Comunicarea verbala

Comunicarea verbala

1. Comunicare si limbaj

Exista vorbitori care ne fascineaza, iar fascinatia nu vine numai din ceea ce se comunica, ci, mai ales, din felul in care se comunica. In astfel de situatii suntem in prezenta a "doua limbaje', spune Paul Watzlawick, intr-un eseu care poarta chiar acest titlu[1]. Unul dintre ele poate fi transpus in reguli, i se pot identifica elementele constitutive: este limbajul rational, cuantificabil in fraze, judecati, propozitii, cuvinte, silabe, sunete. Celalalt este metaforic, figurat, opereaza nu cu semne, ci cu simboluri.

Din punctul de vedere al analizelor de limbaj si comunicare, primul limbaj este atribuit unor fenomene de gandire dirijata, celalalt unor fenomene de gandire nedirijata. Limbajul datorat fenomenelor de gandire dirijata urmeaza legile lingvistice, se supune regulilor gramaticale, ale sintaxei si semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gandire nedirijata constituie o tesatura in care sunt prinse reprezentarile, experientele, gesturile, atitudinile, trasaturile de personalitate, "farmecul' vorbitorului.

Formele gandirii nedirijate se dovedesc a avea un caracter pronuntat individual si sunt mai putin susceptibile de normare in vederea constituirii unei discipline de studiu. Formele gandirii dirijate, care nu au un specific individual accentuat, ci unul general, au fost asamblate intr-o disciplina, intr-o teorie a limbajului. De aceea, doar acestea pot fi studiate cu pertinenta si in mod sistematic. La acest limbaj ne vom referi in continuare.

2. Limba si limbaj; clarificari conceptuale

"Toate popoarele de pe pamant, in ciuda diversitatii idiomurilor, vorbesc unul si acelasi limbaj" sustine Beauze[2]. Toate limbile au un fundament comun, o ratiune fondatoare comuna, datorita faptului ca servesc aceluiasi scop: semnificarii prin intermediul limbii, transmiterii gandurilor personale unor altor oameni.

Vorbirea poate fi privita ca pe o oglinda, sau o fereastra, a noastra, a eu-lui, a persoanei. Persoana nu apare numai in hainele care invesmanteaza corpul nostru, ci si in cuvintele care imbraca ceea ce dorim sa comunicam.

Ceea ce este comun in modul in care toate fiintele omenesti folosesc cuvantul sau scrisul desemneaza limbajul. Limbajul este un cuvant folosit mai ales la singular; el reprezinta o aptitudine si poate fi definit drept orice sistem sau ansamblu de semne care permite exprimarea sau comunicarea. In sens strict, limbajul reprezinta o institutie universala si specifica umanitatii, care comporta caracteristici proprii.

Prin limba, in sens comun, intelegem produsul social particular al facultatii limbajului, ansamblul de conventii necesare comunicarii, schimbului de informatii, adoptate in mod mai mult sau mai putin conventional de catre vorbitorii unei societati, pentru exercitarea acestei functii prin vorbire. Daca limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne, intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunitati umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizari conjuncturale ale limbajului, sunt susceptibile de a fi traduse.

Functia lingvistica, intr-o limba, se exercita prin intermediul vorbirii; vorbirea este activitatea de codare, iar reversul acesteia, activitatea de decodare, reprezinta ceea ce se numeste ascultare in procesul comunicarii.

Distinctia dintre limba si vorbire constituie, dupa cum se stie, dihotomia saussuriana primordiala careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala. Pentru F. de Saussure, limba constituie un sistem existent in mod virtual in constiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli si conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor.

Ca manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor, limba ia forma codului lingvistic, cod necesar pentru a realiza comunicarea. Din acest punct de vedere, limba consta intr-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a desemna un referent; dintr-un set de reguli dupa care se face asocierea designatorilor pentru a exprima o imagine mentala, o reprezentare. Organizarea semnelor si combinarea sensurilor lor tin de sintaxa propozitiei sau a frazei. Actul enuntarii, al vorbirii, presupune recurgerea la semnificant si semnificat, entitati statice ale codului lingvistic, iar practicile discursive - tipuri de organizare ale comunicarii - reprezinta utilizarea limbii in vorbire.

Pentru a reusi, comunicarea intre indivizi are nevoie de intelegerea codului. Vorbirea este un act individual, pe cand limba este un fenomen social, de grup. "Jocurile de vorbire"[3] consacra sensul folosirii unor expresii in conformitate cu intrebuintarea lor. Semnificatiile termenilor unei limbi se regasesc in dictionare, fiecare vorbitor avand pentru un termen una sau mai multe semnificatii. Asadar, fiecare vorbitor are un dictionar propriu pentru limba pe care o vorbeste.

Sensurile cuvintelor se pot schimba, in functie de interpretarile care apar in cursul comunicarii. De aceea unii vorbitori pot folosi cuvintele cu sensuri gresite, false (adica neconforme cu sensul de dictionar sau cu cel atribuit de grupul social in a carei limba se exprima). In aceasta ordine de idei, N. Chomsky facea distinctia dintre competenta lingvistica si performanta lingvistica[4].

Competenta lingvistica este data de ansamblul posibilitatilor pe care le are un subiect vorbitor al unei limbi in ceea ce priveste capacitatea de a construi si de a recunoaste fraze corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens si de a le identifica pe cele ambigue dintr-o anumita limba. Performantele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu tin neaparat de competentele lingvistice pe care le poate demonstra acesta, ci de capacitatea de a pune "in joc" zestrea acumulata de termeni (semnificanti) si complexul de reguli pentru a obtine sensuri noi. Performantele lingvistice mai reclama si ansamblul cunostintelor despre lume ale subiectului si o anumita practica in abordarea si gestionarea relatiilor interumane, care pot functiona independent de competenta lingvistica.

O alta distinctie pe care trebuie sa o avem in atentie este cea intre limba si discurs. Astfel, discursul joaca un rol analog vorbirii, atat doar ca este vorba de o vorbire specializata. Specializarea implicata este datorata relatiei specifice care se stabileste in cadrul discursului intre sens si efectul de sens. Daca in cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se puteau atribui mai multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor sa aleaga sensul care le convine sau cel pe care-l cunosc, in cazul discursului se pleaca de la asumtia ca in pofida infinitatii de valori ale unui termen, unei unitati de semnificatie minimale ii corespunde un sens si numai unul.

3. Limba si gandire

In lingvistica, o teorie foarte larg acceptata afirma, cu argumente puternice, ca o limba impune gandirii o organizare originala. F. de Saussure[5] considera ca, fara limbaj, gandirea ar ramane o nebuloasa dezorganizata, caci doar acesta permite gandirii sa se organizeze. Cum nu exista un limbaj in sine, ci doar limbi multiple si diferite, gandirea unui individ ramane intr-o larga masura dependenta de limba pe care a invatat-o. Formulei celebre a lui Humboldt, potrivit careia o limba est "o viziune a lumii" (Weltanschauung) ii corespunde, intr-o definitie data de Martinet, afirmatia: limba este "instrument de comunicare, conform caruia experienta omeneasca este analizata diferit in fiecare comunitate" . Toate acestea contrazic opinia generala, dar complet falsa, potrivit careia diversitatea limbilor se reduce la o diversitate de etichete, sau de semnale, legate de semnificatii invariabile care ar reflecta direct realitatea.

Limba are o anumita utilizare si, implicit, anumite functii. Printre aceste functii, specialistii considera ca predominanta fie functia de comunicare, fie functia de reprezentare. Aceasta se explica prin faptul ca intre cele doua functii exista stranse legaturi. Astfel, gandirea devine comunicabila doar pentru ca limba permite sa se afecteze semnale unor elemente de gandire, deci sensului. In mod reciproc, necesitatile comunicarii conduc la obligatia de a se pune ordine in gandire. Aceasta nu se intampla doar in momentul in care ne exprimam. De achizitia unei limbi, fie in primii ani de viata, fie mai tarziu, se leaga cu siguranta o structurare specifica a gandirii care, fara sa o limiteze la tipare rigide si definitive, ii permit sa corespunda gandirii celuilalt, multiplicand in acelasi timp posibilitatile de imbogatire.

Chiar daca in ansamblu lingvistii sunt de acord asupra faptului ca limba influenteaza gandirea, opinia lor variaza asupra profunzimii acestei influente. Pentru unii, este valabila ipoteza afirmata de Humboldt - Sapir - Whorf, conform careia decupajul semantic indus de o limba este in intregime original, in asa fel incat intre doua decupaje tinand de doua limbi diferite, nu exista multe puncte comune. Pentru altii, universul semantic al umanitatii conserva o anumita unitate, limbile nu sunt in intregime ireductibile unele fata de celelalte. Faptul ca asa stau lucrurile se exprima si prin posibilitatea traducerilor.

4. Operationalizarea limbajului

Atunci cand se pune problema achizitionarii de catre fiinta umana a limbajului se pun intrebari precum: cum se invata sensurile si modurile de combinare ale cuvintelor si expresiilor sau cum se ajunge la performante lingvistice? Acestor intrebari li se poate raspunde parcurgand trei etape ale operationalizarii limbajului: analiza indicilor acustici; sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale si intelegerea.

Analiza indicilor acustici presupune: perceptia categoriala - invatarea sunetelor elementare si gruparea lor; adaptarea selectiva - pentru a identifica mai multi termeni este nevoie de o prezentare variata de foneme si de parametri lingvistici; combinatii de foneme, precum reprezentarea silabica sau capacitatea de a uni in silabe mai multe
semne.

In ceea ce priveste sinteza si elaborarea reprezentarilor lexicale, aceasta operatie presupune a tine cont de lexicul intern, ca ansamblul de reprezentari corespunzatoare unitatilor semnificative dintr-o limba; de efectul de frecventa, care consta in aceea ca lexicul intern creste cu cat cuvintele sunt folosite mai des; si de efectul de amorsare, exprimat prin aceea ca lexicul intern scade in conditiile nefolosirii cuvintelor.

Intelegerea nu se reduce la identificarea cuvintelor dintr-un mesaj, ci unitatea sintactica pe care trebuie sa o poata prelucra vorbitorul pentru a comunica este fraza. Perceptia lingvistica este data de nivelul competentei lingvistice, iar intelegerea este consecinta directa a gradului de performanta lingvistica a subiectului. Aceste doua aspecte ale procesului de operationalizare a limbajului se completeaza reciproc, abia aici, la nivelul intelegerii, intalnindu-se competenta si performanta lingvistica care, in afara procesului de operationalizare, functioneaza independent.

5. Formele comunicarii verbale

Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere mai multor moduri de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, care corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa un loc aparte in sociologia contemporana, el stand la baza unei intregi viziuni asupra comportamentului social, a carei expresie de maxima coerenta a fost dezvoltata de Erwin Goffman in lucrarile sale.

Printre formele comunicarii verbale, distingem: monologul, conferinta, expunerea, prelegerea, relatarea, discursul, toastul, alocutiunea, povestirea, predica, interpelarea, dialogul, dezbaterea, colocviul.

Monologul este acea forma a comunicarii in care emitentul nu implica receptorul; in aceasta forma a comunicarii exista totusi feed-back, dar nu exista un public anume; in acelasi timp nici nu se poate vorbi de existenta unui monolog absolut.

Forma cea mai evoluata si cea mai pretentioasa a monologului, care presupune emiterea, argumentarea si sustinere unor puncte de vedere si a unor idei inedite, care exprima un moment sau o situatie cruciala in evolutia unui domeniu, o reprezinta discursul.

Expunerea este forma de discurs care angajeaza in mod explicit personalitatea, opiniile, sistemul de valori ale celui care vorbeste si care isi transmite opiniile cu privire la un subiect.

Relatarea este o forma de comunicare in care se face o decodificare, o dezvaluire sau o prezentare a unei realitati obiective, a unor stari de fapt, a unor actiuni fara implicarea subiectiva a celui care participa, apelandu-se la un tip sau altul de limbaj; aceasta forma de comunicare este ferita de subiectivism si de implicare personala.

Prelegerea reprezinta situatia comunicativa in care publicul care asista a avut posibilitatea sa sistematizeze informatii, fapte, evenimente anterioare angajarii acestui tip de comunicare; ea presupune un nivel de abordare mai ridicat, fara o introducere de acomodare a subiectului pus in discutie.

Toastul reprezinta o rostire angajata cu prilejul unor evenimente deosebite care nu trebuie sa depaseasca 3 - 4 minute; aceasta forma de comunicare face apel la emotionalitatea celor prezenti, dar cu masura.

Alocutiunea reprezinta o interventie din partea unui vorbitor intr-un context comunicational, avand drept scop ilustrarea unui punct de vedere; aceasta nu trebuie sa depaseasca 10 minute.

Pledoaria - este asemanatoare ca forma si functie discursiva cu alocutiunea, diferentiindu-se de aceasta prin aceea ca prezinta si sustine un punct de vedere propriu.

Povestirea este forma cea mai ampla a comunicarii, in care se folosesc cele mai variate modalitati, care face apel la imaginatie si sentimente, la emotii, la cunostinte anterioare; in mod deosebit ii este specifica angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului, subiectivitatea povestitorului este prezenta din plin, lasandu-si amprenta pe forma si stilul mesajelor transmise.

Predica este un tip de adresare in care posibilitatea de contraargumentare si manifestare critica sunt reduse sau chiar anulate; este specifica institutiilor puternic ierarhizate.

Interventia reprezinta situatia in care emitatorul vine in sprijinul unor idei ale unui alt participant la discutie, acesta din urma declarandu-si, fie si tacit, acordul cu mesajul enuntat; prin interventie emitentul adanceste un punct de vedere si il sustine.

Interpelarea reprezinta situatia in care cineva, aflat in postura de distribuitor de informatie, cere unor anumite surse o mai buna precizare in anumite probleme, pe

anumite domenii.

Dialogul este tipul de comunicare in cadrul careia mesajele se schimba intre participanti, fiecare fiind pe rand emitator si receptor; participantii la dialog fac un schimb de informatii, toti considerandu-se egali si acordandu-si acelasi statut.

Dezbaterea este o forma a comunicarii in care nu sunt implicate structuri evaluative; ea este destinata clarificarii si aprofundarii unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar are un moderator.

Seminarul este forma de comunicare dialogala care implica serioase structuri evaluative; are un centru autorizat de comunicare, care este si centrul de conducere al discutiilor din cadrul seminarului.

Interviul reprezinta forma rigida a dialogului, in care rolurile de emitent si receptor nu se schimba; este folosit ca metoda de obtinere de informatii in presa. Exista mai multe tipuri de interviu: "in palnie", "liniar", "tunel".

Colocviul este forma de comunicare in care participantii dezbat in comun o anumita idee, in baza unei discutii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecaruia la discutii imbogatindu-se sfera subiectului abordat.

Conferinta poate lua forma conferintei clasice, care presupune o adresare directa, de obicei publica, in care cel care conferentiaza (conferentiarul) evita sa enunte propriile judecati de valoare, rezumandu-se sa le prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferentiaza, sau a conferintei cu preopinenti, in cadrul careia se prezinta mai multi conferentiari, care prezinta idei opuse pe aceeasi tema. Conferinta cu preopinenti poate fi regizata sau spontana.

6. Vorbitorul si ascultatorul in procesul comunicarii

Situatia "vorbirii", a trecerii limbii in act, presupune o serie de abilitati necesare interlocutorilor pentru a reusi o comunicare eficienta. Exista o serie de caracteristici care tin de personalitatea comunicatorului si care contribuie la eficienta unui act de comunicare: claritatea, acuratetea, empatia, sinceritatea, atitudinea, contactul vizual, infatisarea, postura, vocea, viteza de vorbire, pauzele in vorbire.

Claritatea reprezinta organizarea continutului de comunicat astfel incat acesta sa poata fi usor de urmarit; folosirea unui vocabular adecvat temei si auditorului; o pronuntare corecta si completa a cuvintelor.

Acuratetea presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile dorite; cere exploatarea completa a subiectului de comunicat.

Empatia presupune ca vorbitorul sa fie deschis tuturor interlocutorilor, incercand sa inteleaga situatia acestora, pozitiile din care adopta anumite puncte de vedere, sa incerce sa le inteleaga atitudinile, manifestand in acelasi timp amabilitate si prietenie.

Sinceritatea reprezinta situatia de evitare a rigiditatii sau a stangaciei, recurgerea si mentinerea unei situatii naturale intr-o comunicare.

Atitudinea presupune evitarea miscarilor bruste in timpul vorbirii, a pozitiilor incordate sau a unora prea relaxate, a modificarilor bruste de pozitie sau a scaparilor de sub control a vocii.

Contactul vizual este absolut necesar in timpul dialogului; toti participantii la
dialog trebuie sa se poata vedea si sa se priveasca, contactul direct, vizual, fiind o proba a credibilitatii si a dispozitiei la dialog.

Infatisarea reflecta modul in care fiecare participant la actul comunicarii se priveste pe sine insusi: tinuta, vestimentatia, trebuie sa fie adecvate la locul si la felul discutiei, la statutul social al interlocutorilor.

Postura reprezinta pozitia corpului, a mainilor, a picioarelor, a capului, a spatelui; toate acestea trebuind controlate cu abilitate de catre vorbitor.

Vocea trebuie modelata astfel incat sa fie auzita si inteleasa de cei care asculta; volumul vocii trebuie reglat in functie de sala, de distanta pana la interlocutori, de zgomotul de fond.

In ceea ce priveste viteza de vorbire, aceasta trebuie sa fie adecvata interlocutorilor si situatiei; ea nu trebuie sa fie nici prea mare, pentru a indica urgenta, nici prea inceata, pentru a nu pierde interesul ascultatorilor. Pauzele de vorbire sunt recomandate atunci cand vorbitorul doreste sa pregateasca auditoriul pentru o idee importanta.

Un rol foarte important in comunicare il are actiunea de a asculta Pentru a intelege de ce actiunea de a asculta este importanta in comunicare, este necesar sa trecem in revista fazele ascultarii.

Auzirea, cea mai importanta faza a ascultarii, este actul automat de receptionare si transmitere la creier a undelor sonore generate de vorbirea emitentului; exprima impactul fiziologic pe care-l produc undele sonore.

Intelegerea reprezinta actul de identificare a continutului informativ comunicat, precum si recompunerea sunetelor auzite in cuvinte si a cuvintelor in propozitii si fraze.

Cea de-a treia faza a ascultarii, traducerea in sensuri presupune implicarea memoriei si a experientei lingvistice, culturale, de vorbire a ascultatorului.

Atribuirea de semnificatii informatiei receptate se realizeaza in functie de nivelul de operationalizare a limbii, a vocabularului sau a performantelor lingvistice, iar evaluarea, ca faza a ascultarii presupune efectuarea de judecati de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din partea ascultatorului.

O comunicare verbala nu este deplina daca in relatie nu se afla si un receptor; o buna comunicare, o reusita a acesteia, depinde si de atitudinea ascultatorului. Dintre cele mai importante calitati ale unui bun ascultator retinem:

- disponibilitatea pentru ascultare sau incercarea de a patrunde ceea ce se comunica, de a urmari ceea ce se transmite;

- manifestarea interesului care presupune a asculta astfel incat sa fie evident ca cel care vorbeste este urmarit; celui care vorbeste trebuie sa i se dea semnale in acest sens;

- ascultarea in totalitate care presupune a lasa interlocutorul sa-si expuna toate ideile, sa epuizeze ceea ce vrea sa spuna;

- urmarirea ideilor principale fara pierderea in amanunte; revenirea asupra unui subiect, presupune referire la ideile principale din ceea ce a fost spus si nu insistarea pe lucruri fara importanta;

- ascultarea critica presupune ascultarea cu atentie si identificarea cu exactitate a persoanei careia ii apartin ideile care se comunica;

- concentrarea atentiei pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune pe ideile principale, si nu pe efectele secundare ale comunicarii sau pe cele colaterale, accidentale, care pot sa apara in timpul comunicarii;

- luarea de notite - ajuta la urmarirea mai exacta a ideilor expuse si permite elaborarea unei schite proprii a ceea ce a fost expus;

- sustinerea vorbitorului reprezinta o atitudine pozitiva si incurajatoare din partea auditoriului pentru a permite emitentului sa izbuteasca in intreprinderea sa.

7. Stil si comunicare

Comunicarea eficienta si eficace depinde in mare masura de felul in care comunicam, adica de stilul comunicarii. Potrivit unei celebre formulari stilul este omul insusi, este evident ca fiecarui individ ii este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poarta pecetea propriei personalitati, a culturii, a temperamentului si a mediului social in care acesta traieste. Stilul nu este o proprietate exclusiva a textelor literare, el este specific oricarui act de comunicare.

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie sa indeplineasca, in principal, anumite calitati:

- claritatea, care consta in expunerea sistematizata, concisa si usor de inteles; absenta claritatii influenteaza calitatea comunicarii, conducand la obscuritate, nonsens si la echivoc;

- corectitudinea, reprezinta o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale

in ceea ce priveste sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme si constau, cu precadere, in dezacordul dintre subiect si predicat;

- proprietatea, se refera la modalitatea folosirii celor mai potrivite cuvinte pentru a exprima mai exact intentiile autorului;

- puritatea, care are in vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evolutia limbii putem identifica arhaisme, care reprezinta cuvinte vechi, iesite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate in limba, al caror uz nu a fost inca pe deplin validat si regionalisme, cuvinte a caror intrebuintare este locala, specifica unei zone. Potrivit cu valoarea de intrebuintare a cuvintelor, cu sensurile in care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica doua categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care confera cuvintelor alte sensuri decat cele de baza pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul si jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunitati profesionale, folosit pentru a realiza o comunicare mai rapida;

- precizia, are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte si expresii necesare pentru

intelegerea comunicarii;

- concizia, care urmareste exprimarea concentrata pe subiectul de comunicat, fara divagatii suplimentare si neavenite;

A vorbi despre stil, inseamna a lua in atentie si calitatile particulare ale acestuia, calitati care au un rol foarte important in procesul de comunicare. Dintre acestea enumeram: naturaletea, demnitatea, armonia si finetea.

In ceea ce priveste naturaletea aceasta consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a uimi auditoriul.

Demnitatea impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; mai nou este invocata in acest sens si atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, sovin, antisemit, misogin sau androgin.

Armonia reprezinta obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia.

In ceea ce priveste finetea, aceasta presupune folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ganduri, sentimente sau idei.

7. 1. Tipologia stilurilor de comunicare

Exista mai multe stiluri de comunicare, proprii situatiilor de comunicare aferente. Dintre stilurile de comunicare, cele mai des folosite sunt: stilul neutru, stilul familiar, stilul solemn, stilul beletristic, stilul stiintific, stilul administrativ, stilul publicistic si stilul de comunicare manageriala.

Stilul neutru se caracterizeaza prin absenta deliberata a oricarei forme de exprimare a starii sufletesti, pentru ca intre emitator si receptor nu se stabilesc alte rela- tii decat cele oficiale, de serviciu.

Stilul familiar se caracterizeaza printr-o mare libertate in alegerea mijloacelor de expresie, ca urmare a unor intense trairi afective; presupune o exprimare mai putin pretentioasa, mai apropiata, folosita in relatiile cu membrii familiei, prietenii, colegii.

Stilul solemn sau protocolar are ca trasatura specifica cautarea minutioasa a acelor formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enuntarii o nota evidenta de ceremonie, solicitata de imprejurari deosebite, in vederea exprimarii unor ganduri si sentimente grave, marete sau profunde.

Specificitatea stilului beletristic consta in marea bogatie de sensuri la care apeleaza si pe care le foloseste; este stilul care incearca sa abordeze dictionarul unei limbi in exhaustivitatea sa.

Stilul stiintific se caracterizeaza prin aceea ca in procesul comunicarii se apeleaza la formele de deductie si de inductie rationala ignorandu-se intr-o oarecare masura, sensibilitatea si imaginatia.

Stilul administrativ este un stil functional, care are ca element definitoriu prezenta unor formule sintactice cliseu, cu ajutorul carora se efectueaza o comunicare specifica institutiilor.

Stilul publicistic abordeaza o mare varietate tematica, fapt ce il apropie de stilul beletristic, dar il deosebeste de acesta faptul ca pune accentul pe informatie mai mult decat pe forma de prezentare, urmarind informarea auditoriului.

In fine, stilul de comunicare manageriala reprezinta stilul in care mesajul managerului cauta sa aiba un impact puternic asupra auditoriului, urmarind sa activeze eficienta si eficacitatea acestuia, angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.