IMUNITATEA ANTIPARAZITARA

IMUNITATEA ANTIPARAZITARA

Parazitii animali produc procese patologice larg raspandite pe glob, in special in tarile tropicale. Acesti paraziti pot fi impartiti in doua mari categorii:

organisme unicelulare (protozoare) care determina de obicei, infectii intracelulare;

organisme pluricelulare (metazoare) care induc, de regula, infectii extracelulare.

Impotriva acestor agenti infestanti, organismul-gazda reactioneaza prin variate mecanisme umorale si celulare ale apararii.

Eficienta acestor reactii de aparare este extrem de diversa: reactia energica cu eliminarea parazitului, reactie partial eficienta care nu duce la eliminarea completa a parazitului dar care se opune cu succes reinfestarilor, reactie cvasi-absenta care permite persistenta indelungata a parazitului.

Antigenicitatea parazitara este complexa. De fapt, fiecare parazit este un adevarat mozaic antigenic. S-au recunoscut mai multe antigene parazitare:

Atg. specifice parazitului;

Atg. comune mai multor paraziti inruditi;

Atg. exprimate in toate stadiile evolutive ale parazitului sau Atg. specifice pentru un anumit stadiu;

Atg. somatice sau Atg. secretate (detectabile in serul bolnavului)

Anumite particularitati de antigenicitate permit supravietuirea unor paraziti: variatia antigenica (efectul unei rearanjari de gene), exprimarea unor Atg. inrudite cu Atg. gazdei, prezenta de Atg. circulante si formarea de complexe imune.

Infectia este foarte specifica. De exemplu, exista mai multe specii de paraziti ai malariei, fiecare cu gazda sa specifica (pasari, animale, om). Relatiile parazit-gazda sunt foarte complexe: gazda se opune invaziei prin mai multe mecanisme sinergice: parazitul bine adaptat la gazda sa, reuseste sa supravietuiasca contracarand aceste mecanisme prin diverse procese adaptative de 'evaziune' imunologica.

Mecanismele de aparare umorala

~n diferite infestatii parazitare se `nregistreaza o sinteza activa de anticorpi cu specificitate fata de diversi determinanti antigenici ai parazitului invadator. Acestia au o mare importanta `n infestatiile parazitare cu localizare extracelulara, `n prevenirea reinvaziei, atunci cand parazitii se afla `n afara celulei, dar `si pierd posibilitatea de interventie atunci cand acestia patrund `n celula, fara exprimarea la suprafata ei de determinanti antigenici sau fara alterarea membranei celulare.

Mecanismele prin care anticorpii pot actiona asupra parazitilor sunt destul de diverse. Astfel ei pot actiona `mpreuna cu sistemul complement, direct asupra parazitilor, provocand alterari ireversibile la nivelul acestora sau pot bloca atasarea lor la celulele sau de tesuturi pe care le paraziteaza de predilectie. Se mai precizeaza ca anticorpii pot activa functiile fagocitare ale neutrofilelor si macrofagelor, acestea intervenind mai eficient `n uciderea parazitilor prin mecanisme anticorp-dependente. Diferite tipuri de celule efectoare pot actiona `n asociere cu diferite clase de imunoglobuline, actionand selectiv fata de paraziti. Sinteza activa de IgE `n infestatiile cu unele nematode, contribuie la activarea si sensibilizarea mastocitelor si bazofilelor, care la randul lor elibereaza amine vaso-active, capabile sa provoace perturbari atat parazitului, cat si locului de cantonare a acestuia.

Antigenele parazitare pot actiona si ca activatori policlonali, activand nespecific proliferarea celulelor B si sinteza imunoglobulinelor, fara specificitate de anticorp, ceea ce explica hipergamaglobulinemia nespecifica si o slaba reactivitate imunologica a organismului fata de alti stimuli antigenici.

Prezenta anticorpilor cu specificitate fata de paraziti poate fi pusa `n evidenta prin reactii de aglutinare, precipitare, liza, RFC, imunofluorescenta, neutralizare, imobilizare, etc.

Mecanisme de aparare celulara

Controlul infectiilor parazitare este dependent in special de implicarea LfT: infestari non-letale la animale normale evolueaza progresiv pana la exitus la soarecii timectomizati si iradiati. Reconstituirea animalelor cu LfT prelevate de la soarecii singenici imunizati impotriva parazitului in cauza restaureaza raspunsurile. Printre aceste LfT sensibilizate s-au decelat celulele T citotoxice si celulele producatoare de limfokine. Acestea stimuleaza Mcf. sa exprime receptorii Fc si C3 si sa secrete enzime si alti metaboliti cu ajutorul carora dobandesc capacitati citotoxice antiparazitare. Mecanismul ar fi deosebit de activ in cazul parazitilor care in mod obisnuit se multiplica in Mcf. (Leishmania donovani, Toxoplasma gondii). Un alt mecanism T-dependent deosebit de activ impotriva unor paraziti pe care organismul nu reuseste sa-i elimine complet este incapsularea acestora: initial are loc o acumulare locala de celule inflamatorii (cu formarea unui granulom). Mcf. activate local produc factori fibrogenici prin care stimuleaza constituirea unei capsule fibroase. Astfel de granuloame fibrotice pot izola ouale unor helminti (ex. ouale de Schistosoma) sau insasi organismele parazitare (Trichinella spiralis, Echinococcus granulosus).

Granulocitele eozinofile par a fi celule efectoare majore in cazul infectiilor helmintice. Recrutarea eozinofilelor este mediata de factorii humorali chemotactici eliberati de parazit (ECF-P= Eosinophil chemotactic factor- Parasite) si de mastocite iar activarea lor este stimulata de o limfokina eliberata de LfT (ESP= Eosinophil stimulating promotor). Efectele LfT nu se limiteaza numai la eliberarea sa. Ele elibereaza si IL5 care stimuleaza puternic eozinofilopoieza. Impreuna cu Mcf. activate, LfT. stimuleaza (prin intermediul IL4) anumite clone de LfB. sa produca IgE cu specificitate antiparazitara. IgE activeaza mastocitele (o populatie de celule care ar deriva din monocitele circulante) sa produca molecule efectoare: ECF, histamina si alte substante vasoactive (prin care controleaza permeabilitatea vasculara si reactia inflamatorie locala) si heparina.

Fig. 47 Apararea antihelmintica de tip celular

Intre mastocite si eozinofile se stabilesc interrelatii de control reciproc: eozinofilele sunt atrase de ECF iar degranularea lor este limitata de heparina mastocitara. Prin intermediul histaminazei si a altor enzime continute in granule, eozinofilele controleaza reactia inflamatorie indusa de mastocite. Eozinofilele exercita efecte citotoxice asupra parazitului in colaborare cu Atc. specifici prin intermediul unei reactii de tip ADCC. Eozinofilia sanguina este deosebit de ridicata in cazul infestarilor cu helminti cu dezvoltare intratisulara. (Fig. 47)

~n concluzie efectele anticorpilor antiparazitari sunt:

alterare directa sau prin citoliza mediata de inducerea activarii C', in cazul unor protozoare cu dezvoltare extracelulara;

blocheaza situsurile de atasare ale parazitului pe celulele-gazda: previne diseminarea infestarii de la o celula la alta (ex. in cazul infectiei malarice);

faciliteaza imunoaderenta la celulele fagocitice care exprima R.Fc. Captarea organismelor de catre Mcf. este mai eficienta daca Mcf au fixat moleculele de C'. Reamintim ca Mcf activate exprima un numar mare de RFc si RC3. Fagocitoza joaca un rol important in infestarile cu plasmodium si cu tripanosome;

Fig. 48 Efectele anticorpilor in parazitoze

ADCC, importanta in unele tipuri de infestari (tripanosomiaze, trichineloze, fillarioze, schistomiaze) implica Atc. specifici si variate celule cu potential citotoxic care exprima RFc (Mcf, PMN, Eo). Efectele citotoxice ale Eo sunt mediate de IgG. Ele se exercita indeosebi asupra helmintilor prin intermediul unor enzime-proteine continute in granulatii denumite MBP (Major basic protein); MBP ataca tegumentul unor larve producand moartea acestora. Atc.IgE actioneaza prin intermediul Mcf. Mecanismul a fost descris mai sus.

Parazitii se protejeaza impotriva presiunii mecanismelor imune agresoare elaborate de gazda, prin diverse cai de evadare (Fig.49)

Fig. 49 Mecanisme de evaziune parazitara

habitat specific: stabilirea in lumenul intestinal (diverse nematode); cuibarire in unele celule-gazda care le apara de actiunea Atc. (tripanosome, leishmanii, plasmodii); formarea de invelisuri chistice (Trichinella, Entamoeba histolytica, Echinococcus);

evitarea recunoasterii: modificarea Atg. proprii (variatia antigenica) de catre unii paraziti expusi la atacul anticorpilor; mascarea propriilor Atg. prin achizitionarea de Atg. de la gazda (ex. Atg. de grup sanguin A,B si H sau Atg. de histocompatibilitate);

supresarea nespecifica si specifica a raspunsului imun al gazdei: alterarea Lf prin factorii limfocitotoxici (Trichinella), clivarea moleculelor de IgG (Schistosoma), stimularea LfTs prin factorii solubili (Leishmanii).

Uneori imunosupresia poate fi in avantajul ambilor adversari. De ex., intensitatea fenomenelor care duc la formarea de granuloame in jurul oualelor de schistosoma apare limitata de imunosupresie. Prin aceasta se previne o serie de alterari ale organului care gazduieste aceste granuloame fibrogene (ficatul) dar, totodata, se reduce si agresiunea impotriva parazitului.

Cronicizarea infestatiilor parazitare, conduce deseori la consecinte imunopatologice secundare incluzand formarea complexelor imune si dezvoltarea unor imunopatii si autoimunopatii, cum ar fi:

imunodeficiente secundare, ca urmare a colonizarii celulelor imunitare;

fenomene de hipersensibilitate de tip I ( reactii anafilactice, atopice), demonstrate de concentratia ridicata de IgE;

fenomene de hipersensibilitate de tip II, `n urma modificarilor induse `n structura eritrocitelor;

fenomene de hipersensibilitate de tip III, consecinta a formarii si depunerii de complexe imune `n diverse tesuturi si organe;

hipersensibilitate de tip `ntarziat ( IV), inclusiv prin reactii granulomatoase, boli autoimune `n special `n infestatiile cu protozoare.

Toate aceste reactii imunologice si imunopatologice au permis `n ultimii ani `n urma cunoasterii lor folosirea tehnologiilor moderne `n scopul realizarii unei profilaxii specifice, precum si utilizarea unor tehnici imunologice noi pentru diagnosticul parazitozelor la animale.