GIMNASTICA APARATULUI NEURO-MIO-ARTRO-KINETIC

GIMNASTICA APARATULUI NEURO-MIO-ARTRO-KINETIC

Gimnastica articulara este o sistematizare a exercitiilor fizice, orientata dupa principalele axe si planuri de miscare ale articulatiilor mobile, luate ca unitati motoare.

Dupa cum in celelalte metode gimnastice predomina preocuparea de a exercita una sau alta dintre functiile organismului, in gimnastica articulara predomina preocuparea de a exercita, intari sau mobiliza metodic articulatiile, in limitele formei si functiilor lor normale.

Aceasta preocupare pentru exercitarea functiilor articulare a facut ca gimnastica articulara sa fie cunoscuta sub numele de 'mobilizare articulara metodica'.

Prin gimnastica articulara se urmareste desigur sa se exercite indeosebi articulatiile, ele insele fiind un complex anatomic si fiziologic unitar, dar acest fel de exercitare nu exclude de la efectele utile ale exercitiilor fizice nici celelalte elemente ale corpului. Exercitarea functiilor articulare nu inseamna o limitare stricta a componentelor proprii ale articulatiilor, ci reprezinta in acelasi timp stimularea functiilor musculare si nervoase, prelucrarea tesuturilor periarticulare, activarea circulatiei si a schimburilor nutritive locale.

Metoda de lucru folosita in gimnastica articulara este urmatoarea: a) cunoasterea datelor anatomice si functionale ale articulatiei; b) cercetarea metodica a mobilitatii articulare; c) executarea exercitiilor pasive, active libere si active cu rezistenta; d) cunoasterea aplicatiilor profilactice si terapeutice ale acestei metode.

a)  Executarea corecta a gimnasticii articulare necesita o revedere temeinica a cunostintelor teoretice despre structura si functiile articulatiilor, despre miscarile proprii, cu
amplitudinea si limitele lor fiziologice. O buna cunoastere a structurii si functiilor articulare va permite o corecta executare tehnica si o urmarire precisa a rezultatelor.

b) Cercetarea mobilitatii articulare trebuie sa se faca prin procedee simple, care sa
poata fi folosite in orice conditii. Prin aceste procedee ajungem sa ne dam seama cu usurinta de tulburarile prin insuficienta sau exces de mobilitate, prin asimetrii sau miscari anormale, precum si de eventualele cauze care stanjenesc, limiteaza sau exagereaza miscarea.

Este necesar ca examenul functional al articulatiilor sa fie facut dupa o metoda unica si obiectiva, care sa se execute la fel pentru toti pacientii, sau pentru acelasi pacient, in decursul unui tratament lung.

Examenul static precede pe cel dinamic; dupa ce se observa si se noteaza aspectul morfologic al articulatiei, deformatiile, inflamatiile sau alte modificari, se trece la examenul dinamic. Cea mai buna  metoda de analiza a miscarilor este aceea de a-l pune pe pacient sa execute el insusi miscarile, respectand axele si planurile principale de miscare indicate. Pacientul trebuie sa se straduiasca sa execute miscarile corect si in limita lor normala, folosind muschii activi ai articulatiei. Miscarea se va executa lent, fara a forta, si se va repeta de cateva ori; la sfarsit se vor nota in grade limitele atinse in miscare. Dupa ce miscarea a fost executata activ de catre pacient, kinetoterapeutul repeta miscarea, in mod pasiv.

Miscarile pasive cu tensiuni finale ating de obicei o amplitudine ceva mai mare decat a miscarilor active. Amplitudinea miscarilor se noteaza in grade pornind de la pozitia initiala, care trebuie sa fie cat mai apropiata de pozitia normala si pe care o notam cu zero grade; se apreciaza tot in grade deplasarea segmentelor si se compara cu mobilitatea normala.

c) Miscarile pasive, active si active cu rezistenta ale fiecarei articulatii se executa analitic, pe grupe de miscari.

Miscarile pasive se executa in general dupa procedeele tehnice folosite pentru cercetarea mobilitatii articulare.

Miscarile active libere se fac in acelasi sens, dupa axele si planurile normale de miscare.

Miscarile cu rezistenta necesita o analiza mai in amanunt, pentru ca sunt mai putin cunoscute din punct de vedere tehnic si aduc in gimnastica medicala elemente noi de exercitare si anume: sensul concentric sau excentric al contractiei musculare, contractia muschilor inauntrul sau in afara segmentelor de contractie si modificarile fortei sau ale rezistentei, dupa momentele mecanice favorabile si nefavorabile din decursul miscarilor. Vom exemplifica pe scurt aceste notiuni.

Muschiul lucreaza concentric. Gasindu-se in pozitie de relaxare si in conditii fiziologice normale, muschiul se contracta voluntar si se scurteaza, apropiindu-si capetele unul de celalalt si punctele de insertie de centrul distantei care le separa, iar segmentele articulare, deplasandu-se, descriu un unghi din ce in ce mai mic; scurtarea muschiului si miscarea concentrica se pot realiza daca acest muschi dispune de o forta capabila sa deplaseze segmentele articulare si sa invinga rezistenta opusa miscarii.

Muschiul lucreaza excentric Intr-o miscare cu rezistenta apare situatia cand, cu toate ca muschiul se contracta activ si voluntar si tinde sa se scurteze, trebuie sa cedeze unei forte externe, care departeaza capelele muschiului de centrul lui, iar segmentele articulare se deplaseaza descriind un unghi din ce in ce mai mare. Forta muschiului devine in acest caz rezistenta si cedeaza fie voit (cum este indicat in gimnastica medicala), fie mecanic (sub influenta fortei externe).

Contractiile musculare concentrice, executate metodic, duc la scurtarea muschiului si la marirea volumului sau, ii dezvolta forta si ii maresc tonusul; contractiile excentrice alungesc muschiul si ii dezvolta elasticitatea si rezistenta. Lucrul muscular este mai mare cand se executa excentric,, deoarece la forta, de  contractie se adauga si rezistenta elasticitatii sale.

Contractiile concentrice si excentrice ale muschilor si miscarile concentrice si excentrice ale segmentelor articulare se pot obtine in orice articulatie, cu ajutorul unei forte sau rezistente externe. Aceasta forta sau rezistenta poate fi manuala sau mecanica.

Miscarea este executata in interiorul segmentului de contractie. Cand muschiul in contractie isi apropie capetele de centru sau se scurteaza si deplaseaza segmentele articulare sub un unghi din ce in ce mai mic, contractia si miscarea se petrec inauntrul segmentului de contractie al muschiului respectiv. Aceasta miscare se realizeaza intotdeauna cand segmentele articulare pornesc dintr-un punct extrem al pozitiei lor initiale si se apropie unul de altul, ca, de exemplu, in miscarea de flexie a cotului si genunchiului. Miscarile executate inauntrul segmentului de contractie pot fi atat concentrice, cat si excentrice; ele dezvolta forta muschiului si sporesc stabilitatea articulatiei.

Miscarea se executa in afara segmentului de contractie Daca inainte de a se contracta, muschiul este mai intai intins mai mult decat este lungimea lui in repaus, iar punctele lui de insertie vor fi departate intre ele si duse in afara segmentului lor obisnuit de scurtare, in contractie acest muschi se va scurta, la inceput, in afara segmentului de contractie si va aduce segmentele articulare in pozitia lor obisnuita, apoi, contractia si scurtarea vor fi continuate inauntrul segmentului de contractie. Contractia muschiului si deplasarea segmentului in afara segmentului de contractie poate fi voita sau determinata de o forta puternica dinafara, poate fi concentrica si excentrica. Astfel de contractii si miscari se produc in articulatiile cu miscari ample de pendulare, dintr-o parte intr-alta, ca de pilda in articulatia umarului si a soldului.

Miscarile executate in afara segmentului in contractie alungesc muschiului si ii dezvolta elasticitatea, amplificand in acelasi timp mobilitatea articulara.

Momentele mecanice favorabile si nefavorabile miscarii. Miscarile concentrice favorizeaza, dupa cum am mai aratat, dezvoltarea fortei; miscarile excentrice favorizeaza rezistenta si elasticitatea muschilor.

Inauntrul segmentului de contractie miscarile se executa mai usor si favorizeaza scurtarea muschilor, miscarile executate in afara segmentului de contractie se executa mai greu si favorizeaza alungirea acestora.

Momentele cele mai favorabile pentru exercitarea fortei si rezistentei muschiului sunt cele in care forta de contractie se aplica perpendicular pe segmentul articular, ca in momentul cand antebratul in flexie ajunge la un unghi de 90 de grade fata de brat; toate celelalte momente, in care unghiul segmentelor creste sau scade fata de unghiul drept, devin cu atat mai putin favorabile cu cat acest unghi creste mai mult.

In gimnastica articulara pozitia pacientului si a kinetoterapeutului au o mare importanta din punct de vedere tehnic. Pacientul va folosi pozitiile care favorizeaza localizarea miscarilor si desfasurarea nestanjenita a efortului fizic.

Cele mai favorabile pozitii sunt: culcat pe spate (cu capul putin ridicat si sprijinit), culcat rezemat (pe un plan posterior oblic), sezand si sezand rezemat; toate celelalte pozitii fundamentale si derivatele lor sunt mai putin favorabile.

Kinetoterapeutul va lucra din pozitia stand, in fata, spatele sau in partea laterala a pacientului, respectand principiul eficacitatii, dar si al economiei de energie.

Se prelucreaza analitic una sau mai multe articulatii, iar la nevoie toate articulatiile corpului.

In cadrul mobilizarii metodice a tuturor articulatiilor corpului se executa: a) miscari ale membrelor superioare, 2) miscari ale membrelor inferioare, 3) miscari ale capului si gatului, 4) miscari ale trunchiului.

1. Mobilizarea articulara metodica a membrelor superioare

Se executa gimnastica articulara a membrelor superioare, incepand cu degetele, continuand cu pumnul, antebratul si cotul, si incheind cu umarul. Se aplica, dupa necesitati, fie toate cele trei forme de exercitii: pasive, active si active cu rezistenta, fie numai una dintre ele.

Degetele vor fi mobilizate impreuna sau pe rand; ultimele patru degete se misca grupate, insa degetul mare singur. Se executa flexia si extensia cu fiecare articulatie in parte; departarea, apropierea si circumductia se fac din articulatia metacarpo-falangiana; la degetul mare se executa in plus miscarea de opozitie.

Articulatia pumnului permite miscarea de flexie - extensie, de inclinare cubitala (adductia) si radiala (abductia) si de circumductie.

Antebratul este mobilizat in pronatie si supinatie.

Cotul permite miscarea de flexie si extensie.

Articulatia umarului permite cel mai mare numar de miscari: flexia si extensia, abductia si adductia, rotatia interna si externa, circumductia; aceste miscari pot fi executate sub linia umerilor sau deasupra ei.

Flexia - proiectia anterioara sau ducerea membrului superior prin inainte in sus - poate incepe din pozitia de repaus, cu bratele intinse pe langa corp, sau dupa ce membrul superior a fost pus in extensie; miscarea se poate opri la linia orizontala sau poate fi continuata pana la verticala.

Extensia - proiectia posterioara sau ducerea membrului superior inapoi - porneste de la pozitia normala, cu bratul lipit de corp, sau dupa ce acesta a fost pus in flexie.

Aceste miscari pot fi executate cu cotul intins sau flectat.

Abductia sau departarea membrelor superioare se face usor pana la linia orizontala; pentru a continua pana la verticala, membrul superior este pozitionat in rotatie externa.

Adductia sau apropierea membrelor superioare este de fapt revenirea din abductie; miscarea poate fi continuata si dincolo de verticala, daca trunchiul se inclina sau se apleaca inainte (incrucisarea bratelor in fata), sau daca membrele sunt duse putin inainte.

Rotatia interna si externa se executa de preferinta din pozitia cu bratele in abductie 90⁰ si cu coatele in flexie 90⁰. In pozitia initiala, pacientul are bratele intinse lateral si mainile duse inainte. in rotatia interna, antebratul coboara, iar in rotatia externa urca pana la planul frontal.

Circumductia se executa tot din pozitia cu bratele la orizontala, cu coatele indoite sau intinse.

Din pozitia cu bratele intinse lateral se poate executa ducerea bratelor inainte (adductie orizontala) si inapoi in plan orizontal (abductie orizontala).

Din pozitia cu mainile la ceafa se pot duce coatele inainte si inapoi.

Toate aceste miscari pot fi executate concentric si excentric, iar unele dintre ele inauntrul si in afara segmentului de contractie al muschilor respectivi.

2. Mobilizarea articulara metodica a membrelor inferioare

La membrele inferioare mobilizarea metodica incepe cu degetele picioarelor, continua cu glezna si genunchiul si se termina cu soldul.

Degetele picioarelor se mobilizeaza impreuna sau pe rand; se executa flexia si extensia; fiecare deget poate fi extins si flectat pasiv cu tensiune finala.

Articulatia gleznei permite miscarea de flexie si extensie, de lateralitate si circumductie.

Flexia piciorului pe gamba se reduce ca amplitudine in raport cu varsta; extensia piciorului pe gamba este flexia plantara.

Miscarea de inversie este compusa din adductie, supinatie si rotatie interna in timp ce miscarea de eversie este compusa din abductie, pronatie si rotatie externa a piciorului.

Circumductia se va face cu presiuni in sens dorsal.

Genunchiul, ca si cotul, permite miscari de flexie si de extensie. In cazuri patologice se constata in aceasta articulatie si o serie de miscari anormale: de lateralitate, antero-posterioare ('de sertar') sau exagerari ale miscarii de rotatie interna si externa.

Articulatia soldului permite un mare numar de miscari: de flexie si extensie, de abductie si adductie, de rotatie interna si externa, de circumductie.

Flexia sau proiectia inainte a membrului inferior se poate executa cu genunchiul intins, cand este mai limitata, sau cu genunchiul flectat, cand este mai ampla.

Extensia sau proiectia inapoi este mult mai redusa. Atat flexia cat si extensia pot fi executate dintr-o parte intr-alta.

Abductia sau departarea membrelor inferioare se poate face cu membrele inferioare intinse sau cu genunchii flectati; abductia este mai ampla daca se executa cu articulatiile coxofemurale in flexie.

Adductia sau apropierea membrelor inferioare este o revenire din abductie; miscarea poate fi continuata dincolo de linia mediana prin incrucisarea membrelor.

Rotatia interna si externa a soldurilor se executa mai bine cu articulatiile soldurilor si genunchilor la unghi drept; in rotatia interna piciorul se duce in afara, in rotatia externa se duce inauntru.

Circumductia se executa cu genunchii intinsi sau cu ei indoiti.

Din pozitia culcat ventral se poate executa extensia cu genunchiul extins sau flectat.

Din aceeasi pozitie, cu genunchii flectati (gambele verticale), se executa departarea si apropierea picioarelor, care este de fapt o rotatie interna si externa a soldurilor.

Ca si la membrele superioare, toate miscarile membrelor inferioare se executa concentric si excentric si, daca este cazul, inauntrul si in afara segmentului de contractie al muschilor.

Se prelucreaza fiecare articulatie in parte sau se lucreaza simultan cu articulatiile pereche

3. Mobilizarea metodica a capului si gatului

Articulatia dintre cap si gat si articulatiile dintre vertebrele coloanei cervicale permit miscari sumative de flexie si extensie, indoiri laterale, rasuciri si circumductii.

Flexia este limitata uneori de contactul barbiei cu sternul; este o miscare lipsita de forta. Extensia se executa de catre muschii mai puternici ai cefei. Indoirile laterale ale gatului sunt destul de limitate, dar rasucirile capului si gatului sunt mai ample. Circumductia se face pasiv si activ, dar nu cu rezistenta.

Miscarile capului si gatului pot fi realizate intr-un singur sens sau dintr-o parte intr-alta; ele pot fi executate concentric sau excentric, inauntrul si in afara segmentului de contractie.

Miscarile de flexie si extensie, ca si indoirile laterale, pot fi executate si cu rezistenta mainilor proprii. Pozitia de lucru pentru pacient este sezand, iar a kinetoterapeutului, stand.

4. Mobilizarea metodica a trunchiului

Coloana vertebrala dorsala, dar mai ales cea lombara, la care se adauga in anumite miscari si contributia articulatiilor coxofemurale, permite o serie de miscari sumative de flexie si extensie, indoiri laterale si circumductii.

Flexiile sunt fie inclinari executate din articulatiile soldurilor si aplecari in care, pe langa miscarea din solduri, se adauga si o usoara redresare a coloanei lombare, fie indoiri ale intregii coloane, adaugate la flexia articulatiilor coxofemurale.

Extensiile sunt usoare inclinari inapoi din solduri si redresari ale coloanei vertebrale sau arcuiri ale intregii coloane, dar mai ales ale coloanei lombare.

Indoirile laterale, rasucirile si circumductiile se executa mai mult la nivelul coloanei lombare si dorsale inferioare.

Miscarile de trunchi se executa de catre pacient din pozitia sezand, kinetoterapeutul pastrand pozitia stand. Aceste miscari pot fi executate intr-un singur sens sau dintr-o parte intr-alta.

5. Indicatii si contraindicatii

Pentru executarea in bune conditii tehnice a gimnasticii articulare se recomanda sa se foloseasca banchete speciale, inalte. Aceste banchete prezinta avantajul ca permit asezarea pacientului in pozitii potrivite, precum si executarea localizata si corecta a miscarilor.

Gimnastica articulara este o metoda simpla, care se invata si se aplica fara dificultate; influentele ei sunt usor de urmarit si de controlat. Pacientul trebuie sa participe constient la tratament; fara interesul si vointa lui nu se pot obtine rezultate bune.

Exercitiile de gimnastica articulara sunt mai eficace daca se executa dupa o sedinta de masaj si de aplicatii fizioterapice (termoterapie, elcctroterapie), balneoterapie sau alte tratamente medicale.

In cadrul kinetoterapiei, gimnastica articulara se poate aplica atat in scop igienic, cat si terapeutic. Ca aplicatie igienica, gimnastica articulara urmareste in primul rand o dezvoltare normala a functiilor articulare, o mobilitate ampla si o ferma stabilitate. In acelasi timp, exercitarea metodica a articulatiilor ofera cea mai buna posibilitate de antrenare sistematica a muschilor agonisti si sinergici sau antagonisti, pe care ii pune pe rand in: lucru static si dinamic, in contractie dozata si in relaxare completa, in scurtare si intindere, in efort minimal sau chiar nul (miscarea pasiva) si in stare de efort crescand pana la maximum; in contractie concentrica si excentrica, inauntrul si in afara segmentului de contractie.

Gimnastica articulara este o metoda de activitate analitica a functiilor primare de miscare; ea serveste la exercitarea elementara a nervilor motori, la coordonarea mai buna a miscarilor si la crearea unor reflexe statice si dinamice pe cat de simple, pe atat de corecte.

Aplicatiile terapeutice ale gimnasticii articulare privesc indeosebi tulburarile si afectiunile articulatiilor, apoi ale muschilor, nervilor si ale celorlalte tesuturi periarticulare.

Indicatiile curative cele mai frecvente se refera la abaterile de la normal in forma si functiile articulare, la tulburarile de mobilitate prin insuficienta sau exces, la tulburarile determinate de traumatismele articulare si la alte imbolnaviri ale articulatiilor, mai ales cele cronice, reumatice, paralitice etc.

Gimnastica articulara este o metoda de reeducare neuromotoare si de reeducare functionala, utilizata cu succes in ortopedie, chirurgie si traumatologie, unde este folosita pentru tratarea sechelelor posttraumatice si postoperatorii, sau dupa imobilizarile prelungite, prilejuite de fracturi, luxatii, plagi articulare etc.

Exercitiile analitice ale gimnasticii articulare sunt indicate in tratamentul atoniilor si atrofiilor musculare si pentru refacerea proprietatilor fiziologice ale muschilor bolnavi.

In neurologie, gimnastica articulara poate fi indicata in tratamentul tulburarilor trofice si mai ales al tulburarilor de coordonare a miscarilor.

Exercitarea articulatiilor si a grupelor de muschi care le mobilizeaza are o actiune indirecta asupra circulatiei si schimburilor nutritive locale, influentand tesuturile mai apropiate sau mai departate, dupa forma si marimea muschilor pusi in lucru, dupa intensitatea si durata efortului depus si dupa incordarea nervoasa necesitata de exercitii.

Gimnastica articulara este contraindicata in afectiunile inflamatorii acute si dupa traumatismele grave ale oaselor si articulatiilor, ale muschilor si tendoanelor; de asemenea este contraindicata si in afectiunile altor tesuturi moi din vecinatate, ca osteitele si periostitele, artritele si periartritele, miozitele si tensinovitele etc. Durerile si contracturile musculare reflexe impiedica mobilizarea articulara. Anchilozele osoase si pseudartrozele nu se trateaza prin mobilizare articulara.

B. EXERCITII DE GIMNASTICA PE GRUPE DE MUSCHI

Orice activitate cu caracter fizic constituie un exercitiu pentru muschi, chiar daca efortul este static sau miscarea este executata pasiv. In exercitiile, procedeele si metodele de gimnastica medicala, analizate pana acum, nu a lipsit niciodata participarea intr-o masura mai mica sau mai mare a muschilor, dar actiunea lor a fost foarte variata si subordonata unor scopuri foarte diferite.

In cadrul unei sistematizari a exercitiilor fizice in raport cu necesitatile de dezvoltare a volumului si functiilor musculare, trebuie sa folosim din nou criteriile de grupare a acestor exercitii, fie dupa proprietatile fiziologice ale muschilor, fie dupa calitatile pe care dorim sa le aiba miscarile executate cu ajutorul lor. Lucrand analitic, dar neputand exercita fiecare muschi in parte, vom folosi gimnastica grupelor si a lanturilor de muschi.

In aceasta metoda, caracterele exercitiului fizic sunt determinate de miscarea realizata prin contractia uneia sau a mai multor grupe de muschi, solidare din punct de vedere functional. In aceasta gimnastica a grupelor si lanturilor de muschi, preocuparea principala este de a exercita, dezvolta si perfectiona functiile motoare normale, de a reeduca si recupera functiile slabite sau tulburate din diverse cauze patologice si de a contribui la echilibrarea functionala a intregului organism.

Ca si in gimnastica articulara, in gimnastica grupelor si a lanturilor de muschi este nevoie de o metoda de lucru, care implica in primul rand cunoasterea temeinica a structurii functionale a muschilor, a grosimii si lungimii lor, a insertiilor pe segmentele osoase, a sensului si fortei miscarii pe care o realizeaza.

Examenul morfologic si functional a! acestor grupe de muschi trebuie sa se bazeze pe cercetarea si aprecierea obiectiva a morfologiei si fiziologiei muschilor normali si sa se faca prin probe simple si Ia indemana tuturor. In cazurile patologice, de modificari morfologice si functionale, folosim examenul clinic si o serie de probe functionale (dinamometria, examenul electric etc).

In acest din urma caz este nevoie de o metoda unica de examen, care sa poata fi aplicata cu usurinta de catre toti cercetatorii.

Exercitiile pe grupe de muschi vor fi executate dupa necesitati; daca este nevoie de cresterea volumului si fortei muschilor, vom folosi mijloacele cele mai potrivite de ingreuiere; daca vrem sa scurtam sau sa alungim fibrele musculare, putem folosi contractiile concentrice sau excentrice.

Rezistenta muschilor se dezvolta printr-un numar mare de repetari ale contractiilor izometrice sau izotonice, prin autorezistenta si rezistenta manuala sau mecanica. Elasticitatea muschilor se pastreaza, dezvolta sau se recapata prin miscari ample si intinderi ale muschilor, executate excentric si in afara segmentului de contractie. Viteza miscarilor se dezvolta prin miscari vii si scurte, repetate des si executate ritmic.

Proprietatile fiziologice ale muschilor nu pot fi exercitate separat una de cealalta si nici fara a tine seama de contributia lantului nervos senzitivomotor sau de centrii nervosi coordonatori; exercitiile pentru muschi sunt in acelasi timp cele mai bune exercitii pentru nervii motori respectivi.

Prin repetare indelungata, functiile muschilor si nervilor se imbunatatesc progresiv, iar miscarile se executa mai economic si mai coordonat.

O data cu fortificarea muschilor creste rezistenta si a tendoanele si celorlalte formatiuni aponevrotice.

Exercitiile musculare produc efecte secundare care se rasfrang asupra functiilor circulatorii, trofice, locale si generale ale corpului.

Indicatiile terapeutice ale gimnasticii musculare sunt dictate de necesitatea urgenta de a reface volumul si forta muschilor atrofiati din cauza unor leziuni sau tulburari ale muschilor si nervilor motori.

Exercitarea analitica a grupelor de muschi se aplica in pareze si paralizii, contracturi si tulburari de coordonare a miscarilor, localizate mai ales la membre.

Odata cu functiile neuromotoare sunt stimulate si functiile vasculare si trofice. Gimnastica analitica a muschilor este contraindicata in afectiunile inflamatorii locale ale muschilor, articulatiilor si oaselor, in traumatismele grave si dupa interventiile chirurgicale recente.

Reeducarea miscarilor membrelor superioare

Importanta membrelor superioare si mai ales a mainilor in viata si activitatea omului este incontestabila. Intre miscarile membrelor superioare si activitatile de instruire si educare, de munca si productie, exista cele mai stranse legaturi de natura functionala. Deficientele morfologice si functionale ale membrelor superioare, tulburarile de coordonare si mai ales lipsa unei legaturi functionale perfecte intre gandire si miscare, impiedica folosirea mainilor in toate actiunile practice ale omului.

Analizate schematic, dupa criteriile tehnice si anatomo-fiziologice, functiile motoare ale membrelor superioare sunt destul de simple, dar din combinarea si coordonarea lor s-a putut ajunge la un maximum de perfectiune, la tot ce se cunoaste sub numele de abilitate sau maiestrie manuala.

Existand numeroase posibilitati de alterare morfologica si de tulburari functionale ale membrelor superioare, s-au putut dezvolta tot atat de numeroase procedee de reeducare si recuperare functionala a lor. Procedeele de apucare cu mana si cu degetele sunt foarte variate.

Exercitiile pentru reeducarea functionala a membrelor superioare pot fi grupate in simple sau complexe, simetrice sau asimetrice; ele pot sa dezvolte forta sau rezistenta, viteza sau coordonarea miscarilor.

Dam mai jos cateva exemple.

Sezand, cu palmele aplicate pe o masa: se ridica si se sprijina la loc, mai intai palmele si apoi degetele (sau invers), simultan sau alternativ, cu si fara controlul vederii; cu palmele aplicate pe masa, se ridica in extensie fiecare deget, cat mai sus posibil; din pozitia cu palmele in sus, se flexeaza fiecare deget in parte; degetul mare se opune fiecaruia dintre cele patru degete, cu usoara presiune.

Flexia si extensia simultana sau alternativa a degetelor in pumn; departarea si apropierea degetelor.

Se exercita simtul tactil si stereognozia, ghicind cu ochii inchisi forma si greutatea, marimea si natura unor obiecte variate.

Se exercita simtul de orientare si precizie punand la locul lor, cu ochii inchisi, anumite obiecte.

Se folosesc diferite procedee de exercitare motoare a degetelor si mainilor: aratarea unor puncte, urmarirea unor linii, apucarea diferitelor obiecte mici, mijlocii si mari, usoare sau grele, ca: bile, mingi, obiecte geometrice diferite, tuburi de diverse marimi si greutati; strangerea, framantarea unei mase moi si elastice.

Cele mai bune exercitii de abilitate manuala sunt exercitiile aplicative cu caracter de munca: montarea si demontarea unor piese, modelajul, brodatul, scrisul si desenatul, exercitiile la pian etc.

In unele cazuri, miscarile anormale, nestapanite, necoordonate, ca ticurile, tremuraturile, spasmele, miscarile anormale (choreice si atetozice) trebuie sa fie mai intai stapanite si apoi orientate in sens normal.

Reeducarea miscarilor membrelor inferioare

Reeducarea functionala a membrelor inferioare se incepe, in cazurile grave de pierdere sau scadere accentuata a functiilor neuromotoare, din pozitia culcat si sezand, continuandu-se in pozitiile pe genunchi si stand.

Din pozitia culcat pe spate se incepe cu exercitii simple de flexie si extensie a picioarelor si circumductie a gleznelor, cu flexia si extensia genunchilor, flexia si extensia, abductia si adductia, rotatia si circumductia soldurilor. Pentru exercitarea sensibilitatii cinetice se apasa cu talpile pe un plan vertical, montat in patul pacientului.

Momentele cele mai importante sunt ridicarea in sezand, pe genunchi si stand, cand pacientii au deseori nevoie de sprijin mecanic sau de sprijin viu. Din pozitia stand cu sprijin se invata trecerea greutatii corpului pe un picior sau pe altul, leganarea corpului si diferite miscari ale membrelor superioare.

Exercitiile de mers sunt cele mai importante miscari de reeducare neuromotoare. Mersul nu poate fi invatat sau recapatat fara sa fi ajuns, prin exercitii prealabile, la luarea si mentinerea, fara sprijin, a pozitiei stand in stare de echilibru stabil si la miscarea alternativa a picioarelor.

Primele exercitii de mers se invata cu sprijin viu, intre bare paralele, cu carje si bastoane, cu ajutorul unor carucioare sau al altor dispozitive mecanice.

EXERCITIILE DE TARARE

Exercitiile de tarare constau din deplasari ale corpului executate in pozitii cu baza larga de sustinere si cu centrul de greutate foarte apropiat de aceasta baza.

Pozitiile fundamentale din care se executa tararea sunt trei: pe genunchi, sezand si culcat. Aceste pozitii ofera corpului o mare stabilitate, in schimb deplasarile se fac cu un efort intens.

Tararea propriu-zisa rezulta din miscarile de trunchi, la care contribuie membrele superioare si inferioare. Exercitiile de tarare sunt foarte obositoare, dar alternand miscarea corpului cu a membrelor si efortul cu pauzele, pot deveni exercitii de durata.

Deplasarea se poate face lucrand simetric sau asimetric; prin miscarile simetrice se obtine tararea inainte sau inapoi, prin miscari asimetrice se obtine tararea oblica, in cerc sau in zigzag.

Exercitii de tarare din pozitia pe genunchi

Pozitia pe genunchi este foarte incomoda, de aceea exercitiile din aceasta pozitie sunt destul de rar indicate. Se folosesc mai des variantele: pe genunchi pe calcaie sezand si mai ales pe genunchi cu sprijin pe palme ('pe patru labe'), care constituie pozitia de baza a unor exercitii importante de tarare din metoda Klapp.

Miscarile de pe loc sunt pregatitoare pentru tararea propriu-zisa si se executa prin modificarea pozitiei trunchiului si a membrelor: inclinarea trunchiului inainte, aplecarea spre orizontala si sub orizontala, asigurand sprijinul gambelor inapoi; indoiri si rasuciri de truchi, in timpul carora se executa miscari ale membrelor superioare si inferioare.

Tararea pe genunchi se face inainte, lateral, in cerc etc; cu trunchiul vertical, inclinat sau aplecat, cu mainile pe sold, la umar, la ceafa sau intinse in sus, inainte, lateral.

Pozitia pe genunchi cu sprijin pe palme pune trunchiul in plan orizontal. Greutatea capului, a centurii scapulare si a membrelor superioare, a toracelui si a abdomenului, care in pozitia verticala se sprijina pe coloana vertebrala, scade foarte mult, usurand sarcinile mecanice ale coloanei; greutatea acestor parti ale corpului se sprijina acum pe membrele superioare si inferioare. Gratie acestui fapt, mobilitatea coloanei vertebrale creste, iar miscarile de trunchi executate din aceasta pozitie sunt mult mai ample in toate sensurile.

Pozitia orizontala a trunchiului favorizeaza circulatia sangelui, iar cordul are de luptat mai putin impotriva gravitatiei decat in pozitia stand.

Pozitia pe genunchi cu sprijin pe palme are trei variante principale: cu trunchiul deasupra liniei orizontale, la orizontala si sub orizontala.

In prima pozitie, cu trunchiul deasupra orizontalei, capul este putin ridicat, trunchiul oblic de sus in jos si dinainte inapoi, membrele superioare intinse, cu palmele aplicate in fata genunchilor, coapsele usor inclinate dinante inapoi.

In pozitia a doua, cu trunchiul orizontal, capul se mentine usor ridicat, membrele superioare si inferioare sunt verticale.

In pozitia a treia, capul si trunchiul coboara sub linia orizontala, membrele superioare sunt indoite, sau intinse inainte, oblic inainte sau lateral; coloana vertebrala tinde sa-si inverseze curburile, cifozand regiunea lombara si lordozand pe cea toracala.

Din patrupedie se pot executa miscari de pe loc ale trunchiului, membrelor superioare si inferioare.

Pe genunchi cu sprijin pe palme; trecerea trunchiului printre brate, cu lordozarea coloanei vertebrale ('valul'). In primul moment al miscarii bazinul este impins inapoi si, prin flexia coatelor, capul si trunchiul coboara mult sub orizontala, iar toracele se apropie de sol. In momentul urmator, trunchiul trece printre brate inainte si in sus, printr-o miscare ondulatorie. Miscarea mareste supletea coloanei vertebrale si reduce cifoza toracala.

Din aceeasi pozitie: cifozarea coloanei vertebrale.

In timp ce spatele se ridica deasupra orizontalei, palmele se apropie de genunchi

Din aceeasi pozitie: indoirea laterala a trunchiului cu ducerea palmelor in acelasi sens; rasucirea trunchiului cu ridicarea unui brat in sus, oblic in sus sau lateral.

Din aceeasi pozitie: ducerea unui membru inferior inapoi cu sprijin pe varf sau ridicarea lui in sus; ducerea lui lateral sau lateral si in sus.

Miscarile de membre superioare si inferioare se executa alternativ si, la nevoie, cu tensiuni finale. Tararea se poate face de asemenea cu trunchiul la orizontala, sub orizontala sau peste orizontala.

Pe genunchi cu sprijin pe palme (cu trunchiul orizontal): tarare inainte, pornind cu mana dreapta si piciorul stang. La primul pas coloana vertebrala face o curbura accentuata, totala, cu concavitatea spre stanga. La pasul urmator curbura coloanei se inverseaza. Miscarea mobilizeaza coloana vertebrala in plan frontal; maximum de mobilitate se observa Ia nivelul articulatiilor intervertebrale dorsale inferioare (D 8-10). Daca se inainteaza numai cu mana dreapta si piciorul stang, se merge in cerc spre stanga si se corecteaza o curbura scoliotica totala stanga.

Aceeasi pozitie: mers cu membrele de aceeasi parte, care se misca deodata; coloana vertebrala face o curbura dubla 'in S', cu convexitatea lombara de partea opusa genunchiului care inainteaza si cu convexitatea dorsala de aceeasi parte cu umarul care se misca. Astfel, daca se inainteaza numai cu membrele din dreapta se corecteaza o curbura 'in S' cu convexitatea dorsala stanga si lombara dreapta.

Pe genunchi cu sprijin pe palme (cu coatele mult flectate) sau pe antebrate: mers alternativ; capul si trunchiul coboara sub planul orizontal, coloana vertebrala isi indreapta curbura dorsala si isi mareste mobilitatea in regiunea dorsala medie (D 5-7), coapsele se mentin verticale.

Pe genunchi cu sprijin pe palme, cu bratele intinse inainte (oblic inainte sau lateral); mers inainte cu palmele alunecand pe podea sau ridicate alternativ. Tararea se face cu pasi mici, trunchiul se arcuieste in regiunea dorsala superioara (D 1-4).

Pe genunchi cu sprijin pe palme, cu mainile foarte apropiate de genunchi si cu coapsele oblice inapoi: capul este dus inainte si in jos, trunchiul se ridica deasupra orizontalei si spatele se cifozeaza. Exercitiul este bun pentru corectarea spatelui plan sau lordotic.

Din pozitia pe genunchi cu sprijin pe palme se mai pot executa o serie de alte exercitii de tarare: in cerc mic, mijlociu sau mare, cu intinderea alternativa in sus a membrelor.

Exercitiile de tarare constituie o metoda de gimnastica medicala dintre cele mai apreciate; ele se executa fie individual, fie in grupe mici si omogene, la comanda kinetoterapeutului, sau dupa exemplul si ritmul primului executant; sau dupa muzica.

Tararile sunt exercitii grele de forta, rezistenta si coordonare. Sunt monotone si destul de obositoare, mai ales pentru copii. Deoarece necesita contractia statica si dinamica a unui mare numar de muschi ai trunchiului si blocheaza uneori miscarile toracelui, exercitiile de tarare se vor executa in ritm lent si vor fi intrerupte de pauze dese, pentru respiratie si relaxare; odihna se va face in pozitie corecta, culcat pe spate.

Exercitiile de tarare pot fi introduse in partea fundamentala a sedintelor de recuperare; se incepe cu exercitii de mobilitate, se continua cu exercitii corective si se incheie cu exercitii de forta sau de rezistenta; pentru a inveseli si inviora aceste sedinte, exercitiile se completeaza, mai ales pentru copii, cu intreceri si jocuri.

Exercitiile de tarare se aplica in gimnastica pentru corectarea deficientelor morfologice si functionale, fortificarea musculaturii si diminuarea rezervelor grasoase. Aceste exercitii contribuie la corectarea atitudinilor coloanei vertebrale si a deformatiilor toracelui si bazinului, tonifiaza muschii trunchiului si membrelor; efortul intens si marile mase de muschi puse in actiune consuma o buna parte din rezervele de grasime ale corpului, de aceea sunt indicate in tratamentul obezitatii.

Exercitiile de tarare sunt contraindicate in cazurile de debilitate si slabire accentuata a fortelor pacientului, in tulburarile si bolile aparatului respirator si cardiovascular, in tuberculoza vertebrala ('morbul lui Pott') si in alte afectiuni dureroase si evolutive ale elementelor aparatului locomotor. De asemenea, nu sunt recomandate persoanelor in varsta inaintata.

Pentru a practica corect exercitiile de tarare, avem nevoie de o sala speciala de gimnastica medicala, patrata sau dreptunghiulara, spatioasa, luminoasa, bine aerisita si mai ales foarte curata. Marimea ei depinde de numarul participantilor; o sala mijlocie are dimensiunile de 8-16 m. Podeaua salii (de scandura sau parchet) trebuie sa fie acoperita in intregime cu un covor de linoleum, care permite o buna alunecare.

Uneori, in loc de linoleum se intinde pe podea un covor de pasla, dar acesta este mai putin indicat, intrucat nu este alunecos si se curata foarte greu. Pe ciment sau mozaic exercitiile nu pot fi executate decat in costume groase, cu aparatoare de pasla pentru palme, antebrate si coate, genunchi si picioare.

Masurile cele mai exigente de igiena individuala si de curatenie a salii, precum si supravegherea medicala sunt conditii indispensabile pentru practicarea corecta a acestei metode.