Vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii

Vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii

De-a lungul timpului, in sistemele de drept nationale au fost elaborate numeroase definitii ale infractiunii, susceptibile de a fi clasificate in doua categorii: definitii formale (care pun accentul pe modul in care ordinea juridica reactioneaza la comiterea faptelor care constituie infractiuni, pe consecintele juridice pe care le atrage savarsirea lor) si definitii materiale (care incearca sa surprinda caracteristicile substantiale ale infractiunii, independent de modul concret de formulare legislativa). Spre exemplu, definirea infractiunii ca "orice fapta umana careia legea ii asociaza o sanctiune penala" este o definitie formala, pe cand din punct de vedere material, infractiunea este "orice fapt care tulbura grav ordinea sociala" sau "un act moralmente reprobabil".

Exista numeroase coduri penale europene care nu contin o definitie a acestui concept, lasandu-se in sarcina doctrinei sarcina elaborarii ei.

Solutia neprevederii unei definitii a infractiunii in codul penal are avantajul de a lasa deschisa calea evolutiei doctrinei penale in privinta diferitelor modele pe baza carora poate fi definita infractiunea. Din acest punct de vedere, existenta unei definitii ar avea ca rezultat cantonarea literaturii juridice in formularea aleasa de legiuitor si implicit stagnarea demersurilor in materie penala.

In conceptia promovata in principal de doctrina din fostele state socialiste, se considera ca in codul penal trebuie sa existe o definitie a notiunii de infractiune, care sa releve si trasaturile acesteia. Aceasta definitie ar fi de natura a-l ghida pe legiuitor in elaborarea normelor penale sau in dezincriminarea unor fapte, dar si de natura a delimita sfera ilicitului penal de cea a altor forme de ilicit juridic.

Codul penal roman a aderat la conceptia ultima, in art. 17, alin 1 fiind definita infractiunea in urmatorii termeni: "fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala".

Pornind de la definitia legala, doctrina noastra apreciaza ca infractiunea se caracterizeaza prin trei trasaturi esentiale: pericolul social, vinovatia si prevederea faptei de legea penala. Aceste trasaturi sunt interdependente si necesare pentru existenta unei infractiuni, in intelesul legii penale. Astfel, pericolul social dobandeste semnificatie penala numai daca se refera la o fapta savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala; o fapta, chiar prevazuta de legea penala, nu constituie infractiune decat daca prezinta pericol social si daca a fost comisa cu vinovatie; in fine, vinovatia - pentru a fi relevanta din punct de vedere penal - trebuie sa caracterizeze o fapta socialmente periculoasa, incriminata de lege.

Vinovatia reprezinta trasatura esentiala a infractiunii care reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si exprima atitudinea psihica, de constiinta a faptuitorului fata de actiunea sau inactiunea sa prin care se incalca legea penala si fata de urmarile acesteia. Cu alte cuvinte, pentru ca o fapta sa constituie infractiune, sa atraga aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea sa apartina material faptuitorului, ci trebuie sa-i fie imputabila. Fapta poate fi imputabila celui care a savarsit-o numai cand reprezinta expresia constiintei si vointei sale, adica atunci cand a comis-o cu vinovatie.

Desi vinovatia reprezinta aspectul moral subiectiv al infractiunii, legea penala nu consacra o norma prin care sa defineasca vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii. Totusi, in capitolul I, titlul II, dupa definirea infractiunii si a pericolului social, legiuitorul a facut referiri si la vinovatie.

Art. 19 C. pen. este intitulat "Vinovatia", in cuprinsul acestuia fiind doar reglementate formele vinovatiei, proprii faptelor incriminate care, in continutul acestora, formeaza elementul subiectiv al infractiunii. Astfel, art. 19, alin.1 prevede: "Vinovatie exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa."

In literatura juridica, avandu-se in vedere reglementarile din art. 19 C. pen., si trasaturile ce definesc formele vinovatiei, au fost elaborate numeroase definitii ale vinovatiei.

Intr-o opinie , vinovatia reprezinta "atitudinea psihica a faptuitorului ce consta intr-un act de constiinta si vointa fata de fapta savarsita si de urmarile ei, atitudine ce se manifesta sub forma de intentie sau culpa." Alt autor a apreciat ca "vinovatia consta in atitudinea constiintei si vointei infractorului, fata de fapta si urmari, sintetizata in intentia sau culpa cu care se savarseste o fapta periculoasa pentru societate."

Aceste definitii sunt criticabile datorita faptului ca autorii lor au neglijat cateva aspecte, si anume specificul celor doi factori subiectivi, precum si legatura intre vinovatie si celelalte trasaturi esentiale ale infractiunii.

Definitia vinovatiei acceptata de catre doctrina este urmatoarea: "Vinovatia reprezinta atitudinea psihica a persoanei care, savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social, a avut, in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari."

Aceasta definitie, spre deosebire de altele, are meritul de a aborda vinovatia intr-o stransa unitate cu celelalte trasaturi esentiale ale infractiunii si de a face sa se inteleaga ca aceasta nu se reduce la o simpla atitudine psihica fata de fapta si urmari, ci reflecta atitudinea subiectului fata de valorile sociale ocrotite de legea penala.