GENERALITATI DESPRE RECUPERARE IN FOTBAL

GENERALITATI DESPRE RECUPERARE IN FOTBAL

Antrenamentul slujeste la mentinerea la cote inalte a acelor variante care influenteaza performanta din diferite ramuri sportive. Timpul afectat a ajuns sa atinga plafonul maxim, astfel ca a crescut importanta cautarii mijloacelor de sporire a calitatii antrenamentelor. In acest context, trebuie acordata o atentie deosebita atat ingrijirii corpului, legata de antrenamente de recuperare, cat si altor parametrii legati de performanta sportiva, pe parcursul intregului an competitional.

Totusi, leziunile cauzate de practicarea sporturilor apar mult mai des decat se considera in general. Astfel, antrenamentul de recuperare este un antrenament individual, dozat de incarcatura, dupa accidentare. El se aplica pe baza metodologiei de antrenament si se efectueaza imediat dupa perioada postoperatorie. Dozarea sarcinii creste pe baza starii de sanatate si a capacitatii de efort, coroborate cu metodele de activitate si miscare pentru fiecare tip de sport in parte. Antrenamentul de recuperare nu se ocupa doar de segmentul lezat, ci, prin forme complexe de antrenament, de intregul corp.

Continutul si forma antrenamentelor depind de tipul accidentatului si de gradul de accidentare a partii lezate. Antrenamentul de recuperare este incheiat cand se constata o reabilitare completa a rezistentei la efort sportiv.

Antrenamentul de recuperare poate fi folosit si ca mijloc de prevenire. In mare, accidentele pot fi impiedicate printr-un antrenament sistematic. Este important sa se acorde o mare atentie antrenamentului de recuperare condus spre un scop precis, precum si efortului si intensitatii antrenamentelor, in functie de varsta.

Antrenarea reflexelor are ca ipoteza principala starea de excitabilitate a Sistemului Nervos Central pentru dezvoltarea performantelor. De aceea, se recomanda ca intervalele de pauza sa fie astfel alese incat sportivul sa nu fie obosit de exercitiul precedent. Ca o consecinta rezulta ca aceste antrenamente se fac la inceputul saptamanii, dupa perioada de odihna.

Un criteriu hotarator pentru stabilirea performantei sportive este dinamica antrenamentului de recuperare. O recuperare de scurta durata duce la o adaptare instabila, care, dupa intreruperea efortului, duce la pierderea rapida a nivelului. Rezulta ca nu putem realiza o capacitate stabila a performantei in domeniu aptitudinilor corporale decat cu ajutorul unui antrenament de cultivare continua, de lunga durata, efectuat pe mai multe ramuri, pentru a obtine o musculatura bine antrenata functional.

Responsabilitatea sportivului este o alta fatada a masurilor de prevenire. Aceasta inseamna ca el trebuie sa duca o viata cu adevarat sportiva (odihna si alimentatie).

Masuri preventive din punct de vedere al medicinii sportive si al fizioterapiei:

insanatosire completa dupa accidente sau alte imbolnaviri;

reperarea timpurie cu diagnosticul respectiv al unor tulburari functionale;

atentie la reliefarea musculaturii, mai ales in regiunea extremitatilor inferioare;

folosirea si tratarea adecvata cu ajutorul fizioterapiei;

tratarea leziunii cu posibilitatea de a efectua alaturi inceputul unui antrenament de dezvoltare a musculaturii;

scurtarea perioadei de regenerare.

Masurile preventive au cel mai mare efect cand sunt aplicate inainte de accidentari, facand parte dintr-un proces indelungat de pregatire. Continutul va fi dependent de perioade de timp, de tipul antrenamentului si specificul jocului sportiv, precum si de planificarea competitionala.

Solicitarile fizice si psihice foarte  mari la care este supus timp indelungat sportivul de performanta, au facut ca sa creasca proportional atat mijloacele cat si tehnologiile recuperarii. Recuperarea mai are si o componenta psihica deoarece orice accident, care il smulge pe jucator din colectivul de care este legat, care ii interzice orice efort si mai ales participarea la jocurile oficiale, are in marea majoritate a cazurilor un ecou psihic de fustrare, de marginalizare, descurajare, incertitudinea recuperarii totale.

In consecinta, prezenta si grija permanenta, manifestata si sincera a conducerii clubului, antrenorii, colegii de echipa, dar mai ales a psihologului trebuie sa asigure, sa insoteasca pe jucator in suferinta sa, in refacerea autoincrederii.

Varietatea accidentelor, diversitatea localizarii si reactiilor diferite la tratament, obliga la individualizarea acestuia. Tratamentul recuperator nu este unic, universal valabil, ci el trebuie adaptat fiecarui pacient, conform diagnosticului. Factorii de care trebuie sa se tina seama in prescrierea tratamentului sunt:

factori legati de persoana accidentata;

factori generati de natura accidentului;

factori determinati de calitatea tratamentului

Principiul gradarii efortului reprezinta unele din obiectivele de baza in practica sportiva, dar are o importanta hotaratoare si in gimnastica medicala de recuperare. Cu toate ca traumatismul afecteaza, de obicei, numai un segment al corpului, conduce la scoaterea sportivului din activitate. Se urmareste cresterea progresiva a solicitarii capacitatii functionale a segmentului traumatizat, scopul final fiind reintegrarea in complexul de miscari al sportului practicat.

In cadrul tratamentului de recuperare, colaborarea dintre sportiv (pacient) si kinetoterapeut este esentiala, cunostintelor si experientei celui care conduce terapia recuperatorie trebuie sa i se adauge participarea constienta, increderea, dorinta de colaborare a beneficiarului acestei terapii. Orice exercitiu fizic executat incorect sau necontrolat poate face mai mult rau decat bine, fiecare exercitiu trebuie efectuat constient, nu automat. Unele manevre de mobilizare pasiva, activ ajutata si de automasaj se recomandate a se efectua de catre pacient. Participarea constienta a sportivului la propria recuperare este eficienta in cazul in

care aceasta se bazeaza pe cunostinte sumare de anatomie si fiziologie musculara si articulara, notiuni de biomecanica a exercitiului fizic despre segmentul traumatizat, cat si

pe cunoasterea cat mai amanuntita a unor notiuni privind tehnica de recuperare dupa traumatismele aparatului locomotor. 

In cazul traumatismelor, refacerea musculara se redobandeste prin exercitii de intensitate maxima, executate dupa ce starea tesuturilor interesate in traumatism o permite. Refacerea aparatului activ de contentie articulara (tendoanele si muschii care trec peste articulatie(, obtinerea stabilitatii prin calitatea muschilor cat si a celorlalte formatiuni anatomice (ligamente, capsula articulara, forma extremitatilor osoase) sunt obiective precise in recuperarea posttraumatica. Tonicitatea si forta musculara se recupereaza prin exercitii de intensitate mare, bine localizate. Excitatia nervoasa maxima, obtinuta prin exercitii cu intensitate crescuta si cu numar mare de repetari, pana la aparitia oboselii, provoaca contractia muschiului in totalitate, obligandu-l sa se adapteze, conducand la cresterea volumului si tonusului. In cazul sportivilor, recuperarea nu este dificila intrucat ei sunt obisnuiti cu solicitarile fizice maxime, cu atat mai mult cu cat in general traumatismul este localizat numai la una, cel mult doua zone (segment sau articulatie), efortul maxim putand fi repetat zilnic, fara riscuri. Efortul maxim trebuie dozat pe masura refacerii calitatilor de baza ale segmentului afectat, raportat la capacitatea de efort maxim al momentului. Prima parte a tratamentului recuperator prin exercitii de intensitate maxima se realizeaza prin contractii izometrice (fara deplasarea segmentului), iar pe masura ce mobilitatea articulara si a celorlalte structuri anatomice se redobandeste, exercitiile dinamice cu vasta lor forma de manifestare sunt folosite ca principal mijloc terapeutic.

In functie de gravitatea traumatismului, recuperarea medicala prin mijloacele kinetoterapiei este de mai scurta sau mai lunga durata. Intreruperile tratamentului recuperator inseamna oprirea evolutiei favorabile, dar si regres proportional cu durata intreruperii. In cazul sportivilor, continuitatea tratamentului fizico - kinetoterapeutic este obligatorie pana la reluarea activitatii sportive, pana la completa reintegrare a segmentului deficient in complexul de miscari impus de sportul practicat.

Practicarea exercitiilor fizice cu scop terapeutic se va continua si dupa reluarea activitatii competitionale, urmarind doua obiective principale:

incalzirea prelungita a segmentului inaintea antrenamentelor si concursurilor pentru prevenirea recidivelor;

solicitarea calitatilor musculare in vederea pastrarii aparatului activ de contentie la un nivel superior.

Metodica folosirii exercitiilor fizice in aceste cazuri e recuperare a traumatismelor recomanda folosirea exercitiilor adresate segmentului lezat pornind de la un nivel de solicitare inferior fata de exercitiile necesare practicarii sportului respectiv, coexistand astfel doua tipuri de incalzire:

o incalzire localizata la nivelul segmentului traumatizat (in prima parte a incalzirii);

incalzirea specifica sportului practicat.

Respectarea acestor reguli vor preveni repetarea accidentului, cu atat mai mult cu cat in unele cazuri activitatea competitionala se reia inaintea recuperarii integrale.

In cele mai multe cazuri, accidentul obliga pe sportiv la intreruperea activitatii sportive pe o anumita durata. Durata intreruperii poate fi stabilita corect sau nu, in functie

de cunoasterea temeinica a starii traumatismului si precizarea diagnosticului, indrumari de specialitate, comoditatii. Intreruperea totala a activitatii nu este recomandata, intrucat in general, accidentele in practica sportiva sunt localizate, neafectand independenta de miscare decat partial (segmentul traumatizat). Pe durata recuperarii, in limita posibilitatilor, activitatea fizica ramane in atentie pentru ca in momentul reintegrarii segmentului traumatizat, activitatea sportiva sa fie cat mai rapid reluata. In recuperarea sportivilor traumatizati se vor urmari in principal:

pastrarea pregatirii fizice generale;

recuperarea segmentelor traumatizate;

reluarea antrenamentelor sportive.

In practica sportiva se impune respectarea unor reguli de igiena bine cunoscute de catre acestia. Aceleasi reguli se impun si pe parcursul aplicarii tratamentului recuperator si ele se refera la:

igiena individuala a sportivului traumatizat;

igiena salii de gimnastica medicala (a microclimatului);

educatia sanitara privind aplicarea si respectarea regulilor de igiena generala.

Igiena individuala priveste regulile de igiena generala corporala si a imbracamintei, regimul de munca si de odihna, alimentatia. Efortul cerut de tratamentul de recuperare se impune a fi sustinut de o alternanta corespunzatoare intre munca si odihna, cat si de o alimentatie rationala. Programul de tratament va fi plasat cel putin doua ore dupa mesele principale si se va termina cel putin cu o jumatate de ora inainte de masa.

Sala de gimnastica in care se desfasoara tratamentul de recuperare se recomanda a fi spatioasa, bine aerisita, foarte curata, luminoasa, aparatele si dispozitivele din dotare sa fie verificate permanent. De crearea acestor conditii si indeplinirea normelor de igiena raspunde kinetoterapeutul care trebuie sa ofere un bun exemplu personal.