TERITORIUL IN DREPTUL INTERNATIONAL

TERITORIUL IN DREPTUL INTERNATIONAL

OBIECTIVELE CURSULUI:

Cunoasterea problemelor teritoriale din punct de vedere juridic

international;

Studierea regimului juridic a diferitelor zone aflate sub jurisdictia statelor;

Studierea regimului juridic al anumitor spatii, teritorii sau zone nesupuse

jurisdictiei vreunui stat;

Delimitarea regimurilor juridice ale diferitelor zone.

CUVINTE SI TERMENI CHEIE:

Regimul juridic international, frontiera de stat, contiguitate, enclavizare;

Sectoare de frontiera, patrimoniu comun, mare liberum,;

Demilitarizare, denuclearizare, neutralizare,;

Dreptul marii, pavilion, trecere inofensiva;

Corp ceresc, spatiu cosmic.

Sectiunea 1. TERITORIUL DE STAT: NOTIUNE, NATURA

JURIDICA, COMPONENTA

Teritoriul de stat este spatiul geografic in limitele caruia un stat isi

exercita suveranitatea sa deplina si exclusiva. Teritoriul, impreuna cu populatia

si cu structura organelor puterii, constituie una din premisele materiale ale

existentei statului.

Teritoriul de stat cu toate elementele sale constitutive, se afla sub

autoritatea exclusiva a acelui stat. Aceasta autoritate este denumita suveranitate

teritoriala, fiind elementul central al suveranitatii de stat.

Suveranitatea de stat este protejata prin numeroase principii si norme de

drept international. Acestea obliga, in primul rand statele sa nu aduca nici o

atingere integritatii teritoriale a altor state, sa respecte integritatea teritoriala.

Trasatura esentiala a suveranitatii teritoriale este caracterul sau general

si exclusiv. Suveranitatea teritoriala este generala intrucat se extinde asupra

tuturor partilor teritoriului de stat, asupra tuturor activitatilor si asupra tuturor

persoanelor aflate pe acesta. Totodata, este exclusiva, in sensul ca fiecare stat

isi exercita suveranitatea numai pe un anumit teritoriu si nici un stat nu-si

exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitatea simultana a

suveranitatii mai multor state asupra aceluiasi teritoriu ar contrazice insasi

conceptul de suveranitate.

. In ce priveste natura juridica a teritoriului de stat, de-a lungul timpului s-au

vehiculat mai multe teorii:

in feudalism teritoriul era considerat proprietatea exclusiva a monarhului.

De aici teoria patrimoniala, care confunda suveranitatea teritoriala cu

proprietatea feudala asupra pamantului;

in epoca revolutiilor burgheze s-a impus ideea de imperium (suprematie

teritoriala), pentru ca in secolul XIX sa se formuleze teoria teritoriului

limita sau a spatiului si teoria competentei a caror esenta era de natura a

reduce suveranitatea teritoriala a statului la o competenta locala.

Natura juridica a teritoriului este ca acesta reprezinta expresia materiala a

suprematiei, independentei si inviolabilitatii statului si poporului care il

locuieste.

In ce priveste componentele teritoriului de stat distingem:

> spatiul terestru - reprezentat de partea de uscat a teritoriului, cuprinsa in

limitele frontierei de stat, cuprinzand atat solul cat si subsolul (pana la limitele

accesibile tehnicii), indiferent daca aceasta este formata dintr-o singura

intindere sau este despartita de ape maritime (teritoriul continental si teritoriul

insular). Prin asimilare, sunt considerate ca facand parte din teritoriu si

cablurile submarine, precum si navele si aeronavele apartinand unei tari, cand

acestea se afla dincolo de limitele teritoriului de stat.

> spatiul acvatic - cuprinde apele interioare (rauri, fluvii, canale, lacuri si mari

interioare) si, pentru statele cu iesire la mare, apele maritime interioare (ale

golfurilor si porturilor) si marea teritoriala (12 M.M. de la apele interioare).

De mentionat ca statele cu litoral in afara suveranitatii depline si

exclusive pe care o exercita asupra elementelor componente ale teritoriului lor,

exercita asupra unor spatii marine situate dincolo de limita exterioara a marii

teritoriale, anumite drepturi suverane, precis determinate. Aceste spatii sunt:

zona contigua, zona economica exclusiva si platoul continental.

Din teritoriul unor state fac parte si zonele limitrofe din sectoarele polare

ale Arcticei, spatiul situat intre Polul Nord si tarmurile nordice ale Europei,

Asiei si Americei de Nord. Aceste sectoare pornesc de la limitele granitelor

tarilor limitrofe de-a lungul meridianelor geografice corespunzatoare, se unesc

la Polul Nord formand triunghiuri, care apartin SUA, Canadei, Danemarcei

Norvegiei si Rusiei.

> spatiul aerian - reprezinta coloana de aer situata deasupra teritoriului

terestru si spatiului acvatic al unui stat, ale carui limite superioare sunt relativ

neprecizate, intinzandu-se pana la limita inferioara a spatiului extraatmosferic

(cca. 100-110 km de la nivelul marii).

Este de mentionat ca nu constituie spatii ale teritoriului de stat coloniile,

protectoratele sau teritoriile aflate sub tutela.

Dupa cum statele nu au ramas aceleasi de-a lungul istoriei, nici teritoriul

lor nu a ramas neschimbat. Aceste modificari s-au datorat uneori vointei

populatiei respective ori a statelor in cauza, in baza unor acte de drept civil

(vanzare-cumparare, cesiune, donatie arenda), dar cel mai adesea modificarea

s-a realizat prin forta, istoria inregistrand numeroase exemple de razboaie sau

presiuni politice a unor state puternice, prin care statele mai slabe sau invinse

au pierdut portiuni importante din teritoriul lor. (ex. ocuparea zonei

demilitarizate SAAR de catre Germania; ocuparea orasului liber Fiume de catre

Italia; Dictatul de la Viena etc.)

Epoca marilor descoperiri geografice a avut drept urmare expansiunea

unor state europene pe alte continente, ceea ce a ridicat problema legitimitatii

ocuparii teritoriilor descoperite. Aceste teritorii erau considerate res nullius

(bunuri fara stapan) sau res derelictus (bunuri abandonate) si puteau fi incluse

in virtutea principiului prioritatii descoperirii sau dreptul primului ocupant, desi

aceste teritorii aveau populatii autohtone, mai mult sau mai putin numeroase.

Conceptiile juridice referitoare la modalitatile de dobandire sau de

modificare a teritoriului au evoluat in decursul timpului, inregistrand schimbari

esentiale in sec. 20., prin excluderea fortei si amenintarii cu forta in relatiile

dintre state.

Modalitatile de dobandire sau modificare a teritoriului practicate in

trecut sunt cazute in desuetudine, fiind considerate incalcari flagrante ale

dreptului international contemporan.

Ca urmare a procesului decolonizarii, respectiv a exercitarii dreptului

la autodeterminare, in sec. 20, dupa cele doua razboaie mondiale au avut loc

numeroase modificari de teritorii, in sensul constituirii unor state noi,

independente, desprinse din imperiile coloniale.

Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat, admisa de

dreptul international contemporan este cea bazata pe consimtamantul liber

exprimat al populatiei care locuieste pe teritoriul respectiv. Forma de

manifestare a acestui consimtamant se considera a fi cea exprimata prin:

a) o hotarare a organului legislativ suprem;

b) prin consultarea directa a pupulatiei prin intermediul referendumului

(plebiscitului - ex. alaturarea insulelor Ioniene la Grecia - 1863;

desprinderea Norvegiei de Suedia - 1905; unirea Stateor Italiene - 1866

s.a.).

Problemele care se pun in legatura cu schimbarile teritoriale se rezolva in

cadrul succesiunii statelor, pe baza acordurilor care se incheie intre statele

interesate.

Sectiunea 2. REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI DE STAT

Expresia politica si juridica a limitelor teritoriului unui stat o constituie

frontiera de stat. Ea poate fi definita ca fiind linia reala sau imaginara trasata

intre diferite puncte de pe suprafata pamantului, care desprte teritoriul unui

stat de cel al altui stat sau de domeniile limitrofe nesupuse suveranitatii

vreunui stat.

Frontiera de stat, constituie in esenta limita juridica a spatiului in care un

stat isi exercita suveranitatea sa deplina si exclusiva. Frontiera de stat este

inviolabila. Dreptul international recunoaste trei tipuri de frontiere de stat:

frontiere naturale, determinate de particularitati geografice: rauri, fluvii,

munti, vai, litoral etc. (ex. Dunarea, Tisa, Alpi)

frontiere conventionale (geometrice), reprezentate de linii mai mult sau

mai putin drepte care, in baza unor conventii internationale despart

teritoriiile statelor, tinand seama doar in mod exceptional de anumite

particularitati locale sau forme de relief (ex. SUA - Mexic,El Paso si

Pacific).

frontierele astronomice - urmeaza meridianele sau paralelele globului

pamantesc.

In afara clasificarii frontierelor dupa natura lor, acestea se pot clasifica

si dupa elementele componente ale teritoriului, in:

frontiere terestre - care despart uscatul dintre doua state. Acestea pot fi

atat naturale cat si conventionale;

frontiere fluviale - care sunt constituite din linia care desparte apele unui

fluviu sau rau de granita;

frontiere maritime, care marcheaza limita exterioara a marii teritoriale si

limita laterala in raport cu statele vecine. Aceasta, se traseaza prin intelegere

intre state, pe baza unor criterii precum: echidistanta, echitatea, linia generala a

tarmului etc.

frontiere aeriene - formate din liniile ce pornesc perpendicular de pe traseu

frontierei terestre, fluviale sau maritime si se inalta pana la limita exterioara

a spatiului extratmosferic.

Forntierele de stat se stabilesc in plan juridic prin acorduri incheiate cu

statele vecine si prin lege interna limita exterioara a marii teritoriale in cazul

statelor cu litoral; de cele mai multe ori ele marcand sfarsitul unor conflicte

militare si, mai rar, prin hotararile unor instante arbitrare internationale sau ale

celor doua Curti Internationale de Justitie.

Stabilirea frontierei se desfasoara in doua etape:

delimitarea, operatiune politica si juridica prin care se precizeaza directia de

asezare generala a frontierei, traseul acesteia, fixate pe o harta anexa la

tratat.;

demarcarea, care inseamna transpunerea in teren a traseului delimitat de

catre comisii mixte ale doua state, care presupun instalarea de borne,

identificarea unor semne de demarcatie, operatiuni descrise amanuntit in

procese verbale, rapoarte, harti si fotografii.

Actul normativ de baza care stabileste regimul frontierei de stat in

Romania este Legea nr, 56 din 4 iunie 1992.

Regimul frontierei de stat se stabileste prin legi interne, care

reglementeaza modalitatile de trecere a forntierei, paza si controlul frontierei de

stat s.a.

2. 1. APELE INTERIOARE

Sunt portiuni fluviale, lacustre sau maritime care fac parte, din spatiul

acvatic component al teritoriului de stat.

Apele interioare, facand parte din teritoriul unui stat sunt supuse

suveranitatii sale ceea ce inseamna ca el exercita asupra lor jurisdictia sa

deplina avand dreptul de a reglementa prin legi interne navigatia, exploatarea

hidroenergetica si a resurselor naturale, masurile de protectie a mediului

inconjurator s.a.

Cat priveste apele de frontiera, fiecare stat exercita drepturile sale

suverane asupra sectorului de apa care se afla pe teritoriul sau, problemele care

se pun in legatura cu navigatia, exploatarea si utilizarea resurselor fiind de

regula, reglementate prin acordurile incheiate intre statele riverane.

Apele maritime interioare cuprind zona acvatica situata intre tarm si

linia de la care se masoara marea teritoriala a unui stat maritim, acestea fiind

supuse in totalitate legislatiei nationale, zona facand parte din teritoriul de stat.

In aceasta categorie sunt incluse si marile inchise sau semiinchise pe teritoriul

unor state mari, continentale (Rusia-Mare Aral, Marea Alba, Azov, Israel -

Marea Moarta), precum si golfurile declarate istorice (Hudson - Canada,

Bristol- Anglia, Granville - Franta) si baile interioare cu deschidere mai mica

de 24 mile marine.

Probleme aparte ridica regimul apelor porturilor maritime interioare

pana la linia care uneste instalatiile portuare cele mai avansate spre larg. Apele

portuare fiind supuse suveranitatii statului riveran, acesta stabileste regulile de

intrare si iesire a navelor straine, conditiile privind accesul, stationarea si

activitatea acestora in apa portului si, de asemenea, poate si institui restrictii.

In apele portuare navele straine si echipajele acestora trebuie sa se

supuna reglementarilor statului riveran.

In porturile deschise, intrarea si stationarea navelor maritime

comerciale straine este permisa in baza normelor cutumiare si a uzantelor

portuare, precum si a prevederilor Conventiei de la Geneva din 1923 privind

regimul international al porturilor maritime, conventie cu caracter multilateral,

si ale carei prevederi sunt detaliate prin reglementarile interne.

Navele militare pot intra in porturile altui stat in baza unei autorizatii

prealabile, statul putand impune anumite restrictii atat in legatura cu numarul

navelor cat si cu durata stationari.

Navele de razboi aflate legal intr-un port strain se bucura de imunitate

de jurisdictie penala si civila neputand fi sechestrate, confiscate sau

rechizitionate.

In ceea ce privesc navele comerciale aflate in apele portuare, acestea

sunt supuse unei duble jurisdictii: a statului de pavilion si a statului riveran.

Prima se aplica faptelor care le comit intre ei membrii echipajului, precum si

faptelor care privesc disciplina interna a navelor.

Jurisdictia penala a statului riveran se aplica pentru fapte comise la

bordul navei de catre sau impotriva unei persoane care apartine echipajului,

faptelor comise la uscat de catre membrii echipajului, prin care s-a tulburat

ordinea publica a statului riveran, sau pentru fapte care desi s-au comis la

bordul navei, capitanul solicita sprijinul autoritatilor locale.

Jurisdictia civila se exercita pentru asigurarea executarii obligatiilor

contractate de nava straina pe timpul cat se afla in apele maritime interioare sau

la marea teritoriala, precum si pentru alte pretentii rezultand din evenimente de

navigatie care au avut ca urmare avarii asupra navei sau incarcaturii, ca si

pentru despagubiri si taxe.

In asemenea imprejurari nava poate fi retinuta sau sechestrata

impotriva ei luandu-se masuri de executare silita.

In vederea intelegerii aspectelor sus mentionate, precizam ca prin

porturi deschise se inteleg porturi cu activitate comerciala prin care se

transporta marfuri si calatori in timp ce, de regula, porturile inchise sunt

porturi militare.

In ce priveste navele, distingem urmatoarele categorii:

nave comerciale - care apartin unui fie unui stat fie unor resortisanti,

persoane juridice sau fizice care efectueaza transport de marfuri sau

pasageri ori exploateaza resurse maritime;

nave militare - care apartin unui stat, poseda armament, sunt manevrate de

un echipaj militar apartinand fortelor armate ale statului de pavilion, echipaj

supus disciplinei militare, comandat de o persoana cu grad militar;

nave de stat - destinate unor scopuri necomerciale ca de exemplu: nave de

cercetare stiintifica, nave de posta, control sanitar, vamal, nave de salvare si

asistenta maritima, precum si navele folosite de conducatorii unor state

(prezidentiale sau regale).

2. 2. MAREA TERITORIALA

Prin mare teritoriala se intelege o portiune de mare de o anumita

latime care se intinde de-a lungul teritoriului unui stat, masurata de la liniile

de baza, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul tarmului

sau, dupa caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale

tarmului.

Latimea apelor teritoriale a variat multa vreme, fiind stabilita conform

intereselor tarilor riverane, de la 3 mile marine (considerata bataia maxima a

unui tun) pana la 200 de mile cum s-a extins in anii '70 in favoarea unor state

sud-americane.

La Conferinta privind Dreptul marii din 1958 s-a recunoscut dreptul

statelor de a-si stabili prin legi interne, latimea marii teritoriale intre 3 si 12

mile marine.

Aparitia si consacrarea conceptului de zona economica exclusiva, prin

Conventia adoptata la a 3-a Conferinta ONU asupra dreptului marii in 1982 de

la Montego Bay (Jamaica), a facut posibila stabilirea unei limite acceptate de

catre toate statele, de 12 mile marine.

In plan juridic, marea teritoriala este supusa suveranitatii statului

riveran ceea ce inseamna prelungirea suveranitatii teritoriale asupra domeniului

terestru, dreptul de exploatare si explorare a tuturor resurselor (inclusiv

pescuitul), reglementarea navigatiei, aplicarea masurilor de securitate, de

protectie a mediului, de control vamal si sanitar s.a.

In marea teritoriala, suveranitatea statului riveran se exercita in

conformitate cu legislatia sa interna, cu prevederile conventiilor internationale

la care este parte si tinand seama de principiile si normele dreptului

international.

Navele straine afectate unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra si

naviga prin marea teritoriala a statului riveran in virtutea dreptului de trecere

inofensiva prin aceasta zona in timp ce navele de razboi sunt, de regula, supuse

regimului autorizarii sau notificarii prealabile.

2. 3. ZONELE MARITIME LIMITROFE, CU REGIM SPECIAL

Suveranitatea deplina a unui stat maritim asupra teritoriului sau, se

exercita pana la limita exterioara a marii teritoriale, dincolo de care incepe

marea libera.

Nevoile de securitate ale unor state, sau de realizare a unor interese

proprii si in anumite portiuni de mare, situate dincolo de limita exterioara a

marii teritoriale, au dus la aparitia si consacrarea unor zone speciale, in care

statele sunt indrituite sa exercite anumite atribute ale suveranitatii lor. Aceste

zone sunt:

A. Zona contigua

Este portiunea de mare care se intinde de la limita exterioara a marii

teritoriale pana la 24 mile marine de la liniile de baza spre larg.

In acest spatiu statul riveran are dreptul sa-si exercite controlul pentru

prevenirea si combaterea incalcarilor legilor si regulamentelor sale din

domeniile: vamal, fiscal, sanitar, al regimului de frontiera, de protectie a

mediului. In virtutea acestor drepturi exclusive, statul riveran poate lua masuri

de prevenire si de sanctionare a incalcarilor legislatiei proprii ca si in teritoriul

national, dar numai in domeniile mentionate .

Originea zonei contigue o constituie zonele in care, in sec. XVIII, unele

puteri maritime isi exercitau drepturile de control in domeniul vamal apoi si in

alte domenii, pentru protectia propriilor interese, in conditiile in care marea

teritoriala nu depasea lungimea unei lovituri de tun.

B. Platoul continental

Platoul continental sau platforma continentala reprezinta din punct de

vedere geologic, prelungirea naturala a tarmului care coboara in panta usoara

sub nivelul marii, pana la marginea taluzului continental abrupt

Sub aspect juridic Conventia din 1982 asupra dreptului marii, defineste

platoul continental ca fiind solul si subsolul spatiilor submarine, care se intind

dincolo de limita exterioara a marii teritoriale, de-a lungul prelungirii naturale a

teritoriului terestru, pana la limita exterioara a taluzului continental sau pana la

o distanta de 200 mile marine masurate de la liniile de baza ale marii teritoriale,

acolo unde limita exterioara a taluzului continental nu ajunge pana la aceasta

distanta.

Delimitarea platoului continental se face in limitele stabilite prin

Conventie, de catre fiecare stat riveran pentru zona sa.

In state vecine sau intre tari situate fata in fata, delimitarea se face prin

acordul partilor in temeiul dreptului international, sub conditia echitatii.

Regimul juridic al platoului continental s-a conturat la jumatatea sec.

20 prin practica unilaterala a unor state carora li s-a trezit interesul pentru

exploatarea unor resurse submarine (gaze, petrol, zacaminte metalifere, flora si

fauna), perfectionandu-si tehnologiile in acest scop.

Consacrarea juridica s-a realizat prin "Conventia asupra platoului

continental" semnata la Geneva in 1958, preluata ulterior si in "Conventia

privind Dreptul marii de la Montego Bay, in 1982."

Pe platoul continental statul riveran exercita drepturi suverane de

explorare si exploatare a resurselor sale naturale.

Nici un alt stat nu poate dobandi drepturi asupra platoului continental,

nu pot aduce atingere regimului marii libere de deasupra platoului si nici asupra

spatiului aerian aferent.

Drepturile statului riveran asupra platoului continental nu depind de

ocuparea efectiva sau de vreo declaratie expresa din partea acestuia.

C. Zona economica exclusiva

Originile regimului juridic ale acestui spatiu se gasesc in revendicarile

unilaterale formulate de unele state din America Latina, dupa 1946, privitoare

la anumite "zone de protejarea pescuitului" (fishing conservation zones) in

dreptul litoralului acestora, dincolo de marea tertoriala.

Termenul ca atare, este folosit pentru prima data de Kenya, in 1972,

intr-un document adresat ONU, privind spatiile submarine, evidentiind

caracterul exclusiv economic al drepturilor revendicate de statele riverane, in

aceasta zona pe care nu o considerau un spatiu supus suveranitatii lor.

Conceptul de zona economica exclusiva cu o latime de 188 mile

marine, masurata de la limita exterioara a marii teritoriale(200MM de la liniile

de baza ale tarmului) a intrunit o larga adeziune printre statele care au

participat la a 3-a Conferita ONU asupra dreptului marii si a fost consacrat de

Conventia adoptata in 1982.

Zona economica exclusiva nu face parte din teritoriul national al

statului riveran, ea fiind supusa jurisdictiei acestuia numai in ce priveste

drepturile economice de explorare si exploatare a resurselor, conservarea si

gestionarea acestora.

Liberatea de navigatie, de survol si de asezare a cablurilor si conductelor

submarine, pe care toate statele o au in marea libera, sunt respectate si in

aceasta zona.

2. 4. SPATIUL AERIAN

Spatiul aerian a devenit obiect de reglementare juridica internationala la

inceputul sec. 20 odata cu aparitia si dezvoltarea aviatiei si navigatiei aeriene.

La inceput s-au confruntat doua teorii: libertatea aerului si suveranitatea

asupra spatiului aerian. Prima a fost formulata la sesiunea Institutului de Drept

International, in 1906, iar cea de-a doua la Congresul de la Viena din 1910,

care a sustinut ca atmosfera deasupra spatiului terestru este supusa suveranitatii

statului, iar cea de deasupra marii libere constituie spatiu deschis.

Conventia de la Paris din 1919 consacra definitiv principiul suveranitatii

statului asupra spatiului atmosferic situat in limitele frontierelor sale (inclusiv

marea teritoriala), pana la limita unde incepe spatiul cosmic. Spatiul aerian

situat dincolo de limitele jurisdictiei nationale, deasupra platoului continental

zonei economice exclusive si marii libere, este deschis navigatiei aeriene a

tuturor statelor, fiind considerat spatiu aerian international.

Principiile conventiei de la Paris au fost preluate si dezvoltate ulterior in

Conventia de la Havana (1928) si Conventia de la Chicago (1944), prin care a

fost creata si Organizatia Aviatiei Civile Internationale (OACI), devenita mai

tarziu institutie specializata a ONU.

Suveranitatea statului asupra spatiului sau aerian se materializeaza prin

dreptul sau de a stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atat

pentru aeronavele nationale cat si pentru cele ale altor state. Orice violare a

reglementarilor stabilite potrivit legislatiei nationale constituie o incalcare a

suveranitatii si da dreptul statului lezat sa riposteze, obligand aeronava

infractoare sa aterizeze, precum si luarea altor masuri considerate drept

necesare.

Suveranitatea statului asupra spatiului aerian nu exclude colaborarea

internationala in vederea reglementarii navigatiei aeriene si a transporturilor

civile aeriene internationale, o asemenea colaborare fiind extrem de necesara si

utila, date fiind amploarea luata de acest tip de transport, caracterul extrem

tehnic al domeniului si importanta sa strategica deosebita.

Dat fiind faptul ca acest domeniu al dreptului international este relativ

nou, principiile si normele sale sunt in exclusivitate de natura conventionala, ele

fiind rezultate din tratate internationale bilaterale sau multilaterale.

Aceste instrumente juridice stabilesc cinci categorii de aeronave, carora

li se acorda in mod diferentiat cinci categori de libertati:

In ce priveste aeronavele miltare, acestora li se aplica regimul

autorizarii prealabile.

Pentru realizarea colaborarii internationale in reprimarea infractiunilor

savarsite la bordul aeronavelor sau care afecteaza securitatea zborurilor

internationale, au fost incheiate urmatoarele conventii:

> Conventia de la Tokio din 1963 asupra atentatelor comise contra aeronavelor;

> Conventia de la Haga (1970) pentru reprimarea capturiii ilicite de aeronave;

> Conventia de la Montreal (1971) privind terorismul aerian.

Regimul spatiului aerian al Romaniei este stabilit de Codul aerian roman,

aprobat prin Dec. 516/1953 cu modificarile ulterioare, tara noastra fiind membra

a O.A.C.I. din 1966. In anul 1994 Romania a ratificat Tratatul privind "cerul

deschis" si are incheiate peste 60 de acorduri aeriene bilaterale.

Sectiunea 3 TERITORII CU REGIMURI JURIDICE

INTERNATIONALE SPECIALE

Ratiuni de securitate sau de alta natura au determinat ca, in cursul

istoriei, anumite zone ale globului pamantesc, unele portiuni de teritoriu sau

zone ale spatiului maritim, inclusiv spatiul aerian de deasupra acestora,

apartinand fie unor state, fie facand parte din patrimoniul universal, sa capete in

timp un statut special, in baza unor cutume sau prin tratate internationale. In

aceasta categorie de teritorii, distingem:

3. 1. STRAMTORILE INTERNATIONALE

Stramtorile internationale sunt intinderi de apa situate intre portiuni de

uscat, formand treceri inguste pentru navigatie. Regimul juridic al acestor cai de

navigatie intereseaza atat statele riverane, pentru asigurarea propriei securitati,

cat si celelalte state ale lumii, pentru facilitatea navigatiei libere a navelor

proprii, dat fiind ca aceasta, folosind stramtorile, poate scurta rutele intre

diferite porturi.

Pana la Conventia de la Montego Bay (1982) asupra dreptului marii,

dreptul international nu cuprindea reguli general acceptate privind navigatia

prin stramtorile internationale.

In timp s-au configurat numai reglementari punctuale asupra unora din

acestea: Bosfor si Dardanele ( dintre Marea Neagra si Marmara), Sund, Beltul

Mare si Beltul Mic (Marea Baltica), Gibraltar (Marea Mediterana), Magellan

(Oceanul Atlantic).

Stramtorile au de regula, regimul marii libere si sunt deschise navelor

tuturor statelor, de orce tip, indiferent de latimea lor si de statul caruia ii apartin

tarmurile.

Regimul juridic stabilit prin conventia din 1982 stabileste totusi ca

navele trebuie sa realizeze un tranzit continuu si rapid, sa se abtina de la orice

activitati care necesita o autorizare prealabila din partea statului riveran, sau

care sunt interzise de acesta ori care ar stanjeni navigatia si sa respecte

reglementarile de navigatie in zona stabilite de statele riverane.

Statele riverane raman suverane asupra acestor stramtori.

In ce priveste stramtorile Marii Negre respectiv Bosfor si Dardanele

(14) ele constituie singurile iesiri ale tarilor riverane la Marea Mediterana,

prezentand atat pentru ele cat si pentru alte state, o importanta politica, militara

si economica deosebita.

Stabilirea unui statut international celor doua stramtori s-a facut pentru

prima oara prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), pana atunci Imperiul

Otoman exercitand suveranitatea sa deplina asupra acestora.

Alte reglementari au fost realizate prin Tratatul de la Adrianopole

(1829), Tratatul de la Londra (1841), Conventia de la Lausanne (1923). Sub

imperiul acestor reglementari, regimul juridic al celor doua stramtori a oscilat

intre libertatea deplina de navigatie a navelor unor state (Rusia, Anglia) ori

pentru toate statele lumii si inchiderea lor totala pentru navele militare,

demilitarizarea si neutralizarea lor.

In prezent regimul juridic al celor doua stramtori se bazeaza pe

reglementarile Conventiei de la Montreaux, din 1936. Astfel, circulatia navelor

comerciale prin stramtori este libera pentru toate navele lumii. In timp de

razboi circulatia este libera numai daca Turcia este neutra, iar daca ea este

beligeranta, poate sa interzica trecerea navelor comerciale ale statelor inamice,

asigurand libera trecere a navelor statelor neutre, cu conditia ca acestea sa nu

ajute vreun stat inamic.

Navele militare ale altor tari au dreptul de a trece prin stramtori in timp

de pace dar cu unele restrictii. Navele militare ale statelor suverane pot trece

prin stramtori, dar numai ziua si la suprafata.

In timp de razboi Turcia poate inchide stramtorile pentru navele

militare ale tarilor inamice.

Dupa al doilea razboi mondial marile puteri au cazut de acord la

Potsdam (1945) asupra revizuirii acestui tratat dar negocierile ulterioare nu au

dus la nici un rezultat.

4. 3. 2. CANALURILE MARITIME INTERNATIONALE

Canalurile maritime internationale sunt cai de navigatie artificiale,

construite pentru a lega doua mari sau oceane in scopul scurtarii rutelor de

navigatie. Dupa asezare si importanta in sistemul cailor maritime, acestea pot fi

de importanta nationala si internationala.

De importanta nationala sunt cele cuprinse intre frontierele aceluiasi

stat, fara o importanta majora pentru navigatia internationala (ex. Corint, care

leaga Marea Ionica de Marea Egee, Dunarea-Marea Neagra s.a.)

Cele de importanta internationala, chiar daca se afla pe teritoriul unuia

sau a mai multor state, prezinta o importanta deosebita pentru navigatia

mondiala si de aceea sunt supuse unui regim deosebit.

In principiu, din punct de vedere al delimitarii, ele sunt ape interioare

ale statului pe teritoriul caruia sunt situate fiind supuse, in principiu,

suveranitatii teritoriale a acelui stat. Avand insa in vedere scopul pentru care au

fost construite, canalurile maritime trebuie sa fie deschise navigatiei pentru

vasele tuturor statelor.

Modalitatile concrete de desfasurare a navigatiei pe cele trei canaluri

maritime principale - Suez, Panama, Kiel, - nu sunt identice , ele rezultand din

conventii internatioanle si din alte acte interne si internationale.

Canalul de Suez - contruit intre 1859-1869 de catre Ferdinand de Lesseps

este situat pe teritoriul Egiptului, separand Africa de Asia si legand Marea

Mediterana de Marea Rosie.

Initial exploatarea canalului s-a facut de catre o companie anglofranceza

in baza unei concesiuni de drept privat pe termen de 99 de ani.

Navigatia pe canal a fost reglementata pentru prima data prin Conventia

multilaterala de la Constantinopol, din 1888. Canalul era neutralizat si

demilitarizat, fiind deschis tuturor navelor comerciale si militare.

In 1914 Egiptul trece sub protectoratul Angliei iar in 1922 isi

proclama independenta dar ramane in sfera de influienta britanica, fapt pentru

care, prin tratatul de alianta din 1936 autorizeaza Anglia sa aiba forte militare

in zona Canalului, pentru a-i asigura protectia.

Dupa revolutia de eliberare nationala condusa de Gamal Abder Nasser

in 1953, statul egiptean denunta tratatul din 1936 iar in 1956, nationalizeaza

Compania Universala a Canalului de Suez, fapt ce determina o interventie

armata mixta a Frantei, Angliei si Israelului.

Incercarile puterilor occidentale de a crea un organ international

pentru exploatarea Canalului au esuat. Din proprie initiativa, in 1957 Egiptul

face o declaratie unilaterala ca va respecta Conventia de la Constantinopole din

1888: va asigura libera navigatie si va percepe taxe echivalente celor fixate in

Conventia din 1936, angajadu-se ca 25% din totalul acestor incasari sa-l aloce

lucrarilor de intretinere, exploatare si dezvoltare a canalului.

Canalul Panama - constituit la inceputul sec. XX pe litoralul Columbiei, cu o

lungime de 81km ,uneste oceanele Atlantic si Pacific prin istmul Panama si a

fost deschis navigatiei in 1914.

Regimul sau juridic a fost stabilit inca inaintea incheierii constructiei, in

1901 printr-un tratat intre Marea Britanie si SUA, prin care se recunostea celor

din urma dreptul exclusiv de control si asigurarea securitatii Canalului si se

garanta libera navigatie chiar si in timp de razboi, in conditii asemanatoare

celor pentru Canalul Suez.

SUA reuseste sa obtina despartirea Columbiei de recent proclamatul

stat Panama creat in zona, in care urma sa se definitiveze constructia canalului.

Intre SUA si Panama se incheie in 1903 un tratat pe o perioada de 99 de ani

prin care s-a cedat SUA o fasie de 5 mile de ambele parti ale canalului,

denumite "Canal Zone.

Prin acest tratat se mai recunostea SUA monopolul constructiei,

intretinerea si gestiunea ulterioara a Canalului, largi drepturi in ce priveste

apararea militara a acestuia cat si exercitiul unor drepturi de suveranitate de-a

lungul fisiei de 10 mile din jurul canalului, in schimbul carora statul Panama

primea anumite sume de bani.

Ca urmare a revendicarii de catre Panama a suveranitatii sale asupra

zonei canalului, in 1977 se incheie un nou tratat intre cele doua state, prin care

se recunoaste suveranitatea statului panamez asupra canalului si zonei

adiacente, gestiunea si apararea zonei urmand sa-i fie transferate in mod treptat

pana in 1999, dupa care canalul urmeaza sa dobandeasca un regim de

neutralitate garantat de SUA.

Desi tratatul din 1903 prevedea neutralizarea canalului, aceasta nu s-a

realizat, SUA incalcand aceste obligatii, transformand zona intr-o baza

militara, de unde in 1988 au si declansat interventia militara in Panama.

Canalul Kiel - construit de Germania pe teritoriul sau intre 1888-1895, se

intinde pe o distanta de 98 de km si leaga Marea Baltica de Marea Nordului.

Pana in 1919 a facut parte, din ratiuni strategice, din apele interioare ale

Germaniei. Statutul sau international a fost stabilit dupa primul razboi mondial

prin Tratatul de la Versailles (art. 380-386), care-l declara deschis liberei

navigatii a navelor civile si militare, in timp de pace si razboi, pentru toate

statele, pe baza de egalitate.

Germania avea dreptul de a reglementa si asigura paza, regimul vamal

si sanitar al canalului, precum si dreptul de a-l inchide in timp de razboi, pentru

statele inamice.

Acest regim a fost denuntat de Germania in 1936, elaborand un nou

regulament care mentinea libera trecere a navelor comerciale straine, trecerea

navelor militare fiind conditionata de obtinerea unei autorizatii speciale din

partea autoritatilor hitleriste.

In 1945 regimul international al Canalului Kiel a fost restabilit.

3. 3. FLUVIILE INTERNATIONALE

Fluviile internationale sunt apele curgatoare care traverseaza sau separa

teritoriile a doua sau mai multe statesi sunt navigabile pana la varsarea lor

in mare.

Fiecare stat este suveran asupra portiunii din aceste fluvii care il

traverseaza sau care ii revine cand acesta separa doua state.

Regimul international al acestor fluvii se refera numai la navigatie, in

privinta carei se aplica, potrivit conventiilor internationale, principiul libertatii

de navigatie.

Principiul libertatii de navigatie a aparut relativ tarziu din considerente

economice si comerciale. Congresul de la Viena (1815) a stabilit pentru prima

oara anumite principii ale regimului de navigatie pe fluviile europene si

notiunea de fluviu international, recomandand totodata ,incheierea de conventii

speciale. Au fost incheiate asemenea conventii pentru Rhin, Oder, Niemen,

Elba si Escaut.

Conferinta de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de navigatie pe

fluviile Congo si Niger, iar in America, prin tratate si acte interne, s-a stabilit

libertatea de navigatie pe Amazon.

Tratatul de la Versaillles din 1919, prin art. 331 a reafirmat caracterul

de fluviu international pentru Elba, Oder, Niemen si Dunare.

La Conferinta de la Barcelona din 1921, convocata de Liga Natiunilor

s-a elaborat o conventie si un statut privind regimul cailor navigabile de interes

international, dar care au fost ratificate de un numar mic de state.

Desi din actul final al Congresului de la Viena si din conventiile

mentionate rezulta cateva principii privind navigatia pe fluviile internationale,

nu exista, practic, o reglementare generala si uniforma pentru toate aceste

fluvii, ci reglementari fragmentare, influientate de particularitatile acestor ape

si de faptul ca reglementarile revin statelor riverane.

In prezent, este in curs de elaborare sub egida ONU o reglementare

privind folosirea cailor de apa internationale, in alte scopuri decat navigatia.

Principalele aspecte preconizate vizeaza folosirea echitabila a resurselor de apa,

evitarea daunelor provocate statelor riverane, cooperarea in exploatarea,

protectia mediului s.a.

Regimul juridic al Dunarii

Statutul juridic de fluviu international al Dunarii, navigabil pe o

lungime de 2588km, si reglementarea navigatiei pe aceasta au fost stabilite prin

reglementari succesive.

Dupa ce Congresul de la Viena din 1815 recunostea Dunarii statutul de

fluviu international, Tratatul de pace de la Paris incheiat in 1856, dupa razboiul

Crimeii, stabilea pentru prima data un regim juridic general de navigatie pe

Dunare.

Interesul marilor puteri (majoritatea neriverane) pentru a-si asigura

dominatia asupra gurilor Dunarii si a intregului fluviu, in dauna Imperiului

Otoman si a Rusie, se reflecta in prevederile tratatului.

Anglia, Franta Prusia Sardinia, Austria Rusia si Turcia au convenit

libertatea navigatiei pentru toate statele riverane si neriverane si au impartit

fluviul din punctul de vedere al administrarii navigatiei, in doua sectoare:

Dunarea maritima (intre Sulina si Braila) si Dunarea fluviala (intre Braila si

Ulm).Pentru prima - in fapt la vremea incheierii tratatului fiind singura

deschisa efectiv navigatiei internationale, s-a constituit Comisia Europeana a

Dunarii , formata din reprezentantii marilor puteri, fara Principatele Romane, pe

teritoriul carora Comisia isi avea sediul isi exercita competentele. Datorita

depasirii competentelor de catre Comisia Europeana a Dunarii, s-a vorbit despre

"extrateritorialitatea" acesteia, recunoscandu-se gravele atingeri aduse

suveranitatii Romaniei.

Dupa primul razboi mondial se incheie la Paris o noua conventie (1921)

care instituie un regim international pe toata portiunea navigabila a fluviului, de

la Ulm la varsarea in mare, precum si asupra principalilor afluienti ai Dunarii

(Mures, Tisa, Drava, Morava) si a canalelor. S-au infiintat doua organe

internationale pentru administrarea navigatiei pe Dunare:. Comisia Europeana

a Dunarii, formata din reprezentantii Frantei, Angliei, Italiei si Romaniei,

pentru portiune maritima, si Comisia Internationala a Dunarii, pentru

portiunea dintre Braila si Ulm, din care faceau parte cele trei mari puteri si

toate statele riverane.

In perioada interbelica Romania a dus o lupta continua pentru

suprimarea privilegiilor Comisiei Europene a Dunarii si afirmarea propriei

suveranitati in ce priveste puterea de decizie in problemele de reglementare a

navigatiei, activitatea fiscala si vamala, exercitarea propriei jurisdictii si

apararea intereselor nationale. Efortul a avut succes si prin Conventia de la

Sinaia (1938) , o mare parte din atributiile Comisiei au trecut asupra Romaniei.

Regimul actual al navigatiei pe Dunare este reglementat prin Conventia

de la Belgrad incheiata exclusiv intre state riverane in 1948 (Anglia, Franta,

SUA refuzand sa o semneze).

In temeiul acestei conventii se recunoaste statelor riverane suveranitatea

deplina asupra portiunilor de fluviu situate in limitele granitelor lor si sunt

excluse de la gestiunea navigatiei pe Dunare statele neriverane. Este garantata

libertatea de navigatie pe tot cursul navigabil pentru vasele comerciale ale

tuturor statelor, pe baza de egalitate in privinta taxelor portuare si de navigatie,

si conditiile de desfasurare a traficului.

Navele militare straine nu au acces la navigatie pe Dunare iar navele

militare ale riveranilor pot naviga in portiunile de fluviu ale altor state riverane

numai pe baza unor intelegeri prealabile cu acele state.

Organismul creat de Conventia de la Belgrad, Comisia Dunarii are

doar atributii de coordonare si consultare a statelor riverane, in vederea

adoptarii unor recomandari privind regulile de navigatie, de supraveghere

vamala, sanitara, hidrografica s.a.

Comisia are sediul in prezent la Budapesta, dupa ce pana in 1957 a fost

la Galati, si nu are putere legislativa sau jurisdictionala.

Pentru diferende referitoare la aplicarea Conventiei se prevede recurgerea la o

Comisie de conciliere.

Canalul Dunare- Marea neagra - este un curs artificial navigabil, situat in

intregime pe teritoriul Romaniei si ca atare, aflat sub suveranitatea si jurisdictia

exclusiva a statului roman.

Pe Canal se instituie dreptul de navigatie al navelor de transport

marfuri si calatori ale tuturor statelor, in conditiile stabilite prin legislatia tarii

noastre.

Pentru trecerea navelor prin canal, si pentru serviciile prestate se

percep taxe iar in zona sudica a portului maritim Constanta se pot inchiria, unor

persoane fizice sau juridce straine, spatii (dane, magazii, platforme) si utilaje

necesare activitatilor portuare.

Dupa 1990 activitatea de trafic pe canal a cunoscut o perioada de criza,

dar odata cu demararea demersurilor pentru aderarea la Uniunea Europeana a

Romaniei, importanta canalului a fost reconsiderata. Canalul Dunare- Marea

Neagra poate racorda tarile Europei Occidentale la zona Orientului Mijlociu si

tarile din acest spatiu cu Nordul si Vestul Europei prin axa fluviala Rhin -

Main - Dunare.

3. 4. MAREA LIBERA

Principiul marii libere a fost formulat in 1609 de marele jurist Hugo

Grotius, pornind de la taeza ca marea este un "res communis " in opozitie cu

contemporanul sau John Selden, care sustinea ca si spatiile marine pot deveni

obiect al proprietatii ("Mare clausum" 1635). Acest vechi principiu, specific

evului mediu si de care profitau puterile navale ale vremii, nu mai satisfacea

cerintele dezvoltarii productiei si comertului si nici intereselor noilor state

dornice sa-si dezvolte flotele comerciale, cu acces in toate zonele lumii.

In atari conditii ,teza marii libere s-a impus pe cale cutumiara iar pe

cale conventionala in secolul trecut, prin Conventia de la Geneva din 1958

asupra marii libere.

Conventia defineste marea libera ca fiind acea parte a marii care nu

apartine si nu este supusa suveranitatii vreunui stat, fiind deschisa tuturor

natiunilor in conditii de egalitate.

Noi precizari au fost aduse prin conventia din 1982, in care se arata ca

regimul juridic al marii libere se aplica "tuturor spatiilor marine care nu fac

parte din zona economica exclusiva, din marea teritoriala sau din apele

interioare ale unui stat si nici din apele arhipelagice ale unui stat-arhipelag.

Din libertatea de navigatie si egalitatea suverana a statelor decurge

regula fundamentala conform careia navale aflate in largul marii sunt supuse

exclusiv jurisdictiei statului pavilionului.

Tot astfel, sunt consacrate o serie de libertati: libertatea de survol,

libertatea de a pescui, libertatea de a aseza cabluri si conducte submarine,

libertatea de a instala insule artificiale si alte instalatii autorizate de dreptul

international si libertatea cercetarii stintifice.

Libertatea marilor nu este, insa, absoluta. Conventia din 1982 impune

statelor obligatia de a coopera in aceasta zona si de a-si exercita libertatile

consacrate, luand in consideratie interesele si drepturile celorlalte state in zona

internationala a spatiilor submarine.

Marea libera trebuie utilizata in scopuri exclusiv pasnice, situatie

consacrata printr-o serie de conventii ca de exemplu interzicerea experientelor

nucleare in marea libera si spatiul aerian de deasupra ei (Tratatul din 1963) sau

plasarea de arme pe fundul marilor si oceanelor (Tratatul din 1971)

Marea libera nu este insa demilitarizata, neutralizata si denuclearizata,

restrictiile respective avand un caracter partial, astfel ca in timp de pace in

marea libera este permisa stationarea unor flote militare, iar in timp de razboi

marea libera poate fi folosita ca teatru de operatii militare.

De asemenea in marea libera statelor le revin si o serie de obligatii in

legatura cu prevenirea si sanctionarea unor activitati ilicite, care constituie

amenintari la adresa intregii comunitatii internationale:

cooperarea pentru reprimarea pirateriei in orice loc aflat in afara unei

jurisdictii nationale;

prevenirea si combaterea traficului de sclavi pe navele aflate sub pavilionul

lor;

cooperarea pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante si substante

psihotrope;

cooperarea in interzicerea emisiunilor neautorizate de radio si TV care au

baza in aceasta zona.

Navele si aeronavele de razboi ale tuturor statelor au drept de a opri si

vizita orice nava, indiferent de nationalitatea pavilionului ,daca exista

suspiciuni ca la bordul lor se petrec fapte de genul celor sus mentionate.

Statele au de asemenea, obligatia de a coopera pentru asigurarea si

protectia navelor comerciale in vederea navigatiei in deplina securitate, in

virtutea prevederilor Regulilor pentru prevenirea abordajelor navale pe mare

elaborate la Conferinta de la Washington din 1889, revizuite in 1948 si apoi in

1960, la Conferinta privind protectia vietii umane pe mare. Acest document

cuprinde reguli uniforme privind constructia navelor de pasageri, inzestrarea

lor, navigatia in zone periculoase. Din 1959, si-a inceput activitatea Organizatia

Internationala Maritima (I.M.O.) care are drept scop solutionarea prin

colaborare, a problemelor tehnice privind navigatia maritima.

Regurli similare se aplica si avioanelor sau altor aparate de zbor care

exercita libertatea de survol a marii libere.

In ce priveste libertatea de a instala si exploata cabluri sau conducte

submarine, acestea sunt si raman in proprietatea statului care le instaleaza.

Celelalte state nu trebuie sa impiedice instalarea lor, nici sa le inlature sau sa le

cauzeze daune. Pentru protectia cablurilor submarine s-a incheiat Conventia de

la Paris din 1884, una dintre cele mai vechi conventii internationale, in vigoare

si in prezent.

Libertatea pescuitului, una din cele mai vechi preocupari ale omenirii

este in prezent tot mai limitata, atat pentru faptul ca se desfasoara in zonele

economice exclusiv, cat si din grija pentru protectia unor resurse pe cale de

epuizare.

3. ZONELE POLARE

Teritoriile intinse care inconjoara cei doi poli ai planetei prezinta

particularitati geogrefice si demografice care au determinat ca statutul lor

juridic sa puna unele probleme deosebite si in final sa fie diferite.

La Polul Nord, zona denumita Arctica este constituita din Oceanul

Inghetat de Nord si mai multe insule, in mare parte acoperite cu o calota de

ghiata.

La Polul Sud se afla o zona compacta de ghiata de cca. 14 milioane

Kmp. care acopera un continent - Antarctica.

Ambele zone sunt lipsite de populatie, interesul pentru acestea fiind determinat

de considerente strategice, economice si stiintifice.

Pentru Arctica, lipsita de populatie sedentara si datorita imposibilitatii

ocuparii efective de vreun stat care sa-si poata exercita propria suveranitate, s-a

optat pentru solutia juridica a principiului contiguitatii geogrefice. Solutia este

in general recunoscuta de celelalte state, desi nu exista un instrument

international multilateral de reglementare in acest sens.

Interesul pentru Antarctica a inceput sa se manifeste dupa primul

razboi mondial, cand sub calota de gheata, in subsolul continentului, s-au

descoperit importante bogatii naturale. Prin acte unilaterale, o serie de state

precum Anglia, Franta, Norvegia au incercat sa-si impuna suveranitatea asupra

unor portiuni din teritoriul Antarcticei, exemplu urmat si de alte state precum

Noua Zeelanda, Australia, Chile, Argentina, care au invocat principiul

contiguitatii,

Antarctica a dobandit statut international in afara suveranitatii statelor,

in urma Conferintei internationale , finalizata cu incheierea la 1 decembrie

1959 a "Tratatului de la Washigton" intre 12 state, la care ulterior au aderat

majoritatea statelor lumii. La Tratatul asupra Antarcticii Romania a aderat in

Acesta stipuleaza folosirea Antarcticii exclusiv in scopuri pasnice si

se prevede ca zona este demilitarizata, neutralizata si denuclearizata, fiind

prima de acest gen din lume.Tratatul interzice plasarea in zona a oricaror

deseuri radioactive, consacra libertatea cercetarii stiintifice si obligatia statelor

de a coopera intre ele in acest scop.Tratatul nu solutioneaza problema

suveranitatii in zona, dar atat timp cat acesta este in vigoare, nici un stat nu are

dreptul de a emite noi pretentii asupra Antarcticii, iar activitatile desfasurate in

baza tratatului nu constituie temei de afirmare sau contestare a revendicarilor

formultae anterior tratatului de catre unele state.

In vederea respectarii prevederilor tratatului s-a creat un sistem de

control si inspectie reciproca, terestra si aeriana, efectuate de observatori

desemnati de reprezentantii celor 12 state parti originare la tratat.

Dificultatile aparute ulterior, in special cu privire la protectia

mediului, la regimul resurselor minerale si al pescuitului in zona, au impus

stabilirea unor norme cat mai precise privind asemenea activitati.Ca urmare, sau

incheiat doua conventii, una la Canberra (Australia) in 1982, privind

conservarea resurselor marine vii din Antarctica, iar cea de a doua la

Wellington (Noua Zeelanda) in 1988, asupra reglementarii activitatii privind

resursele minerale ale Antarcticii, instrument care mentine in ce priveste

chestiunea unor pretentii sau drepturi, cadrul juridic instituit prin tratatul din

1959. Desi este deschisa tuturor statelor parti la Tratatul din 1959, Conventia

de la Welligton nu a intrat inca in vigoare.

In 1991 statele parti ale Tratatului asupra Antarcticii au semnat la Madrid

un Protocol asupra mediului in aceasta zona, in care, printre altele, interzice

prospectarea si mineritul in Antarctica pe o perioada de 50 de ani.

Problema regimului Antarcticii, care figureaza din 1983 pe ordinea de zi

a Adunarii Generale a O.N.U., ramane in continuare in atentia societatii

internationale. Forumul mondial, prin Rezolutia 46/41 din 6 decembrie 1991 a

lansat teza potrivit careia elaborarea unei conventii care sa stabileasca o

rezervatie naturala sau un parc mondial in Antarctica si ecosistemele sale

asociate, trebuie negociate cu participarea intregii comunitati internationale

3. 6. ZONE TERITORIALE CU REGIMURI SPECIALE

Din ratiuni de securitate sau de alta natura, in cursul istoriei anumite

zone ale globului pamantesc, unele portiuni de teritoriu sau zone ale spatiului

maritim, inclusiv spatiul aerian aferent acestora, apartinand fie unor state, fie

facand parte din patrimoniul umanitatii, au capatat un statut special in baza

unor cutume sau tratate internationale.

A. Zonele demilitarizate

Sunt portiuni de teritoriu in care nu este permisa prezenta unor forte

sau instalatii militare.

Conventiile internationale prevad ca pe teritoriile cu asemenea statut,

nici un stat, deci inclusiv statele vecine, nu vor construi si nu vor mentine si se

vor distruge instalatiile si fortificatiile militare, nu vor permite amplasarea sau

prezenta unor forte militare, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu

exceptia fortelor de ordine publica cu logistica aferenta acestora.

Demilitarizarea poate fi partiala sau totala cand se refera la zona de

teritoriu pe care o acopera, sau completa ori limitata, dupa tipurile de armament,

instalatiile sau fortele armate interzise.

Demilitarizarea unor zone este cunoscuta inca din sec.17 - 18. Astfel,

prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Franta s-a obligat sa distruga fortificatiile

din regiunea Dunkerque. Tarmurile Marii Negre au fost demilitarizate de catre

Rusia, obligata prin Conventia de la Paris din 1856; ambele maluri al Rhinului

prin Tratatul de la Versailles din 1919: o serie de insule nordice: Aaland,

Spitzberg si Ursilor prin tratate bilaterale in anii 1920, 1935 si 1947.

B. Zonele neutralizate

Neutralizarea unui anumit spatiu geografic consta in obligatia pe care

si-o asuma statele, ca in timp de razboi sa nu desfasoare operatiuni militare in

spatiul respectiv si sa nu-l transforme intr-o baza militara.

Neutralizarea poate sa insoteasca demilitarizarea unui teritoriu dar

poate fi proclamata si separat. Neutralizarea poate fi:

permanenta - atat in timp de pace cat si in timp de razboi;

temporara - numai in timpul unui conflict armat.

Zonele neutralizate au fost instituite inca de la inceputul sec.19, in

special asupra unor cai maritime de interes international (Canalul de Suez-

1888; Canalul Panama - 1903; stramtoarea Magellan - 1881 s,a.)

Regimul de zona neutralizata s-a aplicat si unor zone de improtanta

strategica sau a unor zone de frontiera (ex. forntiera dintre Suedia si Norvegia

pe o adancime de 25 de Km.)

C. Zone denuclearizate

Zonele denuclearizate sau zone spatiale fara arme nucleare reprezinta o

institutie relativ noua a dreptului international, care releva preocuparea statelor,

fie ca detin fie ca nu detin arme nucleare, de a mentine asemenea zone libere de

arme nucleare, pentru a evita sau restrange posibilitatea folosirii armamentului

nuclear in regiunile respective.

Regimul de zona denuclearizata este de regula aplicabil unor spatii

geogrefice intinse, care includ fie teritoriul mai multor state, fie continente

intregi, si se instituie numai prin tratate internationale.

In zonele denuclearizate statele implicate au obligatia de a nu produce,

achizitiona, detine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se

obliga sa nu amplaseze, sa nu experimenteze sau sa foloseasca arme nucleare in

zona respectiva si sa nu atace sau sa ameninte cu atac nuclear statele din zona.

Instituire unui regim de zona denuclearizata presupune realizarea unui

sistem de garantii din partea celorlalte state , mai ales a statelor posesoare de

arme nucleare , precum si un sistem international de control si supraveghere,

care se executa atat de catre organismul special creat prin tratatul respectiv, cat

si prin aplicarea de catre Agentia Internationala pentru Energia Atomica a

garantiilor asupra tuturor activitatilor nucleare, care cad in competenta sa

exclusiva.

Propunerile de denuclearizare a unor zone, facute in ultimile decenii, au

avut rezultate notabile: Antarctica - 1959; solul si subsolul marilor si oceanelor

- 1963; spatiul extraatmosferic - 1967; luna si alte corpuri ceresti - 1979.

3. 7. SPATIUL COSMIC

Era cosmica a omenirii a inceput in 1957, odata cu lansarea primului

satelit artificial al pamantului. Acest fapt, rezultatul progresului stiintei si

tehnicii, a adus spatiul cosmic in sfera colaborarii internationale si a

reglementarilor internationale.

La scurt timp, in 1958 Adunarea generala a ONU a creat un Comitet

special pentru problemele spatiului cosmic, in cadrul caruia s-au elaborat

primele rezolutii privitoare la principiile care trebuie sa se aplice explorarii si

folosirii spatiului cosmic. Dintre acestea ar fi de mentionat: Rezolutia 1721

(XVI) din 1961, care subliniaza extinderea dreptului international asupra

spatiului cosmic si corpurile ceresti, faptului ca acestea nu sunt supuse

apropriatiunii nationale; Rezolutia 1962 (XVII) / 1993, intitulata Declaratia

privind principiile legale ce guverneaza activitatea statelor in exploatarea si

folosirea spatiului cosmic si Rezolutia 1963 (XVIII) care recomanda

incorporarea acestor principii intr-un tratat international.

La 19 decembrie 1966 prin Rezolutia 2222 (XXI), Adunarea Generala

adopta Tratatul cu privire la principiile care conduc activitatea statelor in

explorarea si folosirea spatiului extraatmosferic, inclusiv luna si celelalte

corpuri ceresti, cunoscut sub numele de Tratatul cosmic intrat in vigoare la 10

octombrie 1967.

Dupa acest tratat, statele au realizat in cadrul ONU, o serie de

reglementari speciale cu privire la activitatile spatiale, astfel: Acordul cu

privire la salvarea astronautilor, reintoarcerea astronautilor si restituirea

obiectelor lansate in spatiul extraatmosferic (1968); Conventia asupra

raspunderii internationale pentru daunele cauzate de obiectele lansate in spatiul

extraatmosferic (1972); Conventia privind inmatricularea obiectelor lansate in

spatiul extraatmosferic (1975); Acordul asupra activitatii statelor pe Luna si pe

celelalte corpuri ceresti (1979).

De asemenea, statele au incheiat numeroase acorduri bilaterale sau

regionale privind cooperarea in acest domeniu si s-au infiintat mai multe

organizatii internationale cu atributii in aceasta directie.

Astfel, s-a format treptat dreptul cosmic ca nou domeniu al dreptului

international, bazat pe principiile fundamentale ale acestuia, dar avand si

principii proprii specifice, precum si norme speciale ce reglementeaza anumite

aspecte ale activitatii de explorare si folosire a spatiului cosmic.

Acest proces de formare si dezvoltare a dreptului cosmic nu s-a

incheiat, el va continua pe masura ce activitatea cosmica a statelor se va

amplifica si diversifica. Un obiectiv insa, trebuie sa ramana prioritar: acel al

excluderii spatiului cosmic, Lunii si celorlalte corpuri ceresti din aria

preocuparilor militare de orice fel, si folosirea lor in scopuri exclusiv pasnice.