Evolutia comunicarii de masa in raport cu societatea

Evolutia comunicarii de masa in raport cu societatea

Cea mai cunoscuta tipologie a structurilor institutionale si variatelor filosofii privind evolutia media este cea propusa de trei profesori americani: Fred Siebert, Theodore Peterson si Wilbur Schramm in 1956, in lucrarea Patru teorii despre presa[1].

In viziunea acestora, cele patru mari teorii, aparute in momente istorice si in zone geopolitice diferite, cartografiaza rolul social al presei dintr-o perspectiva istorica si pe o axa ce aseaza la un pol completa subordonare a presei de catre institutiile puterii si, la celalalt pol, totala ei eliberare de sub controlul direct al publicului. Cele patru teorii normative sunt: modelul autoritarist; modelul liberal; modelul comunist si modelul serviciului public.

1. Modelul autoritarist

Reprezinta prima concretizare filosofica si institutionala a relatiei dintre stat si presa, prima incercare de a defini misiunea sociala a presei. La inceputul secolului al XVII-lea, monarhiile vremii percep transformarea foilor tiparite cu prilejul unor evenimente in publicatii lunare sau saptamanale ca pe o amenintare directa. De aceea, ele s-au grabit fie sa le absoarba, fie sa le supuna unui control riguros.

Principiul de baza al modelului autoritarist este controlul exercitat de institutiile statului asupra functionarii organelor de presa a continuturilor vehiculate de acestea.

In statele europene din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea si chiar al XIX-lea, sfera de actiune a puterii era limitata de existenta proprietatii private: statul nu putea interveni impotriva cadrului economic si a legilor pe care le promulgase. Deci, problema era de a gasi forme de constrangere impotriva unei prese care opera in baza institutionala a proprietatii private. Sistemele autoritariste au incercat sa faca fata acestei dificultati utilizand doua mijloace: privilegiile si restrictiile.

Privilegiile au vizat indeosebi institutiile de presa subordonate sau obediente, care au beneficiat de atribuirea mai rapida a dreptului de publicare, de sprijin financiar sau de scutiri de taxe si impozite, de o distributie preferentiala si de favoruri acordate liderilor sau ziaristilor care se remarcau in promovarea temelor dorite de putere.

Restrictiile au cunoscut o paleta mult mai bogata: multe au vizat accesul la licenta, la resurse, la distributie, la informatie. Folosind o parghie de tip juridic, puterea selecta pe aceia pe care ii considera de incredere. O alta forma de exercitare a restrictiilor a fost aceea prin folosirea unei parghii economice: se fixau impozite sau preturi de distributie falimentare pentru o intreprindere privata. De asemenea, se folosea un sistem de legi si reglementari pentru a influenta activitatea intreprinderii de presa. Cele mai eficiente erau legile referitoare la tradare si la instigare la revolta. Existenta unor astfel de legi nu reprezinta in sine un semn de autoritarism, ci doar folosirea lor excesiva.

Modelul autoritarist a fost depasit in doua directii: modelul comunist care a perfectionat tehnicile de exercitare a controlului si modelul liberal care a dezvoltat formele de emancipare de sub controlul autoritatii.

Aparitia, la inceputul secolului al XX-lea a unor noi tehnologii, a readus in discutie problema controlului si a reglementarii accesului la comunicare. Statele occidentale, unde spectrul autoritarismului si al totalitarismului creeaza reactii de adversitate fatisa, au rezolvat mai echilibrat problemele induse de dezvoltarea media prin crearea unui model al serviciului public.

2. Modelul comunist

Din perspectiva comunismului, presa nu este decat o arma a puterii, dotata cu misiuni si sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru indeplinirea unor obiective politice si economice, preamarirea realizarilor etc. Presa era, pana nu demult, conceputa ca un mijloc de exercitare si legitimare a puterii, ceea ce se facea prin detinerea controlului total asupra sistemului mass-media.

Regimul comunist se caracterizeaza prin distributia centralizata a resurselor - cotele de hartie fixate prin planuri anuale limiteaza numarul de ziare si reviste, ca si numarul de frecvente si ore de program. Astfel, se obtinea: stapanirea mijloacelor de productie, stapanirea mijloacelor de distributie, structura organizationala. accesul fiind controlat de aparatul de partid, conform unor criterii restrictive de ordin social, ideologic sau politic.

Redactiile erau construite pe o tipologie piramidala, in care fiecare esalon controla ce a facut esalonul inferior, procesul productiei trecand prin filtre succesive. Sistemul se caracteriza printr-un control extraordinar de sever al informatiei, deoarece prin monopolizarea acesteia puterea crea si distribuia un produs numit informatie oficiala - in realitate un amestec pervers de adevaruri partiale si minciuni credibile. Accesul la informatii era posibil numai prin intermediul instantelor stabilite de putere: comitete de propaganda, agentii de presa, documente oficiale, sedinte, congrese, acestea oferind date filtrate, reorganizate, cu valoare pur propagandistica si nu informativa.

Controlarea informatiei conduce la generalizarea caracterului planificat al activitatii mass-media, fapt care plaseaza presa in ipostaza de producatoare de campanie de mobilizare si de propaganda permanenta. Controlul se realiza si prin instituirea unor mecanisme diversificate de cenzura: aceasta se exercita in forma cea mai simpla prin controlarea sumarelor si a grilelor de programe a textelor si emisiunilor sau prin standardizarea temelor jurnalistice. Cenzura era aplicata de specialisti din afara institutiei si de conducatorii din interiorul organizatiei; deoarece presa ocolea realitatile, reproducand la nesfarsit aceleasi formule standard, limbajul presei capata caracteristicile limbii de lemn a discursurilor oficiale. Discursul presei, ancorat in formule stereotipe, indemna populatia sa ghiceasca sensuri diferite de cele explicit cuprinse in text. Jurnalistii insisi dobandeau si deprinderi de auto-cenzura si eliminau din proprie initiativa acele informatii si idei pe care le stiau din start nepublicabile. In paralel insa, o parte din ei vor pune in miscare diverse tehnici ale aluziei si metaforei, prin care incercau sa stabileasca o punte paralela de comunicare cu o ipotetica audienta.

3. Modelul liberal

Modelul liberal a atins apogeul in secolul al XIX-lea. Conform conceptiei liberale, drepturile individului sunt sacre. Omul este considerat detinatorul unor drepturi naturale, fundamentale si inalienabile. In urma unui "contract social" el poate ceda o parte din prerogativele sale unor institutii precum: statul, partidele, liderii politici asupra carora isi exercita puterea si controlul prin mecanismele democratiei: alegeri, referendum, dezbateri publice, grupuri de presiune, asociatii civice.

Pentru a putea lua decizii corecte, oamenii trebuie sa cunoasca adevarul si, conform conceptiei liberale, adevarul se poate obtine doar prin confruntarea libera a ideilor si opiniilor^. Presa poate fi inteleasa ca institutia care permite circulatia acestor idei si confruntarea lor neingradita, motiv pentru care trebuie sa fie in primul rand libera de orice presiune a partilor interesate, si, mai ales, de reprezentantii politicului si ai puterii administrative. De aceea, presa trebuie sa fie o intreprindere economica stabila. Asadar, controlul se va deplasa din sfera statului in sfera oamenilor care au destui bani.

In cautarea adevarului, presa era considerata un partener de discutie, iar cerinta adresata presei de a controla guvernul a aparut in contextul acestei teorii. S-a incetatenit desemnarea presei ca fiind cea de a patra putere pe langa cea legislativa, executiva si juridica. Aceasta sintagma nu se refera la actiunea directa a mass-media asupra celorlalte puterii. Actiunea presei este indirecta: distribuind informatii si idei despre modul cum celelalte puteri isi exercita mandatul, ea creeaza o opinie publica - cetatenii se mobilizeaza in favoarea unei cauze - si exercita presiune asupra factorilor politici si legislativi si obtine modificarea atitudinii si a comportamentului celorlalte puteri.

In modelul liberal, legile pietei devin factorii reglatori ai sistemului mass-media. Sub presiunea concurentei si profitului, presa ajunge un produs vandut de doua ori - o data cititorilor, si o data firmelor de publicitate. Insa, in goana dupa profit poate sa dispara piata libera a ideilor si raspunderea fata de informarea individului. De aceea, pentru realizarea misiunii de a informa si de a oferi un forum de dezbatere, presa trebuie sa apeleze la institutii din alte zone de activitate capabile sa-i asigure existenta    prin forme alternative de finantare.

4. Modelul serviciului public

Introducerea autoritatilor statale in sistemul comunicarii de masa intr-un triunghi ce leaga publicul, presa si institutiile puterii, se face in numele conceptului de responsabilitate sociala.

Modelul serviciului public a aparut sub impulsul a trei factori:

1. revolutia tehnologica, aparitia radioului si a televiziunii, care a readus in discutie problema resurselor detinute de stat. Procesul de atribuire a frecventelor a dus la dezbaterea unor principii si norme de functionare, necesare pentru a satisface interesele firmelor, exigentele statului si asteptarile publicului;

2. prin dezvoltarea constiintei si exigentei profesionale, jurnalistii au devenit din ce in ce mai constienti de raspunderea civica si morala care revine celor care produc si distribuie mesaje prin presa, ceea ce s-a concretizat, intr-un final, in definirea unor principii si coduri profesionale;

3. amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei, care subliniau necesitatea eliminarii practicilor excesiv comerciale.

In esenta, modelul serviciului public porneste de la premisele teoretice ale modelului liberal, considerand insa ca, in evolutia sa, sistemul a abdicat de la principiile sale fundamentale. Modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pietei si a goanei dupa profit. Astfel, atat statul, cat si grupurile economice pot sprijini diferitele institutii mass-media fara a interveni in politica acestora, fara a incerca sa le influenteze sau sa le impuna punctul lor de vedere si interesele lor specifice. Ratiunile unei participari pot fi de ordin politic, precum sprijinirea democratiei, sau de ordin filantropic, precum sprijinirea creatiei culturale.