"TEORIILE STILULUI" - PRIMII GERMENI CONFLICTUALI LA NIVELUL ORGANIZATIEI

"Teoriile stilului" - primii germeni conflictuali la nivelul organizatiei

In esenta, conducerea este procesul prin care o persoana sau un grup de persoane identifica, organizeaza, activeaza si influenteaza resursele umane si tehnice ale organizatiei in scopul realizarii obiectivelor stabilite. Cerintele epocii moderne, vizata de cresterea complexitatii tehnologice si informationale, de proliferarea schimbarilor sociale, cu efecte profunde asupra personalitatii individuale, de criza sistemului de valori traditionale, revendica abordarea conducerii ca un aspect vital al functionarii sistemelor organizationale si sociale.

Mai mult decat atat, contextul actual impune mutarea accentului pe problemele conducerii, in general pe cele ale conducerii eficiente sau pe cele care privesc descoperirea a noi stiluri de conducere, adecvate noului spirit al societatii moderne.

W. BENNIS, in anul 1972, facea unele afirmatii despre rolul con-ducatorului, el spunand despre acesta (conducatorul) : "a devenit infinit mai complex, el fiind acum centrul unui set deosebit de multicolor de presiuni si de roluri. El conduce o organizatie complexa; sarcina lui este de a coordona, negocia, motiva si integra. In mod firesc, el trebuie sa aiba stiinta si competenta de a produce imprejurarile in care cei mai capabili oameni sa-si poata realiza aptitudinile, sa-si poata coordona eforturile, ramanand angajati fata de scopurile organizationale si integrandu-si eforturile, astfel incat nici unul dintre acestia, lucrand singur nu le-ar putea depasi.

Poate cel mai dificil aspect al noului stil de conducere este acela de a negocia (a se confrunta) cu acele parti recalcitrante ale sistemului care sunt retardate, pipernicite sau tematoare de crestere."

Conducerea a fost analizata, de-a lungul timpului, din diferite perspective. Primele studii s-au centrat pe identificarea si definirea acelor trasaturi de personalitate sau caracteristici care fac dintr-o persoana un conducator eficient. Aceasta teorie, axata pe

trasaturile sau pe particularitatile liderului, pornea de la premisa ca pentru a fi "bun conducator" un individ trebuie sa posede o serie de calitati de genul initiativei, perseverentei, increderii in sine, capacitatii de influentare. Aceste cercetari, axate pe identificarea trasaturilor de personalitate ale liderului, nu au avut succes, esecul lor condu-cand, incepand cu anii '50, la orientarea interesului de cercetare pe analiza stilului sau a comportamentului conducatorului.

Argumentul principal al asa-numitelor "teorii ale stilului" era acela ca, daca nu este functie de calitatile personale ale conducatorului, atunci conducerea este determinata de modul in care este exercitata de lider. Aceste teorii au fost influentate in mare parte de un studiu initiat de LEWIN, LIPPITT si WHITE, in 1932, cu privire la efectele a trei stiluri de conducere (autoritar, democrat si permisiv) asupra performantelor unor grupuri de copii intre 10 si 11 ani care, dupa orele de scoala, practicau, sub conducerea unui adult, diferite activitati de genul pictatului sau gravurii in lemn.

Cercetarea a demonstrat ca cele trei tipuri de conducere au produs rezultate diferite in ceea ce priveste satisfactia, eficienta si agresivitatea. Astfel, din punct de vedere al eficientei, s-a constatat ca grupurile conduse autoritar si cele conduse democratic au performante asemanatoare, pe cand grupul condus permisiv (laissez-faire) a obtinut performante mai scazute. In absenta conducatorului s-a observat ca productivitatea grupului condus autoritar tindea sa scada, a celui condus democratic ramanea neschimbata, iar a celui condus permisiv crestea.

Membrii grupului condus autoritar au manifestat mai multa incredere in lider, au exprimat mai multe nemultumiri si s-au dovedit mai agresivi pentru a castiga atentia. Membrii grupului condus democratic au tins sa fie mai prietenosi, mai putin centrati pe lider si mai mult centrati pe grup.

Ca o concluzie generala ce se desprinde in urma acestor cercetari, este aceea ca stilul democratic a fost preferat celorlalte doua variante.

Studiul realizat de LEWIN, LIPPITT si WHITE a furnizat o prima schema de clasificare a stilurilor de conducere, avand drept criteriu participarea membrilor grupului la procesul de luare a deciziei. Aceasta clasificare sugera ca un conducator autoritar ar fi interesat in primul rand de productie (pe cand unul democrat ar fi centrat in special pe oameni).

Perspectiva deschisa de cei trei cercetatori a condus la o abundenta a investigatiilor axate pe studierea unor dimensiuni ale stilurilor de conducere de genul autoritar-democrat si centrat pe productie si pe oameni, in scopul testarii eficientei acestora. Modul de raportare al liderului la productie si la oameni a fost desemnat ca referindu-se la "stilul de conducere".