COMUNICARE SI LIMBAJE

Notiunea de 'limbaj' considerat ca ansamblu complex de procese se circumscrie - potrivit cercetatorilor - dimensiunii sale sociale, pe de o parte, (originea sa se gaseste in necesitatile vietii

sociale, dezvoltandu-se ulterior in cadrul si prin intermediul societatii) si dimensiunii comunicative ca intentie fundamentala primara, pe de alta parte. Este interesant de constatat ca cele doua aspecte se intrepatrund, functia de comunicare a limbajului - ca functie fundamentala, originara dar in acelas timp propulsiva are ca scop intentionat cooperarea sociala, scop ce la randul sau are ca efect, comunicarea.

1 Forme de limbaj

In demersul sau comunicativ diversificat si nuantat fiinta umana apeleaza la o multitudine de forme de limbaj, uneori redundante, dar necesare pentru transmiterea si receptarea corecta a bogatiei de informatie. Astfel:

a) Limbajul articulat (vorbirea) constituie primul mijloc - din punct de vedere al importantei dobandite - pentru intercomunicarea umana; acesta reprezinta modalitatea de exprimare cea mai simpla dar si evoluata, adecvata redarii nuantelor afective dar si a gandirii abstracte etc. prin care s-a realizat dezvoltarea gandirii rationale si s-au atins culmile superioare ale cunoasterii;

b) Limbajul vocal nearticulat ce include diverse modulatii sonore, ritm, intensitate etc., constituite in cadrul relatiilor sociale in scopul comunicarii (uneori in procesul muncii cu sensuri extrem de precise) cu o utilitate clara, deseori cu sensuri diferentiale, reprezinta o alta forma de limbaj. O mentiune speciala merita a se face referitor la 'tacere' care, in mod paradoxal, reprezinta un bogat mijloc expresiv-comunicativ in cadrul unui dialog. Tacerea poate sugera bunaoara stari psihice imprecise, semnale timide sau dimpotriva dezaprobatoare, nemultumirea, ignoranta sau asteptarea ca invitatie la raspuns, la continuarea discutiei, la actiune.

c) Limbajul non-verbal, incluzand gesturi, mimica, posturi, atitudini, artefacte (totalitatea bunurilor materiale create de om) etc. are, potrivit cercetarilor recente, o pondere insemnata in comunicarea interumana. Astfel, aceasta forma de limbaj poate insemna uneori o completare, alteori o subliniere sau nuantare importanta adusa in comunicare, aspecte ce vor capata valoare speciala pentru receptor.

Alteori, limbajul non-verbal isi asuma propria sa functie de comunicare, transmitand in mod clar informatia, fiind chiar absolut util, dat fiind conditiile in care se produce, cum sunt informatiile transmise de exemplu, in procesul muncii desfasurate in locuri zgomotoase sau la distante mari etc.

Desigur trebuie remarcat nivelul scazut de abstractiune a unei atari comunicari;

d) Pentru transmiterea unor mesaje sunt folosite si alte forme de limbaj caracterizate prin utilizarea unor posibilitati extracorporale. Aici pot fi incluse insemnele grafice precum scrierea, apoi comunicarea prin mijloace tehnice, semnele de pista, sunetul diferitelor instrumente muzicale (toba, bucium, fluier etc.), focurilor aprinse pe dealuri, limbajul florilor, al culorilor, al pietrelor pretioase etc. Aceste mijloace - fie ca sunt plastice, sonore sau grafice, fie ca sunt obiecte materiale, asa cum se gasesc in natura, apeleaza la receptari auditive, vizuale, tactile etc. Fiind utilizate inca din cele mai vechi timpuri in cazul comunicarii la distanta sau in lipsa interlocutorilor, desi departe de bogatia si de variatia limbajului verbal, cuprind o gama de semne de la cele mai clare si cunoscute pana la unele cu ascunse semnificatii, ca sa ne referim - spre exemplu - doar la literele unui cuvant.

e) limbajul interior (intercomunicarea) ca modalitate de comunicare lingvistica dar al carei material nu este perceptibil prin mijloacele obisnuite. Ca fiinta sociala, omul isi desfasoara viata launtrica dupa modelul celei exterioare, obisnuit fiind sa traiasca si sa se manifeste ca aflandu-se in prezenta altcuiva.

f) Tot intre modalitatile de comunicare interumana atat verbala cat si non-verbala sunt incluse si 'limbajele' artistice, diversi autori vorbind de un 'limbaj muzical', 'limbaj plastic', 'limbaj cinematografic', 'limbaj poetic' si asa mai departe. In acest caz este necesara precizarea ca desi arta, foloseste acelasi material (cuvantul / imaginea / gestul etc.), ca si limbajul folosit cu scopul precis al transmiterii de informatii, ele nu sunt identice, scopul urmarit apropiindu-le dar si despartindu-le. Astfel arta, pe langa un efect comunicativ specific pe care si-l propune, are in vedere in primul rand forma estetica a expresiei insesi, fapt ce este total indiferent limbajului in forma sa primara. Menirea primordiala a artei nu este de a informa, ci de a emotiona. Pe de alta parte, desi fiecare dintre arte poseda la randul ei si elemente minimale de limbaj ce le sunt specifice (muzica isi transmite semnificatiile prin inaltimea, durata, intensitatea, calitatile timbrale ale sunetului etc., pictura prin linie, culoare, tonuri, ritm etc., cinematograful prin iluminare, planuri, miscarile aparaturii etc.), ele nu reusesc decat partial si in anumite cazuri si conditii sa intre in interactiune cu interlocutorii. In timp ce prin limbaj (cu scopul informarii) indivizii comunica unii cu altii, in arta, creatorul-emitator comunica doar mesajul sau, printr-un cod ce nu poate fi folosit si pentru raspuns de catre receptor. Comunicarea umana in acceptiunea sa generala este dublu-articulata, preponderent cognitiva si dialogata, in timp ce comunicarea artistica este monoarticulata, precumpanitor afectiva si monologata. Comunicarea artistica este deci afectiva, dar si volitiva prin forta artistului, de a-si conduce interlocutorul intr-o anumita stare de spirit, ambele apartinand sferei eticului. In plus 'spre deosebire de fenomenele limbajului care nu au nici o semnificatie, sunetele muzicii sau culorile picturii sunt de la inceput calde sau reci, grave sau frivole, distante sau apropiate'.[1]

g) limbajele artificiale, proprii stiintelor si tehnicii in primul rand (matematica, fizica, chimia s.a.) in cadrul carora cel al matematicii este apreciat ca fiind cel mai riguros.

2.Limbaj verbal - limbaj nonverbal in comunicarea interumana

Revenind la aspectele actuale ale comunicarii umane, se poate constata ca cercetarile se orienteaza, pe langa studierea componentei verbale si asupra celei nonverbale, atat vocale (tonul vocii, calitatii vocale, ritm, intensitate, onomatopee etc.), cat si ne-vocale (gesturi, posturi, expresii faciale, atitudini comportamentale, etc.). Conform estimarilor unor studii relativ recente, din totalul mesajelor, apartinand comunicarii umane, aproximativ 7% sunt verbale (cuvinte), 38% vocale, incluzand, pe langa cele deja mentionate, tonalitatea vocii, inflexiunile, alte sunete guturale, oftat, suspin, ras, accent, intonatie etc.), restul de 55% reprezentand mesaje non-verbale. In conversatie, componenta verbala este sub 35%, iar comunicarile non-verbale peste 65%. Cercetatorii sunt de acord ca limbajul verbal este in mod preponderent folosit pentru transmiterea informatiilor in timp ce limbajul nonverbal exprima atitudini interpersonale, stari psihice afective etc., desi uneori ele sunt folosite si pentru a inlocui mesajele verbale. Desigur, aceasta ultima ipostaza are in vedere comunicarea orala in care partenerii se gasesc intr-o situatie comuna si intr-o pozitionare fata-in-fata, in care exista posibilitatea raportarii la situatia data si la tot ceea ce se afla in jur. In acest caz persoana concreta a emitatorului si receptorului serveste nu numai ca 'actor' al comunicarii dar si ca 'obiect' al acesteia.

Pe langa omiprezenta lui in comunicarea directa si a importantei de necontestat pe care o are, limbajul non-verbal are un rol covarsitor si indeplineste functii multiple in anumite comunicari cum este cea didactica ori comunicarea prilejuita de negocieri, in general in toate actiunile intreprinse cu oamenii si asupra oamenilor.

3 .Limbajul verbal

1 Relatia limba - limbaj - limbaj verbal. Nu putem sa ne referim la limbajul verbal fara a ne opri asupra instrumentului prin care acesta functioneaza - limba - cu care de altfel a fost multa vreme confundat. Ferdinand de Saussure (Cours de linguistique gnrale, 1922) a fost cel care a evidentiat, pentru prima, oara distinctia fundamentala pentru studiul comunicarii umane dintre limba (Langue) si vorbire (Parole). In conceptia sa, limba constituie un sistem existent in mod virtual in constiinta unei comunitati lingvistice determinate, sub forma unui ansamblu de conventii adoptate de corpul social, care permite indivizilor exercitarea facultatii limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma

vorbirii, ce constituie cea de a doua latura a limbajului - si anume latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Deci vorbirea are un caracter individual, in timp ce in limba predomina componenta sociala. Reluata in discutie de catre multi dintre marii lingvisti ai secolului nostru, distinctia limba - vorbire face si obiectul preocuparilor cercetarii romanesti, limba, constituita ca sistem, fiind considerata ca etalonul comun folosit de o colectivitate si totodata ca opera a intregii societati, fiind pentru individ un dat obiectiv, exterior persoanei care si-o insuseste si o utilizeaza.

2 Eficientizarea codului lingvistic. Fiind instrument dar si forma concreta de manifestare, in cadrul limbajului verbal limba reprezinta in ultima instanta un cod ce trebuie cunoscut si stapanit de partenerii la comunicare, altminteri transmiterea de informatii nu se poate realiza. Astfel prin limbajul verbal ce ii este caracteristic, comunicarea umana depinde de folosirea limbii/a codului lingvistic care, in manifestarea sa, este deseori vag, imprecis, si nu lipsit de capcane. Pentru realizarea unei comunicari optime se impune eficientizarea aspectelor vulnerabile dar si a celor la care se poate apela in siguranta: Aspectul cel mai important in acest sens il constituie capacitatea de adaptare a codului la registrul interlocutorilor. In aceasta directie se are in vedere CE se spune si CUM se spune. Deci selectionarea informatiei semnificative din noianul de informatii se realizeaza printr-o corecta evaluare a variabilelor contextuale. Dintre aceste variabile vom mentiona:

adecvarea masajului la scopul comunicarii (informare; influentare; descriere de stari emotive etc.);

tipul relatiei dintre parteneri (oficial-neoficial; incredereneincredere; ostila-prieteneasca etc.);

constientizarea nevoilor emitatorului in comunicare pentru adaptarea mesajului la acestea;

estimarea nevoilor receptorului adaptand mesajul in acest sens;

nivelul de cunostinte ale E si R privind mesajul si adaptarea corespunzatoare a mesajului;

interesul manifestat de E si R fata de subiectul mesajului;

atitudinea pozitiva / negativa a E fata de R si viceversa;

corelarea mesajului cu timpul alocat de interlocutori;

respectarea normelor impuse de sistemul socio-cultural al interlocutorului. Conform conceptiei lui D.K.Berlo (The Process of Communication, 1960), in cadrul unei societati exista numeroase sisteme socio-culturale in care activeaza anumite 'norme' nescrise de care emitatorul trebuie sa fie constient si sa tina seama pentru emiterea corecta a mesajului.

3 Metacomunicarea si limbajul verbal.

Cai de eficientizare a acesteia. Legata de limbajul verbal si anuntandu-l intr-un fel pe cel non-verbal, metacomunicarea se refera la modalitatea de a sugera un mesaj practic neexprimat, ca atare:

metacomunicarea apeleaza la tonul limbajului verbal dar fara a transmite o informatie in acceptiunea cunoscuta. Limba include numeroase elemente ce pot fi considerate ca facand parte din metacomunicare, si, o data constientizate, ele pot contribui la imbunatatirea comunicarii. Printre cele mai importante pot fi amintite:

a) Alegerea cuvintelor in mod adecvat poate contribui la realizarea unui mesaj pozitiv. In acest sens se recomanda eliminarea cuvintelor parazite, a pleonasmelor, a abundentei de sinonime, cu alte cuvinte a exprimarii ce tinde mai mult sa impresioneze decat sa exprime.

b) Realizarea unui raport corect intre exprimarea abstracta si cea concreta. Optiunea pentru un nivel ridicat de abstractiuni poate produce o diminuare a eficientei mesajului prin neintelegerea sau receptarea eronata a acestuia de catre receptor; dimpotriva, un mesaj exprimat la un nivel prea concret poate deveni neinteresant pentru un receptor avizat. Deci, pentru eficienta mesajului, nivelul de abstractizare sau concretete a acestuia trebuie adaptat la situatie/receptor.

c) Folosirea adecvata a jargonului. Deosebit de eficient in cadrul comunicarii intre specialisti, folosirea vocabularului specific unui anumit jargon va deveni un mesaj criptic pentru nespecialisti intimidandu-i si blocand comunicarea.

d) Folosirea prudenta a eufemismelor/disfemismelor. Substitute ale unor cuvinte ce ar putea fi considerate ofensatoare, eufemismele incurajeaza o comunicare pozitiva dar abundenta lor poate goli comunicarea de continut, facand-o pretentioasa si indepartand-o de ceea ce inseamna eficienta unei comunicari directe. In schimb disfemismele (exprimarile dure, jignitoare) induc in mod clar in comunicare un caracter negativ, evitarea lor fiind recomandabila.

e) Realizarea unei utilizari corecte a sensurilor connotative fata de cele denotative ale cuvintelor. Sensul denotative exprima intelesul direct, specific ce serveste la identificarea obiectului sau notiunii, in timp ce sensul conotativ are o natura evaluativa determinata de contextual in care este folosit cuvantul cat si de folosirea individuala de catre emitator. Intrucat sensul conotativ reprezinta o reflectare a valorilor si perceptiilor individuale, cuvintele trebuie atent selectionate si adecvate situatiei in asa fel incat un sens denotativ sa nu transmita in mod neintentionat un sens conotativ ofensator / contradictoriu asteptarii receptorului, influentand astfel comunicarea intr-un sens negativ.

f) Folosirea adecvata a exprimarilor pozitive fata de cele negative. Este de asteptat ca o afirmatie pozitiva sa creeze un impact pozitiv asupra receptorului (desi implicatiile sale pot avea si un caracter negativ) a carui eficienta functioneaza numai in functie de capacitatea de percepere a receptorului. (de exemplu: 'Reprezentantul nostru va va vizita saptamana viitoare' implica sensul negativ ca reprezentantul nu va putea efectua vizita pana saptamana viitoare). In cazul in care un sens negativ poate fi decelat intr-o afirmatie pozitiva, este preferabil ca realitatea sa fie exprimata simplu si direct, uneori prin introducerea unor cuvinte cu sens negativ (regretam, din pacate, ne pare rau etc.).

g) Desi cuvantul reprezinta unitatea de baza a comunicarii nu este suficient sa selectionam corect cuvintele pentru a fi eficienti; ele trebuie combinate adecvat pentru realizarea impactului optim asupra receptorului si aceasta presupune o solida intelegere a limbii si capacitatea de a o folosi. In acest sens folosirea adecvata a structurilor gramaticale este esentiala si aici putem mentiona printer altele preferinta pentru utilizarea diatezei active, mai dinamica si mai clara decat cea pasiva, acordul verb-subiect/pronume etc., care incalcate pot produce neintelegerea mesajului, realizarea unor constructii paralele etc.

h) Unitatea, coerenta mesajului, legatura intre idei, organizarea ideilor sunt cerinte la fel de importante pentru construirea sistematica a mesajului in ansamblul sau,ca produs final al comunicarii intr-un tot unitar.

Comunicarea in forma sa verbala este de o mare complexitate, iar realizarea unui mesaj cu adevarat eficient nu se produce de la sine, ci este rezultatul stradaniei emitatorului, a unei discipline riguros exersate si a unei insusiri adecvate a codului lingvistic.

4 Limbajul non-verbal

Dupa cum s-a mai aratat, putem comunica si cu ajutorul semnelor si simbolurilor etc. ce pot fi si neverbale. Se comunica nonverbal chair prin simpla prezenta (felul cum arata interlocutorul),

prin lucrurile din jur sau prin felul cum sunt alese sau aranjate si aceasta se intampla fara ca persoana sa doreasca sau sa-si dea seama.

Este important de subliniat ca este practic imposibil sa fie blocata comunicarea nonverbala, asa cum se intampla cu cea verbala. Exista mai multe tipuri de comunicare non-verbala:

senzoriala, bazata pe ceea ce se receptioneaza prin intermediul simturilor;

estetica, care are loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistica, prin care se comunica emotii artistice;

simbolica / folosirea insemnelor legate in general de un anumit statut social, profesie, religie etc.

4.1 Caracteristicile si functiile comunicarii non-verbale.

Fata de comunicarea verbala, cea non-verbala prezinta mai multe

caracteristici:

a) In primul rand ea este o realitate a relatiilor interumane evidenta pentru orice observator al vietii sociale; privind un grup de vorbitori sau imagini filmate se poate obtine un numar semnificativ de informatii asupra indivizilor observati cat si asupra mesajului pe care si-l transmit, chiar fara a avea acces la elementele lingvistice ale acestuia.

b) Apoi comunicarea non-verbala este o constanta a relatiilor interumane, ea manifestandu-se, indiferent de intentia emitatorului; prin atitudinea exteriorizata - voit sau nu - sunt emise mesaje in mod constant, ele reprezentand o sursa permanenta de informare.

c) Prin comunicarea non-verbala se transmit indeosebi starile afective, in timp ce conceptele, abstractiunile apeleaza prioritar la mijloace lingvistice.

d) Comunicarea non-verbala implica un anumit grad de ambiguitate; desi in multe situatii acest tip de comunicare poate transmite sensuri revelatoare, in altele poate fi suficient de ambigua iar unele interpretari pot sa nu fie intru totul corecte. Deci, pentru a deslusi corect un sens al

comunicarii non-verbale trebuie sa se tina seama si de context, de desfasurarea relatiei cu emitatorul, cat si de propria stare afectiva in momentul respectiv.

e) Comunicarea non-verbala poate transmite mesaje cu sensuri diferite in functie de educatia sau de cultura careia ii aparitin interlocutorii. De aceea, interpretarile date unor comportamente non-verbale pot fi destul de diferite in functie de mediul din care provin indivizii; situatiile de acest gen devin si mai evidente in cazul apartenentei interlocutorilor la culturi diferite, cand un anumit semnal poate fi interpretat gresit sau poate fi perceput ca lipsit de sens.

Acest tip de comunicare functioneaza in diferite moduri, fie independent de mesajele verbale, fie corelate cu acestea. In ambele situatii, comunicarea non-verbala indeplineste numeroase functii:

a) Repetarea: intareste un mesaj verbal (gestul care intovaraseste cuvintele);

b) Substituirea: inlocuieste exprimarea verbala a unei stari de spirit (bucurie, tristete etc.);

c) Complementaritatea: completeaza si precizeaza tipul de relatie in care se afla interlocutorii (superioritate, inferioritate, stanjeneala etc.);

d) Accentuarea: subliniaza anumite parti dintr-un mesaj verbal intr-o comunicare directa; in acest caz inflexiunile, inaltimea vocii au o importanta deosebita. Apoi gesturi cu

mana, ridicare din umeri etc.

e) Ajustarea: indica disponibilitate/deschidere spre dialog (gesturi, posturi, coborarea vocii pentru a invita partenerul spre exprimarea replicii);

f) Contrazicerea: se constata existenta unor 'mesaje duble' (verbale - non-verbale) care se contrazic reciproc, uneori in mod evident, alteori subtil.

Cercetarile in domeniu releva faptul ca in situatia in care se surprinde o inconsistenta intre mesajele verbale si cele non-verbale, acestea din urma sunt considerate ca fiind mai importante si chiar

mai convingatoare decat primele.

4.2 Modalitati de comunicare non-verbala.

Fiintele umane au la dispozitie numeroase posibilitati de a comunica non-verbal: gesturi, posturi, expresii ale fetei si ochilor, vocea, atingerea, vestimentatia, proximitatea, teritorialitatea, ambientul etc.

Examinarea detaliata a acestora ne departeaza de demersul pe care ni l-am propus. De aceea vom incerca sa ne referim pe scurt la unele dintre acestea. Astfel, posturile ne comunica mesaje asupra atitudinii tensionate sau relaxate a interlocutorilor, care corespund fie unor situatii de amenintare sau de incredere, fie unor pozitii de subordonare sau superioritate in contextul social etc.

Gesturile exprima in principal stari afective avand functia de 'mesaj dublu'. De multe ori, stiind ca fata ii poate 'trada', interlocutorii se controleaza in acest sens, dar alte gesturi-realizate inconstient-sunt indicii sigure asupra sentimentelor traite in momentul respectiv. Fata si ochii, prin complexitatea expresiilor posibile pot transmite o multime de mesaje, dar in acelasi timp descifrarea acestora este la fel de complicata, din cauza multitudinii de emotii resimtite de fiinta umana (teama, manie, dezgust, fericire, tristete etc.) cat si a vitezei cu care expresiile se succed. Totusi masca exagerata a unor trairi afective, surprinderea unor expresii fugare intr-un moment in care interlocutorul se crede neobservat, sau a unor expresii contradictorii, pot fi indicii asupra mesajului real.

Chiar vocea, prin ea insasi, ne poate transmite mesaje clare prin modul cum se comunica - ton, viteza, volum, inaltime, numarul si lungimea pauzelor; accentul, este de asemenea, deosebit de important in semantica frazei.

Atingerea implica de asemenea propriile sale semnificatii, diferente considerabile constatandu-se de la o cultura la alta.

Vestimentatia, desi poate avea si semnificatii ambigue, este folosita de unii indivizi pentru a transmite celorlalti mesaje clare asupra propriei lor persoane (statut social, profesiune, atitudini personale etc.). Proximitatea (folosirea zonei din imediata apropiere) ne da de asemenea indicii asupra tipului de mesaj pe care un individ doreste sa-l comunice. In acest sens antropologul Edward I. Hall defineste patru asemenea zone (distanta de intimitate, personala, sociala si publica). Desigur acestea difera in functie de tipul de cultura.

Teritorialitatea (spatiul fix asupra caruia avem un 'drept') comunica de asemenea foarte mult in legatura cu statutul social al indivizilor. Ambientul poate determina un anumit tip de comunicare

prin crearea unei atmosfere de confort sau disconfort pentru interlocutori, cu toate consecintele ce deriva de aici.

4.3 Codarea-decodarea comunicarii non-verbale.

Avand in vedere caracteristicile comunicarii non-verbale se poate constata o anumita dificultate in tratarea acestei probleme. Exista serioase preocupari in acest sens din partea cercetatorilor si s-au publicat chiar numeroase 'dictionare' ale limbajului non-verbal care isi propun sa interpreteze si sa ofere repere pentru folosirea adecvata a acestui tip de comunicare. In acest sens pot fi semnalate anumite aspecte ce trebuie avute in vedere, mai ales in cazul unei abordari pragmatice a problemei:

Pentru codarea-decodarea corecta a elementelor de limbaj nonverbal este necesara utilizarea/interpretarea acestora in contextul tuturor celorlalte elemente verbale/non-verbale.

Codarea-decodarea limbajului non-verbal difera sub multe aspecte nu numai de la individ la individ, ci si de la o profesie la alta, de la o colectivitate la alta, de la cultura la cultura, deci trebuie realizate in sfera acestora.

Codarea-decodarea limbajului non-verbal se realizeaza in functie de caracteristicile individuale, de educatie, experienta de viata etc. a emitatorului/receptorului de mesaj.

Pentru imbunatatirea acestui tip de comunicare, in special inanumite cazuri/profesiuni este necesara constientizarea sa de catre emitator/receptor, un permanent auto-control al manifestarilor non-verbale si supravegherea impactului creat de acest tip de mesaje asupra interlocutorilor. Masura in care o persoana stapaneste limbajul nonverbal, in care il tine sub control, se pare ca este dependenta de trasaturi de personalitate - temperamentale, caracteriale, volitive - si in mod cert de exersarea comportamentului dezirabil pentru anumite situatii de comunicare.

4.4 Interdependenta verbal-nonverbal in comunicarea interumana.

In tratarea acestei probleme vom considera desigur imprejurarea in care cei doi interlocutori se afla intr-o comunicare fata-in-fata, deci prezenti intr-o situatie comuna in care se pot vedea si urmari unul pe celalalt. In acest caz pot avea loc mai multe situatii:

a) folosirea paralela a celor doua coduri care alterneaza in unitati separate, independente in cursul comunicarii. Astfel fie ca unul completeaza cele exprimate de celalalt sau dimpotriva ele apar ca disonante ("una spun si alta fac");

b) folosirea simultana a codurilor; suprapunerea lor adauga un plus stilistic ori de informare reala; intareste prin non-verbal cele exprimate verbal - fiind utila pentru consolidare;

c) folosirea concomitenta, codurile fiind inlantuite in aceeasi faza; deci mijloacele de exprimare verbala pot fi inlocuite in cursul enuntului oral cu indicatii mimico-gesticulatorii, care sunt intercalate in vorbire, formand un corp comun cu acestea; elementul non-verbal este integrat in enuntul verbal, devenind element al frazei (ele inlocuiesc fie cuvinte, fie propozitii).

Asadar, in cursul comunicarii emitatorul poate avea un comportament foarte nuantat, adaptat la diversele situatii, recurgand la alegerea 'lexicala'/'morfologica' a mimelor, foarte bine incadrata in situatie; receptorul este atent la diversi indicatori - uneori de mare detaliu - care ii sunt dati in cursul unor mesaje decodate pe baza unei indelungate practici a comunicarii.