COMPORTAMENT - PSIHISM - COMUNICARE

COMPORTAMENT - PSIHISM - COMUNICARE

Relatiile dintre oameni sunt deosebit de complexe si importante; ele reprezinta, de fapt, tesatura, canavaua, pe care se aseaza insasi viata, structura reusitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trasaturi si insusiri, fapte omenesti (bune sau rele), priviri si gesturi - toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumana.

Comunicarea, inteleasa in sensul sau larg, ca act tranzactional, inevitabil in situatii de interactiune, devine esentiala, fundamentala atat pentru viata personala cat si pentru cea sociala a individului. Astfel, notiuni precum "comunicare', "limba', "limbaj' sunt polisemice, ele comportand o pluralitate de sensuri. Acest fapt provine nu numai din complexitatea intriseca a fiecarei notiuni, ci si din aceea ca ele constituie obiectul de investigatie al mai multor discipline stiintifice : lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc. Aceste discipline aduc propriile lor perspective de abordare, care nu sunt intotdeauna identice sau macar complementare. Lamurirea sensului psihologic si etimologic al acestei notiuni se impune, ca o necesitate, mai ales daca luam in consideratie ancorarea lor intr-un sistem de interdisciplinaritate.

Astfel, in limba latina, verbul "comunico-are' provine din adjectivul "munis-e' a carui semnificatie era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil'. Cuvantul a dat nastere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care mentionam pe "immunis-e' = scutit de sarcini, exceptat de la o indatorire (de ex. : "imun' inseamna exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala).

Dupa Antoine Meillet (citat de M.Dinu, Op.cit,1994), "communise', inseamna "care isi imparte sarcinile cu altcineva'. In latina clasica insemna, ca si sensul urmasul sau actual "care apartine mai multora sau tuturor'. "Comunicus' a dat ulterior nastere verbului "communico', patrunzand in romaneste pe filiera franceza, odata cu valul de neologisme romantice din ultimul secol si jumatate (Ibidem).

Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc sta la baza organizarii si dezvoltarii sociale, influentand raporturile pe orizontala si verticala intre oameni - intervenind chiar in aspiratiile lor intime, dar si in cunoasterea realitatii.

In acest sens se accepta de catre diversi specialisti ideea dupa care, capacitatea de a-si formula si transmite gandurile in termeni verbali, este definitorie pentru om. Mai mult decat orice deprindere ori abilitate, posibilitatea comunicarii prin limbaj articulat reprezinta o trasatura universal si specific umana.

Conceptele legate intre ele in vederea deslusirii functiilor si interpretarilor comunicarii sunt : limba, limbaj, mesaj, activitatea creierului etc.

In analiza unitatii dintre limba si gandire trebuie evidentiate doua aspecte. Pe de-o parte, limba are ca functie principala exprimarea gandirii, iar pe de alta, gandirea nu se poate realiza decat in forme lingvistice. Se impune abordarea conceptului "comunicare' dintr-o larga perspectiva psihologica, cu puternice nuante sociale.

Dezvoltandu-se solidar, gandirea a pornit de la un nivel primitiv, cand, confuza si greoaie, se asocia unei limbi nesistematice, pentru a ajunge la stadiul in care poate emite idei si judecati generale, ajutata de o limba tot mai abstracta si, in acelasi timp, mai sistematica.

Intrucat legatura sine qua non intre limba, gandire si limbaj nu ne propunem sa fie dezvoltata in acest material, sugeram doar cateva jaloane in abordarea lor, dar toate notiunile se vor raporta la cel mai general liant, care este : comunicarea.

Posibilitatea transpunerii totale a gandirii si trairilor noastre in limbaj se vede pusa sub semnul indoielii, de contradictia dintre varietatea infinita a acestora si numarul limitat de elemente ale codului, cu ajutorul caruia mesajele sunt transmise interlocutorului (cateva zeci de foneme, cateva zeci de mii de cuvinte, dintre care doar circa 2000 sunt folosite curent).

M. Zlate (1994) arata ca inca din 1969 Claude Flament nota "pentru noi exista comunicare, cand exista schimb de semnificatii'. Se retine notiunea de schimb, dar se precizeaza continutul acesteia, semnificatiile putand fi transmise atat prin mijloace verbale, cat si non-verbale.

Norbert Sillamy (1965) insista asupra caracterului de feed-back al comunicarii. Cand informatia este transmisa, se produce o actiune asupra receptorului si un efect retroactiv asupra persoanei emitente. Anzieu si Martin (1969) atrag atentia asupra elementelor componente ale comunicarii ca si asupra orientarii ei. Astfel, comunicarea constituie "ansamblul proceselor psihice si fizice prin care se efectueaza operatia de punere in relatie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, in vederea atingerii unor obiective'

Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informatii a determinat o posibila sistematizare privind actul comunicarii, intre care importante ar fi urmatoarele :

relatia dintre indivizi sau dintre grupuri ;

schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;

modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajati in procesul comunicarii.

Intelegerea in acest mod a comunicarii o intalnim si in unele lucrari mai recente. Baylon si Mignot (1991) noteaza: "prin a comunica si comunicare, noi intelegem punerea in relatie a spiritelor umane sau, daca preferam, a creierelor umane'

Actul comunicarii se realizeaza prin intermediul imaginilor, notiunilor, ideilor, avand un continut informational faciliteaza manifestarea conduitelor umane afective, producand consonanta sau disonanta psihica, efecte de acceptare sau refuz, concordanta sau neconcordanta a trairilor noastre. Cu ajutorul comunicarii se pot transmite trebuinte, aspiratii, imbolduri spre actiune, fapt care ne arata existenta unui continut motivational. Ca actiune generic umana, comunicarea initiaza, declanseaza sau chiar stopeaza activitatile, se evidentiaza rezistenta la efort - componenta a continutului volitional al psihicului uman. Global, se accepta ca toata existenta noastra psihica este implicata in comunicarea specific umana.

Lingvisti, psihologi si sociologi au fost tentati de sistematizarea demersului comunicarii, dar si de implicatiile acestui act, proces sau sistem de coduri.

Diversele clasificari ale mijloacelor de comunicare se refera la:

a) mijloace lingvistice;

b) mijloace paralingvistice;

c) mijloace non-verbal-vocale;

d) mijloace non-vocale;

e) mijloace extralingvistice;

f) mijloace vocale

Combinarea continuturilor si mijloacelor comunicarii, de la manifestarile vocale, tonul vocii, gesturi si pana la informatiile privind trasaturile bio-psiho-sociale ale celui care emite, conduce la perceperea unui anumit specific al ei.

Este nevoie sa diferentiem alte doua notiuni strans legate intre ele si extrem de importante pentru comunicare: limba si limbajul.

Limba reprezinta totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhica, potrivit unor reguli gramaticale, dobandite social-istoric. Fata de individul uman, care reprezinta un summum de insusiri si particularitati individuale, limba este un dat obiectiv, nedepinzand de existenta in sine a individului, ci de existenta colectivitatii umane, a unui popor sau a unei natiuni. Limba este un castig extraindividual, iar comunicarea poate fi inteleasa ca liant al vietii psihice, intr-o societate umana.

Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihica de comunicare intre oameni, cu ajutorul limbii. Dupa Sillamy (1965), limbajul este o activitate verbala, el reprezinta comunicare prin intermediul limbii; este una dintre formele activitatii comunicative umane.

Credem ca minimum doua diferentieri existente intre limba si limbaj ar putea fi subliniate:

In timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societatii, limbajul este un fenomen individual.

Singularizarea limbajului se realizeaza atat in plan fiziologic prin particularitatile aparatului fonator, cat si in plan psihologic, prin manifestari individuale. In limbaj se percep diferentieri personale, chiar daca materialul limbii este acelasi; de asemenea, asezarea cuvintelor in fraza si selectarea lor pentru emiterea unor judecati si rationamente fac din actul comunicarii un "coeficient personal'.

Daca acceptam ca limba este un fenomen extraindividual, atunci limbajul este mijlocit de vehicularea ei. Limbajul presupune transformarea elementelor limbii in elemente proprii, iar pentru aceasta este necesara constientizarea laturii fonetice, grafice si semantice a cuvintelor. Cu ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propozitii, fraze, texte).

Preocupat de vasta problematica inscrisa in ecuatia comunicare-limba-limbaj, Valer Mare (1985) considera ca intre comunicare si limba exista relatii de coincidenta partiala a sferelor lor, notiunile de mai sus avand si elementele proprii. Limbajul depaseste limitele comunicarii propriu-zise, desfasurandu-se intr-un fel sau altul cand nu are loc comunicarea interumana (limbajul continua sa fiinteze chiar si atunci cand subiectul nu comunica exterior cu nimeni). Totodata, comunicarea depaseste limitele limbajului verbal, angajand o serie de comportamente specifice umane (imitatia, contaminarea, repetitia).

De comun acord cu autorul mai sus citat, subliniem faptul ca distinctia intre conceptele abordate, desi reala, este totusi relativa, acestea fiind indisolubil legate intre ele. Limbajul odata elaborat, finisat, intervine prin verigile sale interne in desfasurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv in procesul comunicarii non-verbale.

Rolurile comunicarii apar cel mai bine in evidenta cand le raportam la scopurile pe care aceasta le indeplineste. De Vito (1988) stabileste ca scopuri esentiale ale comunicarii:

descoperirea personala - care consta in raportarea la altii si obtinerea de elemente pentru propria noastra evaluare;

descoperirea lumii externe - expliciteaza concret relatiile exterioare ale obiectelor si evenimentelor intelese cu ajutorul comunicarii;

stabilirea relatiilor cu sens - ne arata ca prin comunicare capatam abilitatea de a stabili si mentine relatii cu altii, deoarece in mod obisnuit ne place sa ne simtim iubiti si apreciati de altii;

schimbarea atitudinii si comportamentelor - presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizata prin intermediul mass-media, careia ii este proprie schimbarea atitudinii si comportamentelor noastre si ale altora;

joc si distractii - comunicarea inteleasa ca mijloc de destin-dere, de a face glume etc.

Autorul conchide, aratand ca acestea nu sunt singurele scopuri ale comunicarii, dar pe acestea le considera cele mai importante.

Limbajul, fiind o conduita de tip superior, restructureaza profund activitatea si dezvoltarea tuturor celorlalte mecanisme psihice, mediati-zandu-le, indiferent daca ele sunt constiente sau inconstiente.

Sub influenta limbajului, perceptia capata sens si semnificatie, se imbogateste, devine observatie; reprezentarile cand sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, in absenta limbajului, nu putem vorbi de formarea notiunilor, judecatilor si rationamentelor; nu este posibila activitatea de tip "problem-solving'.

Cu ajutorul formularilor verbale avem garantia memorarii de lunga durata. Omul verbalizand, reuseste sa transforme imaginile, sa defineasca motivele si sa isi ierarhizeze scopurile. Vointa definita ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea personalitatii, iar in mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunica idei, stari, dorinte, adica transmite semnale si coduri.

Mai frecvent, clasificarile comunicarii, efectuate dupa numeroase criterii se refera la existenta urmatoarelor tipuri de comunicare: comu-nicare interpersonala (desfasurata intre doua persoane) si comunicare de grup, divizata in intragrupal si intergrupal.

Comunicarea poate genera cercetari, idei, contradictii, dar si sinteze. In mod obisnuit, clasificarea comunicarii se refera la: 1.comunicarea non-verbala si 2. comunicarea verbala.

1. Comunicarea non-verbala dupa cum reiese chiar din denumirea ei, se realizeaza prin intermediul unor mijloace - altele decat vorbirea. Mai amplu si mai bine investigate sunt: corpul uman, spatiul sau teritoriul, imaginea. Acest fel de comunicare interumana la care vom reveni in partea a doua a lucrarii recurge la o serie de modalitati: aparenta fizica, gesturile, mimica, expresia fetei.

In legatura cu aparenta fizica o mare importanta o are imbraca-mintea persoanei care furnizeaza informatii (adecvate sau false) despre individ. Imbracamintea devine un mijloc institutionalizat, realizand apropiere sau indepartare de alti subiecti umani cand are un anumit

In distanta sociala, 125-210 cm, cu un maximum de 210-360 cm, vocea este plina si distincta, mai intensa decat ar fi in distanta personala;

In distanta publica, 360-750 cm, si cu un maximum de peste 750 cm, discursul este formalizat, interlocutorul facand gesturi stereotipe si putand deveni un simplu spectator, uneori comunicarea fiind asimilata cu un spectacol.

1.1. COMUNICAREA PRIN IMAGINI

Viata moderna a adus odata cu transformarile sociale, economice si culturale o serie de mijloace lingvistice de comunicare: afise, fotografii, ilustratii, benzi desenate, cinematograful, televiziunea.

Comunicarea prin imagini, desi omniprezenta creeaza un paradox: desi mai putin interactiva intrucat se exercita intr-un singur sens, ea este mult mai eficienta pentru ca se adreseaza si afecteaza un numar mare de persoane.

O mare importanta in aceasta forma de comunicare, la care vom reveni in partea a doua a lucrarii o are mesajul lingvistic care insoteste imaginea completand-o sau explicitand-o. Contextul are si el o importanta deosebita pentru ca el intervine in validarea semnificatiei imaginii.

Multiplicarea si omniprezenta comunicarii prin imagini este considerata de unii autori ca reprezentand un fenomen de adevarata "regresiune culturala' pentru acest sfarsit de secol si mileniu. Se considera ca acest fenomen al imaginii ar impiedica dezvoltarea altor forme de comunicare, pierzandu-se uneori la anumite categorii de populatie gustul pentru lectura, gustul pentru perceperea unor lucrari muzicale, gustul pentru executarea unor modalitati artistice (sculptura, pictura).

1.2. COMUNICAREA VERBALA (LIMBAJUL)

Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumana. El a fost definit de aceea ca fiind "un vehicul ce transporta intentii, atitudini, un simplu mijloc de transmisie a informatiilor care circula fara rezistenta de la un sistem cognitiv la altul' (Beauvonis, Gliglione, 1981).

Limbajul este mai mult decat un mijloc de transmisie, el este si un mod aparte de conduita a individului (conduita verbala) care implica activitati diverse: vorbire, ascultare, schimb de idei, retinerea de mesaje sonore, reproducerea sau traducerea lor. De asemenea, conduita verbala se subsumeaza unei familii mai largi de conduite: conduite simbolice (desen, gesturi, scris, alte coduri). (M.Zlate, 1994).

Este acceptat ca limbajul ca facultate inerenta si specifica speciei umane constituie tocmai expresia si realizarea conduitelor verbale (Bronckart, 1988).

De aceea, global, studiul limbajului presupune investigarea unor aspecte cum ar fi: perceperea limbajului, intelegerea discursului, memorizarea propozitiilor si a textelor, achizitia si elaborarea limbajului.

Contributii remarcabile in acest domeniu au adus o serie de cercetatori preocupati atat de investigarea achizitiei lingvistice cat si de fenomenul de socializare a copiilor (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget, Lorenz K., Broadbent D., Chomsky N.).

Problemele emisiei vocale, a perceperii si intelegerii sunt cel putin la fel de importante ca psihologia limbajului si problema achizitiei si structurarii treptate a limbajului in cadrul comunicarii interumane.

1.3. COMUNICAREA - PRECONDITIE IN STRUCTURAREA SISTEMULUI PSIHIC UMAN

Teoria comunicarii reprezinta o perspectiva de baza in intelegerea activitatii umane, din perspectiva istorica si socio-economica.

Din acest punct de vedere se impun doua observatii paradoxale:

prezentarea teoriei comunicarii inteleasa ca perspectiva funda-mentala si generala, fata de care, surprinzator, a determinat eforturi si investitii foarte mici in acest domeniu de cercetare. O intelegere adecvata a limbajului si procesului de elaborare a limbajului ar presupune adoptarea explicita a unei perspective in teoria comunicarii;

cand perspectiva comunicarii a devenit mai obisnuita si mai populara inteleasa ca un aspect integrativ al tendintelor generale de cercetare din ultimele doua-trei decade s-a impus o clarificare atat a conceptului comunicare, cat si teoria comunicarii, atat ca deschidere sociala, cat si ca dezvoltare dinamica a complexitatii conceptelor tangente.

Comunicarea constituie o preconditie bazala pentru toate corespondentele si legaturile sociale. Nici un sistem social, organizat dupa legitatile unei societati nu se poate stabili si mentine, ori schimba fara relatii de tipul comunicarii interumane. Numai participand la activitatile de comunicare omul poate deveni fiinta sociala - fapt care a fost demonstrat de numeroase si adecvate cercetari care au obtinut validarea unor itemi in foarte multe planuri si in foarte multe moduri de abordare a sistemului psihic uman.

1.4. COMUNICAREA - O PERSPECTIVA FUNDAMENTAL UMANA

In explicitarea acestei asertiuni vom tine cont nu doar de faptul ca omul si sistemele sociale nu ar exista fara comunicare, dar si de implicatiile unei abordari diferentiate.

Daca ne-am imagina ca omul poate fi conceput ca un organism complet lipsit de capacitati de comunicare, am putea realiza aproape concomitent absurditatea acestei supozitii autiste: subiectul uman nu ar fi capabil sa participe si sa se priceapa sa devina membru al unei asociatii sau organizatii sociale.

Daca am incerca sa definim concepte cum ar fi: "individ social', "sistem social', "societate', am descoperi ca factorul decisiv ar fi prezenta sau absenta dispozitiei spre comunicare a participantilor la sistemul respectiv. Pentru o persoana membra a unei societati sau uniuni particulare, a unui sistem social sau grup, criteriul fundamental al comunicarii este daca acel membru poate fi "centrat' (focalizat) pe cunoasterea importantei sistemului de comunicare. Cu alte cuvinte, subiectul ar trebui sa dispuna de capacitati de a se angaja in activitatea de comunicare cu alti membri ai grupului.

Dorinta fireasca de a castiga aceasta capacitate, perspicacitate de a ne intelege pe noi insine si pe colegii nostri ca indivizi umani este similara efortului pe care il face societatea - ca sistem social - de a ne inconjura, de a ne proteja prin adoptarea unei perspective comunicationale si necesitatea de dezvoltare a teoriei privind comunicarea interumana.

Intr-o perspectiva istorica, teoriile privind comunicarea, au la baza intelegerea societatii ca non-statica, in dezvoltare, cu numeroase schimbari dependente in timp de relatiile economice.

Perspectiva comunicationala si teoriile privind comunicarea sunt necesare pentru a concepe societatea ca fiind bazata pe comunicare si interactiune. Perspectivele importante ale societatii: comunicationala, istorica, economica nu se suplinesc ori se inlocuiesc una pe alta, ele nu sunt reciproc exclusive ori competitive.

Intelegerea istorica vizeaza incercarea de a reconstitui perceperea comunicarii si a sistemelor interactionale care au existat de-a lungul diferitelor epoci social-istorice. De aceea, tinem sa aratam ca motivul sublinierilor din perspectiva istorica are la baza intelegerea sistemelor de comunicare interumana ca obiect al schimbarilor intr-o societate, al modificarilor sociale. Ca atare, dezvoltarea limbajului scris, arta tipariturilor, ori televiziunea - toate demonstreaza cum schimbarile in sistemele de comunicare pot promova si sustine schimbari sociale extraordinare. Societatea umana nu poate fi inteleasa si ilustrata in dezvoltarea ei doar din perspectiva comunicarii, dupa cum, omiterea ori neglijarea acestei perspective ar duce in mod necesar la o intelegere inadecvata.

In aceeasi proportie cu perspectiva istorica, perspectiva comunicationala este, de asemenea, una generala.

Abordarea istorica ne ajuta sa intelegem situatiile de viata ale unui subiect la fel ca situatia unei familii, a unei comunitati locale, a unui oras, a unei organizatii, a unei natiuni sau culturi.

Intr-o maniera similara noi putem concepe subiectul uman ca pe un membru al unor sisteme de comunicare si, in acelasi timp, participant la diferite acte ale comunicarii.

Familia poate fi analizata din perspectiva tiparelor de comunicare existente in familie, tot asa cum aceste tipare se stabilesc in familie si mediul social. O societate poate fi descrisa prin intermediul sistemelor de comunicare care au contribuit la dezvoltarea ei - Blakar Rolv (1985) considera ca un criteriu important pentru evaluarea gradului de dezvoltare democratica intr-o anume societate, se refera la accesibilitatile fara discriminari ale membrilor ei fata de o serie de facilitati de comunicare. Pe aceeasi linie, autorul mai sus mentionat afirma ca interrelatiile dintre superputeri nu pot fi complet intelese fara perspectiva comunicarii. Acceptarea Chinei alaturi de SUA si Rusia, ca superputere, a determinat complicarea si largirea metodelor si mijloacelor de comunicare interstatala, internationala.

Cu toate aceste argumente, o serie de psihologi si sociologi observa ca teoriile comunicarii nu au fost elaborate din perspectiva unor discipline conexe ale caror studii s-au extins doar separat. De aceea este dificil de identificat motivele acestei relative neglijari a domeniului comunicarii sub aspect teoretic si metodologic, cu atat mai mult cu cat faptul comunicarii reprezinta un fenomen si proces socio-uman foarte complex.

Psihologii au facut in mod traditional cele mai multe eforturi pentru intelegerea interrelatiei dintre fenomenul limbaj, procesul de elaborare si realizare a limbajului in legatura lui indisolubila cu gandirea. Ca atare, ei s-au ocupat mai putin de comunicarea propriu-zisa. Studiile empirice si teoretice privind comunicarea pot influenta intelegerea adecvata a procesului de elaborare a limbajului si oricum, ar putea determina adoptarea mai sigura a unei perspective comunicationale in cercetari viitoare.

C.Flament in 'Psychologie exprimentale', vol.IX 'Psychologie sociale', P.Fraisse, J.Piaget, PUF, 1969, lectura selectiva.

M.Zlate, 'Fundamente ale psihologiei', partea III, Ed. Hyperion, Bucuresti, 1994, p.8.

Ibidem, op.cit.

1.5. COMUNICAREA IN PSIHOLOGIA EXPERIMENTALA

Studiile de psihologie experimentala privind comunicarea au permis intocmirea unui tablou de ansamblu, complex si sistematizat pentru fenomenele care fac parte din acest set de activitate umana - neinsemnand ca metodele, scopul si efectele sunt definitiv elucidate.

Studiul comunicarii presupune metodologic cel putin doua aspecte principale:

abordarea globala a comunicarii intr-un grup;

neglijarea detaliilor in procesele si mecanismele comuni-cationale cu avertizarea posibilei segmentari a procesului global.

Exista neindoielnic o interactiune intre diversii factori care influenteaza procesele si contextul social care influenteaza comunicarea. Chiar daca rezultatele obtinute in psihologia experimentala au valoare partiala, comunicarea poate fi studiata. In astfel de cercetari, factorii care influenteaza comunicarea au doar o importanta relativa. Ansamblul de structuri factoriale reprezinta in schimb nivelul la care trebuie abordata interactiunea factorilor care determina retele de comunicare. O serie de cercetatori din deceniul 5-6 al secolului nostru au sugerat abordarea structurii comunicarii atat din perspectiva grupurilor de munca cat si a grupurilor de discutii.

Metodele folosite ca si problemele comunicate in studiul comunicarii ne arata ca aceasta este una din constituentele vietii sociale, ea este in mod necesar prezenta in grup. Comunicarea apare aproape concomitent cu aparitia schimbului de informatii.

Prin natura sa sociala comunicarea are o situatie intermediara in secventele: scop, mijloace, efecte. Comunicarea este chiar un fenomen circular, efectele ei modificand situatia initiala care determina chiar procesul de interrelationare.

Consecintele metodologice ale teoriei comunicarii din perspectiva "retelelor de comunicare' se refera la:

Limitarea sau restrangerea fenomenului comunicarii conform cu emisia vocalizatoare;

Limitarea sau determinarea decupajului temporal al proceselor de comunicare;

Limitarea sau determinarea efectelor comunicarii.

Dupa cum usor se poate observa in acord cu Scheriff si Fraisse comunicarea intre doi subiecti este conceputa in functie de numarul de unitati emise foniatric, la care se adauga segmentul temporal.

Procesul comunicarii presupune descompunerea ansamblului in unitati comunicationale si segventierea unitatilor abordate de fiecare membru al grupului sau de grup in ansamblu.

Unitatea de comunicare este mesajul sau discursul transmis de o persoana prin intermediul unui emitator.

In cercetarile de psihologie experimentala se tine cont de izomorfismul intre structura si mecanismele de comunicare, prezent in retelele de comunicare. Ca atare, procesele de comunicare sunt intelese ca fenomene intermediare care se diversifica conform cu anumite situatii, care la randul lor definesc scopuri diferite sau care cer comunicari de "intensitati' diferite.

Studiile privind conducerea (leadership) au pus adesea problema cercetarii fenomenului de comunicare. Teoria comunicarii nu poate fi decat o conexiune de relatii invariante intre situatii si

Fig. 1. Tipuri de retele liniare

Fig. 2. Tipuri de relatii circulare

scopuri sociale pe de o parte, iar pe de alta parte o relatie intre mijloacele capabile sa asigure realizarea scopurilor in situatii diferite. Faucheux, Moscovici au constatat ca grupurile au tendinta de comunicare centralizata, iar structura centralizata este cea mai puternica situatie limita.

Exista o orientare generica in psihologia experimentala de a determina raporturile, categoriile si situatiile de tip comunicare.

Categoriile comunicationale sunt definite in functie de raporturile stabilite intre persoanele aflate in intercomunicare.

Dupa Bales clasificarea comunicarii (inclusiv a mimicii care transmite aspecte comunicationale) are la baza o constructie logica si psihologica privind grupul.

Categoriile de comunicare si ale stilului de comunicare sunt raportate la emitatorul care se manifesta sau intra intr-un proces de comunicare.

Categoriile de comunicare sunt:

Emitatorul - manifesta solidaritate, da ajutor, ofera recompense si ridica moralul (statutul) altora;

Emitatorul manifesta scaderea tensiunii, vorbeste, rade, glumeste, exprima satisfactie.

Emitatorul isi manifesta acordul, accepta pasiv, se supune.

Emitatorul da o sugestie, o directie, implicand autonomia altuia.

Emitatorul da o parere, face o evaluare, o analiza, exprima chiar o dorinta sau un sentiment.

Emitatorul da o orientare, o informatie, repeta, clarifica si confirma.

Emitatorul cere o orientare, o informatie, o confirmare.

Emitatorul cere o opinie, o evaluare, o analiza, expresia unui sentiment.

Emitatorul cere o sugestie, o directie, o cale posibila de actiune.

Emitatorul isi manifesta dezacordul, refuza pasiv, retine ajutorul.

Emitatorul manifesta o tensiune, cere ajutor, se retrage dintr-o discutie.

Emitatorul manifesta antagonism, influenteaza negativ statutul altuia, dar se afirma el insusi.

1.6. PSIHOLOGIA SI NEUROFIZIOLOGIA COMUNICARII

Comportamentele verbale constituie unul dintre cele mai importante segmente ale activitatilor sociale umane. Evolutia umana din punct de vedere cultural a fost posibila pentru ca oamenii au reusit sa vorbeasca, sa asculte, sa scrie si sa citeasca.

Functia de baza a comunicarii verbale este prezentata si obiectivata prin efectele ei fata de un alter-ego, de alti semeni, de alti subiecti. Cand noi spunem ceva unui sbuiect, cand vorbim cu cineva noi aproape intotdeauna ne asteptam ca aceasta convorbire sa induca ori chiar sa convinga persoana sa se angajeze cu noi intr-un fel de comunicare. Altfel spus, ne asteptam sa percepem o reactie. Adesea se poate considera ca noi suntem in mod evident avantajati de un astfel de comportament el devenind un mod de comunicare, mai ales cand noi cerem un obiect, solicitam o informatie, ori cerem ajutor intr-o actiune, ori ne includem in rezolvarea de probleme.

In alte ocazii subiectul transmite, intreaba, solicita ceva in vederea unui "schimb social': putin mai multa atentie sau participarea unei alte persoane in convorbire, in conversatie. Chiar o conversatie neinteresanta, ori care lancezeste nu este lipsita de raspuns pentru ca ea devine o forma de comunicare care determina cealalta persoana sa ne priveasca sau eventual sa ne raspunda ceva.

S-au facut extrem de multe aprecieri, se construiesc ipoteze si teorii ca si posibile explicatii in legatura cu dezvoltarea, complexitatea si marimea creierului in dorinta de a se explica abilitatea umana de a percepe cuvinte si relatii, de a planifica unele conduite si de a intelege avantajele unor consecinte in plan psiho-neuro-fiziologic.

In acord cu Heilman K.M., Satz P. (1983), Kerestesz A. (1983), Kolb B. (1985), generic se accepta ca datorita structurii speciale a gurii, a buzelor, a faringelui si corzilor vocale ca si a mecanismului complex care le controleaza functionalitatea, specia umana are capacitatea de a emite cu precizie si de a vocaliza emisii complexe de sunete. Individul uman dupa parcurgerea unei mari perioade de timp a devenit capabil sa auda, sa asculte, sa recunoasca si sa retina aceste emisii vocalizatoare. Se poate admite ca limbajul uman isi are radacinile adanci intr-o serie de activitati organizate in comun, intre mai multe persoane.

Se crede ca istoriceste o persoana dintr-un trib vedea un animal si transmitea vestea celorlalti membri ai tribului, la inceput mimand sunetele pe care le scotea animalul respectiv; asa ca treptat oamenii au capatat abilitatea vocala de a descrie animalele, numarul lor, dispunerea lor in vecinatate, precum si alte detalii. Astfel, aceasta forma de transmitere incipienta devine o forma avantajoasa de comunicare. Aceasta forma de comunicare a presupus cresterea capacitatii de transmitere verbala si de crestere a complexitatii vorbirii.

Autori precum Carlson R.Neil (1991), Damasio (1981), Levine & Sweet (1983), Milner (1977), Heilman (1984), ca sa ne oprim doar la o mica parte din cei care se ocupa de interrelatia: dezvoltarea vorbirii pentru comunicare -dezvoltarea creierului uman sunt unanimi in a aprecia ca aceste doua componente ale sistemului psihic uman au mers constant impreuna iar concomitenta lor este absolut necesara existentei lor separate.

Limbajul ca mod si forma de comunicare interumana trebuie sa fie invatat. Daca un nou nascut care "aspira la umanitate' este transportat undeva, departe de lumea civilizata si dupa mai multi ani este readus in societate, el nu va putea invata sa vorbeasca, va incerca in cel mai bun caz sa comunice prin semnale acustice nearticulate, ori prin gesturi necoordonate, de asemenea neinvatate, nedeprinse de la adult prin actiune si imitatie. In acest caz, mecanismele vorbirii din acel creier nu-si vor intra in uz, nu vor putea fi folosite.

Nu ne propunem in acest material sa elucidam problema mutatiilor in seria lunga a dezvoltarii creierului si vorbirii, dar vom mentiona ca autorii consacrati ai domeniului au abordat acest aspect in demersul lor privind comunicarea umana.

Unii autori cred ca asemenea mutatii, care nu au aparut brusc, au condus la complicarea structurii neuronale, iar o mutatie favorabila la un copil poate determina un complex de abilitati verbale superioare parintilor lui. Copilul respectiv ar putea deveni apt sa foloseasca nu doar un limbaj rudimentar, vorbit de un trib de exemplu, si probabil, chiar ar putea inventa cuvinte care sa exprime relatii si pattern-uri pe care ulterior le va recunoaste, cuvinte care ar fi adoptate si acceptate de trib. Ceea ce ar trebui remarcat este de ordin mult mai general decat simpla folosire a cuvintelor de catre populatiile tribale, anume ca evolutia culturala chiar in cazul limbajului neevoluat (rudimentar) s-ar constitui intr-un stagiu al evolutiei circuitelor neuronale care participa in producerea si recunoasterea vorbirii.

Producerea si intelegerea vorbirii presupune un efort de sinteza din partea noastra privind acceptiile comunicare, legaturi cu limbajul, vorbire, note specifice etc. Pe de alta parte, neurofiziologia limbajului si implicit a comunicarii umane ne obliga la prezentarea macar succinta a mecanismelor neuronale ale creierului.

Cele mai complete observatii in neurofiziologia limbajului si vorbirii umane au fost obtinute prin studierea efectelor leziunilor produse in creier la subiectii la care s-a incercat studierea comportamentului verbal. In acelasi timp, consideram ca trebuie sa aratam ca pe langa studiul comportamentului subiectilor care au suferit interventii chirurgicale care aveau depistate tumori craniene, infectii meningiale sau care au suferit accidente vasculare cerebrale - abordarea functiilor creierului ca sistem prezinta insa o serie de dificultati, fapt care a determinat numerosi psihologi, neurofiziologi sa utilizeze, inca, animale de laborator.

O serie de neajunsuri privind cunoasterea functionalitatii celulei nervoase, rolul debitului sanguin in irigarea unor zone ale creierului, circuitele de supleere sanguina cu implicatii pentru redobandirea capacitatii de a vorbi, scrie, sunt relativ rezolvate prin aparitia si dezvoltarea tomografiei computerizate (TC). Aparitia tomografiei computerizate reprezinta un castig care a revolutionat nu numai medicina ci si microdomenii de studiu ale fiintei umane printre care anatomia si fiziologia comportamentelor verbale.

Deficitul de vorbire, de comunicare interumana, tulburari in sfera gandirii, vorbirii, intelegerii ca si studiul bolnavilor psihici (in special a celor bolnavi de schizofrenie) constituie o poarta deschisa spre "misterele' creierului uman, raspunzator de o serie intreaga de disfunctionalitati in comunicare.

Astfel de date minutioase, obtinute de neurofiziologi ajuta demersurilor neuropsihologiei si ale psihologiei cognitive sa inteleaga specificul proceselor de vorbire, scriere si citire la subiectul normal.

In prezent, se accepta ca intelegerea vorbirii incepe ca proces la nivelul sistemului auditiv care este nevoit sa detecteze si sa analizeze sunete. Regiunea din creier considerata cea mai importanta pentru intelegerea vorbirii este aria WERNICKE. Aceasta arie identificata de Karl Wernicke la 1874 ca raspunzand de blocarea portiunii posterioare si inferioare din lobul temporal stang este "interesata' in functionalitatea intelegerii si elaborarii vorbirii - prin transformarea notelor perceptive si de gandire in elemente de semnificatie a cuvintelor (afazia Wernicke).

Persoanele cu afazia Wernicke nu pot comunica, au un deficit de elaborare a vorbirii, dar si un deficit de intelegere a acesteia. Acestia nu pot sa scrie si sa citeasca, nu au cum sa comunice semenilor lor.

In urma cu peste o suta de ani, Wernicke era convins (unii cercetatori au acelasi crez stiintific si in prezent) ca girusul temporal superior din lobul temporal este o portiune absolut necesara pentru formarea unei categorii aparte de memorie: memoria imaginilor "auditive' ale cuvintelor. Se impartaseste ideea ca un pattern neuronal este transmis sistemului motor din lobul frontal care ar determina miscarile muschilor care produc vorbirea. Aria Wernicke blocata face incapabil subiectul uman de a intelege cuvintele care i se spun si daca ar incerca singur sa le produca, lipsa unor tipare auditive adecvate il va impiedica sa elaboreze semnificatia ori intelesul cuvintelor.

Distrugerea sau blocarea ariilor corticale de asociatie auditive si vizuale determina o serie de efecte si deficite neuronale - fapt care ne sugereaza concluzia potrivit careia aria Wernicke joaca un rol deosebit si special in gandire, la fel ca si in perceptia auditiva si vorbire.

Pe langa aria Wernicke la nivelul creierului mai exista o zona care are o importanta deosebita in intelegerea si elaborarea vorbirii. Aceasta zona este aria Broca localizata in lobul frontal stang si care este raspunzatoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor si de intelegere a constructelor gramaticale. Regiunea in care a fost identificata aria Broca cuprinde formatiunile neuronale care alcatuiesc cortexul motor primar care controleaza miscarile implicate in vorbire (emitere si elaborare). Din aceasta cauza aria Broca ar contine memoria segmentilor de miscare musculara, fiecare din aceste secvente fiind legata cu o secventa omoloaga auditiva din partea posterioara a creierului.

Damasio & Damasio (1980, 1985) reiau predictiile lui Wernicke si ajung la concluzii interesante nu doar in plan teoretic dar mai ales de orientare practica si metodologica. Intre acestea enumeram:

daca lobul temporar este intact, subiectul este capabil sa inteleaga vorbirea;

daca lobul frontal este intact, subiectul este capabil sa elaboreze, sa produca in mod spontan vorbirea fluenta;

daca se intrerupe legatura neuronala directa intre aria Wernicke si aria Broca persoana nu este capabila sa repete cuvintele; activitatea lobului parietal inferior este intrerupta iar axonii aflati in substanta alba din subcortex nu mai fac legatura intre cele doua arii.

Fig. 3. Aria Wernicke

Fig. 4. Aria Broca

Determinati de multitudinea tulburarilor aparute in procesul comunicarii verbale, dar si de nuantarea extrem de fina a raporturilor dintre vorbire-scriere-citire-intelegere, numerosi specialisti au dezvoltat si diferentiat cercetarile in domenii de granita: psihofiziologie, psihoneurofiziologie, neurochirurgie etc.

Neil R.Carlson(1991) sistematizeaza datele existente pornind de la unele initiale si pana la cele mai recente. Una din concluziile autorului sus mentionat se refera la inseparabilitatea zonelor Wernicke si Broca.

Aria Wernicke si Broca, prin interconexiunile lor in substanta alba trecand prin lobul parietal inferior, joaca un rol special in intelegerea limbajului si elaborarea lui. Acest bloc neuronal este absolut necesar pentru recunoasterea cuvintelor rostite (limbajul vorbit), intelegerea si elaborarea structurii gramaticale si articularea cuvintelor. Se intelege ca aceste arii nu pot functiona izolat: recunoasterea cuvintelor este o latura, un aspect al procesului iar intelegerea o alta latura. In acelasi timp, trebuie inteleasa si cealalta parte a comunicarii: articularea cuvintelor este partea procesului, exprimarea fluenta se realizeaza cand articularea este posibila. Comunicarea inseamna, de fapt, un bloc verbal, un bloc auditiv, un bloc de percepere a miscarilor (secvente motrice), un bloc de percepere vizuala (cand apare scris/cititul) dar si un fel de supervizor al intelegerii care depinde de existenta memoriei. Aceste elemente mnezice se refera la denumiri de obiecte, actiuni dar si la relatiile complexe din realitate. Cu alte cuvinte,, cand noi denumim un obiect ori un fenomen secvente neuronale diferite din creier participa la realizarea imaginii lui, la intelegerea semnificatiei pe care o contine, intr-un fel spunem ce stim despre utilizarea lui si in alt mod este implicata memoria in pronuntarea lui.

Reprezentarea corticala a perceperii, intelegerii si integrarii cuvintelor

Prezentam, dupa datele lui Neil R.Carlson (1991), un tabel al tulburarilor de tip afazic raportate la vorbire-intelegere-scriere.

1.7. COMUNICAREA EMOTIONALA

In mod obisnuit noi putem recunoaste sentimentele semenilor nostri prin intermediul vazului si auzului; putem vedea expresiile faciale si asculta tonul vocii ca si insiruirea cuvintelor in propozitii si fraze.

Cercetarile lui Ekman (1980), Ekman & Friesen(1971, 1985) au aratat ca, de fapt, nu toata comunicarea umana se transmite efectiv prin intermediul vorbirii si a cuvintelor scrise. Oamenii comunica emotiile si sentimentele lor prin nuantari in tonul vocii, in expresii faciale, gesturi si postura.

Unele cercetari tind sa confirme ipotezele lui Darwin conform carora expresiile faciale ale emotiilor sunt folosite ca si cand ar fi innascute. Se considera ca exista un repertoriu tipic pentru specia umana folosit prin intermediul expresiilor faciale cu micro- si macro miscari. Membrii unor triburi izolate din Noua Guinee studiati de Ekman si Friesen au demonstrat ca dispun de capacitatea de a recunoaste unele expresii emotionale afisate facial de occidentali. Acesti locuitori nu au avut nici o problema in recunoasterea si producerea expresiilor faciale ca: tristete, dezgust, bucurie si teama. Pentru ca acestia foloseau expresii identice sau similare pentru situatii la care nu au fost efectiv expusi, Ekman si Friesen ajung la concluzia ca expresiile faciale fac parte din tiparele comportamentale neinvatate anterior.

Oamenii din alte culturi folosesc diferite si variate cuvinte pentru a exprima concepte particulare; elaborarea acestor cuvinte nu dezvolta, nu amplifica zestrea de raspunsuri innascute dar ele pot fi invatate.

Cercetari minutioase recente nu au reusit inca sa determine daca alte mijloace de comunicare emotionala (cum ar fi tonul vocii, miscarile mainii etc.) sunt invatate, dobandite ori daca sunt partial innascute.

Studiile lui Bryden si Ley (1983) au aratat ca emisfera dreapta joaca un rol mai important in intelegerea, decodificarea starilor emotionale decat in emisfera stanga. Cu alte cuvinte, studiile lor si ale colegilor lor conchid in acest sens ca fiecare emisfera primeste in mod direct informatii din partea opusa a mediului si emisferele cerebrale schimba informatii prin intermediul corpului calos. In mod vizibil, informatiile dintre cele doua emisfere (transcomisurale) nu sunt la fel de precise si amanuntite precum cele care au fost direct receptionate.

Spre exemplificare, dorim sa aratam ca fiecare emisfera primeste informatii auditive pentru fiecare ureche, proiectiile opuse, laterale fiind mai bogate decat fiecare dintre ele separat. Cand stimulii specifici sunt prezentati in directia campului vizual stang ori urechea stanga, emisfera dreapta primeste informatii mai conturate decat cele date de emisfera stanga, mai diferentiate.

Studiile de psihofiziologia comunicarii urmaresc atat evidentierea functionalitatii specifice a celor doua emisfere cerebrale cat si legatura dintre exteriorizarea vocala, emotionala, faciala si expresivitate ca si mecanismele neuronale implicate.

Revizuirea unor studii mai vechi arata ca recunoasterea cuvintelor ori a insiruirii literelor intr-un cuvant, rolul emisferei stangi este mai mare decat a celei drepte (Bryden si Ley, 1989) stiut fiind ca emisfera stanga este raspunzatoare de functionalitatea verbala a procesului comunicarii. Alte rezultate accentueaza rolul diferentierilor dintre cele doua emisfere cerebrale aratand rolul emisferei drepte in perceperea si detectarea imaginilor vizuale si a emisferei stangi in perceptia si recunoasterea imaginii auditive.

Ley si Bryden studiaza modalitatile diferentiale de comunicare emotionala interumana. Ei prezinta subiectilor imagini de persoane in ipostaze diferite cu expresivitate faciala variata, iar pe o scala inscriu expresii faciale: negative, de indiferenta si pozitive. Autorii au prezentat imaginile in acelasi timp pentru campul vizual drept si campul vizual stang. Dupa fiecare prezentare ei aratau aceeasi imagine umana sau una diferita in centrul campului vizual -in care se stie ca actiunea ambelor emisfere cerebrale este sinergica si rugau subiectii sa spuna daca le-a fost prezentata aceeasi expresie emotionala. S-a observat ca la prezentarea de catre experimentator a imaginilor de tip indiferenta ("subjects - neutral') ori de expresivitate medie performantele emisferelor cerebrale erau aproximativ aceleasi. Cand experimentatorii prezentau subiectilor expresii faciale puternice rolul emisferei drepte era de mai mare acuratete.

Aceiasi autori au studiat diferentele fiziologice in perceperea tonului vocii - partea procesului de comunicare. Ei au prezentat simultan subiectilor diferite mesaje verbale pe un ton variind de la tristete la bucurie, la fiecare din urechi, intreband subiectii despre participarea mesajului prezentat la o ureche si rugandu-i sa relateze continutul verbal al emotiei. Cei mai multi dintre subiecti au detectat cu mai multa acuratete continutul verbal al mesajului cand acesta era prezentat in partea stanga si era mai bine detectat tonul emotional al vocii cand era prezentat in partea dreapta. Rezultatele sugereaza ca in audierea unui mesaj emisfera dreapta evalueaza expresivitatea emotionala a vocii, iar emisfera stanga evalueaza si apreciaza intelesul si semnificatia cuvintelor.

Observatii empirice sugereaza ca oamenii cand vad imagini care redau emotiile prin miscari ale muschilor faciali in mod obisnuit partea stanga a fetei capata mai multa expresivitate. Sackheim si Gun (1978, 1985) au taiat in doua jumatati fotografii ale oamenilor care aveau intiparite

Fig. 5. Expresii faciale tipic pentru indiferenta

pe fata diverse emotii. Pregateau fiecare din imagini in oglinda, partea dreapta si partea stanga si le prezentau subiectilor impreuna. Ei au gasit ca jumatatea stanga a imaginii era mai expresiva decat cea dreapta, dovedindu-se ca emisfera dreapta este raspunzatoare de expresivitatea mai accentuata, mai fidela decat stanga datorita controlului motor realizat incrucisat (decusatia piramidelor).

Observand in mod natural oamenii in parcuri si restaurante Moscovitch si Olds (1985) conchid ca partea stanga a faciesului reflecta mult mai puternic expresiile emotionale, fapt confirmat, intre altele, de analizarea in laborator a imaginilor video filmate prezentand subiecti care spun povestiri triste ori umoristice.

Cercetatorilor si specialistilor domeniului de anatomofiziologie le-a devenit clara si profitabila inca de multa vreme, ipoteza conform careia aparitia unei leziuni sau tulburari neuronale pregateste terenul pentru studierea atat a implicatiilor psihopatologice dar mai ales a cunoasterii mecanismului normal de functionare a zonei respective. Pacientii cu tulburari neurologice, cu accidente ori disfunctionalitati in emisfera dreapta sau stanga au reprezentat tentatii de studiu pentru neuropsihologie, neurochirurgie etc.

Initiate de Babinski (1914), continuate de Goldstein (1948) si mai recent de Kolb B., Whishaw I.Q. (1985), Kertesz (1988), studii de acest gen din clinicile de neurologie arata ca fiind alterata partea stanga a creierului unui subiect, emisfera dreapta dispune de posibilitati de recunoastere mai reduse si, in consecinta, subiectii exprima tristete sau suparare. Cand partea dreapta este afectata, persoana poate fi apta sa recunoasca deficitul verbal dar nu izbuteste sa reactioneze verbal.

Afectarea emisferei drepte, in special aria posterioara reduce capacitatea de recunoastere a emotiilor exprimate de o alta persoana.

Scholes, Watson et al. (1975, 1983) au prezentat pacientilor care aveau leziuni pe partea dreapta sau stanga din zona temporo-parietala propozitii cu un continut neutru. Aceste propozitii erau exprimate pe rand cu un ton al vocii care exprima bucurie, tristete, indiferenta. S-a observat ca pacientii cu emisfera dreapta afectata dispuneau de o mai redusa capacitate de a aprecia emotiile care au fost exprimate. In acelasi sens, De Kosky, Heilman, Bowers & Valenstein (1981) au facut numeroase cercetari care au intarit cunostintele privind capacitatea de recunoastere a emotiilor.

Recunoasterea vizuala si auditiva a emotiilor reprezinta o disponibilitate mai degraba a emisferei drepte decat a functionalitatii emisferei stangi. Bowers, Bowers si Heilman (1981) aratau ca recunoasterea diferitelor expresii emotionale si a variatelor ipostaze mimico-faciale desi au baze anatomice diferite intra, de fapt, in sarcinile bazale ale emisferei drepte.

Buck si Duffy (1981), preluand cunostintele mai vechi, considera ca functionalitatea din emisfera stanga, in mod obisnuit, nu afecteaza capacitatea de expresivitate emotionala. O persoana cu afazie Wernicke isi poate modula vocea in functie de stare, de dispozitia afectiva. Chiar persoane cu afazie de tip Broca cu deficit de tip prosodic (prosodie = expresia supernuantata a tonului vocal, ritmului si accentelor vocale) pot sa rada si sa isi exprime emotiile prin tonul vocii doar cand emite cuvinte fara rol sintactic. Concluzia autorilor sus-mentionati este foarte clara: persoanele care au emisfera dreapta afectata dispun de o gama mai restransa de expresii emotionale. Pe aceeasi linie, Morrow, Kim, Boller, Urtunski (1985) s-au ocupat de pacientii care aveau leziuni in emisfera dreapta aratand ca tendinta de "deschidere' a raspunsurilor emotionale nu se reduce doar la expresivitatea faciala (experiente de evaluare a controlului motor fata de stimulii emotionali care ofera raspunsul la nivelul conductibilitatii pielii). Studiind pacientii cu diferite tipuri de tulburari neurologice, Ross E.D. (1981) sugereaza ca intelegerea si expresivitatea emotiilor este realizata de circuitele neuronale din emisfera dreapta intr-o maniera similara modului in care emisfera stanga realizeaza intelegerea si expresivitatea vorbirii. Mentionam ca de fapt cercetarile lui Ross aduc similaritati importante in fiziologia emisferelor cerebrale privind diverse tipuri de informatii.

Fig. 6. Reactii de raspuns caracteristice pentru stimulare pozitiva

Fig. 7. Reactii de raspuns caracteristice pentru stimulare negativa.

Fata de aceste cercetari si sugestii teoretico-metodologice propunem cateva scurte concluzii:

1. Aria Wernicke dispusa in cortexul de asociatie auditiva al emisferei stangi are un rol foarte important in perceperea (observarea si intelegerea) cuvintelor si elaborarea semnificatiei vorbirii.

2. Aria Broca asezata in lobul frontal stang are un rol foarte important in articularea cuvintelor si realizarea intelesului constructelor gramaticale.

3. Intelesul cuvintelor - ca activitate functionala este localizat in circuitele neuronale care se gasesc in creierul uman.

4. Afectarea - lezarea creierului poate determina o varietate de tulburari de scris, citit, intelegere. Studierea acestor tulburari ajuta investigatiilor de descoperire a functionalitatii creierului atat in comportamentele normale cat si in cele patologice.

5. Expresivitatea si decodificarea sensului emotiilor care sunt parte a procesului complex de comunicare (alaturi de vorbit, scris, citit) reprezinta un mod important de transmitere a informatiilor realizata prin mecanisme neuronale specializate la nivelul speciei umane si dispuse in emisfera dreapta.