DEZVOLTAREA TIMPURIE (0-3 ANI) - cresterea; mersul; prehensiunea; coordonarea ochi-mana-ochi

Dezvoltarea timpurie (0-3 ani)

I. Dezvoltarea fizica si motorie: ( a) cresterea; b) mersul; c) prehensiunea; d) coordonarea ochi-mana-ochi )

II. Dezvoltarea cognitiva: ( a) perspectiva clasica: substadiile senzorio-motorii - J. Piaget; b) noi cercetari )

III. Aspecte ale dezvoltarii afective: ( a) calendarul expresivitatii - C. Izard; b) problematica atasamentului si a privarii afective - R. Spitz, J. Bowlby, M. Ainsworth )

I. Dezvoltarea fizica si motorie

a) Procesele de crestere (aspectele cantitative ale dezvoltarii) si cele de maturizare (aspectele calitative) implicate in dezvoltarea fizica sunt guvernate de legi a caror actiune incepe inca din etapa prenatala: principiul cefalocaudal/podal, principiul proximodistal, principiul diferentierii si integrarii.

In cazul cresterii corporale, principiul cefalocaudal poate fi foarte bine ilustrat la nivelul componentelor. Regula 2-3-4-5 indica de cate ori se maresc principalele elemente ale structurii corporale a nou-nascutului (capul, trunchiul, bratele, picioarele) pana la atingerea standardului adult (vezi figura nr. 1).

Figura nr. 1 Diagrama cresterii medii in lungime a corpului, cu unele repere ale greutatii si a rapoartelor segmentelor cefalic/talie, inferior/superior

(dupa Serban Cretu, Copilul sanatos si bolnav, Ed. Scrisul Romanesc, 1976, p. 19)

Se poate observa ca elementele care au avut de "pierdut" in etapa anterioara, recupereaza, ca proportii, pe parcursul anilor de crestere (0-20/22 ani). Si sub aspectul gradientilor de crestere, cuantificarea numerica este usor de retinut. In primul an de viata, fata de reperele de la nastere, cresterea in lungime este cu 1/3 mai mare (≈50 cm - ≈ 70 cm), iar in greutate de 3 ori mai mare (≈3 kg - ≈ 9 kg). In al doilea an este de subliniat ca, la capitolul lungime, copilul ajunge la 50% din talia sa de viitor adult. Mai corect, respectand variabilitatea pe criteriul sex, este vorba de 49,5% in cazul baietilor si 52,8% in cazul fetelor. Evident ca aceste repere sunt valabile in cazul unei cresteri normale, negravate de factori perturbatori (malnutritie, dereglari hormonale, accidente, carenta afectiva etc.). Pe fundalul unei variabilitati interindividuale semnificative, primii trei ani nu aduc diferente notabile intre baieti si fete in privinta standardelor de crestere (vezi tabelul din figura nr. 2).

Figura nr. 2 - Valori orientative ale inaltimii si greutatii in primii ani ai dezvoltarii

In ceea ce priveste cresterea in inaltime, aceasta nediferentiere a gradientilor anuali se mentine pana la pubertate (vezi figura nr. 3).

Figura nr. 3 Anii cresterii. Comparatie baieti - fete

Este insa de subliniat existenta diferentelor la capitolul componentelor biochimice si morfologice. Inca din aceasta etapa de varsta, corpul baietilor prezinta diferente semnificative in continutul de apa si tesut muscular, superioare fata de fete, si a stratului adipos mai redus decat la fete.

La aceste deosebiri naturale timpurii se adauga influentele educative si culturale diferentiatoare (alimentatie, tipul de activitate, practicile sportive etc.) care adancesc, in timp, aceasta variabilitate. Spre pilda, in structura adulta a masei corporale, tesutul muscular ocupa 40% la barbati si 24% la femei. Insa, in cazul unui regim si antrenament special, impus de tipul activitatii (maratoniste, balerine etc.), variabilitatea scade, aceste femei incadrandu-se in parametrii corespunzatori dezvoltarii medii a tesutului muscular la barbati. Cefalocaudalitatea guverneaza si maturizarea motrica. Una dintre cele mai ilustrative dovezi este instalarea dinspre cap spre picioare a controlului musculaturii. Formele primare sunt localizate in zona fetei (la cateva zile - ochi, buze, pana la 3 luni - ansamblul fetei), ca, intre 3-6 luni, sa vina randul capului, gatului si umerilor. Intre 6-9 luni trunchiul si bratele fac progresul de coordonare, iar in ultimul trimestru al primului an este momentul "extremitatilor" - mana, picior, degete.

Aceasta maturizare fiziologica are repercusiuni in instalarea treptata a controlului pozitiei capului, trunchiului si membrelor, ceea ce se reflecta in achizitiile posturale. Figura nr. 4 sintetizeaza etapele celor doua capacitati: redresarea elementelor corporale si rotirea lor.

redresare

rotire axiala

nou nascut  3 luni 4 luni si jumatate 6 luni 8 luni 11 luni

Figura nr. 4

In cazul controlului treptat al motricitatii intervine si principiul proximodistal. O buna ilustrare o ofera activarea treptata a articulatiilor celor doua perechi se membre. Pentru brate ordinea este: umar, cot, incheietura, iar in cazul picioarelor: sold, genunchi, glezna. Consecintele sunt evidente in cronologia pattern-urilor de apucare si deplasare specifice micii copilarii.

In ceea ce priveste actiunea principiului diferentierii si integrarii ea se traduce in trecerea de la reactii motorii globale, necoordonate, intense si nespecifice la forme delimitate, coordonate, mai putin intense si specifice. Astfel, la aceeasi

situatie, in etape de dezvoltare diferite, raspunsul este diferit. Spre pilda, o ghetuta stramta va induce la nou-nascut si bebelusul de cateva luni o reactie motorie generalizata (tot corpul) intensa. Fiind nespecifica sunt necesare efortul si imaginatia anturajului adult pentru a "o citi" corect. Intr-o etapa ulterioara, o data cu controlul articulatiei soldului, ghetuta cu probleme va fi semnalata doar prin miscarea piciorului in cauza. Apoi este posibila doar agitarea labei piciorului si/sau interventia altui plan, cel simbolic: "picior, au!"/buba picior!". Ca si in alte planuri ale dezvoltarii, orice noua achizitie motorie este inglobata structurilor anterioare pe care le consolideaza dar le si restructureaza. Desi depasite, unele conduite motorii pot reveni ca forme reziduale, securizante, mai ales in etapa formarii unei noi achizitii. Spre pilda, mersul biped nu scoate din uz mersul in patru labe pe care un copil il poate activa in cazul urcarii unor trepte. La nivelul simtului comun ne scapa adesea perceperea complexitatii presupusa de conduite motorii cotidiene. Familiarul tinde sa ecraneze complexitatea. Or, dezvoltarea motricitatii copilului este o buna provocare pentru constientizarea acestui fapt.

In aceasta etapa a dezvoltarii, motricitatea are o dezvoltare rapida si impresionanta. A avut si inca mai are un statut privilegiat in urmarirea si diagnosticarea normalitatii dezvoltarii. Cele mai reprezentative achizitii ale etapei sunt mersul si prehensiunea[1].

b) Mersul cunoaste o prima forma de organizare specific umana spre sfarsitul primului an de viata. Pentru aceasta sunt  necesare doua serii de achizitii. Pe de o parte, cele care privesc controlul posturii (mentinerea capului si trunchiului, pozitia asezat si in picioare etc.) si, pe de alta parte, cele vizand controlul miscarilor si deplasarii (intoarcerea corpului, tararea, mersul in patru labe in varianta genunchi/maini si cea talpi/maini etc.). Aceste achizitii respecta o succesiune anume, chiar daca varstele cronologice ale aparitiei fiecarei achizitii prezinta variabilitati interindividuale sau interculturale. Unele achizitii premergatoare mersului pot lipsi din repertoriul unui copil, dar ordinea generala este standard. Procentul absentelor pe tipuri de conduite poate fi urmarit in figura nr. 5.

Figura nr. 5 Absenta unor achizitii prelocomotorii in lotul de copii studiat de Largo, 1993

(apud. H. Lehalle, D. Mellier, Psychologie du dveloppement, Dunod, Paris, 2002, p. 74)

Succesiunea achizitiilor pre si post locomotorii, a varstelor medii de aparitie pentru culturile de tip occidental si variabilitatea normala sunt cuprinse in tabelul din figura nr. 6.

Figura nr. 6

Principalele achizitii prelocomotorii din ambele categorii amintite - control postural, control al deplasarilor - sunt prezentate si in figura nr. 7.

Figura nr. 7

In al doilea an, copilul isi continua si rafineaza progresele. Noi achizitii il propulseaza spre statutul de persoana care si-a automatizat aceasta capacitate. Performantele se diversifica. Apar: ▪ mersul lateral (16 luni); ▪ mersul cu spatele (17 luni); ▪ statul intr‑un picior (20 luni); ▪ urcatul biped al scarii (24 luni); ▪ mersul pe varfuri (30 luni); ▪ parcurgerea unei distante de 2‑3 m intr-un picior (49 luni). Este interesanta perspectiva interculturala vizand educatia motrica. Referitor la incurajarea capacitatilor prelocomotorii (taratul, mersul in patru labe etc.), modelul traditional japonez da un raspuns negativ. Cel mexican vine chiar cu practici de descurajare a acestor comportamente, date fiind pericolele suplimentare care ii pandesc pe copiii care se deplaseaza. In practicile africane traditionale, educatia motorie este incurajata si o serie de exercitii premerg instalarea acestor capacitati. Este cotidian ca bebelusul sa fie ridicat de timpuriu cu sustinere bimanuala, sa fie tinut cu capul in jos, sa fie ridicat cu sustinere la nivelul capului, sa fie tinut in pozitie verticala cu sustinere in zona mediana si cu eliberarea membrelor (in gropi speciale, cu corpul infasurat in zona mijlocului si fixat prin acest colac de peretii gropii). Intrebate de ce fac acest gen de exercitii, mamele africane raspund ca doresc sa aiba copii frumosi si sanatosi (vezi caseta de la p. 6).

Dezvoltarea motorie concretizata in primii pasi si aparitia conduitei locomotorii autonome prezinta semnificatii speciale pentru ansamblul ontogenezei. Aceasta achizitie este premisa pentru alte capacitati importante: intentionalitatea, initiativa, autonomia personala. Mersul este un atu major in cucerirea spatiului fizic si social, cat si pentru accesul la noutate. Toate planurile dezvoltarii sunt astfel impulsionate de achizitiile din etapa "pasilor sovaitori".

c) Inca inainte de a se naste copilul poseda reflexul prehensiunii. Cat timp este necesar pentru ca acest act motor sa devina un comportament intentionat? Ce achizitii si forme tranzitorii sunt prezente? Care sunt primele secvente ale unei dezvoltari complexe care face din mana unul dintre cele mai rafinate si eficiente instrumente? Sa nu uitam ca mana este, deopotriva, organ al actiunii , dar si al sensibilitatii, ca este implicata in exprimarea gandului si afectivitatii, ca este, pentru o buna vreme, principala expresie a inteligentei senzorio-motorii. Nu este de mirare ca psihologia mainii a trezit curiozitatea specialistilor. Este demn de admiratie faptul ca un prim tratat care ii este dedicat apartine unui psiholog roman (N. Vaschide, 1874-1907).

In ceea ce priveste comportamentul de prehensiune si cel de manipulare a obiectelor, primul an de viata reprezinta o etapa de achizitii fundamentale, diversificate mai ales pe linia eficientei. Analiza acestor comportamente vizeaza evaluarea dezvoltarii motrice a doua planuri: miscarea bratului (ceea ce reprezinta 75% dintr-un comportament de prehensiune) si ajustarea mainii pentru apucarea obiectului. Fiecare dintre cele 2 planuri are un traseu de evolutie precis determinat, cu cate 3 forme succesive speciale. Pentru brat acestea sunt: baleiajul - miscarea din umar, posibila dupa 5-6 luni prin instalarea controlului voluntar la nivelul acestei articulatii; miscarea parabolica - din cot (dupa 6-7 luni); miscarea directa - din incheietura pumnului(dupa 8 luni). Functionalitatea mainii parcurge si ea 3 stadii speciale (vezi figura nr. 8): apucarea cubito-palmara a obiectului (a - 5-6 luni); cea digito-palmara (b,d - 6-7 luni) si cea radio-digitala sau in penseta (c,e,f,). Aceasta are 2 forme: forma inferioara (c,e - 7-8 luni) si cea superioara (precisa, numita si penseta superioara, f -   dupa 9 luni).

Figura nr. 8  i) axele mainii; ii) fazele prehensiunii in cazul unor obiecte cu marimi diferite

Cele 3 etape se combina, astfel ca in evolutia prehensiunii apar urmatoarele 3 forme: miscare prin baleiaj si apucare cubito-palmara - 5-6 luni; miscare parabolica si apucare digito-palmara - 7 luni; miscare directa cu apucarea in penseta - dupa 8-9 luni.

	i
			ii

La nivelul mainii abilitatea de apucare evolueaza dinspre palma spre degete, iar la nivelul degetelor - dinspre degetul mic spre cel mare. Pana la 5-6 luni, copilul actioneaza doar cu o singura mana. Cele 2 brate nu sunt inca independente; bratul liber "tine" cumva isonul actiunii principale initiate de perechea sa. Dupa 7-8 luni, cand cele 2 brate isi castiga independenta, poate aparea comportamentul de transfer al unui obiect dintr-o mana in alta sau diferentierea activitatii celor doua maini: una tine obiectul, cealalta il exploreaza. Dupa 10‑12 luni incep sa apara semnele lateralitatii la nivelul utilizarii mainii. Dupa 13-18 luni activitatile manipulatorii se diversifica. Apare actiunea cu doua obiecte (pune un cub peste altul, introduce un obiect in altul).

d) Coordonarea mana-ochi. Problematica acestei abilitati face parte dintr-o tematica mai ampla, cea a transferului intermodal/transmodalitatii (aptitudinea de a coordona informatia a doua registre sau de a transfera o informatie senzoriala obtinuta printr-o modalitate unica in alt domeniu senzorial).

In teoretizarea acestei coordonari pot fi analizate trei pozitii care, in timp, au oferit perspective explicative diferite, corelate sau integratoare. Analiza acestor evolutii teoretice este un bun exemplu al manierei in care, in cercetarea stiintifica, se poate ajunge, prin generalizare, la "inchiderea" unei problematici dupa explicatii succesive partiale.

Pozitia clasica, constructivist-radicala (J. Piaget). In baza observatiilor si experimentelor sale, Piaget a avansat ideea ca aceasta coordonare apare dupa varsta de 5-6 luni ca rezultat cert al invatarii si punerii in comun, prin experienta, a datelor furnizate de cele doua simturi. Operationalizarea conferita acestei coordonari de catre Piaget viza faptul ca bebelusul apuca ceea ce vede. Din punctul lui de vedere aceasta abilitate se plaseaza la finalul unui lant de capacitati motorii cu urmatoarea succesiune: ▪ reflexul de apucare; ▪ prehensiunea functionala (in gol); ▪ coordonarea mana-gura (ce apuca duce la gura); ▪ coordonarea partiala mana-ochi (copilul apuca cu conditia ca mana sa se gaseasca in acelasi camp vizual cu obiectul vizat); ▪ coordonarea mana-ochi propriu-zisa: apucarea stimului vizual intervine indiferent de pozitia mainii.

Pozitia organicist-radicala (T.G.R. Bower, 1974). Aflata la polul opus fata de cel piagetian, explicatia psihologului american are la baza seria de experimente pe care le-a efectuat. Cunoscute sub denumirea de paradigma coliziunii, montajele lui experimentale au vizat surprinderea reactiei bebelusilor pusi in situatia simularii unei coliziuni cu un obiect dirijat spre fata lor. Copii cu varste intre 6-15 zile, culcati pe suprafete oblice aveau montat langa cap o tija pe care glisa un obiect, simuland caderea. Acesta se oprea automat inainte de a atinge fata copiilor. Camerele de luat vederi inregistrau reactiile acestora. Pe langa reactiile motorii scontate - inchiderea ochilor, schitarea retragerii capului - a aparut surpriza angajarii mainii in pattern-ul de raspuns: miscarea bratului intr-o tentativa de interpunere intre fata si obiect, cu deschiderea pumnisorului. Pentru a obtine aceasta reactie, echipa lui Bower a insistat asupra a doua conditii: ▪ o perfecta stare de veghe a copilului in timpul stimularii experimentale si ▪ pozitia oblica a corpului copilului, cu sustinerea capului si trunchiului pentru a facilita libertatea motrica a bratelor. Pentru a elimina suspiciunea ca reactia bebelusilor s-ar putea datora altor informatii senzoriale decat cele vizuale (auditive - sunetul obiectului in cadere pe tija, tactile si vibratorii generate de miscarea stimulului etc.), Bower a inlocuit ulterior obiectul real in cadere, cu unul virtual (o lumina care "cadea"). Consecventa cu care bebelusii au reactionat si in aceste conditii l-a condus la urmatoarele constatari: ▪ inca de la nastere exista acest tip de transmodalitate care face ca mana sa fie condusa de vaz: ▪ inca de la nastere exista o schita a actului de prehensiune dovedita de tentativa pumnisorului de a se deschide chiar in absenta unei stimulari tactile (si atunci cand obiectul real nu era atins, dar si in cazul obiectului virtual), ▪ acest gen de reactie dispare dupa varsta de 3-4 saptamani; ▪ miscarea bratului si a mainii, foarte rapide (sunt greu de sesizat prin observatie, fiind obligatorie inregistrarea), nu se modeleaza dupa traiectoria si natura stimulului. Ele au un pattern anumit; ▪ Daca obiectul nu este atins, comportamentul se reia. Pornind de la aceste constatari, Bower interpreteaza coordonarea ochi-mana ca o tentativa de aparare de tip reflex, in intregime programata biologic.

Intr-o incercare de a unifica datele si explicatiile lui Piaget si Bower s-a lansat ipoteza incadrarii coordonarii vaz-mana in categoria reflexelor primare (pasit, tarare, prehensiune etc.). Ca si acestea, abilitatea initiala dispare pentru a se instala ulterior pe baza invatarii. Din aceasta perspectiva interpretativa, fiecare dintre cei doi autori a surprins, in fapt, alta etapa a acestei abilitati.

Pozitia contemporana (A. Streri)[2]. Inchiderea explicativa a transmodalitatii ochi-mana se datoreaza cercetarilor experimentale efectuate de Arlette Streri in anii '80. Echipa sa a investigat sute de bebelusi cu varste cuprinse intre 0-12 luni. Principalele concluzii ale autoarei sunt: ▪ coordonarea mana-ochi exista inca de la nastere; ▪ aceasta transmodalitate persista pe intreaga perioada a primului an de viata, dar are forme de exprimare diferite; ▪ forma de exprimare a acestei coordonari se modifica aproape lunar in functie de noile achizitii din fiecare arie senzoriala implicata; ▪ defazajul dintre ritmul de dezvoltare al acestora (vazul mai rapid) face ca forma primara ("ochiul conduce mana") sa fie substituita succesiv pana la un an; ▪ alte doua variante pot fi identificate: etapa inexpresiva (1-4/5 luni), etapa expresiva (4/5-12 luni).

Dupa varsta de o luna, pana la 4-5 luni, aparenta independenta ochi-mana (interpretata de Bower ca o disparitie a coordonarii) ascunde de fapt inversarea raportului dintre cele doua modalitati senzoriale. Acum mana devine "vioara intai" si prin natura informatiilor pe care le culege, va "conduce" si informa ochiul. Transmodalitatea devine mana-ochi, fata de cea primara ochi-mana. Concluzia de mai sus a putut fi desprinsa in urma unor experimente care au dovedit capacitatea copiilor de a recunoaste vizual un obiect, initial nevazut si explorat doar tactil (prin intermediul mainii, sau al gurii[3] - vezi figura nr. 9). Ca si prima expresie a transferului intermodal (ochi-mana), persistenta in prima luna de viata, aceasta noua forma este nonreversibila. Altfel spus, copilul poate recunoaste vizual ceea ce a explorat tactil, dar nu poate recunoaste tactil ceea ce a investigat vizual; ▪ dupa varsta de 4-5 luni se instaleaza cea de a treia forma a acestei transmodalitati. Numita etapa expresiva, ea se caracterizeaza prin reinstaurarea primatului ochiului in raport cu mana. Nu doar identificarea in primul an de viata a celor trei etape ale acestei coordonari fac meritul echipei franceze. La fel de interesanta este si explicarea fenomenului. La baza miniteoriei sale, Arlette Streri pune dubla functionalitate a mainii - organ tactil, organ motor - si defazajul ontogenezei celor doua functii care pozitioneaza diferit mana in combinatia sa cu vazul.

Figura nr. 9 Montaj experimental pentru verificarea

transmodalitatii mana-ochi din etapa a II-a

Concluzii

Desi printre primele expresii ontogenetice cercetate, dezvoltarea fizica si motorie continua sa fie o provocare. De data recenta sunt tentativele de a elibera motricitatea prin montaje experimentale care sa protezeze imaturitatile tonice si posturale ale capului si trunchiului copilului. Sunt deja rezultate care merg pe ideea ca o astfel de situatie permite exprimarea precoce a intentionalitatii si coordonarii motorii a copilului cu stimularile ambientale.

In ceea ce priveste raportul dintre datul natural si exercitiu in dezvoltarea motorie, raspunsul contemporan este cel al dublului standard: ▪ abilitatile motorii fundamentale (mersul, prehensiunea) necesita un antrenament minim pentru a intra in functie; ▪ abilitatile motorii secundare (a se catara, a arunca o minge, a sari, a alerga etc.) au un alt statut. Procesul maturizarii fixeaza perioada de optim a invatarii lor, dar, in lipsa exercitiului, ele nu se exprima ca performante.

Toate probele de diagnostic destinate depistarii normalitatii dezvoltarii timpurii includ evaluarea unor parametri ai cresterii si maturizarii fizice si motorii. Pentru a sublinia impactul ei asupra dezvoltarii generale, problematica acestui capitol este de multe ori prezentata ca ontogeneza a psihomotricitatii.