TEHNICI ARGUMENTATIVE

TEHNICI ARGUMENTATIVE

Teoria argumentarii poate fi definita ca studiu al tehnicilor discursive ale rationamentului practic, prin care un individ urmareste sa determine sau sa sporeasca adeziunea celorlalti la anumite idei sau opinii ale sale multor colocutori, ceea ce sugereaza ca argumentarea este motivata printr-un dezacord real, probabil sau posibil intre colocutori.

Argumentarea reprezinta o operatie care se sprijina pe un enunt acceptat (argumentul), pentru a atinge un enunt situat pe o anumita scala a acceptabilitatii (concluzia). A argumenta se reduce in ultima instanta la a adresa unui interlocutor un argument (un rationament bun) pentru a-l face sa admita o concluzie si pentru a-l determina sa adopte comportamente adecvate acesteia.

Termenul "argumentare" acopera sfera conceptuala a unui domeniu aflat la intersectia retoricii cu logica si lingvistica. De aceea, termenul apartine unui lexic specializat interdisciplinar, iar definitia sa depinde de perspectiva adoptata.

1. Din punctul de vedere al logicii, argumentarea reprezinta un proces de justificare logica a unei propozitii. Altfel spus, argumentarea stabileste o relatie intre 1n argumente si o concluzie.

Definitia poate fi imbogatita prin evidentierea "canalului" astfel: argumentarea reprezinta o strategie prin care, folosind o anumita limba, un vorbitor reuseste sa extraga concluzii valabile dintr-un enunt. Argumentarea nu trebuie confundata cu demonstratia logica a adevarului unui enunt sau a validitatii unui rationament,

deoarece mecanismele procesului de argumentare apartin limbilor naturale, pe cand cele ale demonstratiei apartin logicii.

2. Din perspectiva lingvisticii, argumentarea reprezinta o activitate verbala, de natura intelectuala si sociala, prin care se poate realiza justificarea sau respingerea unor opinii. Aceasta poate fi interpretata si in termenii pragmaticii

astfel: prin formularea unui ansamblu (coerent) de enunturi, emitatorul urmareste sa obtina acordul unuia sau mai multor colocutori, ceea ce sugereaza ca argumentarea este motivata printr-un dezacord real, probabil sau posibil intre

colocutori.

Argumentarea reprezinta, de asemenea, un ansamblu de tehnici de legitimare a credintelor si a comportamentelor. Ea cauta sa influenteze, sa transforme sau sa intareasca credintele/comportamentele tintelor (colocutori).

In limbajul natural, argumentarea se sprijina pe paraverbal si pe implicit.

Modalitatile de articulare a premiselor pot fi mai mult sau mai putin complexe. In general, o argumentare este o suita de enunturi [E1, E2. deci En], astfel incat En se formuleaza sau este afirmat pe baza enunturilor din jur. Dintr-o perspectiva opusa, este suficient sa existe un ansamblu de enunturi adevarate in vecinatatea unui enunt fals pentru a transfera asupra enuntului fals aparenta sau "tenta" adevarului.

Intelegerea discursului ca ansamblu de strategii prin care emitatorul incearca sa-si influenteze colocutorii confera oricarei forme discursive o forta argumentativa inerenta. Argumentarea reprezinta prin excelenta marca situatiilor dialogale, a inlantuirii replicilor, a dezbaterilor, ceea ce nu exclude importanta ei in cadrul contextelor monologale (deliberare interioara).

Din punctul de vedere al cadrului in care se desfasoara, argumentarea poate fi comuna, cotidiana sau specializata (in diferite domenii ale actiunii sau cunoasterii).

Elaborarea unei argumentari

Pentru ca discursul sa fie acceptat si sa i se acorde atentie din partea auditoriului, el trebuie sa se sprijine pe probe (lat.probationes). O tipologie a probelor distinge: probe naturale/extrinseci, evidente (fapte expuse) sau iesite din context,si artificiale (intrinseci).

Topicele (locurile) cf. gr. topoi (sg. topos), lat. loci (sg. locus communis). Acesti termeni trimit la notiunea de plasare, de localizare - la nivelul memoriei individuale si colective - a unor idei admise in mod general, a conceptelor, a

citatelor, a asociatiilor consacrate (cum ar fi, de exemplu, culoarea alba pentru puritate, balanta pentru justitie, crucea pentru sfintenie etc.)

Topicele reprezinta puncte de vedere generale sau "comune"(Initial, "comun" era opus la origine lui "specific", tip de argument folosit in discursurile specializate: juridic, epidictic, deliberativ) mai multor subiecte de rationament. Ele pot constitui argumente "de-a gata" pe care oratorul le poate plasa in diferite secvente ale discursului sau. Toposul se caracterizeaza prin generalitate, admisibilitate si gradualitate.In cadrul inventiei retorice, topicele sau topoi sunt categorii de baza ale relatiei dintre idei care pot servi ca model (sablon, tipar, pattern) pentru a gasi intotdeauna anumite lucruri de spus despre un subiect. "Topoi" inseamna ad litteram "locuri pentru a gasi lucruri". Aristotel le-a impartit pe acestea in subiecte de inventie "obisnuite, comune" si "speciale", primele avand un aspect general, iar celelalte fiind specifice celor trei ramuri ale oratoriei.

Topicele comune se refera la: definitie, categorie; genul si speciile sale, comparatie, relatie (cauza/efect, antecedent/consecinta, contrarii, contradictie), circumstante, marturii (declaratii), maxime sau proverbe etc.

Locurile cele mai frecvent utilizate se numesc locuri comune, poncife, clisee si pot deveni mai putin percutante daca folosirea lor este sistematica si stereotipa.

descalificarea: se refuza argumentul pe motivul josniciei, al violentei, al conditiei joase a adversarului;

replica: se intoarce argumentul interlocutorului impotriva lui;

antanaclaza sau reflectia: se reiau cuvintele interlocutorului dandu-li-se o alta semnificatie, care poate oferi un punct de sprijin important, profitabil in dinamica discursului;

marturia: propozitia nu se bazeaza pe o observatie, ci pe creditul unei persoane care marturiseste; propozitia poate fi validata intr-un argument silogistic ca propozitie adevarata,constituind una dintre premise.

Printre locurile obisnuite le regasim pe cele:

- ale modestiei;

- ale timpului care lipseste sau care nu trebuie irosit ("toate la timpul lor");

- ale banilor care lipsesc sau care nu trebuie irositi;

- ale cantitatii, calitatii, unicitatii ("nu traim decat o dat);

- ale invocarii a ceea ce este preferabil fata de ceea ce nu este;

- ale copilariei nefericite care explica un act violent;

- ale realismului ("sa ramanem cu picioarele pe pamant") etc.;

- ale lipsei de strategie;

- ale promisiunii nerespectate;

- ale respectului pentru persoana umana ("nu suntem masini, animale etc.");

- ale libertatii de expresie ("pot sa spun ce vreau. este democratie, nu?");

- ale muncii care justifica anumite actiuni ("eu muncesc, nu gandesc.")

Desi topicele de inventie au reprezentat elemente esentiale pentru generarea discursului in traditia retoricii, ele au suferit in anumite perioade (din antichitatea clasica pana in secolul al XVII-lea) o concurenta serioasa din partea imitatiei (imitatio)

Argumentele

Termenului "argument" ii pot fi atribuite mai multe definitii, nu intotdeauna delimitate cu precizie:

1.argumentul poate fi interpretat ca variabila independenta a unei functii, sau ca o

2.propozitie considerata ca adevarata si luata in considerare pentru demonstrarea altei propozitii.

Pornind de la constatarea ca, in limba naturala, procesele argumentative sunt impregnate de retorica si logica, perspectiva moderna asupra argumentarii incearca sa realizeze punctul comun al intersectiei acestor doua directii de cercetare.

Tendintele recente in studiul argumentarii integreaza descoperirile pragmaticii, in special ale teoriei actelor de limbaj, si extind aria cercetarii spre surprinderea fenomenului la nivelul cotidianului. Argumentul poate fi definit deci ca variabila independenta a functiei predicative, care indica obiectele si indivizii de care depind proprietatile si relatiile (adica predicatele). Argumentarea se supune intotdeauna legilor adecvarii contextuale. Dincolo de perspectivele teoretice din care este privita argumentarea, cel care isi construieste discursul trebuie sa se adapteze la public. Nu exista o argumentare-tip pentru un subiect dat, nici scheme argumentative cu statut de legitimitate capabile sa convinga pe toata lumea, adresandu-se unei/unor persoane in particular. Este evident deci ca stilul folosit intr-o argumentatie va fi determinant in relatia orator/auditor sau scriitor/cititori.

Un argument reprezinta o asertiune care are ca functie, intr-un rationament, justificarea sau explicarea unei alte asertiuni.Realizarile argumentative folosesc pe scara larga deductia si analogia. In anumite clasificari, argumentele sunt impartite in trei subcategorii sau familii:

Argumentele legate de ethos sunt argumente de ordin afectiv si moral (atitudinile pe care trebuie sa le ia un orator pentru a inspira incredere auditoriului sau). Oratorul poate selecta diverse strategii, cum ar fi cea a bunului simt, a

sinceritatii si bunavointei etc.

Argumentele legate de pathos sunt argumente de ordin pur afectiv, destinate sa trezeasca emotii, pasiuni si sentimente, sa fie deci adaptate profilului psihologic publicului vizat.

Argumentele legate de logos se adreseaza ratiunii si pot fi:

- deductive, care se bazeaza pe implicatia logica,regula reciprocitatii, relatiile cauza-efect;

- analogice, etimologice, cauzale, opozitive etc.

Tipologia metodelor de argumentatie distinge:

forma exhaustiva, ca metoda algoritmica care vizeaza epuizarea argumentelor; toate argumentele converg spre aceeasi concluzie.

schema radiara, in care tema tratata este supusa analizei multiple pe diferite axe, din diferite perspective sau puncte de vedere.

Principalele topice folosite in argumentare sunt:

regula de justitie: a trata la fel lucrurile asemanatoare;

argumentul a fortiori: "cu cea mai mare dreptate";

argumentul a contrario: proba este inlocuita de o asertiune inversa;

argumentul ad ignoratiam: i se lasa adversarului grija de a dovedi contrariul (Dovediti-mi ca.);

argumentul ab utilitate: consta in a face sa se creada ca opinia interlocutorului i-ar dauna acestuia daca ar fi pusa in practica;

tertul exclus: acolo unde calea de mijloc nu este posibila;

legatura intre act si persoana prin definire, etichetare (cel care omoara este un asasin);

legatura intre antecedent si consecinta: pune in discutie legile cauzalitatii;

legatura intre intreg si parti: grup si individ;

indiferenta celor interesati

argumentul continuitatii

argumentul directiei - in care imaginea angrenajului este asociata acestui loc;

coraxul - in care se considera ca un argument este falacios(amagitor) fiindca este prea probabil;

amalgamul: se considera ca apartinand aceleiasi categorii, notiuni, fenomene, obiecte diferite;

martorul fictiv: se face apel la un arbitru obiectiv/ impartial/imaginar;

subterfugiul: se vorbeste despre lucruri fara legatura cu problema in cauza;

apodioxis/tipul apodictic: se respinge un argument fara a fi discutat, apreciindu-se ca este prea naiv sau prea extins pentru a fi dezvoltat;

suspendarea: daca punctul in discutie este delicat, se amana inserarea sa in discurs sau se respinge pentru mai tarziu;

Argument, concluzie, inferenta

Cei trei termeni se caracterizeaza prin diferente de statut lingvistic, cognitiv si din punctul de vedere al modului de actiune.

Argumentul are statutul de credinta (prezentata ca) impartasita, de dat factual (prezentat ca) incontestabil, pe care destinatarul argumentarii poate, evident, sa il respinga.

Definitia concluziei ca "incheiere a unui sir de judecati" sau ca "ultima parte a unei expuneri sau a unei opere, care cuprinde rezultatele finale" cuprinde trasatura comuna de "plasare la sfarsit", ceea ce nu are un corespondent general

in realitatea cotidiana.

Inferenta poate fi definita ca:

- proces de trecere de la premise la concluzie;

- relatie intre premise si concluzie.

Inferenta presupune intotdeauna un salt, o diferenta de nivel intre enuntul argument si enuntul concluzie si atribuie datelor initiale un sens argumentativ pe care nu il aveau inainte. Inferenta poate fi pusa adesea in relatie cu expresia unui adevar general, adesea de tip proverbial, atribuit unui emitator colectiv: se stie ca. Relatia respingere-obiectie in cadrul actiunii argumentative poate fi privita din perspectiva mentinerii sau inchiderii comunicarii. Astfel, in timp ce respingerea inchide dialogul, obiectia solicita un raspuns, deci continuarea dialogului.

Rationamentul

Rationamentul poate fi definit ca "proces de trecere de la unele propozitii, numite premise, la o propozitie numita concluzie, astfel incat daca premisele sunt adevarate concluzia este adevarata sau cu mare probabilitate adevarata" si ca "forma logica corespunzatoare procesului de trecere de la premise la concluzie". Rationamentul reprezinta de fapt asamblarea argumentelor intr-o structura coerenta. El permite ca acestea sa fie prezentate sub forma propozitiilor inlantuite tinand cont de reguli stabilite si in acord cu planul de ansamblu al discursului. Modurile de rationament cel mai frecvent folosite in argumentatie sunt: inductia, deductia, silogismul     si entimema. Logica si dialectica sprijina rationamentul in procesul argumentativ.

Propozitia

Termenul "propozitie" cunoaste mai multe sensuri, nu intotdeauna delimitate clar.

1. Definitia inspirata de logica clasica: "propozitia este o comunicare completa in care se spune ceva despre subiect cu ajutorul predicatului" (DSL).

2. Definitia interdisciplinara pune in relatie autonomia formala cu trasaturi legate de autonomia de comunicare si/sau cu cele legate de conditiile de adevar. In cele ce urmeaza vom considera propozitia ca o asamblare de cuvinte care exprima o asertiune (propozitie declarativa).

O propozitie cuprinde trei parti: termenul subiect, verbul de legatura (copula) si termenul predicat.

Politicienii sunt corupti.

Politicienii = termenul subiect, despre care se face o asertiune.

Sunt = verb.

corupti = predicat, care reprezinta de fapt asertiunea insasi.

Politicienii sunt corupti este o propozitie careia ii lipseste precizia, ar trebui introdusa o specificare: Toti politicienii sunt corupti sau unii politicieni sunt corupti. Toti si unii caracterizeaza aspectul cantitativ al propozitiei.

Propozitiile care privesc aspecte generale, de ansamblu sunt universale. Propozitiile care privesc o parte a unui ansamblu sunt particulare.O propozitie afirma sau neaga ceva. Ea poate fi deci afirmativa sau negativa.

Toti politicienii sunt corupti = pua

Nici un politician nu este corupt = pun

Unii politicieni sunt corupti = ppa

Unii politicieni nu sunt corupti = ppn

1) si 4) sunt contradictorii

1) si 2) sunt contrare

3) si 4) sunt subcontrare si subalterne (ele sunt deduse din alte propozitii).

Reguli:

- daca o propozitie este adevarata, propozitia sa contradictorie trebuie sa fie falsa;

- din doua propozitii contrare, una trebuie sa fie falsa si cealalta adevarata, dar ambele pot fi false;

- daca o propozitie universala este adevarata, atunci subalterna particulara care e dedusa din aceasta este si ea adevarata.

Inductia

Anumite propozitii sunt intuitive si se plaseaza in afara logicii. Un adevar intuitiv nu cere nici o proba. Acele propozitii care sunt sub observatie directa sunt dovedite prin inductie. Tot ceea ce pleaca de la o observatie particulara, de la un exemplu, este o inductie. Se trece, cu ajutorul inductiei, de la particular la general ("Toti cei care incep cu bere vor bea intr-o zi bauturi mai tari") sau de la particular la particular ("Daca nu esti tu, este deci fratele tau").

In orice exemplu de inductie (generalizare), avem o asertiune generala bazata pe un grup de exemple particulare. O inductie este perfecta doar cand este posibil de verificat ca ceea ce propozitia afirma este valid in toate cazurile de observatie. Am putea deci sa ne sprijinim pe aceasta definitie pentru a dovedi ca generalizarea unui exemplu nu este valida.

Analogia

Reprezinta o varietate a inductiei. Se bazeaza pe o comparatie sau o asemanare. Cea mai obisnuita forma de analogie este asertiunea ca un lucru sau altul este adevarat pentru ca este asemanator cu un alt lucru recunoscut ca adevarat. Analogia se bazeaza pe ideea conform careia un anumit grad de asemanare intre doua lucruri la un anumit nivel implica similitudini de ordin general intre acestea. Ea nu furnizeaza niciodata probe in sensul strict, ci doar o probabilitate: "comparaison n est pas raison" (asemanarea nu este argument).

Deductia

Este o metoda de rationament prin care propozitiile sunt stabilite nu printr-o observatie directa a faptelor, ci prin referire la alte propozitii deja stabilite.

Toti cainii sunt animale.

Lassie e un caine.

Deci Lassie este un animal

Deductia pleaca deci de la general (citat in prima propozitie) pentru a merge spre particular.

Silogisme

Silogismul categoric

Este un sistem logic constituit din trei propozitii astfel incat una dintre ele sa fie implicata de celelalte doua. In functie de ordinea in care acestea apar in mod obisnuit, cele trei parti sunt:

- premisa majora;

- premisa minora;

- concluzia.

1. Toti oamenii sunt fiinte rationale. (Premisa majora)

2. Socrate este un om. (Premisa minora)

3. Deci Socrate este o fiinta rationala. (Concluzie)

Cele trei propozitii contin intotdeauna, in total, trei termeni (oamenii, fiinte rationale, Socrate, in exemplul nostru):

- un termen major ("fiinte rationale");

un termen minor ("Socrate");

un termen mediu ("oamenii").

Argumente falacioase comune

Petitio principii reprezinta un rationament vicios care consta in a considera ca adevarat obiectul insusi al problemei (a afirma intr-una dintre premise ceea ce este de presupus a fi dovedit in concluzie). Se ajunge la concluzie fara a trece printr-un proces de argumentare.

Biblia ne spune ca Dumnezeu exista.

Biblia a fost dictata de Dumnezeu.

Deci Dumnezeu exista.

Post hoc, ergo propter hoc- "Dupa aceasta, deci din cauza aceasta.

Acest argument falacios este postulatul conform caruia un eveniment care survine in urma altuia este in mod necesar rezultatul primului. Superstitiile se bazeaza in marea lor majoritate pe acest sofism:

O pisica neagra mi-a taiat drumul in momentul in care voiam sa trec strada.

Imediat dupa aceea am suferit un accident.

Deci cand iti taie drumul o pisica neagra inseamna ca iti va merge prost

TIPOLOGIA ARGUMENTELOR

Argumentum ab auctoritate (argumentul autoritatii)

Mod de argumentare care consta in invocarea, in sprijinul unei pozitii, afirmatii etc., a unei instante investite cu autoritate, prestigiu in opinia comuna; implicit, oponentul recunoaste aceasta autoritate. Argumentul autoritatii este un argument de confirmare avand urmatoarea forma canonica: P, fiindca A sustine P, iar A este o autoritate in materie. Autoritatea reprezinta fie un punct de sprijin, fie un refugiu pentru cel ce argumenteaza.

Argumentum ab invidia (argumentul urii)

Demonstratie falsa care, sub pretextul apararii adevarului, urmareste sa provoace ura impotriva parerilor altora sau sa-i compromita pe nedrept.

Argumentum a contrario

Mod de argumentare analogica ce se bazeaza pe transferul de la contrariu la contrariu, avand schema: daca lui A ii corespunde B, lui non-A este probabil sa-i convina non-B.

Argumentum ad hominem

(privitor la omul cu care se discuta)

Mod de argumentare care consta in a-i opune adversarului consecintele care rezulta din tezele cele mai putin probabile admise de acesta; in sens larg, atac cu referire stricta, precisa la individualitatea, doctrina adversarului. Se poate vorbi despre argumentum ad hominem intotdeauna cand este vorba despre adevarul unei asertiuni sau despre legitimitatea unei conduite care se resping prin referire

la trasaturile negative ale persoanei care le sustine.

Mecanismul organizarii acestui argument se bazeaza pe deplasarea accentului de la problema la persoana. Respingerea argumentului ad hominem este foarte productiva. Unii cercetatori arata ca cel mai important mecanism al respingerii este reprezentat de punerea adversarului in contradictie cu el insusi, ceea ce echivaleaza cu "a argumenta in sistemul de credinte si valori al adversarului, a

degaja contradictii si a crea disonante". Se disting mai multe cai de realizare:

- contradictia la nivelul cuvintelor (oponentul pune in contradictie afirmatiile locutorului, emise, in general, in momente diferite);

- contradictie la nivelul cuvintelor si al convingerilor/ credintelor;

- contradictie la nivelul cuvintelor si al actelor;

- contradictie intre norma si realitate.

Argumentum ad verecundiam

(argument care face apel la respect)

Mod de argumentare in care se recurge la respectul adversarului pentru opinia unui om sau a unor oameni care au dobandit o buna reputatie in ochii opiniei comune (Locke). Acest tip de argument se organizeaza pe o schema argumentativa inadecvata care se bazeaza pe a sustine ca un punct de vedere este valabil doar pentru ca este sustinut de o autoritate (a carei reputatie nu este de obicei obtinuta in domeniul in discutie).

Argumentum a fortiori

(dintr-un motiv mai puternic, cu atat mai mult)

Mod de argumentare prin care ceea ce este demonstrat printr-un caz se extinde si asupra altui caz, care prezinta fata de primul motive mai puternice de a fi "cu atat mai adevarat".

Argumentum ad judicium

(bazat pe judecata asupra naturii lucrurilor)

Mod de argumentare constand in "folosirea dovezilor scoase din unul dintre fundamentele cunoasterii sau probabilitatii" (Locke). Acest tip de argument reprezinta din perspectiva lui Locke singura forma valida de argumentare, spre deosebire de argumentum ad hominem argumentum ad ignorantiam si argumentum ad verecundiam, deoarece, bazandu-se pe judecata asupra naturii lucrurilor, este singurul care poate conduce la cunoastere.

Argumentum ad misericordiam

Mod de argumentare care se bazeaza pe presiunea exercitata asupra adversarului prin apelul constant la sentimentele si interesele sale.Acest tip de argumentare este frecvent folosit in discursurile politice, electorale si publicitare si se axeaza pe manipularea sentimentelor de compasiune ale adversarului sau pe strategia amenintarii acestuia.

Argumentum a pari

(argument dintr-un motiv egal)

Mod de argumentare care se bazeaza pe transferul unei demonstratii specifice unui caz la un alt caz, din ratiuni de identitate sau analogie intre cele doua cazuri.

Argumentum a tuto

Mod de argumentare analogica bazat pe transferul de certitudine de la ceea ce e sigur la ceea ce nu are acelasi grad de certitudine.

Argumentum baculinum/argumentum ad baculum

(argumentul batei)

Mod de argumentare bazat pe folosirea fortei in locul oricarui argument; initial, desemna posibilitatea dovedirii existentei lumii exterioare prin lovirea pamantului cu o bata.

Argumentum ex concessis (prin concesie)

Mod de argumentare indirecta prin acceptarea provizorie a tezei adversarului pentru a-l pune in contradictie cu sine insusi sau a-l determina sa accepte ceea ce initial respinsese.

Argumentum ex silentio (prin tacere)

Mod de argumentare bazat pe tacerea adversarului, care nu neaga afirmatia enuntata.

Paralogismul de compozitie

Se bazeaza pe confuzia legata de sistemul parte/intreg: intregului i se atribuie o proprietate a unei parti.

Falsa analogie

Consta in a folosi incorect schema argumentativa a analogiei, fara a fi indeplinite conditiile unei comparatii corecte.

Ignoratio entelechi(ignorarea subiectului/argumentatie nepertinenta)

Sofism care consta in neluarea in consideratie tocmai a problemei care trebuie dovedita impotriva unui adversar; se bazeaza pe demonstrarea sau respingerea altei probleme decat cea care face subiectul discutiei.

Petitio principii (intoarcerea la enuntul initial)

Eroare logica care foloseste, in vederea demonstratiei, un echivalent sau un sinonim a ceea ce se urmareste a fi demonstrat; ceea ce este echivalent cu a considera admisa insasi teza de demonstrat, cu precizarea ca aceasta se afla

intr-o forma usor diferita (vezi mai sus).

Post hoc ergo propter hoc(dupa aceasta, deci din cauza aceasta)

Sofism prin "falsitatea cauzei" care consta in confuzia dintre consecutie si cauzalitate (vezi mai sus).

Ecundum quid (generalizare pripita)

Folosire incorecta a schemei argumentative a simultaneitatii producerii unor evenimente prin generalizari bazate pe observatii disparate, nereprezentative, insuficiente.

Argumentum ad consequentiam

Se bazeaza pe folosirea unei scheme argumentative cauzale neadecvate care conduce la respingerea unei perspective descrise datorita consecintelor sale indezirabile.

Paralogismul ambiguitatii

Se bazeaza pe exploatarea ambiguitatii referentiale, sintactice, semantice si pragmatice.

Paralogismul sperietoarei

Consta in a atribui un punct de vedere fictiv celeilalte parti sau in a deforma neadecvat propriul punct de vedere; contravine regulii de a organiza atacul asupra punctului de vedere al adversarului respectand conditiile enuntarii sale.

Afirmarea consecintei

Paralogism care se bazeaza pe confuzia conditiilor necesare si suficiente, considerand ca o conditie necesara este si suficienta.

Soritul

Este o inlantuire de argumente a carei concluzie reia un termen din primul si din ultimul argument.

Presa ne face mai liberi.

Or libertatea o avem din nastere.

Daca nu o stim este pentru ca suntem ignoranti.

Presa se adreseaza ignorantilor.

Sofismul

Numit si paralogism, este o forma de silogism care pare logic, dar care este inselator de fapt deoarece se bazeaza pe diferitele sensuri ale unui cuvant; se ajunge astfel la demonstrarea unui lucru si a contrariului sau.

Toti oamenii imi sunt frati.

Un frate nu se tradeaza niciodata.

Deci nu pot sa tradez pe nimeni.

Sofismul este adesea folosit in manipulare (se incearca deci inducerea deliberata a unei erori).

Falaccia este un sinonim pentru sofism. Termenul apare si in expresiile:

falaccia dictionis/sofism in dictionem (= sofisme lingvistice)

- in limbaj echivoc, stil prolix, parataxa.

falaccia/sofism extra dictionem (sofism extralingvistic); se pleaca de la premise false: error fundamentalis petitio principii ignoratio entelechi (se intalneste frecvent in atacul la persoana, apelul la autoritate, argumentul baculinic etc.).

Dilema

Silogism cu premise ipotetice disjunctive.

Exista doua moduri de a respinge o dilema:

- a fi cucerit de una dintre alternative, ceea ce inseamna a accepta una dintre alternative, dar a nega rationamentul cauzal pe care il implica;

- a evita alternativele: se incearca sa se arate ca nu au fost expuse toate alternativele enumerate. Trebuie sa fie o a treia cale, o solutie intermediara, care nu ar avea consecintele neplacute ale celorlalte doua.

O dilema la care nu se poate raspunde printr-unul dintre aceste rationamente este o falsa dilema.

Entimema

Tip de argument deductiv in care una dintre cele trei propozitii este omisa sau suprimata pentru a se evita un silogism greoi. Propozitia care lipseste poate fi premisa majora, minora sau concluzia si se presupune ca propozitia lipsa ar putea fi furnizata de cel care argumenteaza ("Gandesc, deci exist").

Diferenta intre adevar si validitate

Cei mai multi dintre logicieni folosesc termenii "valid" si "nevalid" pentru a indica daca argumentatia se prezinta sub o forma corecta. Acesti termeni se aplica la argumentare in ansamblul sau, si nu la fiecare dintre propozitiile sale.

Argumentatia:

1. Toate animalele sunt carnivore.

2. Vaca este un animal.

3. Deci vaca este carnivora.

este valida in plan formal. Totusi, oricine stie ca prima premisa este falsa.

Toti oamenii sunt muritori.

Presedintele este un om.

Deci presedintele este muritor.

O argumentare completa, mai mult decat a se supune legilor reflectiei, trebuie sa contina ceva recunoscut unanim.

Se considera ca influenta argumentarii depinde esential de felul in care consideram adevarul asertiunii.

Epicherema

Este o proba, un exemplu, insotind o argumentare, a priori o premisa.

Paralogismul

Sofism realizat fara intentia de a induce in eroare; se datoreaza mai ales folosirii improprii a limbajului. Studiul paralogismelor a stimulat cunoasterea si definirea mai exacta a sensurilor diferite ale aceluiasi cuvant sau a unor cuvinte diferite. In teoria argumentarii paralogismele pot fi reduse la un singur principiu organizator: ele tin de prezenta "omului in limba", de prezenta argumentatorilor in argumentare. Aceste paralogisme se organizeaza in jurul unei zone legate in special de exigentele metodei stiintifice: circumstantele enuntarii enuntului nu trebuie sa intervina asupra valorii de adevar a enuntului.

CONECTORI ARGUMENTATIVI

In teoria textului, termenul conector textual (sau pragmatic) desemneaza un cuvant sau un grup de cuvinte din clasa adverbului sau a conjunctiei care au functia de a asigura legatura formala si semantica dintre elementele unui discurs, contribuind la realizarea coeziunii textuale. Conectorul argumentativ este un morfem (de tipul conjunctiei, adverbului, locutiunii adverbiale, grupului prepozitional, interjectiei etc.) care articuleaza doua sau mai multe enunturi intr-o strategie argumentativa unitara. Conectorii argumentativi reprezinta elemente pragmatice a caror functie este de a exprima adecvat valori pragmatice, adica seturi de supozitii, intentii, presupozitii, atitudini si credinte impartasite de locutor si auditoriul sau.

Tipologia conectorilor argumentativi

1. J. Moeschler (1985) a propus o tipologie a conectorilor argumentativi bazata pe distinctia dintre predicat cu doua locuri/predicat cu trei locuri:

- "Un conector argumentativ este un predicat cu doua locuri daca segmentele X si Y pe care le articuleaza in structura de suprafata pot indeplini o functie argumentativa si nu este nevoie de interventia unui al treilea constituent implicit

(cu functia de argument sau de concluzie; de exemplu: caci pentru ca deci atunci

- Un conector argumentativ este predicat cu trei locuri daca este nevoie sa se intervina cu o a treia variabila implicita cu functia de argument sau de concluzie intre doua variabile asociate argumentativ la X si Y (de exemplu: totusi dar de altfel chiar

In cazul in care conectorul este un predicat cu trei locuri, se disting conectori ale caror argumente sunt:

- orientate in acelasi sens (chiar precis de altfel

- orientate in sens contrar: totusi dar daca nu altfel in caz contrar cu toate acestea.

2. O alta clasificare se poate realiza dupa functia argumentativa a enuntului introdus de conector:

- conectori care introduc argumentele/introductivi: caci de altfel or dar chiar din moment ce pentru ca.

In cazul in care conectorul este un predicat cu trei locuri, se disting conectori introductivi ale caror argumente sunt:

- orientate in acelasi sens (chiar precis de altfel

- orientate in sens contrar: dar;

- conectori care introduc concluzia/concluzivi: deci totusi sigur (in mod) hotarat (ei) bine in cele din urma asadar.

In cazul in care conectorul este un predicat cu trei locuri, se disting conectori concluzivi ale caror argumente sunt:

- orientate in acelasi sens: in definitiv

- orientate in sens contrar: totusi cu toate acestea la urma urmei.

Efectele argumentarii

Eficienta discursului argumentativ se poate aprecia si in functie de gradul de persuasiune al acestuia. Efectele persuasive consecutive unei argumentari se pot clasifica in: efecte demonstrative, de competenta, efect de rezolvare/solutie,

efect de metoda, efect de evidenta, efect de bunacredinta, efect de principiu, efect "purtator de cuvant", efect de indoiala, efect de intimidare, efect de implicare, efect de exemplu, efect de complicitate/coniventa, efect de insistenta; inducerea unei idei se face prin repetitie obsesiva, clisee, stereotipuri etc., efect de bunavointa, efect emotional, efect comic etc.

Discursul argumentativ

O taxonomie a discursului din punctul de vedere al tipului textual releva existenta a trei tipuri majore: narativ, descriptiv si argumentativ.

Tipul narativ desemneaza atat un mod de enuntare, cat si rezultatul acesteia. Ca modalitate de enuntare se refera la un ansamblu de procedee de redare a evenimentelor.

Tipul descriptiv se deosebeste de tipul narativ prin faptul ca este reprezentat de enunturi statice, incadrate si determinate spatial.

Tipul argumentativ desemneaza un text cu urmatoarele caracteristici:

- se organizeaza in conformitate cu un plan ce cuprinde premisele, argumentele, concluzia;

- vizeaza adeziunea la anumite idei;

- actualizeaza procedee ca justificarea, probatoriul, valorizarea, opozitia, disputa.

Concluzii

Studiul retoricii si al teoriei argumentarii este esential pentru decriptarea, intelegerea si compunerea discursiva intr-o era care, depasind stadiul informational, tinde, in pragul mileniului trei, spre instituirea unei ere a comunicarii.