REDACTAREA SI SUSTINEREA PUBLICA A LUCRARII STIINTIFICE ECONOMICE

REDACTAREA SI SUSTINEREA PUBLICA A LUCRARII STIINTIFICE ECONOMICE

Redactarea si sustinerea publica a lucrarii de cercetare reprezinta etape importante ale activitatii de cercetare stiintifica, menite sa releve valoarea sociala a acestei activitati. Fiecare dintre aceste etape isi are locul si rolul sau distinct in finalizarea si valorificarea oricarei cercetari stiintifice.

Lucrarea stiintifica se adreseaza intotdeauna altora, unor beneficiari. In aceste conditii, ambele etape ni se prezinta ca forme specifice de comunicare stiintifica - redactarea ca o forma de comunicare scrisa, iar sustinerea publica, intr-o forma orala.

Oricat de mare este competitia cu alte forme mai moderne de comunicare, redactarea si sustinerea publica raman dominante. Ele sunt forme de comunicare, dar, in acelasi timp, sunt forme de edificare a personalitatii stiintifice a cercetatorului; sunt forme de dezbateri tematice, de dialog cu specialisti si alti beneficiari; sunt forme de confruntare cu ideile si concluziile stiintifice ce se emit pe plan national si mondial; sunt forme de verificare a validitatii concluziilor proprii; sunt forme de schimb, de transfer stiintific, de perfectionare a ideilor si concluziilor proprii, dar si de perfectionare a concluziilor altor cercetatori.

Desigur, sunt importante intotdeauna ideea, continutul stiintific ale oricarei lucrari de cercetare. Insa nu este catusi de putin secundara sau neglijabila forma de prezentare a lucrarii stiintifice. Mai mult, intotdeauna este obligatoriu sa se gaseasca forma cea mai adecvata pentru continutul stiintific al oricarei cercetari. Este misiunea prezentului capitol al manualului nostru.

Redactarea si sustinerea publica sunt forme ce includ, fiecare in parte, o componenta stilistica, de limbaj si, mai ales, un ansamblu de exigente si reguli de redactare si de comunicare.

Bineinteles, prin cele aratate mai sus, nu acreditam catusi de putin ideea unui model unic de redactare si de sustinere publica, pentru ca asa ceva nu exista.

Prezentul capitol are scopul de a-i ajuta pe studenti si pe tinerii cercetatori, in general, sa-si insuseasca regulile de redactare si de sustinere publica, astfel incat ei insisi, singuri, sa le poata utiliza in construirea si apropierea treptata a unui model individual, personal, precum si de a le da posibilitatea sa-si diversifice modelul de redactare si de sustinere publica in raport cu tipurile de lucrari stiintifice pe care cercetatorii isi propun si trebuie sa le realizeze.

Redactarea lucrarii stiintifice. Etape, reguli, exigente

Valoarea stiintifica a unei lucrari de cercetare este data in mare masura de rezultatele investigatiilor desfasurate in toate etapele precedente. Recunoscand acest adevar nu inseamna ca vom diminua cumva importanta si contributia deosebita a redactarii lucrarii stiintifice.

Redactarea este o etapa a cercetarii stiintifice care adeseori poate majora sau diminua substantial valoarea si calitatea lucrarii stiintifice. Si aceasta pentru ca redactarea este de departe mult mai mult decat o problema de stil, de limbaj - oricat de importante ar fi acestea - si anume, un mare complex de reguli si exigente care se cer stiute pentru a putea valorifica eforturile si rezultatele din etapele precedente redactarii si pentru a se asigura un substantial spor de valoare stiintifica, de calitate, de eficienta lucrarii de cercetare.

Etapele redactarii

Functia principala a redactarii este de a pune cat mai deplin in opera rezultatele investigatiilor obtinute in etapele precedente. In baza acestei functii, redactarea lucrarii stiintifice isi dezvaluie si afirma un continut complex, in cadrul caruia se disting trei etape principale care trebuie parcurse in succesiunea lor logica. Acestea sunt:

elaborarea si definitivarea planului de redactare;

redactarea propriu-zisa a lucrarii;

definitivarea redactarii lucrarii.

Elaborarea si definitivareaplanului de redactare a lucrarii

Reusita oricarei lucrari este organic legata de elaborarea si definitivarea unui plan de redactare. Acest plan se cere a fi cat mai cuprinzator, coerent si bine directionat pentru atingerea obiectivelor lucrarii. El conditioneaza atat calitatea lucrarii stiintifice, cat si realizarea ei la scadenta, cu minimum de efort, de timp si de energie.

Planul de redactare este o continuare si corectare permanenta a schitelor si proiectelor tematice incepute odata cu alegerea temei, cu desfasurarea documentarii bibliografice si directe etc. Acestea se intregesc si se definitiveaza pe baza cercetarii propriu-zise, a elaborarii si verificarii ipotezelor si a fundamentarii concluziilor stiintifice la care s-a ajuns.

Dupa cum se observa, schitele si proiectele initiale sunt mai mult planuri de investigatie care reflecta un grad redus de cunoastere a problemei (mai mult intentional), pe cand planul final de redactare cuprinde rezultatele investigatiilor, ordonate de autor dupa criterii multiple si, in primul rand, in raport cu concluziile obtinute si obiectivele lucrarii stiintifice.

Planul final de redactare a lucrarii stiintifice, oricum ar fi el

conceput, este o forma de control cu ajutorul caruia autorul verifica

gradul de cuprindere a totalitatii investigatiilor, o buna selectare,

ierarhizare si redare a concluziilor cercetarii pe tot cuprinsul lucrarii.

In mod special, planul de redactare a lucrarii asigura:

a) Sistematizarea si ordonarea problemelor, a ideilor si concluziilor rezultate in urma cercetarii stiintifice desfasurate in raport cu scopul si tipul lucrarii. Aceste procese de sistematizare si ordonare asigura in mod deosebit:

stabilirea si definitivarea structurii lucrarii pe parti, capitole, sectiuni, paragrafe si subparagrafe, in raport cu genul lucrarii, amploarea cercetarii desfasurate, nevoile de prezentare succesiva, sistematica si coerenta a tematicii cercetarii, ca si in raport cu nevoile beneficiarului cercetarii stiintifice;

conceperea unei introduceri adecvate in care sa se precizeze obiectivele cercetarii, gradul atingerii acestora, unde s-a ajuns in cunoasterea problemei, ce probleme raman in continuare de aprofundat s.a;

distribuirea, pe intreaga structura a lucrarii (parti, capitole, sectiuni, paragrafe si subparagrafe), intr-o maniera sistematica si coerenta a rezultatelor investigatiilor, a confruntarilor de opinii cu alti cercetatori, a ipotezelor si concluziilor, mijloacelor si instrumentelor de elaborare si verificare a acestora, de analiza si calcul etc;

o eventuala postfata, cu rol de bilant sintetic al demersului stiintific realizat, contributiile originale ale autorului si alte avertismente pentru teoria si practica economica.

b)Enuntarea riguroasa a constatarilor, a tezelor si concluziilor; asocierea cu acestea a argumentatiei teoretice si practice, pro si contra, metodele de investigatie, valentele lor pozitive, dar si lipsurile lor etc, in vederea distribuirii acestora la locul potrivit, pe intreaga structura tematica a lucrarii.

c) Identificarea omisiunilor si lipsurilor din sfera documentarii si calculelor si luarea masurilor necesare de eliminare a tuturor insuficientelor, omisiunilor si repetarilor, altfel inevitabile in lucrari de proportii si cu multi autori.

Redactareapropriu-zisa a lucrarii

Redactarea propriu-zisa a lucrarii reprezinta procesul de scriere, de asezare pe hartie sau in memoria calculatorului, a lucrarii stiintifice, asa cum este ea conceputa si structurata in planul de redactare.

In practica, se observa utilizarea a doua modalitati de realizare a redactarii:

a)      o redactare initiala, rapida cu accent deosebit asupra redarii continutului de idei intr-o succesiune si coerenta maxime, prin care se evalueaza rezultatul obtinut in raport cu obiectivele si nevoile beneficiarilor; dupa aceasta prima "mana' (redactare), care evidentiaza si proportiile sau disproportiile lucrarii, textul se perfectioneaza de regula sub aspectul continutului si stilului, iar alteori, in functie de nevoi, se modifica si unele componente ale structurii lucrarii;

b)     redactarea in mai multe variante, succesive, pana cand se ajunge la acea varianta care satisface cel mai bine toate exigentele, evi-dent in functie si de timpul disponibil pana la predarea lucrarii.

In practica se observa ca tinerii cercetatori inclina sa utilizeze a doua modalitate de redactare, in mai multe variante succesive.

Dupa parerea noastra, aceasta inclinatie a tinerilor cercetatori se explica nu pentru ca ar fi o solutie mai usoara; ea este accesibila tinerilor cercetatori cu pretul unui mare efort de timp pentru a putea realiza mai multe variante pana la cea convenabila. Recurgerea tinerilor la acest model se datoreste faptului ca ei nu sunt indrumati sa elaboreze un plan de redactare, asa cum am aratat mai sus. In masura in care studentii, tinerii cercetatori isi elaboreaza un asemenea plan de redactare, ei vor adopta cu siguranta primul model de redactare, ca si cercetatorii cu experienta.

Asupra continutului procesului de redactare vom reveni in paragrafele care urmeaza etapelor redactarii.

Definitivarea redactarii

Orice lucrare stiintifica se definitiveaza pe baza unei sau a doua categorii de repere, care privesc:

a)      aprecierile, observatiile si sugestiile diferitilor specialisti (practicieni, profesori, cercetatori etc);

b)     propria analiza a autorului, constatarile din cursul redactarii si, mai ales, dupa incheierea primei forme de redactare reprezinta, adeseori, cele mai importante surse de ridicare a calitatii si eficientei textului realizat.

In procesul de examinare a acestor repere si de definitivare a lucrarii, trebuie sa se aibe in vedere exigente, cum sunt cele care urmeaza:

sa se asigure o succesiune logica, coerenta a structurii lucrarii;

dimensiunile diferitelor structuri (capitole, paragrafe etc.) sa fie definitivate in raport cu importanta problemei pe care o abordeaza pentru lucrarea in ansamblu;

obiectivele lucrarii, tezele, concluziile sa fie formulate riguros si nuantat, astfel incat sa asigure intelegerea precisa a demersului stiintific;

explicarea clara si argumentata a tuturor afirmatiilor si ideilor;

evitarea includerii de amanunte inutile si obositoare; detaliile sunt necesare in masura in care ajuta la intelegerea mai buna a ideilor abordate;

corectitudinea datelor, calculelor si a trimiterilor bibliografice;

acuratetea stilistica si unitatea de limbaj (mai ales cand este vorba de o lucrare elaborata de grupuri de studenti sau de cercetatori);

eliminarea repetarilor de idei, de citate, de cifre, cu exceptia unor situatii cu totul speciale.

Reguli privind redactarea lucrarii stiintifice

Realizarea unei lucrari stiintifice de calitate presupune cunoasterea si stapanirea temeinica a cel putin trei categorii de reguli: exigente generale; reguli speciale privind continutul si instrumentele stiintifice; reguli privind prezentarea grafica.

Exigente generale privind redactarea

Nivelul stiintific al oricarei lucrari de cercetare poate fi realizat pe deplin in masura in care, in procesul de redactare, se tine seama de urmatoarele exigente generale:

rigurozitatea stiintifica presupune ca in redactare sa se utilizeze formulari corecte care sa reflecte in mod fidel procesul economic studiat. Este vorba de folosirea corecta a notiunilor si conceptelor, a metodelor si tehnicilor adecvate de analiza si calcul, buna interpretare a datelor de observatie, a informatiilor si rezultatelor calculelor etc;

originalitatea consta in asigurarea, pe parcursul elaborarii si al redactarii, a unui loc central opiniilor personale ale autorului, in lupta de idei pe care o desfasoara cu personalitati din domeniul teoriei economice contemporane, din tara si din alte tari, precum si cu specialisti din practica. De asemenea, originalitatea inseamna utilizarea de metode si tehnici noi de analiza si calcul, avand valente pozitive superioare fata de cele folosite in practica statistica si, in general, in practica economica. Contributiile originale, creatoare se refera, totodata, la noi idei, la noi piste de gandire si de punere a problemelor, la noi mijloace de verificare a rezultatelor si concluziilor cercetarii, inaccesibile teoriei si practicii de pana atunci;

corectitudinea elaborarii lucrarii presupune asigurarea corelatiilor logice dintre abstractia stiintifica si fenomenul empiric, real, citarea altor autori, fara ruperea citatelor din contextul in care au fost formulate, argumentarea riguroasa a evaluarii personale, constituirea integrala a lantului de consecinte favorabile si nefavorabile ale unor ipoteze, respectarea deplina a deontologiei economistului;

eficacitatea textului consta in deschiderile, mai mici sau mai mari, pe care o lucrare le realizeaza in serviciul beneficiarului, specialist, practician sau teoretician, in impulsul pe care-1 capata progresul economic si progresul social; un text este eficient, nu doar atunci cand se citeste usor, ci mai ales atunci cand il pune pe ganduri pe cititor, oricare ar fi acesta;

stilul redactarii are mare insemnatate, el trebuind sa fie: personal (folosirea unui limbaj personal, care dezvaluie ca autorul stapaneste problema studiata si nu imprumutarea prin copiere a limbajului altor autori; cand sunt mai multi autori, coordonatorului ii revine sarcina sa puna cat de cat de acord stilurile, insa fara sa incerce uniformizarea stilului; sa impleteasca stilul abstract cu cel concret, descriptiv-ilustrativ, dar fara sa abunde in descrieri obositoare, inutile); concentrat si directionat pe ideea centrala a lucrarii, sustinerea si confruntarea acesteia cu alte idei, metode, concluzii; coerent, fara reveniri, repetari, omisiuni sau treceri de la o problema la alta; responsabil, adica sa nu manifeste superficialitate fata de consecintele directe si indirecte, imediate si intarziate, favorabile si nefavorabile, fie ele economice, sociale, politice sau de alta natura;

acuratetea gramaticala si literara, adica o buna stapanire a limbii literare, ca si a limbajului de specialitate;

participarea la efectuarea de studii si cercetari este garantia reusitei fiecareia; a doua incercare este intotdeauna mai usoara si mai plina de satisfactii.

Reguli specificeprivind componentele lucrarii stiintifice

Orice lucrare stiintifica include mai multe componente infrastructurale, de mare insemnatate si utilitate, indispensabile pentru atingerea obiectivului urmarit. Dintre acestea retinem:

Titlul lucrarii stiintifice este sobru, precis, clar si scurt menit sa-i atraga atentia cititorului asupra celei mai importante si noi idei; dupa aceleasi criterii se formuleaza si subtitlurile, dar si titlurile de parti, capitole, sectiuni, paragrafe etc.; titlul unei lucrari stiintifice se distinge mult de cel gazetaresc, bombastic;

Ordinea inscrierii autorilor: se incepe cu prenumele (sau initiala acestuia) urmata de numele autorului (autorilor), dupa modelul: Nicolae Vasilescu sau N. Vasilescu.

Cand este vorba de o lucrare realizata de mai multi autori, ordinea se stabileste dupa criterii, cum sunt: gradul stiintific, contributia adusa in cercetare, functia, ordinea alfabetica. De regula, responsabilul sau coordonatorul se inscrie primul.

Numele si prenumele primului autor sau coordonator serveste drept criteriu de indexare in cataloagele si bibliografiile alfabetice organizate in biblioteci.

Din mai multe motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele sa se inscrie integral, dupa modelul: Vasilica Dumitrescu;

Introducerea lucrarii (prefata, cuvant-inainte) consta in enuntarea obiectivelor urmarite, definirea cadrului general de studiu sau a problemei, relevarea rezultatelor obtinute de autor fata de alti cercetatori, mentionarea limitelor studiului intreprins etc.;

Structura lucrarii este problema cardinala a oricarei cercetari; de regula, ea se solutioneaza recurgand la mai multe criterii, intre care subliniem urmatoarele:

dimensiunea lucrarii stiintifice;

complexitatea cercetarii stiintifice;

natura problemelor cercetate;

obiectivele urmarite de cercetator;

cerintele beneficiarilor;

fiecare subdiviziune a lucrarii sa abordeze o problema sau un grup de probleme distincte, care se delimiteaza prin continut de celelalte;

succesiunea subdiviziunilor sa corespunda conexiunilor logice ale problematicii cercetate;

subdiviziunile lucrarilor de proportii mai reduse sunt: capitole, paragrafe si subparagrafe; pentru lucrari de proportii mai mari se adauga, in primul rand: volumul, partea, sectiunea, subsectiunea; subdiviziunea primara (subparagraful) are de regula intre pagini;

Instrumentele de investigatie utilizate sunt descrise cu precizie, argumen-tandu-se gradul de adecvare la fenomenul utilizat; metodele existente in literatura pot fi mentionate, analizate si chiar criticate; literatura de specialitate consultata trebuie mentionata cu toate datele necesare pentru identificarea sursei, la nevoie, de catre cititor;

Contributiile proprii ale autorului lucrarii. De regula, contributiile personale sunt prezentate pe larg si cu claritate pentru ca cititorul sa le inteleaga si sa le confrunte cu cele ale altor autori. Procedand astfel, unii autori pot sa prezinte selectiv unele elemente de contributii (calcule laborioase, descrierea unor procedee, mecanisme sau studii de caz), pentru a le consemna in anexe sau apendice;

Ideile de baza ale lucrarii se reliefeaza prin proportiile unor abordari, prin cercetarea sistematica, pas cu pas, a unor idei si teze, prin intermediul titlurilor partilor, capitolelor, sectiunilor, paragrafelor si subparagrafelor, prin sublinieri in text, prin folosirea unor litere diferite, benzi colorate, scheme, figuri etc.;

Ilustrarile grafice se utilizeaza frecvent, pentru a reda mai sintetic si pregnant o corelatie, o teza, o idee. Orice grafic reda fenomenul studiat cu fidelitate. Ele se numeroteaza in cadrul lucrarii sau al capitolelor, indicandu-se prin trimitere locul din text unde se cere examinat (lecturat);

Tabelele sunt un instrument frecvent utilizat pentru a reda date brute sau date prelucrate, calcule care ilustreaza fenomenul supus analizei; ele sunt comentate mai larg sau mai sumar, dupa caz; tabelele, ca si graficele se situeaza in text pe baza unei trimiteri si prin numerotare in cadrul lucrarii sau al capitolelor; daca unele tabele sunt mai mari si ingreuneaza fluiditatea lecturii, ele se redau in anexe, iar in text se retin cifre sau mici tabele cu datele cele mai relevante;

Citatele sunt extrase, "mot a mot', ale unor idei importante, din lucrarile studiate, folosite in vederea sustinerii sau combaterii unui punct de vedere. Este de dorit ca citatul extras sa cuprinda o singura idee pentru a nu fi prea lung si a focaliza atentia cititorului asupra acelei idei abordate. Cand citatul nu poate fi restrans la o singura idee, deoarece s-ar trunchia; el se reda mai larg, dar se subliniaza ideea ce intereseaza prin mentionarea "Nota autorului n.a.' sau "Sublinierea noastra s.n.';

Anexele sunt destinate includerii in lucrare a unor date si informatii (calcule, grafice, scheme, sinteze sau extrase din legi, studii de caz) mai largi decat cele ce au fost utilizate in text; ele se folosesc pentru a intari sustinerea tezelor si ideilor, inclusiv a informatiilor din text; se indica precis sursa din care au fost construite sau extrase anexele;

Trimiterile bibliografice se utilizeaza atat cand s-au extras idei sub forma de citate, cat si atunci cand nu s-au facut astfel de citari, pur si simplu sub forma unei referinte la lucrarea sau capitolul, paragraful din cartea autorului "X'. Aceste referinte bibliografice, in afara citarilor din text, se fac, in principal, in trei feluri diferite:

in subsolul paginii;

la sfarsitul partilor sau capitolelor, cand sursele se limiteaza la sfera problematica a acestor parti din lucrare;

la sfarsitul lucrarii, pentru sursele consultate si utilizate (cu sau fara citare expresa in textul unui capitol).

Lucrarile incluse in bibliografie se inscriu in ordinea alfabetica a autorilor sau titlurilor de lucrari fara autori; lucrarile colective se inscriu tot alfabetic dupa prenumele si numele coordonatorului lucrarii; uneori ele se numeroteaza de la 1.. .N.

Pentru citarea in text si prin referinta la subsol se utilizeaza urmatorul ansamblu de elemente: prenumele si numele autorului, titlul lucrarii (capitolului), numarul volumului, editura, localitatea unde a aparut, anul aparitiei si pagina implicata; daca citarea se face la sfarsitul capitolului si/sau lucrarii se retin aceleasi elemente cu exceptia paginii: aici se retine numarul de pagini pe care le cuprinde lucrarea;

in cazul citarii repetate a unei surse in subsolul paginii, pentru a se evita repetarea titlului lucrarii se folosesc:

op.cit. sau idem, cand corespund toate elementele, inclusiv pagina;

ibidem, cand corespund toate elementele cu exceptia paginii. in acest caz, se scrie: Ibidem, pl9.

in cazul cand se fac referiri la arhive sau lucrari care nu se gasesc in biblioteci publice se scrie: loc/cit.;

Indexul de termeni si indexul de nume se utilizeaza cand este vorba de lucrari de proportii mai mari (tratate, manuale, culegeri de studii, monografii etc.)

Indexul de termeni se include la sfarsitul lucrarii sub forma de lista alfabetica de termeni folositi sau de termeni noi;

Indexul de nume, se include tot la sfarsitul lucrarii si consta intr-o lista de nume proprii de autori folosite pe parcursul lucrarii, cu precizarea paginii;

Rezumatul lucrarii are rolul de a informa rapid cititorul asupra continutului de idei abordate; nu este obligatorie elaborarea rezumatului pentru toate lucrarile stiintifice. Deosebit de frecvent este utilizat rezumatul, mai ales pentru lucrarile fara sumar (comunicari stiintifice, articole si studii s.a). Adeseori, lucrarile de proportii mai mari (care au sumar) in loc de rezumat, uneori se elaboreaza "concluzii de ansamblu' sau "postfata', cu rol aproximativ acelasi.

Reguli practice privind prezentarea grafica a lucrarii stiintifice

Orice lucrare stiintifica scrisa de mana (manuscris) poate urma una sau mai multe din urmatoarele forme: dactilografiata (procesata), multiplicata si tiparita.

Lucrarea multiplicata nu ridica nicio problema, iar forma tiparita se realizeaza de personalul specializat al editurii, astfel ca in continuare ne vom ocupa numai de unele probleme ale lucrarii dactilografiate.

Lucrarea dactilografiata

inaintea prezentarii beneficiarului (contract, patron propriu, editura, revista, conducator stiintific), manuscrisul se dactilografiaza cu respectarea urmatoarelor patru grupe de reguli: a) asezarea textului in pagina; b) evidentierea pasajelor mai importante; c) scrierea titlului si a notelor; d) corectarea erorilor si eliminarea omisiunilor.

a) asezarea textului in pagina se poate face in moduri diferite:

laun interval de 1 rand; 1,5 randuri; 2 randuri; 2,5 randuri; 3 randuri;

dactilografierea la 1 rand se utilizeaza pentru a delimita textul obisnuit de un text mai de detaliu, explicativ; se mai utilizeaza si pentru a lamuri suplimentele sau notele de subsol;

cand se dactilografiaza la 1 rand, intre doua aliniate se lasa un spatiu dublu (de 2 randuri);

numarul paginii se scrie intotdeauna sus, in mijloc, intre doua cratime. De exemplu: -15-.

in majoritatea cazurilor, pe paginile unei carti se scrie colontitlul, adica un rand care se tipareste deasupra textului curent al fiecarei pagini de carte si care cuprinde titlul lucrarii sau al capitolului, numele autorului etc.

Pagina a doua a unei carti se numeste pagina de garda si se scriu pe ea datele privind: numele redactorului de carte, coperta, revizia textului, tehnoredactarea, I.S.B.N., (autorizatia editurii), Copyright, adresa editurii etc.

b) evidentierile in textul dactilografiat se scriu astfel:

titlurile mai scurte se scriu pe un rand; titlurile mai mari se scriu pe mai multe randuri; fragmentarea titlului se face astfel incat sa existe o armonie estetica; frazarea titlului se face pe unitati logice, sintagme; nu se face niciodata fragmentarea dupa un articol, dupa o prepozitie; dupa o conjunctie titlurile se scriu cu majuscule sau subliniate, intr-o forma aleasa de autor, iar la sfarsitul titlului nu se pune punct;

alte evidentieri se realizeaza cu urmatoarele mijloace:

scrierea cu culoare rosie (la masinile care au un astfel de dispozitiv);

scrierea cu majuscule;

scrierea spatiala (cu spatii intre cifre, cuvinte sau litere);

cele mai raspandite litere sunt: pica (verticale de dimensiuni mici); perle sau elite (mai mici ca pica); romane; cursive sau italice (litere inclinate); alte tipuri speciale se folosesc pe larg in cazul scrierii cu calculatorul;

evidentierea cu bare pe marginea textului ce se vrea subliniat; prin chenar (sau banda colorata);

c) scrierea citatelor:

orice citat se scrie intre "ghilimele';

daca textul este scris la un rand, citatele se scriu la aceeasi distanta, dar cu intrand;

daca lucrarile sunt scrise la 1,5 - 2 randuri, citatele se scriu la 1 rand cu sau fara intranduri;

daca citatul reproduce numai un fragment dintr-o fraza, partea omisa se noteaza prin 3 puncte, astfel ();

d) notele (sau trimiterile):

acestea se plaseaza in text cu cifre ordinale intre paranteze: (1)..; (2);

;(100) pentru fiecare lucrare, insa in mod obligatoriu in bibliografia de

capitol sau a lucrarii se pastreaza ordinea (cifra) primita in text;

de regula, notele se plaseaza in subsolul paginii; se despart de text printr-o distanta de 2 randuri, la inceputul careia se traseaza o linie despartitoare lunga de 10-15 semne; notele se scriu la un interval de 1-1,5 randuri; Daca in acelasi subsol sunt doua sau mai multe note, ele se despart printr-un spatiu de 1,5 randuri. Fiecare nota este numerotata cu cifre (1,2.. ..3) sau cu asteriscuri (stelute):  . s.a.m.d.;

notele se pot numerota: pe flecare pagina (are mari avantaje); pe subcapitole; pe capitole; sau pe intreaga lucrare, de la prima pana la ultima pagina, continuand numararea lor prin toate capitolele lucrarii.

Trimiterea la editura

Manuscrisul dactilografiat se preda editurii in doua exemplare. In scopul facilitarii operatiilor de pregatire, in vederea tiparirii, dactilografierea trebuie sa fie facuta pe o singura fata (pagina) a filei, la 2 randuri, corectata si completata de autor cu toate notatiile ce nu au putut fi scrise cu masina.

Pentru a pregati lucrarea la volumul contractat cu editura, autorul trebuie sa stie sa efectueze o serie de calcule, astfel:

o pagina la manuscris dactilografiata pe fila A4 - 210x297mm/mm cuprinde: 31 de randuri de masina si 65 de batai pe un rand si un spatiu liber, in stanga, de 2 cm, ceea ce pe intreaga fila reprezinta in total circa 2000 de batai (semne) pe pagina; o coala de autor cuprinde: 20 de pagini dactilografiate si corespunde ca dimensiune, aproximativ cu coala de editura;

o coala de tipar este formata din 16 pagini de text tiparit; numarul de semne este insa diferit, in dependenta de formatul cartii si de litera cu care se tipareste lucrarea;

evaluarea volumului figurilor se face pe baza suprafetei lor reale, 3000 cm², echivaland cu o coala de autor.

Manuscrisul se prezinta editurii in forma completa, adica incluzand: textul principal, toate anexele, tabla de materii, sumarul sau cuprinsul (in limba romana si, eventual, in alte limbi), bibliografia, indicele alfabetic, borderoul de tabele; intregul material ilustrativ, insotit de borderoul figurilor etc.

Sustinerea publica a lucrarii stiintifice

Lucrarile stiintifice, practic toate formele de comunicare stiintifica, se finalizeaza in scris. Insa numai o parte dintre acestea implica in mod direct si forma de prezentare orala, adica sustinerea publica.

Avem aici in vedere, in primul rand, comunicarile stiintifice, interventiile stiintifice si rapoartele de cercetare stiintifica care se prezinta, de regula, la sesiuni de comunicari stiintifice, simpozioane si alte sesiuni stiintifice. In al doilea rand, se sustin oral si studii stiintifice, memoriile stiintifice, rapoartele de cercetare, lucrari de diploma si teze de doctorat in fata unor consilii stiintifice, a unor comisii de receptie ale beneficiarilor si ale comisiilor profesorale de diploma si de doctorat.

Sustinerea publica, in aceasta clasificare pare ca nu se aplica celorlalte numeroase lucrari stiintifice, forme de comunicare (tratate, manuale, monografii etc). In realitate, in procesul elaborarii acestor lucrari stiintifice - fara sustinere publica la finalul publicarii - au facut obiectul formelor de sustinere publica (indeosebi interventii si mai ales comunicari stiintifice), in decursul intregului proces de elaborare.

Extensiunea mult mai larga a lucrarilor stiintifice care cunosc sustinere publica - la finalul elaborarii sau in procesul de elaborare -ne permite sa subliniem inainte de toate functiile complexe, majore ale sustinerii publice pentru intreaga viata stiintifica dintr-un domeniu stiintific sau altul, si anume:

cunoasterea unor idei, teze, teorii noi sau directii de cercetare stiintifica;

afirmarea stiintifica a tinerilor cercetatori si afirmarea unor veritabili noi oameni de stiinta;

intensificarea vietii stiintifice cu rostul de a cunoaste noile creatii sau directii de investigare, precum si corectiile ce se cer facute vechilor teze si teorii stiintifice;

cunoasterea mai buna a domeniilor ce se cer sustinute financiar, organizatoric, in firma si in afara firmei, in institute de cercetare si de invatamant superior, in institute guvernamentale, rezervarea si directionarea de resurse bugetare indestulatoare s.a.

Partile principale ale discursului (sustinerii publice)

Orice sustinere publica trebuie sa se intemeieze pe o pregatire complexa, de continut (fond) si de forma, intre care retinem cu deosebire:

- introducerea (exordiul), in cadrul careia vorbitorul enunta in linii mari problema care face obiectul sustinerii publice (discursului), in scopul de a trezi cat mai mult interes auditoriului;

continutul sau tratarea subiectului, care consta intr-o prezentare (expunere) dezvoltata a ideilor de baza si utilizarea metodei de argumentare teoretica si faptica, profunda;

concluzia sau peroratia are menire dubla: pe de o parte, de recapitulare asupra principalelor idei si probleme; pe de alta parte, de a consolida convingerea auditorului asupra validitatii si justetei concluziilor.

Algoritmul de baza (secretul) al oricarei sustineri publice consta in stiinta desteptarii interesului auditoriului si utilizarea, in acest scop, a rationamentelor logice si a argumentelor practice.

Calitatea sustinerii publice este in mare masura dependenta de stapanirea unor cunostinte cat mai temeinice de retorica. Orice student si tanar cercetator trebuie sa poata realiza o cat mai buna expunere orala, sa-si organizeze si sa transmita liber, convingator propriile idei. In acest scop, el trebuie sa stie sa foloseasca o intreaga gama de mijloace de expresie, dintre care:

cuvantul;

sintaxa (folosirea cuvintelor si a propozitiilor in fraza, in vorbire);

cadenta si armonia frazei;

sugestivitatea stilului;

debitulverbal;

caldura cuvantului, a mesajului;

gesticulatia adecvata;

atitudine, tinuta etc.

Reguli de baza pentru sustinerea publica

Sustinerea publica a unei lucrari stiintifice presupune trei grupe de reguli:

a)   pregatirea sustinerii publice (a expunerii);

b)  expunerea in public a rezultatelor cercetarii stiintifice;

c)   diferite alte recomandari practice.

Pregatirea expunerii

Pregatirea expunerii este o conditie esentiala pentru reusita unei bune comunicari, in randul oamenilor de stiinta din tara si strainatate, a rezultatelor cercetarii stiintifice. O buna pregatire a expunerii presupune:

elaborarea planului prezentarii;

cunoasterea auditoriului;

pregatirea personala a vorbitorului;

pregatirea materialului si a tehnicii ajutatoare;

pregatirea auditorului.

a) Planul prezentarii trebuie sa includa ideile principale ale cercetarii
efectuate, impreuna cu argumentele de sustinere pentru fiecare dintre acestea. in
cadrul acestui plan de prezentare se cere acordat un spatiu suficient de mare
contributiilor personale, avantajelor si eventualelor inconveniente ale solutiilor
propuse in raport cu alte cercetari si studii sau in raport cu practica economica, macro
sau microeconomica.

Expunerea orala trebuie sa reproduca, cel putin partial, textul special pregatit de

autor;

b)Cunoasterea auditoriului este o conditie, un criteriu de pregatire a expunerii. Vorbitorul trebuie sa aiba in vedere structura profesionala a persoanelor auditoare, nivelul de pregatire si de interes pentru tema cercetata;

c) Pregatirea personala a vorbitorului. Autorul expunerii stiintifice trebuie sa-si controleze riguros atitudinea, mimica, gesturile. De asemenea, el trebuie sa evite intreruperi prelungite sau un exces de patetism, sentimentalism intr-o problema sau alta a expunerii;

d)Pregatirea materialelor si tehnicilor auxiliare cum sunt: benzi inregistrate, folii de celita (tiplane), scheme, planse cu cifre (calcule) si grafice etc.

Folosirea de materiale audiovizuale nu numai ca usureaza expunerea si evita monotonia, dar micsoreaza si timpul necesar, permitand incadrarea intr-un timp minim, pus la dispozitie;

e) Pregatirea auditorului are importanta pentru a putea concentra persoane
interesate sau cunoscatoare ale temei cercetate. in acest scop are o mare insemnatate
anuntarea prealabila a temei (prin afise, prin informatii in presa). Totodata, se fac
cunoscute numele si prenumele vorbitorului, titlul stiintific, alte rezultate si lucrari
stiintifice, locul de munca s.a.

Expunerea inpublic a rezultatelor cercetarii stiintifice

Expunerea vorbitorului trebuie sa se intemeieze pe reproducerea textului scris. Vorbitorul trebuie sa fe pregatit sa dimensioneze textul (prin eliminare sau imbogatire), atunci cand i se da un termen mai mic sau mai mare, dupa caz. Daca termenul este stiut dinainte minute), expunerea se cere facuta, respectand cu fidelitate textul pregatit la un numar de pagini. In cazul lucrarii de diploma, studentii au la dispozitie, de regula minute. Pentru incadrarea in timpul pus la dispozitie, se cer facute exercitii pana se retin asemenea idei si argumente care permit incadrarea in spatiul acordat.

Recomandari practice

In general, succesul expunerii publice a lucrarii stiintifice presupune o prezentare a rezultatelor, selectiva si diferentiata, in functie de obiectivele si problemele comunicarii si de timpul acordat; in cazul unei teze de licenta, expunerea orala se face pe baza textului sau a unui plan dinainte pregatit; in cazul sustinerii tezei de doctorat, se citeste pur si simplu textul pregatit dinainte.

Cand este vorba de o participare la o sesiune stiintifica internationala, comunicarea scrisa, ca si expunerea se fac intr-o limba de circulatie internationala sau in limba dinainte indicata. In acest scop, textul scris se traduce si se supervizeaza traducerea de o persoana care cunoaste terminologia de specialitate.

Pentru ca expunerea sa nu fie monotona, vorbitorul trebuie sa stie sa utilizeze:

anumite pauze;

schimbari de ritm de vorbire si de ton;

dialogul cu persoane din randul auditoriului;

diferite momente de umor.

In mod special, in expunere trebuie sa se insiste asupra problemelor necunoscute, noi sau care prezinta interes si din alte puncte de vedere; in orice caz, sa se evite orice urma de improvizatii (mai ales cand nu se prezinta un text scris).

O mare insemnatate are incadrarea vorbitorului in timpul acordat. Pentru aceasta sunt necesare:

dimensionarea materialului scris;

o pregatire a sustinerii orale (exercitii);

vorbitorul sa-si rezerve 1-2 minute tampon pentru situatii deosebite (aparitia unor factori perturbatori);

o stiinta a prevenirii sau a eliminarii rapide a unor stari de tensiune in randul asistentei.

O forma speciala a expunerii publice este lansarea unei lucrari stiintifice.

Lucrarile stiintifice de importanta mai mare, tiparite sub forma de carti, tratate, dictionare s.a. se aduc la cunostinta celor interesati 250

prin: prezentari sau sustineri directe (cum s-a aratat), note de lecturi, recenzii, lansari publice etc.

Lansarea publica a lucrarii stiintifice se organizeaza de editura in care s-a publicat lucrarea, in colaborare cu autorul. Cu acest prilej, se realizeaza, in principal, urmatoarele momente:

discursul editorului;

discursul unor personalitati stiintifice din domeniul respectiv;

discursul beneficiarului principal;

discursul autorului.

Lansarea se poate realiza imediat dupa ce cartea a fost difuzata pe piata sau cu prilejul unor momente speciale, cum ar fi targuri de carte, expozitii de carte, schimburi de publicatii s.a.

Valoarea sociala a unei lucrari stiintifice se apreciaza prin: contributiile pe care le aduce la dezvoltarea teoriei, stiintei economice in general; aportul la solutionarea unor probleme economice de importanta deosebita; formularea de concluzii cu caracter practic ce se adreseaza beneficiarilor din economia reala; aportul la educatia economica a populatiei, precum si la dezvoltarea cultural-spirituala in ansamblul acesteia. De aceea, autorul are functia (obligatia) stiintifica de a urmari sistematic fluxul ideilor si concluziilor pe care le-a incorporat in lucrarea respectiva pana la ultimul beneficiar, acordand asistenta de specialitate necesara pentru asimilarea rapida si benefica, eficienta, a acestora in activitatea economica si in existenta, in viata culturala a populatiei.