Delincventa juvenila ca"deriva"

Delincventa juvenila ca"deriva"

Completand teoria neutralizarii cu o serie de elemente, David Matza (1964) aprecia ca delincventul este un tanar aflat in "deriva", situate in zona de tranzitie intre actiunile criminale si cele conventionale.

Alaturandu-se unei bande delincvente, formate din adolescenti ca si el, tanarul pastreaza, la inceput, o imagine conventionala despre sine: el nu este delincvent, ci ramane, in continuare un membru al societatii conventionale, care numai din "intamplare" a ajuns aici. Initial, fiecare membru crede acest lucru despre sine, nici unul nediscutand deschis acest lucru. Fiecare sufera de o "anxietate statutara", determinate de incertitudinile statusului adolescentin, adolescentul nemaifiind copil, dar nedobandind nici identitatea de adult. Delincventa juvenila nu este, asa cum cred altii, o subcultura alternativa fata de cea a societatii conventionale, ci "un mod de adaptare" fata de problematica adolescentei. Incalcand legea, adolescentul nu cauta afirmarea altor reguli sau contestarea celor existente. El nu considera decat ca legea nu este aplicabila in cazul sau, recurgand la o serie de tehnici de "neutralizare", in sensul ca parintii sunt de vina pentru ceea ce a facut, ca n-a furat, ci a "imprumutat" un anumit bun etc. Numai contactul cu politia, si mai ales, cu justitia face ca tanarul sa "alunece" in zona delincventei veritabile, deoarece acest contact accentueaza tehnicile de neutralizare folosite, determina loialitatea fata de ceilalti membri ai bandei si schimba imaginea tanarului despre sine, care ajunge sa creada ca este, de fapt, cu adevarat un delincvent. Identitatea de delincvent presupune, de fapt, participarea tanarului la propria imagine. El devine cu adevarat delincvent atunci cand cei care se ocupa de identificarea si sanctionarea sa (politisti, judecatori, alte persoane) convin impreuna ca este un delincvent, si cand aceasta definitie este insusita chiar de catre tanar.

Conceptia lui Matza este, de fapt, o combinatie intre teoria neutralizarii si teoria etichetarii.

Delincventa juvenila si "valorile subterane

In completarea conceptiilor lor, David Matza si Gresham Sykes (1961) au elaborate si o alta teorie care considera ca principalele valori adoptate de catre tinerii delincventi (accentual pus pe indrazneala si aventura, respingerea disciplinei si eticii muncii, gustul pentru lux si consum ostentativ, aprecierea barbatiei si duritatii) isi gasesc corespondentul in valorile cuprinse in activitatile de timp liber existente in societatea conventionala (legitima). Cautarea aventurii, de exemplu, este larg acceptata de catre societatea conventionala in forma sportului, distractiilor si a vacantelor, care permit depasirea conventiilor si regulilor sociale reprezentand un gen de "Saturnalii" in care se manifesta stari periodice de "anomie". Din acest punct de vedere, cautarea aventurii si a senzatiilor tari reprezinta o "valoare subterana" care coexista cu valorile de rutina, cotidiene, si care este adoptata de membrii tuturor claselor sociale, chiar de catre cei care apartin claselor favorizate.

Asemenea valori subterane pot functiona la nivelul fiecarui individ, coexistand cu cele explicite si dezirabile social, in asa fel incat orice individ incearca sentimente de ambivalenta in anumite situatii de viata. Valorile subterane sunt un gen de valori "private" aflate in conflict cu valorile "moralei publice" si pe care orice individ le pretuieste, dar le considera ca fiind nepotrivite pentru a fi afirmate, in mod deschis, in societate. Pe de alta parte, accentual pus pe lux si pe consum ostentativ, respingerea ethosului muncii sau valorizarea barbatiei si a duritatii, a agresivitatii, in general, sunt valori larg acceptate in societatea contemporana, unde munca nu mai este considerate o "chemare" ("vocatie"), ci un mijloc de a castiga bani. Asemenea valori sunt popularizate prin toate canalele mass media.

Ca urmare, tanarul delincvent nu este un individ strain de societate, ci o persoana care se afla in concordanta cu valorile societatii contemporane care sunt acelea ale loisir-ului (petrecerii timpului liber). Delincventa juvenila este, de fapt, un alt mod de exprimare a acestor valori pe care majoritatea tinerilor nu le exprima deschis, ci in mod subteran, in conduitele lor.

Subculturile delincventei juvenile

Notiunea de subcultura a fost elaborata de catre sociologii americani cu referire la modelele culturale si stilurile de viata ale grupurilor imigrante in societatea Americana. Evaluarea statisticilor criminalitatii a permis observarea faptului ca unele din aceste grupuri (italienii, mexicanii, portoricanii si africanii) sunt mai inclinate sa incalce legea decat altele (scandinavii, germanii, olandezii, japonezii etc.).

Bazat pe notiunea de subcultura definite de M. Gordon, Albert K. Cohen (1955) a pus accentual pe notiunea de grup delincvent ca o "solutie" fata de problemele de viata ale tinerilor proveniti din categoriile sociale defavorizate. In acest sens, el a definit grupurile delincvente ca alcatuind un ansamblu de standarde si solutii colective, care raspund unor nevoi particulare ale tinerilor proveniti din mediile sociale defavorizate. In acest sens, structurata ca o subcultura distincta, delincventa juvenila este o "solutie" fata de problemele dificile cu care se confrunta acesti tineri. O asemenea subcultura reuneste membri definiti de aceleasi probleme, de aceeasi identitate si ale caror norme si valori au un caracter marginal, situandu-se la periferia celor promovate de societatea dominanta.

"Subcultura", in ansamblu ei, ca diviziune a modelelor culturale la care participa diverse grupuri sociale apare ca o reactie de protest fata de normele si valorile societatii legitime, incluzand, adeseori, norme si valori diferite sau chiar opuse sistemelor normative-valorice dominante. Membrii acestor subculturi au sentimental ca le sunt blocate caile si mijloacele de acces spre scopurile sociale si actioneaza fie in sensul deblocarii lor, fie alegand cai si mijloace alternative. Subculturile delincvente sunt, de fapt, consecinta alegerii unor mijloace "ilegitime" de realizare a scopurilor valorizate social. Ele ofera, in acelasi timp, membrilor o solutie colectiva de viata, norme, valori, si reguli de conduita in functie de care isi pot exercita rolurile si pot dobandi performante apreciate de ceilalti membri.

Principalele caracteristici ale subculturilor delincvente sunt urmatoarele:

(a)          "nonutilitarismul" - adica lipsa de profit a activitatilor delincvente, in sensul ca delictul nu este practicat in scopul de a obtine un beneficiu, ci ca un mijloc de a intari coeziunea dintre membri. Furtul, de exemplu, nu este altceva, decat un act de curaj sau de bravado in fata celorlalti membri, o actiune valorizata prin ea insasi, care aduce faima celui care a realizat-o;

(b)         "malitiozitatea" - exprimata prin faptul ca actele de delincventa sunt realizate numai pentru placerea de a incalca interdictiile si pentru a-i pune pe ceilalti in situatii dificile. Un delict este, de fapt, un gen de "rautate" sau sfidare la adresa membrilor societatii legitime. Aceste este cazul, de exemplu, al vandalismului sau furtului de bunuri, practicate nu din motive utilitare, ci din dorinta tinerilor de a fi malitiosi cu semenii lor;

(c)          "negativismul" - sintetizat de atitudinea de negare a valorilor culturii dominante. Din acest punct de vedere, subculturile delincvente sunt caracterizate de un set de norme, valori si reguli care nu numai ca sunt in conflict cu cele ale societatii legitime, dar chiar in opozitie cu acestea;

(d)         "versatilitatea (nestatornicia)" - in sensul ca membrii subculturilor delincvente comit toate genurile de fapte si activitati ilicite fara sa se specializeze intr-un anumit tip de infractiune;

(e)          "autonomia grupului delincvent" - manifestata prin intoleranta fata de presiunile sau influentele altor subculturi cu care grupul vine in contact. Astfel, in timp ce relatiile din cadrul grupului se caracterizeaza prin soliditate si coeziune, relatiile cu alte grupuri sau subculturi sunt ostile si conflictuale.

Banda, ca forma specifica a subculturilor delincvente, reproduce toate caracteristicile care definesc subculturile delincvente. Se aprecia, inca din perioada interbelica, ca bandele organizate de tineri reprezinta un mod de supravietuire, de adaptare a celor marginalizati de sistemul de norme si valori al celor privilegiati. Banda, ca "forma de organizare alternative" a tinerilor este structurata si functioneaza in baza consensului dintre membrii ei. Constituita datorita esecului socializarii realizate de diverse institutii sociale, somajului si saraciei, banda dispune de un "cod" de drepturi si obligatii, de un sistem de relatii, norme si valori proprii. Prin organizarea de actiuni ilicite (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostitutie), bandele, sunt, de fapt, "subculturi criminale" bazate pe crima si violenta.

In pofida meritelor sale in ceea ce priveste explicatia factorilor care determina si sustin subculturile delincvente, teoria lui Cohen a fost criticata mai ales pentru faptul ca autorul nu a prezentat in sprijinul argumentarii sale nici o evidenta empirica. In mod real comportamentul delincvent nu este dependent, in toate cazurile, de statusul social sau de "frustrarile" asociate cu pozitiile sociale defavorizate. Unii autori au apreciat ca notiunea de "invatare a reactiei delincvente" este imposibil de testat, motiv pentru care nu are validitate stiintifica.