COMUNICAREA NONVERBALA

1. Definirea si locul comunicarii nonverbale

Desi si-a creat un mod de comunicare ce ii apartine in exclusivitate - limbajul articulat - omul a utilizat in continuare, pe scara larga, ca substitut sau in mod complementar fata de comunicarea verbala, mijloacele de exprimare nonverbale. Este ilustrativ in acest sens:

♦faptul ca 60 pana la 80% din comunicarea directa, interpersonala se realizeaza prin canale nonverbale ('Omul petrece 70% din timpul sau comunicand, fie ca emitator, fie ca receptor, incercand sa dea sens lumii care-l inconjoara, dar si sa evite multiplele cazuri de neintelegere care-i tulbura relatiile cu alti oameni'[1]. 'Prin gesturi, tinuta, pozitie a trupului si prin distanta mentinuta se realizeaza o cantitate mai mare de comunicari umane, decat pe orice alta cale' .);

♦este imposibil sa nu comunicam; comunica si tacerea, nu doar vorbele (vezi Axiomele comunicarii, respectiv, axioma 1): chiar si atunci cand nu facem un efort constient, receptionam constant mesaje din lumea exterioara si, in acelasi mod, noi comunicam intotdeauna ceva celorlalti.

Nicki Stanton considera comunicarea nonverbala 'metacomunicare' insemnand 'dincolo' sau 'in completare la' comunicare (este vorba de gestica, mimica, postura, privire etc.) si 'paralimbaj' (nu ceea ce spune, ci felul in care o spune). 'Comunicarea nonverbala - afirma acelasi autor- inseamna cu totul altceva decat cuvintele prin care transmitem un mesaj. Felul in care stam, mergem, dam din maini, hainele pe care le purtam, masina pe care o conducem sau serviciul unde lucram, toate comunica idei catre ceilalti'[3]; tot ceea ce facem este o forma de comunicare.

Mijloace de comunicare nonverbala

In literatura de specialitate sunt intalnite mai multe modalitati de abordare a acestei problematici care, de regula, sunt complementare; ele contribuie la clarificarea unor aspecte ale comunicarii nonverbale si in acelasi timp deschid si alte posibilitati de studiu.

Mihai Dinu isi intemeiaza studiul sau pe lucrarile specialistilor care au facut deschiderile cele mai importante in cercetarea comunicarii nonverbale si au constituit baza teoretica si metodologica a acestui tip de comunicare umana, precum si pe propriile investigatii. El deosebeste mai multe mijloace de comunicare nonverbala: luminoase, elctrice, cromatice, chimice, sonore nonverbale, tactile, gestuale.

a) Referindu-se la cele pentru care organismul unan nu dispune de posibilitati semnificative, care sa faciliteze schimbul de semne si semnale (luminoase, elctrice, cromatice si chiar chimice), autorul apreciaza ca oamenii au reusit sa inlature acest handicap, intrucat au imaginat si au realizat sisteme si dispozitive artificiale ca sa le amplifice:

de la foc la lumina artificiala;

de la telegraf la satelitii de telecomunicatii;

♦de la comunicarea cromatica prezenta in forme rudimentare si, in general, necontrolata constient (schimbarea culorii obrazului la emotii puternice sau in cazul unor boli), la introducerea unor coduri explicite (heraldica, semnalizarea cu fanioane, semaforizarea si asocierea dintre sentimentul national si culorile drapelului de stat), ori implicite (domeniul vestimentar, artele decorative, machiajul);

♦de la mirosul specific fiecarei persoane, la 'arsenalul' de parfumuri si cosmeticale odorifere, 'bombele pe baza de miros' (sunt rezultatul studiului simtului olfactiv la diferite rase, cu accent deosebit pe acele mirosuri considerate, in anumite grupuri rasiale, ofensive; folosite in lupta produc simptome de spaima si stari de ameteala ), diverse mirosuri afrodiziatice etc.

b) Mijloacele sonore nonverbale ocupa un spatiu insemnat in comunicarea interumana (circa 38% dintre mesajele transmise intr-o interactiune personala sunt de ordin vocal fara a fi cuvinte[6]):

♦parametrii 'muzicali' ai limbajului, adica paralimbajul (timbrul, intonatia, ritmul, pauzele, tonul, inaltimea, intensitatea vocii);

♦repertoriul de sunete nearticulate pe care le emite omul (oftatul, tusea semnificativa si dresul vocii, aprobarea de tipul 'ihi', exclamari de tipul 'oho', 'o' prelungit, gemetele, mormaiturile etc.);

♦fluieratul, atat utilizarea lui codificata, cat si dezvoltarea lui ca limbaj alternativ cand, datorita distantei mari dintre interlocutori, se substituie total vorbirii (de exemplu, cazul populatiei Guanche din insulele Canare care conversau prin intermediul fluieratului pana la distante de cca 5 km).

c) Comunicarea tactila (atingerea) a dobandit o importanta deosebita la om aceasta devenind un insemnat liant social. Stanley Jones si Elaine Yarbrough au clasificat functiile comunicarii tactile delimitand cinci clase principale[7]:

♦atingeri care transmit emotii pozitive, cu efecte benefice asupra starii psihice (sentimente calde, afectuoase - mangaieri, imbratisari, strangeri de mana, imbarbatari etc.);

♦atingeri in joaca (ludice), cu un pronuntat potential metacomunicativ, intrucat usureaza interactiunea si nu angajeaza raspunderea celui care atinge; acestea transmit sentimente de apropiere, de solidaritate;

atingeri de control, care implica o relatie de dominare si au rolul de a dirija comportamentul, atitudinea si chiar sentimentele celui atins;

♦atingerea 'rituala', cu semnificatii atat in spatiul religios (transmiterea 'harului' de la preot la preot sau de la preot la credincios, atingerea cu un obiect sacru etc.), cat si in cel profan (strangerea mainii in semn de salut, sarutul prietenesc, sarutul mainii, atingerile cu semnificatie sexuala, de exemplu);

♦atingeri diverse, in alt scop decat comunicarea propriu-zisa, cum sunt cele terapeutice, sprijinul unui batran care, in majoritatea lor, transmit si informatii afective; contactul fizic implica si prezenta unui sentiment pozitiv (grija, respect, solicitudine etc.) sau negativ (ostilitate).

d) Comunicarea tactila (atingerea) este in stransa relatie cu ideea de spatiu personal (instinctul teritorial) in comunicarea interumana. Acest aspect constituie obiectul de studiu al proxemicii al carei initiator a fost americanul Edward T. Hall. Observarea atenta a comportamentului oamenilor pune in evidenta faptul ca fiecare tip de relatie interumana implica anumite reguli de organizare a spatiului si a distantelor, iar incalcarea lor genereaza disconfort, stinghereala si conflict. In acest sens a devenit clasica descrierea facuta de un antropolog american a intalnirii, la sediul ONU, intre un diplomat englez si altul arab: <<englezul se opreste la 3-4 pasi in fata arabului, pentru a-i vorbi. Arabul se mai apropie cu doi pasi. Surprins, diplomatul englez se retrage un pas inapoi. Nu poate suporta rasuflarea si privirea prea apropiate ale arabului. Arabul nu poate vorbi peste 'prapastia' creata intre ei si cauta distanta buna pentru comunicare, din punctul lui de vedere. Englezul se retrage din nou, gandind ca arabul este 'prea indraznet'. Arabul se apropie, gandind ca englezul e prea distant si., doi pasi inainte, unul inapoi, 'valsul ONU' continua.>>[8].

Specialistii au delimitat spatiul persoanei in patru zone: intima, personala, sociala si publica.

d1) Zona intima variaza, de regula, in raport cu siguranta de sine a unei persoane, dar si in functie de statutul ei social si se intinde de la suprafata epidermei pana la o distanta de cca. 45 cm de aceasta. Este distanta dansului intim, a sexului, a mangaierilor, dar si a luptei corp la corp. In acest spatiu patrund doar cei carora le este permis accesul, acestea fiind persoanele in care avem mare incredere, apropiati emotional, pe care-i dorim in spatiul nostru intim. Intrusii produc stanjeneala, iritare; actiunea acestora este perceputa ca o desconsiderare a persoanei, ca o forma de agresiune grava. In aceasta zona domina comunicarea tactila si cea olfactiva, contactul ocular este, in general, slab, iar rolul vorbirii este diminuat. Atingerile si invaziile in zona intima au forta manipulatoare deoarece maresc sentimentul de intimitate la nivel subconstient si faciliteaza obtinerea unor comportamente favorabile de la interlocutor[9]. Zona intima este impartita in doua subzone: apropiata (actul sexual si lupta corp la corp) si indepartata.

d2) Zona personala (46-125 cm) are o intindere care variaza in functie de psihologia si temperamentul persoanei, ca si in functie de numerosi factori demografici si culturali. Aceasta zona se imparte in doua subzone:

♦apropiata (46-75 cm), careia ii este caracteristica familiaritatea intre comunicatori si, ca urmare, au acces persoane foarte apropiate: sotie, iubita, copiii si prietenii intimi. Acest aspect are o semnificatie psihologica speciala care activeaza instinctul de 'proprietate' asupra partenerului: sotul sau sotia ar putea fi gelosi daca o alta femeie sau un alt barbat ar patrunde in acest spatiu. In cadrul zonei comunicarea olfactiva se diminuiaza si castiga importanta comunicarea verbala si privirea;

♦indepartata (76-125 cm), la limita stabilirii unui contact fizic direct (strangerea mainii, de pilda), corespunzand distantei obisnuite dintre doi oameni care comunica pe strada, cu voce normala si cu posibilitatea de a cuprinde cu privirea intreaga statura a interlocutorului.

d3) Zona sociala (126-360 cm) este spatiul rezervat contactelor sociale, negocierilor interpersonale, relatiilor de serviciu, aflate in faza de inceput, din care elementul de intimitate a fost in totalitate inlaturat. Comunicarea verbala se face cu voce plina si clar decupata pe fondul eventualelor zgomote de fond. Aici este locul potrivit pentru majoritatea colegilor, colaboratorilor si sefilor. In cazul subzonei apropiate, distanta sociala este marcata de masa, birou, ghiseu, taraba, iar la nivelul celei indepartate se mai adauga distanta ierarhica si nevoia de liniste. Folosita cu abilitate aceasta distanta poate indica dominarea, interesul, dezinteresul, superioritatea sau puterea fara a folosi cuvinte.

d4) Zona publica (peste distanta de 3,6 m) este spatiul in care comunicarea si relatia isi pierd caracterul interpersonal, intrucat se adreseaza unor colectivitati si are un caracter formalizat. Vocea creste in volum, nu se mai poate pastra contactul vizual cu fiecare ascultator in parte, insa se poate urmari reactiile publicului pentru ajusterea comunicarii in functie de acesta.

e) Comunicarea gestuala a fost pusa in evidenta si i s-a semnalat importanta inca din antichitate (Cicero o denumea 'o adevarata elocinta a trupului'), insa bazele studiului sistematic al acesteia au fost puse de Ray Birdwhistell, care intemeiaza astfel o noua disciplina in sfera stiintelor comunicarii - kinezica. Ideea principala pe care isi axeaza autorul problematica analizata este ca 'gestualitatea reprezinta un fel de instanta intermediara intre cultura (in acceptiunea antropologica a termenului) si personalitatea umana'[10]. In acest sens considera ca:

♦se pot deduce din mimica si gesturile unei persoane statutul social al acesteia, aspect care evidentiaza orientarea behaviorista a autorului, potrivit careia lumea launtrica a individului este inaccesibila investigatiei si, in consecinta, singurul lucru pe care il poate face cercetarorul este sa incerce sa deduca din aspectul actelor comportamentale cate ceva din modul de functionare a mecanismelor psihice care le provoaca;

♦se pot defini elementele minimale ale comunicarii kinezice si repertorierea unitatilor de baza ale limbajului gestual cu ajutorul unui procedeu analog celui pe care fonologii il numesc metoda comutarii, program nereusit ca urmare a diversitatii formale cvasi-infinite si dificultatii definirii sensurilor mesajelor gestuale.

O problema care se afla in atentia cercetatorilor comunicarii kinezice este clarificarea urmatorului aspect: semnul gestual are un caracter arbitrar sau motivat? Rezultatele nu sunt deocamdata concludente intrucat interpretarile date aceluiasi gest sunt diferite de la o zona geografica la alta (miscarea capului pentru a confirma sau a infirma, semnul pentru 'O.K' in America inseamna 'zero' in Franta, 'bani' in Japonia, o amenintare cu moartea in Tunisia si o aluzie la homosexualitate in Malta[11]), iar in cazul gesturilor universale, a caror existenta nu poate fi negata (peste tot nedumerirea se exprima prin ridicarea din umeri, tristetea sau vaselia sunt semnalate prin modificari fizionomice asemanatoare ), tentativele de a gasi explicatii biologice nu s-au dovedit inca fructuoase.

Probleme numeroase sunt si in legatura cu clasificarea gesturilor. Cei mai multi cercetatori iau drept punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul. Astfel, H. Wespi[13] impartea gesturile in substitutive, completive si de insotire a discursului verbal.

O clasificare interesanta a gesturilor cu valoare comunicationala este cea realizata de americanii Paul Ekman si Wallace Friesen. Ei le grupeaza in mai multe categorii, astfel:

♦Emblemele sunt miscari care se substituie comunicarii verbale si formeaza un limbaj de sine statator (cel al surdo-mutilor, de exemplu), care semnifica sunete sau cuvinte si inlesneste relatiile comunicationale atunci cand anumite situatii fac imposibile exprimarile verbale (distanta dintre interlocutori, bruiaj puternic, aloglotia interlocutorilor, un tabu religios sau o conventie artistica).

♦Ilustratorii indeplinesc functia de insotire si de completare a comunicarii verbale pe care o nuanteaza. Sunt reactii gestuale mai putin arbitrare (spontane) decat emblemele, multe dintre ele fiind innascute, deci universale, grupate de autorii clasificarii in opt categorii:

♦bastoanele - miscari ale mainii in plan vertical pentru a accentua anumite cuvinte sau sa marcheze importanta unor elemente ale mesajului verbal (mai ales in comunicarea publica), care trebuie retinute sau percepute ca atare (uneori sunt indicii ale agresivitatii si dorintei de dominare);

♦pictografele sunt miscari ale mainilor care deseneaza in aer conturul obiectelor despre care se vorbeste;

kinetografele sunt miscari ale corpului cu ajutorul carora se simuleaza elemente ale mesajului verbal socotite insuficient de expresive;

♦ideografele sunt gesturi vagi, de regula necontrolate, care descriu miscarea ideilor, a gandurilor, traiectoria rationamentelor;

♦miscarile deictice indica locuri, obiecte, persoane, directii si, in anumite circumstante, se pot substitui mesajului verbal (in timp ce se vorbeste se arata cu un gest al mainii scaunul semnificand 'luati loc');

♦miscarile spatiale sunt gesturi care descriu raporturile de pozitie in spatiu a obiectelor comunicarii;

♦miscarile ritmice insotesc expresia vorbita, pentru a accentua sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare; reproduc cadenta unei actiuni;

♦ilustratorii emblematici sunt embleme utilizate in prezenta cuvantului caruia i se substituie in mod normal (de exemplu, semnul victoriei reprezentat de degetele in V, este emblema in sine, dar este considerat ilustrator emblematic atunci cand este insotit de cuvantul corespunzator).

♦Gesturile de reglaj au rolul de a dirija, controla si intretine comunicarea. Functia lor este expresiva si fatica, intrucat releva atitudinea participantilor fata de actiune si permit ajustarea prin feed-back a parametrilor enuntarii, prin semnale de confirmare, atentie si indoiala.

♦Miscarile afective comunica (de regula prin indicii si numai in subsidiar prin semnale) starile de spirit, spontane, prin care trece emitatorul, dar care pot fi si controlate sau chiar simulate (in arta dramatica, in cinematografie) de catre acesta.. Exteriorizarea libera a acestor stari este ingradita de o dubla cenzura, sociala si personala, iar teama de autodemascare poate duce la falsificarea informatiei afective prin: inhibarea reactiei, exagerarea reactiei si mimarea reactiei contrare.

♦Adaptorii este categoria de gesturi cea mai putin legata de comunicare si include miscarile necesare pentru satisfacerea unor nevoi umane ce pot fi efectuate atat in prezenta, cat si in absenta observatorilor. Sunt trei clase de adaptori:

♦alteradaptori sunt gesturile de manipulare a obiectelor intr-un scop practic (cusutul, batutul la masina, de exemplu) care dobandesc valoare comunicativa atunci cand sunt efectuate in scop didactic (exemplul personal);

♦autoadaptorii sunt acele miscari prin intermediul carora se efectuiaza nevoile propriului trup (ingrijire, curatenie si alte necesitati trupesti, de la cele excretorii la cele autoerotice), pe care regulile sociale le limiteaza drastic, interzic manifestarea lor in public (cele indecente) sau li se estompeaza trasaturile in speranta ca trec neobservate; unele dintre aceste gesturi transmit mesaje cu conotatie sexuala;

♦adaptorii obiectuali reprezinta gesturile cu efect linistitor, care fac uz de obiecte (pix, breloc, pipa etc.).

Gesticulatia nu trebuie asociata cu ceva artificial, emfatic, mare parte a gesturilor sunt spontane, expresia directa a personalitatii individului. Desigur, partial, cu eforturi perseverente si cu indrumare competenta, gestica se invata si poate fi controlata, indeosebi in situatiile normale; este mai greu in situatii tensionate cand comunicarea de acest tip devine preponderenta si agresiva.

O abordare interesanta a mijloacelor comunicarii nonverbale este realizata de Nicki Stanton[14]. Acesta porneste de la premisa potrivit careia comunicarea nonverbala este o componenta foarte importanta in procesul comunicarii si, in consecinta, cunoasterea modalitatilor ei de exprimare reprezinta o cerinta a formarii si dezvoltarii competentei de a comunica. Lucrarea sa Comunicarea reprezinta, din aceasta perspectiva, un manual exemplar pentru invatarea problematicii specifice si a modului de rezolvare a situatiilor comunicationale. El considera ca principalele modalitati de exprimare nonverbale sunt:

♦limbajul tacerii (tacerea este un instrument puternic de comunicare, dar care trebuie folosit cu abilitate) si diversele ipostaze ale tacerii: aprobare, dezaprobare, asteptare, incurajare, respingere, plictiseala, ignorare;

♦limbajul timpului si principalele lui aspecte cu incarcatura comunicationala, care tin atat de personalitatea individului, cat si de cultura comunitatii din care face parte: atitudinea fata de timp, modul de impartire a timpului (in functie de ocupatie, de sarbatori, anotimpuri sau alte criterii), valorile pe care le dam timpului (exclamatia: 'numai un minut'.), modul cum folosim timpul, perceperea si masurarea timpului;

♦limbajul trupului si miscarile care au semnificatie pentru partenerul de comunicare: atitudinea fata de spatiul in care ne miscam; relatia dintre spatiu si pozitia sociala; simtul spatiului; atingerea; orientarea si pozitia (postura); miscarile capului; expresia fetei; miscarea ochilor; gesturi care servesc pentru comunicarea informatiei si emotiei, sustinerea discursului, exprimarea imaginii de sine; exprimarea prieteniei.

O alta structurare a mijloacelor comunicarii nonverbale este realizata de Sultana Craia[15]. Potrivit autoarei acest tip de comunicare cuprinde:

♦comunicarea tactila;

♦comunicarea gestuala;

♦comunicarea prin intermediul obiectelor - transmiterea unui mesaj nonverbal cu folosirea, in afara resurselor corporale, si a unor obiecte-simbol, care confera valoare comunicationala (de exemplu, obiectele de cult sau traditionale, batiste, esarfe, palarii pentru salut sau semn de despartire etc);

♦comunicarea prin situare, care se refera la situarea emitatorului in spatiu si in colectivitate/sau in raport cu ea (intr-o zona retrasa, extrema sau marginala pentru a-si arata indisponibilitatea fata de ceilalti sau intr-o zona situata in centrul atentiei cand doreste sa fie remarcata sau sa comunice ca este disponibila pentru ceilalti);

comunicarea nonverbala artistica: muzicala, plastica, cinematografica.

Functiile comunicarii nonverbale

Analiza comunicarii nonverbale in planul relatiei cu domeniul lingvistic, releva faptul ca nonverbalul poate indeplini urmatoarele functii[16]:

♦de accentuare (reliefarea unor aspecte, intarirea expresivitatii comunicarii proprii etc);

♦de completare (atunci cand emitatorul considera insuficienta redarea mesajelor numai prin intermediul cuvintelor);

♦de contrazicere (anularea , diminuarea mesajului verbal);

♦de reglaj (dirijarea, controlarea, mentinerea comunicarii verbale);

de repetare;

de substituire.

4. Conflictul dintre comunicarea verbala si cea nonverbala

De regula, relatia corporala sau vizuala a gesturilor noastre pregateste, sustine si transporta continutul verbal al mesajului. Daca acestea converg avem o transmisie reusita, insa daca apar elemente divergente ne putem confrunta cu situatia neplacuta ca mesajul verbal sa fie, chiar in momentul enuntarii, dezmintit de mesajul-cadru care ar trebui sa il confirme. Acest aspect este ceea ce specialistii numesc 'paradoxul comunicarii' sau 'paradox pragmatic', notiune propusa de P. Watzlawick[17]. Sensul pe care autorul il acorda termenului 'paradox' este cel de contradictie 'verticala care are loc intre enuntul si enuntarea ce dau mesajului relief logic (distinctia intre enunt si enuntare - care nu se situiaza la acelasi nivel -, intre limbaj si metalimbaj), adica intre ceea ce arata si ceea ce spune mesajul, intre marja comportamentala si textul verbal, intre aspectele de continut si de relatie ale aceluiasi mesaj' . P. Watzlawick, pentru a ilustra, da <<cazul mamei care isi viziteaza fiul psihotic la spital, se pregateste sa-l imbratiseze sau il saruta pe obraz: 'Dragul meu, ce bucurie sa te vad!', dar fara voia ei bratele ii incremenesc sau dintii musca>>

Atunci cand sensul mesajului nonverbal intra in conflict cu cel verbal (una spunem si altceva am vrea, evidentiat de exprimarile nonverbale), suntem inclinati sa dam crezare mesajului nonverbal, intrucat comunicarile nonverbale sunt adesea mult mai puternice decat cuvintele care sunt rostite, dezvaluind partea emotionala a comunicarilor noastre. Deci actiunile vorbesc mai bine (sunt mai sincere) decat cuvintele.