GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCA SI A BOLILOR PROFESIONALE

GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCA SI A BOLILOR PROFESIONALE

CONSIDERATII GENERALE

Una din conditiile necesare in intelegerea si stapanirea unui fenomen este cunoasterea mecanismului intim de aparitie si desfasurare in timp a acestuia .

Relativ la bolile profesionale, cunoasterea lor a urmat in mare masura evolutia medicinii, in ceea ce priveste tratarea efectelor. S-a constatat insa ca profilaxia acestora nu poate fi despartita de analiza cauzelor accidentelor de munca, deoarece nu exista o demarcatie neta intre factorii generatori ai celor doua evenimente .

Incercarile de explicare a genezei accidentelor de munca au inceput in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand datorita revolutiei industriale in plina desfasurare, numarul accidentelor si bolilor profesionale a crescut considerabil, iar actiunile pentru prevenirea lor au inceput sa dobandeasca un caracter organizat.

Primele preocupari in acest sens puneau accidentele de munca si bolile profesionale exclusiv pe seama utilajelor si masinilor, respectiv a factorilor tehnici, fiind cei mai evidenti si relativ usor de depistat. Masurile preventive recomandate erau de natura ecranelor si dispozitivelor de protectie pentru utilajele periculoase.

Intr-o etapa ulterioara s-a observat ca factorii mediului de munca (temperatura ambianta, umiditatea, iluminatul, zgomotul, vibratiile, noxele chimice etc. ) pot conduce la aceste evenimente nedorite, accidentele de munca sau bolile profesionale. Ca atare, eforturile preventive si-au dezvoltat aria, incluzand si preocupari pentru imbunatatirea mediului de munca, in vederea crearii unei ambiante nepericuloase pentru organismul uman.

De subliniat ca factorii tehnici si de mediu cauzatori de accidente erau studiati izolat, fara a se sesiza interactiunea si interdependentele intre ei.

Ultimii acceptati in calitate de cauze generatoare ale accidentelor de munca au fost factorii de natura umana, in legatura cu acestia conturandu-se si primele teorii privind geneza accidentelor. Astfel, la inceputul secolului al XX-lea, cercetarile efectuate in Anglia si S.U.A. privind rolul factorului uman in producerea accidentelor au condus la formularea teoriei predispozitiei la accidente. Primele studii in acest sens au fost efectuate de cercetatorii Greenwood si Woods (1919), Yule (1920 ), continuate de Marbe (1923 ), Lahy si Korngold (1936 ). Conform acestei teorii sunt predispuse la accidente persoanele care prezinta anumite caracteristici psihice individuale innascute, nemodificabile si care pot fi investigate prin metode psihometrice. Principalele caracteristici individuale luate in considerare si care erau asociate cu producerea accidentelor de munca sunt: temperamentul, atentia, emotivitatea, plasticitatea gandirii etc. Pe baza acestor studii, Marbe a enuntat " legea de recurenta " sau " legea lui Marbe ", conform careia accidentele s-ar produce cu precadere la aceleasi persoane, predestinate prin caracteristici individuale innascute. Cercetarile ulterioare, desi nu au infirmat categoric teoria predispozitiei individuale la accidente, au permis formularea unor serioase critici:

- caracteristicile individuale au fost studiate izolat si nu in interactiune, structurate in cadrul personalitatii, asa cum se manifesta ele in realitate, generand comportamente concrete;

- teoria nu tine seama de gradul de periculozitate al muncii, astfel incat frecventa mare a accidentelor la unele persoane s-ar putea datora nu atat existentei unei predispozitii individuale, cat mai ales unor riscuri obiective specifice locului de munca.

Disputele pe marginea teoriei predispozitiei la accidente, a rolului factorilor individuali in producerea accidentelor, au condus la necesitatea revizuirii ei. In incercarea de explicare a mecanismului de aparitie si producere a accidentelor s-au introdus notiuni noi, precum risc personal si susceptibilitate la accidente ("accident lability") in locul predispozitiei la accident .

Ingloband atat factorii individuali cat si situationali (respectiv ai activitatii), susceptibilitatea la accidente nu are un caracter invariabil ( nu este un " dat " innascut ), ci se modifica functie de interactiunea caracteristicilor individuale cu factorii specifici situatiei concrete de munca. Caracteristicile individuale nu mai sunt considerate cauze ale accidentelor, ci conditii ce pot favoriza producerea acestora. Se acorda din ce, in ce mai multa importanta nu atat studierii caracteristicilor individuale izolate, cat mai ales investigarii trasaturilor globale ale personalitatii.

De asemenea, interesul se indreapta tot mai mult spre analiza comportamentelor riscante, neadecvate in caz de pericol, dupa schema stimul - reactie. Aceasta viziune a condus in final la formularea teoriei behaviorista (behavior - comportament , in lb.engl.), care explica mecanismul producerii accidentelor de munca printr-un comportament neadecvat rezultat din interactiunea variabilelor personale cu varibilele situationale specifice activitatii.

In anul 1928, cercetatorul american de origine germana H.W. Heinrich, in lucrarea sa " Industrial Accident Prevention " (prevenirea accidentelor industriale) face o clasificare a cauzelor accidentelor de munca in actiuni periculoase ( AP ) si conditii periculoase ( CP ), dezvoltand un model al producerii accidentului, cunoscut sub denumirea de modelul dominoului. Conform acestui model, accidentul de munca este rezultatul coincidentei unei actiuni periculoase a omului cu o conditie periculoasa, care deriva din mediul de lucru, respectiv din procesul tehnologic; este suficient ca actiunea sau conditia periculoasa sa fie suprimata si accidentul va fi eliminat. Modelul propus de Heinrich este primul care explica mecanismul producerii accidentului prin prisma imbinarii mai multor cauze (multicauzalitate) si care are in vedere in mod explicit relatia cauza - efect in geneza accidentelor de munca. Modelul propus de Heinrich cunoaste o larga raspandire in analizele accidentului de munca la nivelul practicii industriale, in special in perioada anilor 1930 - 1950.

Mai tarziu, cercetatorul suedez D. Petersen elaboreaza modelul "Cauzalitate si erori umane", in care afirma ca toate accidentele sunt rezultatul unor erori umane, ele precedand sau fiind in legatura directa cu cauzele acestora. El afirma ca "orice conditie sau situatie poate fi periculoasa daca se actioneaza suficient de periculos" si ca "orice conditie poate deveni nepericuloasa daca se actioneaza suficient de prudent" (inclusiv in sensul aplicarii tuturor masurilor de prevenire). Modelul lui Petersen, desi atribuie cauzalitatea accidentelor exclusiv erorii umane, ia in considerare toate fazele care conduc la realizarea unui obiectiv (conceptie, proiectare, executie, exploatare) si face deosebirea intre cauza si vinovatie. Astfel exista erori din culpa si erori "fara culpa", ambele categorii constituind cauze de accident, dar numai primele putand fi imputabile lucratorului.

Pornind de la ideile lui Petersen, problematica cunoasterii originii erorii umane s-a dezvoltat impetuos, ajungandu-se in prezent la mai mult de 20 de tipologii ale erorii umane. Aceste tipologii difera in functie de criteriul de clasificare ales (origine, natura activitatii, fazele de munca etc. ) .

Rigby clasifica erorile umane in erori de conceptie si erori operative, care la randul lor pot fi de executie, de omisie, erori datorate introducerii unei actiuni ce nu figureaza in sarcina, erori de secventa, erori de termen, erori de diagnostic, erori de reprezentare.

Rousse clasifica erorile umane in functie de diferitele faze ale procesului de munca. Fiecarei faze ii corespund mai multe posibilitati de eroare, pe care autorul o defineste si caracterizeaza.

Cercetatorul suedez Rasmussen propune un model de analiza a erorii umane (" arca lui Rasmussen ") care are la baza analiza activitatii (actiunii) operatorului, structurata pe trei niveluri:

actiune bazata pe cunostinte

actiune bazata pe reguli;

actiune bazata pe indemanare

Modelul propus aduce elemente noi in cunoasterea originii erorilor umane, in determinarea fazelor emergentei sale printr-o analiza psihologica subtila.

Problema explicarii genezei accidentelor de munca prin coincidenta erorilor umane cu conditii periculoase obiective ( factori tehnici ) este reluata ulterior, in diverse variante, in majoritatea abordarilor moderne, sistematice, ale fenomenelor de accidentare si imbolnavire profesionala. Printre acestea din urma se evidentiaza in mod deosebit teoria fiabilitatii sistemelor si abordarea ergonomica a securitatii sistemelor de munca.

Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilitatii elementelor acestuia si a interactiunii lor, indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura si numarul elementelor sale. Conceptul de fiabilitate acopera partial, iar in unele cazuri integreaza, criteriile de rentabilitate, productivitate si securitate a sistemelor. Imbunatatind fiabilitatea sistemelor se amelioreaza implicit securitatea acestora, respectiv cazul particular de securitate a muncii in cadrul sistemelor (prevenirea accidentelor de munca si a imbolnavirilor profesionale).

In studiul fiabilitatii sistemelor se disting doua categorii de elemente - tehnice si umane - carora li se urmareste imbunatatirea fiabilitatii.

Pornind de la aceasta idee s-a dezvoltat un nou curent de cercetare : fiabilitatea umana.

Prin analogie cu definitia fiabilitatii tehnice, fiabilitatea umana se exprima prin probabilitatea ca un individ sa efectueze cu succes, intr-o perioada de timp data, o sarcina prestabilita. Asa cum notiunea de defectiune (" pana ") este in centrul conceptului de fiabilitate tehnica, cea de eroare umana (un comportament - actiune sau omisiune - ce depaseste limitele acceptabile) constituie notiunea de baza a fiabilitatii umane. Intr-adevar, s-a constatat ca numai reducand posibilitatea erorilor umane sau a consecintelor lor asupra sistemului se poate spera sa se imbunatateasca fiabilitatea globala a acestuia.

Cercetarile privind fiabilitatea umana au condus la dezvoltarea in paralel a doua tipuri de abordari :

I.        abordarea calitativa, care urmareste definirea erorii umane, stabilirea tipurilor de erori si a mecanismelor de aparitie a acestora; studiul si clasificarea ansamblului de erori umane intr-un sistem dat permite desprinderea de solutii specifice sau comune fiecarei grupe de erori. Aceste solutii urmaresc fie eliminarea factorilor ce declanseaza erorile, fie inlaturarea consecintelor, respectiv conceperea unor sisteme tolerante la eroarea umana;

II.      abordarea cantitativa, care cauta sa estimeze probabilitatea aparitiei erorilor umane si consecintelor acestora asupra sistemului global .

Abordarea cantitativa consta in evaluarea probabilitatilor de aparitie a erorilor umane deductibile in conditiile date, cu un dublu scop:

- includerea datelor privind fiabilitatea operatorului in calculul fiabilitatii globale a sistemului;

- generalizarea rezultatelor pentru efectuarea de analize a priori de fiabilitate umana.

Datorita costului foarte ridicat si a dificultatii efectuarii calculelor (necesita specialisti si timp indelungat), metodele de calcul al fiabilitatii globale a sistemelor au o aplicabilitate practica restransa. Ea se limiteaza in prezent la domeniul nuclear, aerospatial si energetic, in care riscurile si gravitatea consecintelor in caz de accident sunt foarte mari si justifica economic astfel de analize.

Intreprinderea moderna reprezinta un sistem organizat, in care posturile de munca se afla in interactiune constanta si necesara, in care functiile sale orientate spre realizarea unui produs sunt repartizate intre servicii. De aceea, in analiza securitatii sistemelor, respectiv a etiologiei si profilaxiei accidentelor de munca si a bolilor profesionale, este necesara o viziune globala asupra sistemului vizat (loc de munca ,atelier, sector, intreprindere), in care toate elementele sistemului sunt in interactiune si care are in vedere optimizarea sistemului prin adaptarea reciproca a elementelor componente.

In cadrul abordarilor ergonomice, accidentele de munca si bolile profesionale constituie disfunctii ale sistemului de munca, abateri de la starea sa normala de functionare. Cauzele acestor disfunctii trebuie cautate la nivelul fiecarei componente a sistemului. In general este vorba de un complex de cauze, care concura la aparitia accidentelor de munca si a bolilor profesionale. Pentru depistarea lor se pleaca de la analiza locului de munca, cu accent pe determinarea riscurilor obiective pe care le implica si a modalitatilor de manifestare ale acestora; se analizeaza apoi solicitarile psiho-fiziologice ale operatorului impuse de sarcina de munca, de utilaje si de mediul de munca. Se constata apoi daca personalul prezinta calitatile necesare (aptitudini, cunostinte profesionale si de securitate a muncii, deprinderi etc.). O astfel de analiza permite atat punerea in evidenta a cauzelor reale ale accidentelor de munca si imbolnavirilor profesionale dupa producerea acestora (analiza postaccident), precum si depistarea apriorica a " punctelor critice " in sistemul analizat (analiza preaccident).

Un aspect important al explicitarii mecanismului producerii accidentelor de munca in cadrul abordarilor ergonomice il constituie faptul ca accidentul de munca propriu-zis (vatamarea organismului) este considerat ca veriga finala a unui lant de evenimente prealabil, lant care reprezinta schema genezei accidentului (dinamica producerii accidentului .

In anul 1973, cercetatorii de la Fondul pentru ambianta muncii din Suedia au preluat si dezvoltat modelul lui Surry, punand accent pe elementele de dinamica in producerea accidentului de munca. Diviziunea schematica a desfasurarii unui accident elaborata de ei se prezinta astfel :

- Perioada premergatoare accidentului :

● Factori de fond:

- proprii factorului uman;

- proprii mijloacelor materiale ( " agenti ") ;

- ambientali.

● Factori declansatori :

- proprii factorului uman ;

- proprii mijloacelor materiale ( " agenti " ) ;

- ambientali .

- Perioada accidentului :

- tipuri de miscari ( accidentogene ) initiale ;

- reactii de aparare ;

- modalitatea de producere a leziunii .

- Perioada post-accident :

- scutire medicala si recuperare ;

- spitalizare ;

- deces .

In aceasta sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii accidentului in toata extensiunea ei. Se remarca, insa, absenta nejustificata din " perioada accidentului " a factorilor materiali.

In acelasi an ( 1973 ), scoala germana a dezvoltat " Teoria purtatorilor de pericole "; punctul de plecare al conceptiei sale l-a constituit analiza relatiei existente intre " persoana " si " obiect " in cadrul oricarui sistem de munca. Pericolul este o energie daunatoare, care, daca este activata, poate provoca daune corporale ( accident de munca ) sau materiale ( avarie ).

Energia daunatoare poate fi asociata atat persoanelor ( lucratorilor ), cat si obiectelor (elementele materiale din sistem), care se constituie astfel in putatori de pericole.

In jurul purtatorilor de pericole - persoana si obiect - se poate desemna cate o zona periculoasa, accidentul rezultand din intersectia celor doua zone. Accidentul se diferentiaza de boala profesionala, deoarece este brusc , in timp ce boala apare intr-un interval de timp mult mai mare.

In anul 1980, cercetatorul german Kirchner, bazat pe teoria purtatorilor de pericole, a dezvoltat un model al genezei accidentelor de munca, in care face deosebirea intre pericolul asociat obiectelor ( pericol direct ) si cel asociat persoanelor ( pericol indirect ). In acest model persoana obiectul sau ambii pot fi putatori de pericole Fiecarui putator de pericol ii este asociata o energie daunatoare, rezultanta a diferentei dintre energia functionala si rezistenta specifica la aceasta a corpului persoanei. Daca diferenta este pozitiva, energia daunatoare cauzeaza vatamarii corporale (leziuni sau moarte). In cazurile in care diferenta este nula sau negativa (inclusiv prin sporirea rezistentei specifice a organismului prin diverse mijloace de protectie), energia daunatoare nu are efect asupra persoanei.

Accidentul de munca este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire brusca si involuntara intre persoana si obiect, ce are loc atunci cand energia asociata acestora se activeaza brusc si care are drept consecinta vatamari corporale. Pentru ca este brusc si neasteptat, accidentul se deosebeste de boala profesionala care se produce intr-un interval mare de timp.

In ultimul timp, cercetatorii germani, pe baza unei documentatii detaliate din ultimele realizari in domeniu, propun o clasificare complexa a riscurilor, tinand seama de cele patru elemente ale sistemului de productie: omul, tehnica, organizarea si mediul si de energia dezvoltata de factorul de risc. Lista factorilor de risc elaborata de cercetatorii germani reprezinta una dintre cele mai complete si complexe tratari ale problemei in discutie, remarcandu-se si prin accentul pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc, precum si pe interactiunile acestora.

Adoptandu-se criteriul de clasificare al miscarii, in sensul cel mai general al cuvantului - mod de existenta a materiei, atribut inerent al acesteia, s-au delimitat patru categorii de factori: fizici, chimici, biologici si psiho-fiziologici.

In cadrul lucrarilor elaborate pana in prezent de cercetatorii romani au fost aduse o serie de contributii originale la elaborarea conceptelor teoretice care permit explicarea in mod unitar a genezei accidentelor de munca si bolilor profesionale, respectiv:

- delimitarea conceptuala a elementelor implicate in desfasurarea proceselor de productie si de munca, precum si a a relatiilor dintre ele, intr-o viziune pragmatica, pentru care s-a tinut cont de definitiile clasice, elaborate de economia politica, dar si de necesitatile practice ale activitatii de protectie a muncii;

- definirea si identificarea factorilor de risc, corespunzatori elementelor implicate in realizarea procesului de munca, drept cauze potentiale de accidentare si imbolnavire profesionala;

- aprofundarea si detalierea factorilor de risc pana la forme recognoscibile si utilizabile in activitatea practica, ceea ce a necesitat elucidarea aspectului dinamic al fenomenului accidentarii, delimitarea si sistematizarea principalelor forme de manifestare posibile, a locului si rolului factorilor de risc in procesul tehnologic;

- conceperea unor liste de factori de risc in vederea obtinerii unui instrument de lucru cu valente multiple , care sa poata fi utilizat atat in cercetarea stiintifica, cat si in activitatea practica de protectie a muncii ( analize preventive de securitatea muncii ).

2. MASURI DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE MUNCA SI BOLILOR PROFESIONALE

Masurile de prevenire reprezinta modalitati tehnice, organizatorice, igienico-sanitare etc. , prin care se realizeaza securitatea muncii .

Concret, prin intermediul lor se elimina, evita sau diminueaza actiunea factorilor de risc asupra organismului uman. In mod uzual, in prima situatie se utilizeaza notiunea de " prevenire ", iar in celelalte doua, de " masuri de protectie ".

Deoarece factorii de risc sunt specifici in raport cu fiecare dintre elementele sistemului de munca ( executant - sarcina de munca - mijloc de productie - mediu de munca ) masurile de prevenire se refera, de asemenea, la cel putin unul din aceste elemente. De exemplu masurile care-l vizeaza pe executant ( examenul medical, examenul psihologic, instruirea personalului etc.) au ca scop eliminarea factorilor de risc proprii acestuia: omisiunile si actiunile gresite sau a substratului lor cauzal, lipsa unor atitudini fizice si psihice, lipsa cunostintelor de securitate a muncii, atitudine necorespunzatoare fata de risc.

Corespondenta biunivoca intre cauza si masura de prevenire nu este totdeauna posibila. De multe ori, acelasi factor se poate elimina prin mai multe masuri si invers - o singura masura combate mai multi factori de risc.

Masurile de prevenire pot fi impartite in doua mari categorii:

- masuri organizatorice, care vizeaza in special executantul si sarcina de munca;

- masuri tehnice, referitoare in special la mijloacele de productie si mediul de munca.

Principalele masuri organizatorice de prevenire a accidentelor de munca si bolilor profesionale sunt:

- examenul medical;

- examenul psihologic;

- instruirea personalului;

- propaganda in domeniul SSM;

- organizarea activitatii si a locului de munca

Masurile tehnice de prevenire a accidentelor de munca si bolilor profesionale se impart, la randul lor, in trei categorii:

- protectia individuala;

- protectia colectiva;

- protectia intrinseca;

- protectia integrata.

2.1. MASURI ORGANIZATORICE

2.1.1. Examenul medical.

Examenul medical constituie o importanta masura de prevenire, contribuind la eliminarea acelor cauze ale accidentelor de munca si bolilor profesionale care au ca substrat lipsa, insuficienta sau deficientele unor insusiri fizice si psihice ale executantului, respectiv starea anormala a sanatatii acestuia. In conditiile muncii industriale, examenul medical are un important rol profilactic. Pe de o parte, el contribuie la micsorarea incidentei bolilor profesionale si a accidentelor de munca, prin orientarea subiectilor care prezinta o susceptibilitate anormala la actiunea unor noxe profesionale sau deficiente care constituie factori favorizanti pentru accidentare catre profesiuni sau locuri de munca fara riscuri profesionale. Pe de alta parte, depistarea bolilor profesionale intr-un stadiu incipient previne agravarea imbolnavirii si posibilitatea instalarii invaliditatii.

2.1.2. Examenul psihologic

In sistemul actiunilor si masurilor destinate realizarii unei eficiente optime si unei securitati maxime a omului in procesul muncii, un loc important trebuie sa-l ocupe examenul psihologic. Alaturi de cel medical, acesta urmareste doua obiective esentiale si anume:

*asigurarea unei concordante cat mai depline intre sarcinile si cerintele obiective ale profesiei, in general, ale locului de munca, in special si capacitatile reale ale individului;

*detectarea si prevenirea cauzelor de ordin psihologic ale disfunctiilor si accidentelor in cadrul sistemului om - sarcina de munca - mijloace de productie - mediu de munca .

In atingerea acestor obiective examenul psihologic este implicat la mai multe instante: in orientarea scolara si profesionala;

in selectia profesionala;

*in repartitia la locurile de munca in cadrul aceleiasi profesii sau meserii ;

*in avizarea periodica a mentinerii in functie ( la locul de munca dat );

*in promovarea pe un loc de munca de nivel mai inalt de competenta sau cu indice ridicat de risc ( accidentabilitate );

*in expertiza si recuperarea capacitatii de munca ( dupa anumite boli , accidente etc.).

Instanta la care este solicitat dicteaza atat continutul sau structura , cat si modalitatea concreta de desfasurare a examenului psihologic.

In toate situatiile enumerate mai sus, acest examen are un caracter complex, presupunand corelarea mai multor metode si procedee: metoda observatiei, metoda biografica (relevarea si evaluarea celor mai semnificative episoade si evenimente din istoria persoanei), metoda analizei produselor activitatii, metoda chestionarului si convorbirii, metoda experimentului ( de laborator si natural ), metoda testelor . Fiecare metoda implica o schema logico-operationala diferita, criterii si tehnici de masurare - evaluare specifice. De aceea, indiferent care este scopul pe care-l urmareste, examenul psihologic trebuie sa aiba la baza o serie de principii generale, a caror respectare este de natura a preveni posibilele mistificari, denaturari, exagerari, conferind semnificatia diagnostico - prognostica scontata rezultatelor lui.

2.1.3. Instruirea personalului.

Instruirea personalului in domeniul SSM reprezinta ansamblul de activitati organizate prin care se urmareste insusirea cunostintelor si formarea deprinderilor de securitatea muncii.

Considerata una din cele mai importante masuri de prevenire, instruirea are ca scop eliminarea sau micsorarea numarului erorilor umane care decurg din lipsa sau insuficienta cunostintelor de protectia muncii. Ea se realizeaza practic prin intermediul proceselor de instruire - procese de transmitere a informatiei in domeniul SSM .

Continutul procesului de instruire este format din totalitatea informatiilor aferente sferei protectiei muncii care, prin asimilare si repetare, conduc la formarea comportamentului normal, optim, in munca, dezvolta orientarea corecta fata de riscuri si stimuleaza capacitatea de mobilizare in raport cu acestea.

Forme de instruire. Instruirea in domeniul SSM face parte din pregatirea profesionala si se realizeaza fie la locul de munca, fie in institutii de invatamant ( liceal , postliceal si / sau superior ).

2.1.4. Propaganda in domeniul SSM

Alaturi de instruire si selectie profesionala, propaganda constituie o importanta masura organizatorica de prevenire a accidentelor de munca si bolilor profesionale. Ea consta intr-un ansamblu de actiuni, metode si mijloace de influentare a comportamentului uman in raport cu cerintele de securitate si sanatate a muncii.

Prin propaganda se urmareste, in principal, eliminarea factorilor de risc care decurg din atitudini necorespunzatoare fata de pericole si sarcina de munca, din comportamente riscante in general. Propaganda constituie principala cale de diseminare a unor idei si informatii menite sa consolideze opinii, atitudini si comportamente corespunzatoare in ceea ce priveste cunoasterea, respectarea si aplicarea legislatiei de SSM .

Principalele obiective ale activitatii de propaganda in domeniul SSM pot fi formulate astfel :

- modificarea comportamentului individual si colectiv in raport cu cerintele de securitatea muncii;

influentarea si corectarea caracteristicilor personale si colective care pot conduce la accidente in procesul de munca;

- cultivarea instinctului de securitate (autoaparare) individuala si colectiva in proce-sul muncii;

- promovarea unei atitudini corespunzatoare fata de riscuri;

- crearea si mentinerea unei dispozitii de receptivitate individuala si colectiva pentru activitatea concreta de prevenire a accidentelor de munca si bolilor profesionale.

2.1.5. Organizarea activitatii si a locului de munca

O cerinta importanta a societatii moderne o reprezinta realizarea unei corelatii intre progresul tehnic, cu solutiile sale constructive si capacitatea organismului omenesc de a reactiona prompt la primirea informatiilor pe diferite cai, in limitele sale fiziologice, psihologice, profesionale si culturale, astfel incat productivitatea muncii sa fie maxima, simultan cu usurarea eforturilor executantilor in procesele de munca.

In conditiile industriei contemporane, cu gradul ei inalt de complexitate, suprasolicitand omul mai ales sub raport psihic, cu grave consecinte ale erorilor sale posibile, studiul muncii devine esential pentru optimizarea proceselor de munca , mai ales in acceptia ergonomica a organizarii acestora.

Din punctul de vedere al securitatii muncii organizarea postului de munca, reglementand activitatea executantului, poate constitui o sursa de erori, prin insuficienta pregatire a lucratorului (lipsa de utilaje, unelte de lucru, de timp , formare insuficienta etc.), norme de productie prea mari , timp insuficient pentru indeplinirea sarcinilor auxiliare s.a.

Constrangerile temporare datorate unor metode gresite de munca, a atribuirii unor sarcini de munca excesive etc. pot conduce la graba, anxietate, dezorganizare, favorizand aparitia situatiilor periculoase. Acelasi efect il are deservirea defectuoasa a locului de munca, amenajarea necorespunzatoare a acestuia etc.

Toate aspectele mentionate fac parte din obiectul studiului muncii, inteles ca ansamblu integrat de tehnici si metode folosite pentru cercetarea analitica, sistematica si critica a proceselor de munca potentiale sau existente , in vederea obtinerii unei eficiente economice sporite si stabilirii cantitatii de munca necesare pentru indeplinirea sarcinilor. In prezent, studiul muncii face apel la ergonomie, in scopul adaptarii reciproce a elementelor sistemului de munca, astfel incat realizarea procesului de munca sa permita reproductia zilnica a fortei de munca.

La modul cel mai general, organizarea muncii poate fi definita ca modalitate de concepere a sarcinilor de munca si de repartizare a acestora intre executanti. O organizare rationala a muncii facand apel la studiul muncii si, implicit, la ergonomie, are de rezolvat un anumit numar de etape. Dintre ele, cateva intereseaza in mod deosebit SSM, constituind in esenta si masuri de prevenire a producerii accidentelor si imbolnavirilor profesionale.

. Rationalizarea circulatiei obiectelor muncii, prin gasirea unor solutii care sa asigure, pe langa reducerea lungimii traseelor, eliminarea intoarcerilor in flux si a incrucisarilor, reducerea numarului si duratei transporturilor, evitarea supraaglomerarilor unor locuri de munca si a perioadelor de asteptare, in vederea prelucrarii ( asa numitele locuri inguste ale procesului de productie ), a coliziunii dintre sau intre obiecte ( respectiv mijloace de transport) si diferiti executanti, inlocuirea transportului manual cu cel mecanizat, automatizat, cibernertizat etc.

. Amplasarea optima a locurilor de munca, astfel incat sa se realizeze un circuit rational in prelucrarea diferitelor repere, evitarea actiunii factorilor de risc proprii mijloacelor de productie si mediului de munca de la un anumit loc de munca asupra executantilor de la locurile de munca in vecinatate etc.

. Rationalizarea activitatii executantului , prin reducerea duratei ciclului de munca si ocuparea optima a lucratorului.

Punctul de pornire in aceasta etapa il constituie analiza miscarilor executantului. Modul de executare a miscarilor determina direct consumul de energie si, deci, gradul de oboseala in procesul muncii. Scopul analizei il constituie eliminarea miscarilor inutile, reducerea distantelor pe care se executa acestea, rationalizarea directiei si succesiunii de executie a miscarilor. In final trebuie sa se obtina, simultan, inlaturarea cauzelor ce conduc la aparitia si accentuarea prematura a oboselii , ca si reducerea consumului de timp de munca. Selectarea metodelor de munca in urma analizei miscarilor executantilor ( prin procedee specifice, cum ar fi: graficul miscarii mainilor; sinograma miscarii mainilor; ciclograma miscarii mainilor; cronociclograma, filmograma , normativele de timp pe miscari) se va baza nemijlocit pe aplicarea cat mai fidela a principiilor ergonomice fundamentale si suplimentare ale economiei de miscari.

2.2. MASURI TEHNICE

In cadrul masurilor tehnice de prevenire a accidentelor si bolilor profesionale se disting trei directii principale de actiune : protectia individuala , protectia colectiva si protectia integrata.

Protectia integrata si cea colectiva sunt prioritare in actiunile de prevenire a accidentelor si imbolnavirilor profesionale. Nivelul actual al progresului tehnic si stiintific nu permite insa renuntarea totala la protectia individuala, deoarece exista inca numeroase locuri de munca unde nu se pot elimina complet riscurile si unde aparatele si dispozitivele de protectie nu au eficienta absoluta.

► Protectia individuala consta in dotarea muncitorilor cu mijloace de protectie (casca , masca , costum , cizme etc). Totalitatea mijloacelor individuale de protectie care se atribuie lucratorului in timpul desfasurarii activitatii alcatuiesc echipamentul sau de protectie individuala. Prin aceasta modalitate de prevenire nu se inlatura factorii de risc; echipamentul de protectie individuala se interpune ca un ecran intre noxa si organism, diminuand sau eliminand complet actiunea factorului de risc asupra executantului.

► Protectia colectiva cuprinde ansamblul metodelor si mijloacelor tehnice prin care se previne sau diminueaza actiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai multi executanti. In practica, protectia colectiva se materializeaza, in principal, prin dotarea instalatiilor, masinilor etc., cu dispozitive si aparate concepute cu scopul unic de a proteja lucratorii in timpul desfasurarii procesului de munca.

Protectia colectiva se realizeaza prin dotarea instalatiilor tehnologice cu dispozitive si aparate de protectia muncii suplimentare, concepute independent de sarcinile procesului tehnologic si care au drept unic scop protejarea lucratorilor in timpul desfasurarii procesului de munca. Prin aceasta modalitate de prevenire se corecteaza deficientele masinilor, utilajelor etc., precum si parametrii mediului de munca, in sensul aducerii lor in limitele de securitate.

► Protectia instrinseca.-modalitatea optima de eliminare a factorilor de risc de accidentare si imbolnavire profesionala proprii mijloacelor de munca consta in integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate si fiabilitate inca din in faza de concepere a sistemelor tehnice. Fiecare element component al acestora trebuie astfel gandit incat sa se asigure satisfacerea simultana a functiei de productie si a criteriilor de securitate, pe toata durata de viata preconizata a produsului, indiferent de conditiile de exploatare.

Protectia intrinseca face inutila elaborarea unor reglementari speciale de protectie a muncii paralel cu prescriptiile tehnologice si cu instructiunile de utilizare a masinilor, instalatiilor etc., ca si folosirea de mijloace de protectie in timpul exploatarii. Desi cea mai eficienta sub raport economic si social, realizarea securitatii intrinsece este un deziderat a carui indeplinire este strict conditionata de nivelul progresului tehnic si al stiintei in general. Ea implica in primul rand existenta unor metode si mai ales mijloace de proiectare care sa permita simularea tuturor variantelor posibile de comportament ale fiecarui element al unui sistem tehnic, pentru a se putea alege solutia principala si constructiva care corespunde riscului intrinsec zero. De asemenea, trebuie sa existe si posibilitatea materializarii unor asemenea solutii, cu costuri care sa corespunda criteriilor de rentabilitate.

Pornind de la faptul ca numai datorita prezentei omului in calitate de executant intr-un sistem de munca se poate pune problema accidentelor de munca si a bolilor profesionale, ca exista anumite limite obiective in perfectionarea masinilor, aparatelor tehnologiilor, precum si ca marja de improbabilitate a comportamentului uman nu poate fi eliminata, varianta din ce in ce mai acceptata de realizare a securitatii intrinsece consta in inlocuirea executantilor umani prin mecanizare si automatizare.

Transferarea functiei de executie a proceselor de prelucrare propriu-zisa, de transport, aprovizionare a masinilor etc. catre sisteme mecanice, iar ulterior chiar si a functiei de comanda si decizie, permite obtinerea nu numai a unor randamente mult superioare, ci si a imposibilitatii fizice de interactiune dintre om si pericol. Robotii, procesele automatizate si mai ales intreprinderile integral automatizate constituie solutii principiale de sustragere a omului de sub posibila actiune a unor factori de risc specifici prin definitie unor locuri de munca, nefiind posibila sau fiind mult mai costisitoare eliminarea riscurilor respective.

► Protectia integrata. Modalitatea ideala de protectie a omului in procesul muncii o constituie eliminarea pericolelor de accidentare si imbolnavire profesionala premergator constituirii si intrarii in functiune a sistemului de munca ( la nivel de substrat cauzal ). In acest sens a aparut conceptul de protectie integrata ca modalitate de eliminare a factorilor de risc proprii mijloacelor de munca prin prevederea tuturor masurilor si mijloacelor de protectie necesara inca din faza de concepere si realizare a mijloacelor de munca. In acest fel se pot constitui sisteme de munca a caror functionare sa prezinte riscul minim acceptabil pentru executant, in raport cu progresul tehnic si stiintific.

Principiile protectiei integrate sunt urmatoarele :

. La conceperea si realizarea utilajelor, masinilor etc. trebuie sa se identifice toti factorii de risc de accidentare si imbolnavire profesionala, sa se evalueze riscurile si sa se aleaga solutiile cele mai adecvate, in functie de progresul tehnic si stiintific, pentru a le elimina sau reduce la minim; se va avea in vedere intreaga durata de viata a produsului

. In alegerea solutiilor optime se vor aplica urmatoarele criterii, in ordinea mentionata:

♦ eliminarea sau reducerea riscurilor la maxim ( protectie intrinseca );

♦ stabilirea si aplicarea masurilor de protectie necesare in raport cu riscurile care nu pot fi eliminat ;

♦ informarea utilizatorului asupra riscurilor reziduale , datorate eficacitatii incomplete a masurilor adoptate .

. Functiile de protectie trebuie realizate la acelasi nivel de calitate cu celelalte functii (respectiv de productie) ale produsului .

. Se vor avea in vedere atat situatiile normale de functionare, cat si cele neobisnuite, anormale, dar previzibile.

De asemenea, producatorul trebuie sa ia in considerare si posibile metode de folosinta a masinii, altele decat cele prescrise, eventual incluzand in instructiunile de exploatare si contraindicatiile privind utilizarea.

. In conditiile prevazute de functionare, pozitiile jenante oboseala si constrangerile psihice ale operatorului trebuie sa fie reduse la minim, conform regulilor ergonomice.

. Producatorul trebuie sa tina seama de exigentele impuse operatorului de utilizarea necesara sau previzibila a mijloacelor de protectie individuala.

Rezultatul aplicarii principiilor protectiei integrate - securitatea integrata se poate exprima cantitativ (de exemplu, probabilitatea aparitiei riscului "X" trebuie sa fie inferioara. ) sau calitativ (de exemplu, pentru ca sa fie posibila actiunea factorului de risc "X " este necesar ca cel putin doua dintre sistemele de protectie sa nu functioneze).

In prezent, notiunea de protectie integrata a inceput sa fie extinsa la sistemele de munca in ansamblu, in principal datorita a doua realitati obiective:

- aparitia unor sisteme de munca ( in special in centralele nucleare, industria chimica de armament etc.) la care gravitatea potentiala a riscurilor este extrem de mare, in special accidentele produse in cadrul lor reprezentand pierderi masive de vieti omenesti si daune materiale considerabile;

- rezultatele cercetarilor economice, care au demonstrat fara echivoc eficienta economica marita in cazul aplicarii principiilor si masurilor de securitate a muncii din faza premergatoare intrarii in functiune a unui nou sistem de munca.

Realizarea protectiei integrate presupune conceperea, realizarea si selectionarea pentru un sistem de munca numai a acelor elemente care satisfac integral criteriile de securitate a muncii si stabilirea din faza premergatoare intrarii sale in functiune a tuturor masurilor care sa mentina nivelul de securitate initial.