenta a teritoriului de stat, cu toate prerogativele suverane care decurg din aceasta calitate, dreptul international public s-a implicat prin consacrarea institutiei "trecerii inofensive in marea teritoriala" a navelor straine. Conventia asupra dreptului marii, de la Montego-Bay, din anul 1982, stabileste mai multe reguli privind trecerea prin marea libera a navelor straine. Unele reguli sunt aplicabile tuturor navelor, altele se adreseaza unor categorii speciale: nave comerciale, nave de stat utilizate in scopuri necomerciale, nave de razboi.

Spatiul aerian, reprezinta coloana de aer care se afla deasupra solului si domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale si maritime, iar vertical se intinde pana la limita inferioara a spatiului extraterestru, considerata ca ar putea fi situata la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului marii.

Suveranitatea statului asupra spatiului aerian corespunzator teritoriului terestru si acvatic s-a consacrat pentru prima data prin Conventia internationala privind navigatia aeriana, adoptata la Paris, in anul 1919 si reafirmata prin mai multe tratate internationale ulterioare, cel mai relevant fiind Conventia privind aviatia civila internationala, adoptata la Chicago, la 17 decembrie 1944. Potrivit acesteia "statele contractante recunosc ca fiecare stat are suveranitatea completa si exclusiva asupra spatiului aerian de deasupra teritoriului sau".

In virtutea acestei prevederi, statele au competenta deplina si exclusiva de a stabili regimul juridic al spatiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea in scopuri comerciale, militare, competenta jurisdictionala etc., cu luarea in considerare a angajamentelor internationale.

Conventia de la Chicago din 1944 reglementeaza si aspecte privitoare la nationalitatea aeronavelor, navigatia aeriana, conditii pe care trebuie sa le indeplineasca aeronavele, norme si practici internationale. In acelasi timp, Conventia a creat Organizatia Aviatiei Civile Internationale (O.A.C.I.), cu scopul de a dezvolta principiile si tehnicile aviatiei internationale si sa favorizeze dezvoltarea transporturilor aeriene internationale. Romania este membra a O.A.C.I. din anul 1966 si a stabilit regimul juridic al spatiului sau aerian prin Codul aerian roman adoptat in anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat si s-a adoptat un nou Cod aerian in anul 2000.

Evolutia tehnicilor de navigatie aeriana si intensificarea utilizarii acestui spatiu au determinat o larga colaborare internationala pentru stabilirea unor reguli juridice internationale profitabile pentru toate statele, mai ales in ceea ce priveste transporturile civile internationale. Aceste preocupari si instrumente juridice adoptate au dus la conturarea unei ramuri noi a dreptului international public - dreptul international aerian.

Frontierele de stat si problema modificarilor teritoriale

Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate intre diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, sau, dupa caz, de marea libera si care se intind in inaltime pana la limita inferioara a spatiului extraatmosferic, iar in adancime, in interiorul pamantului, pana la limitele accesibile tehnicii moderne.

Frontiera separa doua suveranitati teritoriale, dar le si uneste, pentru ca, in situatii de normalitate si ca ideal de cooperare, ea este, mai degraba, un punct de trecere, de comunicare, decat unul de separare, de ruptura. Aceasta explica tocmai conturarea unui nou principiu fundamental al relatiilor dintre state - principiul bunei vecinatati.

Dreptul international actual este orientat spre consolidarea frontierelor, pornind de la ideea ca a le contesta duce inevitabil la situatii de criza si la periclitarea pacii si securitatii internationale. C.S.C.E., prin Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, in Declaratia privind principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante (Decalogul de la Helsinki), a consacrat principiul inviolabilitatii frontierelor.

Frontierele de stat se clasifica:

a) dupa natura lor, in: - frontiere naturale - determinate de particularitatile geografice (de ex. cursuri de apa, crestele muntilor etc.); - frontiere geometrice sau conventionale;

b) dupa elementele componente ale teritoriului, in: - frontiere terestre, care despart uscatul dintre doua state; - frontiere fluviale, care despart fluviul sau raul dintre doua state; - frontiere maritime, care marcheaza limita exterioara a marii teritoriale si limita laterala in raport cu statele vecine; - frontiere aeriene.

Frontiera de stat a Romaniei a fost reglementata prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 105/27 iunie 2001, care cuprinde prevederi referitoare la: functiile frontierei de stat si modul de stabilire; culoarul de frontiera a carui latime se convine de statul roman cu fiecare dintre statele vecine; fasia de protectie a frontierei de stat, cu o latime de 20 de metri; regimul juridic al frontierei de stat; trecerea frontierei de catre persoane, mijloace de transport, de marfuri si alte bunuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei, deschise traficului international; paza si supravegherea frontierei de stat se exercita de catre Inspectoratul General al Politiei de Frontiera din cadrul M.I.

Regimul juridic al frontierelor de stat din Romania

Regimul juridic al frontierelor de stat in Romania este reglementat de Legea nr. 56 a frontierei de stat, din 4 iunie 1992, cu modificarile ulterioare. Printre dispozitiile generale, legea precizeaza ca frontiera de stat a Romaniei desparte teritoriul statului roman de teritoriile statelor vecine si marea teritoriala de zona contigua. Ea delimiteaza in plan vertical spatiul aerian si subsolul statului roman de spatiile similare ale statelor vecine. Frontiera de stat este inviolabila si se stabileste prin lege, in conformitate cu tratatele internationale si alte intelegeri incheiate de statul roman si statele vecine si nu poate fi modificata decat prin lege.

Pentru paza, supravegherea si controlul trecerii frontierei de stat, sunt create: fasia de protectie, cu latimea de 20 de metri de la linia frontierei de stat, cu exceptia zonelor litoralului, porturilor la Dunare, lucrarilor hidrotehnice si a cailor de comunicatie situate la frontiera, precum si in sectorul lagunar; zona de frontiera, reprezentata de teritoriul localitatilor care sunt in apropierea frontierei de stat, litoral si teritoriul cuprins intre linia de frontiera si punctele aflate la 20 de km spre interior. Paza, supravegherea, controlul trecerii frontierei de stat, precum si supravegherea, controlul si jurisdictia in apele interioare ale Dunarii, Delta Dunarii cuprinsa in zona de frontiera, apele maritime, marea teritoriala, zona contigua si zona economica exclusiva ale Romaniei se exercita de catre Politia de Frontiera Romana.

Problema modificarilor teritoriale

Dobandirea originara se refera la modurile prin care, in trecut, anumite state si-au largit teritoriul, fara ca prin aceasta sa se micsoreze corespunzator teritoriul altui stat. Este vorba de dobandirea teritoriilor fara stapan (terrae nullius). Conform anumitor conceptii, teritoriile ocupate de o colectivitate umana neorganizata in formele statale cunoscute de civilizatia europeana erau considerate teritorii fara stapan. In prezent nu mai sun spatii terestre nesupuse suveranitatii unui stat. Exceptie fac Antarctica, care are un regim international stabilit pe cale conventionala si Arctica.

Alte modalitati de dobandire sunt: casatoriile intre familiile regale; partajele succesorale; bulele papale (ex. Bula Papei Alexandru al VI-lea, in 1543, prin care teritoriile nou descoperite in America de Sud erau impartite intre Spania si Portugalia); - ocupatia sau descoperirea originara (teritoriile erau considerate bunuri fara stapan); - continuitatea prin care in numele suveranitatii exercitate asupra anumitor zone ale unui teritoriu, aceasta era extinsa in alte zone, uneori mai intinse decat primele; - contiguitatea (ocuparea unei insule conferea dreptul de a revendica intregul arhipelag din care aceasta insula facea parte).

Modificari admise de dreptul international contemporan

Singura modalitate legal admisa de modificare a teritoriului unui stat este aceea care se intemeiaza pe consimtamantul liber exprimat al populatiei care locuieste pe teritoriul respectiv. Astfel se pot desprinde unele teritorii de la un stat cu formarea unor state noi, sau se pot alatura unele parti din teritoriul unui stat ori a unor state in intregul lor la alte state.

Forma de manifestare a consimtamantului se poate exprima prin: a) hotararea organului legislativ suprem; b) consultarea directa a populatiei prin intermediul referendumului. In art. 1 din Carta ONU se precizeaza ca modificarile intervenite sunt legale "numai daca exprima vointa suverana a poporului care locuieste pe acel teritoriu".

Regimul juridic international al Dunarii

In prezent, regimul juridic al Dunarii este stabilit de Conventia privind regimul navigatiei pe Dunare, adoptata la Belgrad, la 18 august 1948, completata de Protocolul aditional adoptat la Budapesta, la 16 martie 1998. Potrivit protocolului din 1998, Conventia se aplica partii navigabile a Dunarii de la Kelheim la Marea Neagra, urmand bratul Sulina, statele semnatare si succesoare ale Conventiei fiind: Austria, Bulgaria, Croatia, Federatia Rusa, Germania, Iugoslavia; moldova; Romania, Slovacia, Ucraina si Ungaria. Pentru aplicarea regimului de navigatia pe Dunare, Conventia a creat Comisia Dunarii si doua administratii fluviale speciale. Comisia Dunarii cu sediul la Budapesta (initial a avut sediul la Galati) este alcatuita din cate un reprezentant al fiecarei parti contractante. Conventia prevede si o modalitate de rezolvare a diferendelor dintre statele parti, prin Comisia de Conciliere, alcatuita din cate un reprezentant al partilor la diferend si un reprezentant al altui stat care nu este parte la diferend. Hotararile acestei comisii sunt obligatorii si definitive.