COMUNICAREA ORALA

COMUNICAREA ORALA

Comunicarea orala reprezinta, ca si comunicarea scrisa, un sistem propriu de reguli si norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita factorilor extra si para lingvistici si a influentei decisive a cadrului situational.
O analiza nuantata l-a facut pe cercetatorul Martin Joos (apud Mihai Dinu, Comunicarea) sa distinga un numar de cinci trepte ale comunicarii orale, ce constituie toti atatia pasi ai
indepartarii acesteia de rigorile exprimarii scrise
. Stilul ce caracterizeaza formele de comunicare necooperativa, in care emitatorul nu isi cunoaste receptorul, iar acesta din urma nu e in masura sa influenteze in vreun fel discursul celui dintai. E cazul unor emisiuni de radio sau televiziune, cu texte atent elaborate tocmai pentru ca se stie ca inexistenta feed-backului face imposibila ajustarea lor pe parcurs.
. Stilul formal corespunde adresarii catre un auditoriu numeros, ale carui reactii sunt, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Si in acest caz, discursul prezinta un nivel
inalt de coerenta, frazele fiind construite cu grija dintr-un material lexical cat mai variat. Se evita sistematic repetitiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele si lasarea in suspensie a unor propozitii incepute.
. Stilul consultativ este cel al discutiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor si tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activa. Nu se mai poate vorbi de un plan detaliat al comunicarii, ci numai de informatie de baza
imbogatita pe parcurs, in conformitate cu solicitarile partenerilor de discutie. Absenta unei preelaborari a discursului determina aparitia unor elemente lexicale parazite, a ezitarilor si a reluarilor, a unor exprimari semigramaticale, ori chiar a dezacordurilor.
. Stilul ocazional e specific conversatiilor libere intre prieteni. De data aceasta a disparut chiar si baza informationala minima pe care trebuia sa se construiasca dialogul. Participantii trec fara restrictii de la un subiect la altul, intr-o maniera neglijenta. In plus, isi fac aparitia expresiile eliptice si folosirea unor termeni in acceptiuni speciale, cunoscute interlocutorilor din interactiuni verbale anterioare.
Apelul la elemente de argou este si el destul de frecvent.
. Stilul intim se caracterizeaza prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci ofera informatii despre starile si trairile intime ale subiectului. Asadar, functia referentiala e cu totul pusa in umbra de functia expresiva, emotiva a comunicarii.
Clasificarea lui Joos are meritul de a semnala faptul ca in imprejurari diferite, vorbim "limbi" diferite, cunoscute tuturor membrilor grupului social, dar alternate dupa necesitati. Ceea ce distinge lingvistica de sociolingvistica este tocmai faptul ca cea dintai se ocupa de studiul unei limbi unice si unitare, in timp ce a doua are in vedere o multitudine de modalitati paralele de comunicare verbala.
Daca lingvistica pune accentul pe unitatea limbii, sociolingvistica insista cu precadere asupra diversitatii, determinate atat de varietatea statutelor locutorilor, cat si de contextul in care se desfasoara comunicarea.
In cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept "inventarul deprinderilor verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale (Liliana Ionescu
Ruxandroiu, Sociolingvistica -; orientari actuale).
La nivel de grup, echivalentul idiolectului este sociolectul, definit de Fishman ca o varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat si care integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia. Un al treilea termen din aceeasi serie este dialectul, obiect al geografiei lingvistice.
Stil si comunicare
Comunicarea eficienta si eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari "stilul este omul insusi", este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului si a mediului social in care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.
Calitatile generale ale stilului:
Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa
indeplineasca, in principal, urmatoarele calitati:
. claritatea -; expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii impieteaza asupra calitatii comunicarii, conducand la obscuritate, nonsens si la echivoc;
. corectitudinea -; o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, in dezacordul dintre subiect si predicat;
. proprietatea -; se refera la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intentiile autorului;
. puritatea -; are in vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat si regionalisme, cuvinte a caror
intrebuintare este locala, specifica unei zone. Potrivit cu valoarea de
intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul si jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folositi pentru a realiza o comunicare mai rapida;
. precizia -; are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru intelegerea comunicarii;
. concizia -; urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare si neavenite;
Calitatile particulare ale stilului
. naturaletea -; consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;
. demnitatea -; impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; mai nou este invocata in acest sens si atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, sovin, antisemit, misogin sau androgin.
. armonia -; obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;
. finetea -; folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ganduri, sentimente, idei.
O tipologie a stilurilor de comunicare
Stilul neutru -; se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii sufletesti, pentru ca intre emitator si receptor nu se stabilesc alte relatii decat cele oficiale, de serviciu;
Stilul familiar -; se caracterizeaza printr-o mare libertate in alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosita in relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;
Stilul solemn -; sau protocolar, are ca trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie, solicitata de imprejurari deosebite, in vederea exprimarii unor ganduri si sentimente grave, marete, profunde;
Stilul beletristic -; specificitatea acestui stil consta in marea bogatie de sensuri la care apeleaza si pe care le foloseste; este stilul care
incearca sa abordeze dictionarul unei limbi in exhaustivitatea sa;
Stilul stiintific -; se caracterizeaza prin aceea ca in procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie si de inductie rationala ingnorandu-se intr-o oarecare masura, sensibilitatea si imaginatia;
Stilul administrativ -; un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cliseu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor;
Stilul publicistic -; abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul beletristic, dar il deosebeste de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decat pe forma de prezentare, urmarind informarea auditoriului;
Stilul de comunicare manageriala -; stilul in care mesajul managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta si eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.
Elaborati variante de text cu un continut dintr-un domeniu ce va este familiar, variante care sa reflecte urmatoarele stiluri de comunicare: a) familiar; b) neutru; c) stiintific; d) publicistic; e) administrativ; f) de comunicare manageriala.
Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere altor distictii, mai fine, intre modurile de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa un loc aparte in sociologia contemporana, el stand la baza unei intregi viziuni asupra comportamentului social, a carei expresie de maxima coerenta a fost dezvoltata de Ervin Goffman in lucrarile sale.


COMUNICAREA INTERPERSONALA

Prima si probabil cea mai raspandita situatie de comunicare verbala este comunicarea interpersonala.
In aceasta situatie, o persoana (sau un grup) interactioneaza cu alte persoane (sau grup) fara ajutorul unui mijloc mecanic. Sursa si receptorul in aceasta forma de comunicare se afla unul in imediata apropiere fizica a celuilalt. Convorbirea cu o persoana din familie, participarea la o discutie si conversatia sunt toate exemple de comunicare interpersonala. Sursa (emitatorul
in aceasta situatie de comunicare poate fi unul sau mai multi indivizi; asemenea si receptorul.
Codificarea este de regula un proces care consta intr-o singura etapa, de vreme ce sursa transforma gandurile in discurs si/sau gesturi. Se pot folosi mai multe canale. Receptorul poate vedea, auzi sau atinge sursa. Mesajele sunt relativ greu de intrerupt si sunt produse fara cheltuieli mari. In plus, mesajele interpersonale pot fi private sau publice. Mesajele pot si trebuie sa fie alcatuite in asa fel incat sa corespunda situatiei si partenerului de comunicare. Decodarea este tot un proces intr-o singura etapa folosit de acei receptori care pot percepe mesajul. Feed-back-ul este imediat si se face uz de canale vizuale si auditive. Zgomotul poate fi semantic sau de mediu.
Exista si un alt tip de comunicare interpersonala, cea ajutata de mecanisme. Cea mai importanta caracteristica a comunicarii interpersonale ajutata de masini este faptul ca permite sursei si receptorului sa fie despartiti atat in spatiu, cat si in timp. Ea combina atat caracteristicile comunicarii interpersonale fata-in-fata, cat si cele ale comunicarii de masa.

FORMELE COMUNICARII ORALE

Monologul -; forma a comunicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a comunicarii exista totusi feed-back, dar nu exista un public anume; in acelasi timp nici nu se poate vorbi de existenta unui monolog absolut.
Conferinta -; conferinta clasica -; presupune o adresare directa, publica, in care cel care sustine conferinta -; conferentiarul -; evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumandu-se sa le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza; conferinta cu preopinenti -; in cadrul acestei forme de comunicare se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceeasi tema; conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.
Expunerea -; este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeste, care isi transmite opiniile cu privire la un subiect.
Prelegerea -; este situatia comunicativa in care publicul care asista la o prelegere a avut posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare cu subiectul pus in discutie.
Relatarea -; o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire, o prezentare, apeland la un tip sau altul de limbaj, a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara implicarea celui care participa, ferita de subiectivism si de implicare personala.
Discursul -; forma cea mai evoluata si cea mai pretentioasa a monologului, care presupune emiterea, argumentarea si sustinerea unor puncte de vedere si a unor idei inedite, care exprima un moment sau o situatie cruciala in evolutia domeniului respectiv.
Toastul -; o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie sa depaseasca 3, 4 minute; trebuie sa fie o comunicare care face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.
Alocutiunea -; reprezinta o interventie din partea unui vorbitor
intr-un context comunicational, avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie sa depaseasca 10 minute.
Povestirea -; este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate modalitati, care face apel la imaginatie si sentimente, la emotii, la cunostinte anterioare; in mod deosebit ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului; subiectivitatea povestitorului este prezenta din plin, lasandu-si amprenta pe forma si stilul mesajelor transmise.
Pledoaria -; este asemanatoare ca forma si functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu-se de aceasta prin aceea ca prezinta si sustine un punct de vedere propriu.
Predica -; tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare si manifestare critica sunt reduse sau chiar anulate; specifica institutiilor puternic ierarhizate.
Interventia -; situatia in care emitatorul vine in sprijunul unor idei ale unui alt participant la discutie, acesta din urma declarandu-si, fie si tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul adanceste un punct de vedere si il sustine.
Interpelarea -; situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie, cere unor anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe anumite domenii.
Dialogul -; comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participanti, fiecare fiind pe rand emitator si receptor; participantii la dialog fac un schimb de informatii; toti participantii la dialog se considera egali, isi acorda acelasi statut.
Dezbaterea -; o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; este destinata clarificarii si aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.
Seminarul -; forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este si centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.
Interviul -; forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent si receptor nu se schimba; este folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa; de aceea cunoaste o intreaga teorie; formele dialogului: "in palnie", "liniar", "tunel".
Colocviul -; este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu-se sfera subiectului abordat.
Construiti schite cu un continut ce va este familiar care sa va ajute sa realizati: a) prelegere b) povestire c) pledoarie d) interviu e) expunere f) alocutiune