MANAGERUL DE RISC: Psihologia riscurilor

MANAGERUL DE RISC

Majoritatea teoriilor moderne asupra teoriei decizionale, pornesc de la ideea generala de aversiune fata de risc a indivizilor, indiferent de natura meseriei lor, fiinta umana optand prin structura sa spre obtinerea cu certitudine a unui rezultat, in dauna unei optiuni fara o certitudine sigura ce ar putea conduce catre aceeasi finalitate. De asemeni, studiile de specialitate precizeaza ca atitudinea in raport cu factorii de risc, este o caracteristica stabila a fiecarui individ , legata de dezvoltarea personalitatii , precum si de cultura acestuia. Datorita insa complexitatii fenomenului, precum si a multitudinii de teorii vehiculate in domeniul riscului, opiniile cercetatorilor nu sunt in permanenta in corelatie in privinta diferitelor aspecte caracteristice implicate in acest proces. Astfel, daca pentru unele aspecte cum ar fi gustul pentru risc, specialistii au cazut de acord ca acesta este asociat de cele mai multe ori cu anumite trasaturi particulare ale personalitatii individului decident, in ceea ce priveste diferentierea pe baze stiintifice a amatorilor de risc de ceilalti membrii ai aceleiasi culturi sau profesii ,opiniile celor ce investigheaza acest domeniu devin divergente. Aceste neconcordante intre teroriile oamenilor de stiinta sunt insa in mare parte pe deplin fundamentate, deoarece daca gustul riscului este considerat de catre specialisti un element stabil al personalitatii, atitudinea fata de risc precum si perceptia acestuia de catre indivizi, este dependenta de elemente variabile cum ar fi: sentimente, modul de prezentare al realitatii, umor etc.

Daca aceaste caracteristici le intalnim la nivel decizional general, o nota particulara o reprezinta situatia managerilor sau a persoanelor implicate in conducerea unor societati comerciale, companii etc.

Pentru societatile sau companiile mai mici, care nu poseda astfel de departamente specializate, activitatile de management de risc sunt preluate de catre managerul general al firmei, care va include in mod obligatoriu in cadrul agendei sale de lucru aceste tipuri de activitati. Indiferent insa de sistemul de management de risc practicat, asumarea riscului este in acelasi timp o necesitate si o placere in cadrul functiilor de conducere, reliefand totodata faptul ca aceasta masura are mai de graba o motivatie personala decat una incitativa.

De asemeni teoriile moderne, aprecieaza existenta a trei motivatii esentiale in asumarea factorilor de risc calculati[1]:

• Succesul unei decizii manageriale este indispensabil legat de asumarea unor riscuri
• Factorii de risc reprezinta pentru manageri elemente obligatorii de luat in consideratie, asumarea acestora tinand mai mult de natura profesionala decat de inclinatia personala a individului spre acest capitol
• Asumarea factorilor de risc de catre manageri, implica un continut emotional deosebit, datorita anxietatii, fricii, excitarii si bucuriei, dar si a pericolului pe care il resimte persoana decidenta.

Se cere stabilirea unei distinctiii clare intre managerii care evita riscurile, intre cei care si le asuma si cei care le domina, precizand ca acestia din urma nu se multumesc doar cu asumarea lor, incercand in permanenta sa le stapanesca si sa le modifice. "Studiile arata ca analizand o optiune ce reprezinta un randamnet destul de bun pentru o societate, dar care prezinta insa un grad de pericol inacceptabil, pozitia managerilor este in general de a gasi metode de a reduce pericolul si de a pastra in acelasi timp beneficiul. De cele mai multe ori ei incearca sa modifice aceasta situatie, in special prin refacerea estimarilor. Una din cele mai frecvente greseli manageriale intalnite la acest nivel este de a considera ca de fapt se poate realiza totul mai bine, chiar si dupa refacerea estimarilor, conducatorii de institutii considerand ca experienta pe care o poseda le confera suficiente motive spre a "simti" mai bine situatia in ciuda tuturor calculelor efectuate"[2].

Trei categorii de atitudini manageriale, distincte fata de conceptiile clasice aplicate in teoria riscului:

1) Credibilitatea redusa in estimarile probabilistice[3] are la baza neincrederea managerilor in estimarile probabilistice, pe care nu le inteleg sau pe care practic nu le utilizeaza. In general aceasta categorie de manageri se prevaleaza de caracterul statistic al previziunilor si de determinare grosiera a probabilitatilor, ca pretext in favoarea excluderii acestora din structura teoriei decizionale. Greseala fundamentala care apare in cadrul acestei abordari, consta tocmai in  ignorarea rezultatelor posibile a caror probabilitate de realizare este foarte slaba, fara a se tine cont de evolutia ulterioara a acestora. Astfel cand o probabilitate slaba initiala se combina cu evenimente ce prezinta consecinte importante, se poate ajunge in situatii de criza pentru institutii sau proiectele care se deruleaza, de multe ori cu consecinte catrastofale. La polul opus se afla supralicitarea cadrului de probabilitate de realizare a unui eveniment statistic. Bazandu-se pe propria experienta sau observatiile personale asupra evolutiei pietei de profil, cei mai multi dintre manageri utilizeaza notiunea de "risc maxim", ca fiind,o ocazie pe care o simti in cel mai bun sau in cel mai rau dintre cazuri". In afara faptului ca notiunea de "a simti" difera de la un manager la altul, asumarea unei astfel de estimari grosiere poate conduce la maximizarea notiunii de risc si implicit la respingerea asumarii unei decizii ce implica o politica sau o investitie pe termen lung, datorita temerii inregistrate in ceea ce priveste gradul ridicat de pericol al acestei optiuni.

2) Importanta preferintelor manageriale in asumarea riscurilor[4] rezulta din studiile de specialitate efectuate in domeniu, prin care se evidentiaza in mod evident ca preferintele in materie de asumare a riscului variaza in functie de context, alegerea unei optiuni riscante de catre decident depinzand de relatia dintre pericolele si oportunitatile pe care le prezinta optiunea, pe de-o parte, si obiectivele pe care managerul de risc le-a fixat, pe de alta parte. In cadrul acestei abordari manageriale se considera ca decidentul isi concentreaza atentia in mod exclusiv pe o valoare critica, de exemplu pe pragul care separa reusita subiectiva de esecul subiect Termenii cei mai des utilizati de catre managerii de risc in aceste situatii sunt: "obiectiv prag de rezultat" (de exemplu " punctul mort") si "un nivel de supravietuire"[5], fiecare dintre aceste puncte de referinta cuprinzand trei stari posibile: reusita, esec si disparitie. Esenta acestei teorii este evitarea ajungerii sub pragul de rezultat, atentia fiind concentrata in aceasta situatie doar asupra pericolului iminent, oportunitatile de castig trecand pe cel de-al doilea plan. In acesta situatie dorinta de a ajunge deasupra pragului ii impinge deseori pe manageri in acceptarea factorilor de risc tocmai pentru ca aceasta limita este privita prin prisma uneia de supravietuire pentru societatea respectiva. Deoarece insusi acest prag este perceput si stabilit in mod arbitrar de catre fiecare manager de risc, poate rezulta in mod implicit si relativa utilizare a acestei teorii in activitatile decizionale.

3) Asumarea diferentiata a riscului de catre manageri[6] este unul dintre cele mai sensibile aspecte ale atitudinii manageriale datorita permanentei preocupari a persoanelor din conducere de a-si pastra reputatia nestirbita in domeniu. In fond, asumarea unor decizii de catre manageri prezinta conotatii si interpretari diferite in functie de personalitatea si experienta in domeniu a fiecaruia dintre decidenti. Este bine cunoscut faptul ca un bun manager este cel care isi asuma riscuri in  mod constient si nu joaca la ruleta norocului. In fond, managerii competenti sunt capabili sa aleaga "riscurile bune" (a caror adoptare conduce catre succes) si sa evite "riscurile rele" (ce conduc catre esec al investitiei)[7] in conditii de incertitudine, putand astfel sa rezolve intr-un mod anumita incoerenta a normelor sociale care cer in paralel asumarea riscurilor si reusita asigurata.

Personalitatea individului decident si nu in ultimul rand cultura sa manageriala (cu precadere in domeniul gestionarii riscurilor), il va conduce pe acesta in ipostaza de a accepta intr-o mai mica sau semnificativa masura ideea ca este posibil ca in momentul decizional sa faca foarte bine diferenta intre riscurile cu rezolvare favorabila si cele a caror rezolvare va fi nefavorabila. Intr-un anumit sens se poate spune ca intalnim o atitudine usor vanitoasa, in care managerii cred ca pot stapani cu succes riscurile si ca pot creste cu certitudine sansele de reusita ale proiectului lor. Ideea pe care o acrediteaza in general acest tip de manageri, este ca deciziile pe care le adopta datorita experientei sau flerului personal vor conduce in mod categoric catre un rezultat pozitiv pentru societate sau proiectul in care este implicata o astfel de persoana.

Psihologia riscurilor

Deoarece in cadrul activitatii manageriale si in special in mangementul de risc elementul decizional este prezent intr-o proportie determinanta, este foarte important studiul psihologiei riscurilor. Un manager de risc trebuie sa decida corect alegerile pe care le face.

Avand in vedere principalele aspecte ale comportamentului decizional in conditii de risc, se evidentiaza in continuare cateva riscuri rezultate din maniera in care elementele decidente, isi asuma deciziile de actiune sau de implicare in proiect.

In acest sens, printre cele mai intalnite riscuri se mentioneaza:

• Absenta luarii deciziei sau de intarziere a comunicarii deciziei adoptate[8]

Apare atunci cand persoana implicata in actul decizional constientizeaza uneori in mod excesiv importanta luarii unei hotarari, in acest sens amanad pe cat este de mult posibil asumarea unei responsabilitati. Dintre cei mai importanti astfel de factori, se mentioneaza: insuficienta incredere in sine a persoanei ce isi asuma decizia, experienta profesionala redusa in domeniu, nivelul de exigente foarte crescut al evaluatorilor, valori proprii sau motivatii personale deosebite, obligativitatea justificarii in mod sistematic a deciziilor adoptate fata de conducerea societatii sau a organizatiei. Se considera faptul ca este mai grav de a nu lua o decizie decit a lua o decizie gresita, sau partial gresita care ulterior se pot corecta sau adapta.

• Analiza incompleta a situatiilor decizionale[9]

Se manifesta cu precadere atunci cand elementele decizionale nu cunosc indeajuns de bine detaliile problemei, au informatii insuficiente sau eronate, sau nu au la dispozitie timpul efectiv necesar efectuarii unei analize riguroase. In aceste situatii persoana decidenta nu poate avea la indemana intreaga descriere a situatiei propuse, de cele mai multe ori adoptand decizii eronate sau partiale cu un posibil impact negativ in derularea ulterioara a proiectului.

• Neconstientizarea consecintelor deciziilor pentru fiecare obiectiv al proiectului[10]

Se cunoaste faptul ca deciziile sunt afectate de nivelul de incertitudine pe care l-ar presupune abordarea acestora, deciziile fiind de cele mai multe ori luate in conditii de neglijare a circumstantelor pe care acestea le-ar putea avea pentru fiecare dintre obiectivele proiectului